Şedinţa publică din data de 21 februarie 2023
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Cluj – secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 25 noiembrie 2020, sub nr. x/2020, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., YY., ZZ., AAA., BBB., CCC., DDD., EEE., FFF., GGG., HHH., III., JJJ., KKK., LLL., MMM., NNN., OOO., PPP., QQQ., RRR., SSS., TTT., UUU., VVV., WWW., XXX., YYY., ZZZ., AAAA., BBBB., CCCC., DDDD., EEEE., FFFF., GGGG., HHHH., IIII., JJJJ., KKKK., LLLL., MMMM., NNNN., OOOO., PPPP., QQQQ., RRRR., SSSS., TTTT., UUUU., VVVV., WWWW., XXXX., YYYY., ZZZZ., AAAAA., BBBBB., CCCCC., DDDDD., EEEEE., FFFFF., GGGGG., HHHHH., IIIII. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, obligarea pârâtului la înlăturarea din cadrul normativ administrativ a aspectului de nelegalitate constând în discriminarea reclamanţilor prin omisiunea menţionării lor ca beneficiari ai drepturilor specifice celor ce desfăşoară muncă în condiţii deosebite, în principal prin completarea H.G. nr. 1822/2004 în sensul includerii între categoriile vizate de acest act normativ şi a personalului contractual din cadrul Agenţiei Naţionale Antidrog, iar în subsidiar prin emiterea unei Hotărâri de Guvern prin care să fie acordate şi personalului contractual din cadrul Agenţiei Naţionale Antidrog toate drepturile şi beneficiile poliţiştii încadraţi în condiţii de muncă deosebite prin GH nr. 1822/2004, cu cheltuieli de judecată.
2. Soluţia instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 139/2021 din 10 mai 2021 Curtea de Apel Cluj – secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal a decis următoarele:
A admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale, invocată de acest pârât.
A respins acţiunea formulată de reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., YY., ZZ., AAA., BBB., CCC., DDD., EEE., FFF., GGG., HHH., III., JJJ., KKK., LLL., MMM., NNN., OOO., PPP., QQQ., RRR., SSS., TTT., UUU., VVV., WWW., XXX., YYY., ZZZ., AAAA., BBBB., CCCC., DDDD., EEEE., FFFF., GGGG., HHHH., IIII., JJJJ., KKKK., LLLL., MMMM., NNNN., OOOO., PPPP., QQQQ., RRRR., SSSS., TTTT., UUUU., VVVV., WWWW., XXXX., YYYY., ZZZZ., AAAAA., BBBBB., CCCCC., DDDDD., EEEEE., FFFFF., GGGGG., HHHHH., IIIII. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
A admis acţiunea formulată de aceeaşi reclamanţi în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României, şi Ministerul Afacerilor Interne.
A obligat pârâtul Ministerul Afacerilor Interne să iniţieze, iar pârâtul Guvernul României să adopte o hotărâre de guvern prin care personalul contractual din cadrul Agenţiei Naţionale Antidrog, care are atribuţii similare poliţiştilor încadraţi în condiţii deosebite de muncă prin H.G. nr. 1822/2004, să fie încadrat în condiţii deosebite de muncă, cu recunoaşterea tuturor drepturilor şi beneficiilor aferente.
A obligat pârâţii, în solidar, să plătească reclamanţilor, în solidar, cheltuieli de judecată în cuantum de 50 de RON, cu titlul de taxă de timbru.
3. Cererea de recurs
Împotriva încheierii de şedinţă din 12 aprilie 2021 şi a sentinţei civile nr. 139/2021 din 10 mai 2021 ale Curţii de Apel Cluj – secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal au declarat recurs pârâţii Ministerul Afacerilor Interne şi Guvernul României.
Pârâtul Ministerul Afacerilor Interne a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6 şi 8 C. proc. civ. şi a arătat că deşi a invocat prin întâmpinare excepţia lipsei calităţii sale procesual pasive, încălcând principiul rolului activ al judecătorului, precum şi cel al disponibilităţii, instanţa de fond nu a analizat şi nu s-a pronunţat cu privire la excepţia menţionată.
Astfel, la soluţionarea cauzei nu s-au avut în vedere dispoziţiile alin. (2) al art. 19 din Legea nr. 19/2000, cu modificările şi completările ulterioare, competenţa pentru "stabilirea criteriilor şi a metodologiei de încadrare a locurilor de muncă în condiţii deosebite se face prin hotărâre de Guvern, pe baza propunerii comune a Ministerului Muncii şi Solidarităţii Sociale şi a Ministerului Sănătăţii şi Familiei", arată recurentul.
Or, potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 263/2010, cu modificările şi completările ulterioare, sunt considerate încadrate în condiţii deosebite numai locurile de muncă stabilite în baza criteriilor şi metodologiei prevăzute de legislaţia în vigoare la data încadrării acestora.
Cum în prezent, Legea nr. 263/2010 nu are în vedere emiterea de noi metodologii ci normalizarea condiţiilor de muncă este evident că dispoziţiile Curţii de Apel Cluj nu pot fi puse în executare de Ministerul Afacerilor Interne.
Aşadar, soluţia pronunţată de Curtea de Apel Cluj nu poate fi pusă în executare de Ministerul Afacerilor Interne, pentru a constata că o anumită categorie de personal ocupă posturi încadrate în condiţii deosebite de muncă, fiind necesar ca posturile respective să fie atestate/avizate ca făcând parte din această încadrare, atestare/avizare care se face potrivit hotărârilor de guvern privind metodologia şi criteriile de încadrare a locurilor de muncă în condiţii deosebite, acte administrative a căror emitere intră în competenţa exclusivă a Ministerului Muncii şi Solidarităţii Sociale şi a Ministerului Sănătăţii şi Familiei, apreciază recurentul.
Reevaluarea încadrării locurilor de muncă în condiţii deosebite sau speciale a necesitat adoptarea unor reglementări prin care s-au stabilit criteriile şi metodologia acestei proceduri, revenindu-le angajatorilor obligaţia efectuării unor operaţiuni administrative pentru încadrarea unor locuri de muncă în condiţii deosebite sau recunoaşterea unui astfel de drept.
În acest context, apreciază recurentul că numai Agenţia Naţională Antidrog-în calitate de angajator/fost angajator al reclamanţilor are capacitatea de a efectua o analiză a fiecărui post în parte pentru a constata încadrarea acestuia într-o categorie a condiţiilor de muncă superioare.
In strânsă legătură cu cele anterior prezentate, apreciază recurentul că soluţia instanţei de judecată de a obliga Ministerul Afacerilor Interne să iniţieze, iar pârâtul Guvernul României să adopte hotărâre de guvern prin care personalul contractul din cadrul ANA care are atribuţii similare poliţiştilor încadraţi în condiţii deosebite de muncă prin H.G. nr. 1822/2004, să fie încadrat în condiţii deosebite de muncă, cu recunoaşterea tuturor drepturilor şi beneficiilor aferente, este o soluţie dată cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, aspect de natură a atrage sancţiunea prevăzută la art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.
Aşadar, arată recurentul este vădit eronat raţionamentul Curţii de Apel Cluj conform căruia aceasta ar putea să oblige o autoritate publică să emită un act administrativ cu caracter normativ prin care să încadreze o categorie de personal în anumite condiţii de muncă, fără verificarea condiţiilor instituite prin acte normative, verificare care oricum cade în sarcina unor autorităţi ale administraţiei şi nu în sarcina instanţelor de judecată.
In plus, este evident, apreciază acesta, că prin obligarea pârâţilor la emiterea unui astfel de act administrativ, instanţa de judecată se substituie organelor administrative, aspect care contravine celor reţinute în cuprinsul recursului în interesul legii nr. 12/2016.
In ceea ce priveşte soluţia dată excepţiei tardivităţii formulării precizării de acţiune, recurentul arată că aceasta a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct 8.
In opinia sa, interpretarea Curţii de Apel Cluj este una eronată şi în contradicţie cu voinţa legiuitorului care a statuat în mod univoc că modificarea cererii poate fi făcută numai anterior termenului de judecată. Dacă s-ar accepta teza primei instanţe, se impunea ca părţile să-şi manifeste acordul, în lipsa acestuia intervenind decăderea reclamantului din dreptul de a-şi modifica cererea de chemare în judecată.
Referitor la cele reţinute de către instanţa de fond cu privire la situaţia de fapt a reclamanţilor, precum şi la încălcarea principiului egalităţii de tratament, recurentul arată că începând cu data de 1 ianuarie 2016, avizele de încadrare a locurilor de muncă în condiţii deosebite acordate, pentru cei care au calitatea de personal contractual, valabile până la data de 31 decembrie 2015 inclusiv, au putut fi reînnoite potrivit metodologiei stabilite prin H.G. nr. 1.014/2015 privind metodologia de reînnoire a avizelor de încadrare a locurilor de muncă în condiţii deosebite, act normativ care a abrogat H.G. nr. 246/2007, cu modificările şi completările ulterioare.
Apreciază pârâtul că instanţa de judecată, la pronunţarea soluţiei recurate, nu avut în vedere dispoziţiile art. 3 din Hotărârea Guvernului nr. 261/2001, cu modificările şi completările ulterioare, pentru încadrarea locurilor de muncă în condiţii deosebite se impunea parcurgerea unei metodologii, alcătuită dintr-o succesiune de operaţiuni specifice. Această metodologie, reglementată la nivel infra-legal, nu avea semnificaţia unei proceduri prealabile sesizării instanţei, în sensul art. 193 din C. proc. civ., ci se înfăţişa ca o succesiune complexă de operaţiuni tehnice şi administrative constând în evaluarea, sub multiple aspecte, a locurilor de muncă, în termenele şi condiţiile stabilite prin hotărârea Guvernului menţionată.
Art. 18 din Hotărârea Guvernului nr. 261/2001, cu modificările şi completările ulterioare, instituia o cale de atac ce putea fi exercitată de angajatorii care nu au primit aviz pentru încadrarea locurilor de muncă în condiţii deosebite, respectiv plângerea, în termen de 15 zile de la data comunicării, la Inspecţia Muncii care trebuia să o soluţioneze în termen de 30 de zile.
Consecutiv, refuzul inspectoratului teritorial de muncă şi decizia emisă de Inspecţia Muncii în procedura administrativă prealabilă puteau fi atacate la instanţele de contencios administrativ, avizul inspectoratului teritorial de muncă, decizia Inspecţiei Muncii adoptată în soluţionarea plângerii şi refuzul inspectoratului de emitere a avizului reprezentând acte administrative tipice şi, respectiv, asimilate, supuse controlului acestor instanţe.
Astfel, se putea sancţiona pasivitatea ori neglijenţa angajatorului şi/sau a reprezentanţilor angajaţilor de a iniţia şi derula procedura pentru încadrarea locurilor de muncă ale angajaţilor în condiţii deosebite, arată recurentul.
Precizează recurentul că, aşa cum reţine I. C. civ..J. în motivarea RIL 12/2016 "activitatea desfăşurată anterior într-o grupa superioară de muncă nu reprezintă decât o condiţie necesară, dar nu şi suficientă pentru încadrarea în condiţii deosebite, de vreme ce, din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 19 alin. (2) şi (5) din Legea nr. 19/2000, cu modificările şi completările ulterioare, şi art. 16 din Hotărârea Guvernului nr. 261/2001, cu modificările şi completările ulterioare, rezultă că încadrarea locurilor de muncă în aceste condiţii nu poate fi realizată de către angajator decât dacă, în urma parcurgerii metodologiilor stabilite prin hotărârea Guvernului, a obţinut avizul organului administrativ şi nu poate opera decât pentru locurile de muncă menţionate în aviz".
Prin urmare, preluarea locurilor de muncă, activităţilor şi categoriilor profesionale care, anterior datei de 1 aprilie 2001, erau încadrate în grupele I şi a Ii-a de muncă în noua categorie de activităţi desfăşurate în condiţii deosebite, nu s-a realizat automat, ope legis, ci, potrivit art. 16 din Hotărârea Guvernului nr. 261/2001, cu modificările şi completările ulterioare, era necesar ca angajatorii care aveau locuri de muncă, activităţi şi categorii profesionale încadrate în fostele grupe superioare de muncă să le reevalueze în noua procedură în vederea încadrării în condiţii deosebite, respectând dispoziţiile acestei hotărâri.
În redactarea iniţială a prevederilor art. 16 din Hotărârea Guvernului nr. 261/2001, reevaluarea impusă de acest text de lege trebuia realizată în cel mult 90 de zile de la data intrării sale în vigoare. Prin modificări aduse normei, termenul a fost prorogat succesiv, până la data de 31 decembrie 2002.
Hotărârea Guvernului nr. 261/2001, cu modificările şi completările ulterioare, a fost abrogată expres prin art. 16 din Hotărârea Guvernului nr. 246/2007, cu modificările şi completările ulterioare, în care, prin art. 1 s-a prevăzut posibilitatea de reînnoire a avizelor de încadrare, acordate potrivit Hotărârii Guvernului nr. 261/2001, cu modificările şi completările ulterioare, în urma parcurgerii metodologiei stabilite prin noua reglementare. în sfera de reglementare a acestui act normativ intrau, potrivit art. 1 alin. (2), numai angajatorii care deţineau avize valabile de încadrare a locurilor de muncă în condiţii deosebite şi care nu au realizat, prin măsurile adoptate până la acea dată, normalizarea condiţiilor de muncă. Totodată, după data de 9 martie 2007, când a intrat în vigoare Hotărârea Guvernului nr. 246/2007, cu modificările şi completările ulterioare, nu mai este posibilă emiterea avizelor de încadrare a locurilor de muncă în condiţii deosebite, ci doar reînnoirea etapizată a avizelor deja acordate.
Similar metodologiei prevăzute de Hotărârea Guvernului nr. 261/2001, cu modificările şi completările ulterioare, procedura instituită prin noua reglementare a presupus parcurgerea mai multor etape în ordinea cronologică arătată de art. 2 alin. (1)-(3) şi art. 8. De asemenea se reglementau obligaţia autorităţii administrative competente de a soluţiona cererea de reînnoire a avizului prin analiza îndeplinirii atât a condiţiilor de formă referitoare îa cerere, respectiv a depunerii documentaţiei prevăzute de metodologie în termenele stabilite pentru derularea acesteia, cât şi a îndeplinirii condiţiilor de fond, precum şi posibilitatea angajatorului, care nu a obţinut reînnoirea avizului pentru încadrarea locurilor de muncă în condiţii deosebite, de a contesta refuzul autorităţii publice la Inspecţia Muncii sau direct la instanţa competentă. In acest context, apreciem că, printr-o analiză superficială a procedurii menţionate instanţa de fond nu a analizat dacă Agenţia Naţională Antidrog a parcurs procedura menţionată şi s-a limitat la a institui obligaţii în sarcina Ministerului Afacerilor Interne şi a Guvernului României, sarcini care aşa cum am arătat excedează cadrului şi voinţei legiuitoare.
În susţinerea criticilor formulate, recurentul arată că, la data de 1 ianuarie 2011 a intrat în vigoare Legea nr. 263/2010, cu modificările şi completările ulterioare, care a abrogat Legea nr. 19/2000, cu modificările şi completările ulterioare.
Potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 263/2010, cu modificările şi completările ulterioare, sunt considerate încadrate în condiţii deosebite doar locurile de muncă stabilite în baza criteriilor şi metodologiei prevăzute de legislaţia în vigoare la data încadrării acestora.
Prin articolul unic al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 65/2015 pentru completarea art. 29 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, aprobată prin Legea nr. 108/2016, în cuprinsul art. 29 din Legea nr. 263/2010, cu modificările şi completările ulterioare, au fost introduse noi alineate, alin. (1A1) şi (1A2), potrivit cărora locurile de muncă pot fi menţinute în condiţii deosebite, prin reînnoirea avizelor de încadrare pe baza metodologiei stabilite prin hotărâre a Guvernului pentru o perioadă de maximum 3 ani, începând cu data de 1 ianuarie 2016, termen în care angajatorii au obligaţia de a normaliza condiţiile de muncă. Aceste dispoziţii confirmă prioritatea legiuitorului pentru normalizarea condiţiilor de muncă, încadrarea locurilor de muncă în condiţii deosebite fiind tratată legislativ ca o alternativă subsidiară şi temporară, supusă unor condiţii de recunoaştere şi menţinere strict reglementate la nivel infralegislativ.
În aplicarea prevederilor art. 29 alin. (1A1) din Legea nr. 263/2010, cu modificările şi completările ulterioare, a fost emisă Hotărârea Guvernului nr. 1.014/2015 privind metodologia de reînnoire a avizelor de încadrare a locurilor de muncă în condiţii deosebite, în vigoare din data de 1 ianuarie 2016, care, în esenţă, instituie aceleaşi etape anterior prevăzute prin Hotărârea Guvernului nr. 246/2007, cu modificările şi completările ulterioare. Din sfera sa de aplicare, expres şi limitativ determinată prin art. 1 alin. (2), fac parte doar angajatorii care deţineau la data de 31 decembrie 2015 avizul de încadrare a locurilor de muncă în condiţii deosebite reînnoit şi care nu au realizat până la această dată măsurile necesare în vederea normalizării condiţiilor de muncă pentru locurile de muncă în condiţii deosebite.
Aşadar, intenţia legiuitorului, de a limita posibilitatea angajatorilor de a crea şi dezvolta noi locuri de muncă periculoase, urmăreşte politica legislativă a Uniunii Europene de normalizare a condiţiilor de lucru ale salariaţilor, în sensul înlăturării pe cât posibil, a condiţiilor dăunătoare pentru sănătatea şi securitatea acestora (a se vedea Directiva Consiliului Europeim. 89/391/CEE).
În atare condiţii, apreciază recurentul că instanţa de fond ar fi trebuit să respingă ca neîntemeiată acţiunea reclamanţilor, întrucât locurile de muncă ale acestora nu erau avizate/încadrate în condiţii deosebite de muncă, iar în prezent această încadrare nu mai poate fi făcută, întrucât prevederile legale nu mai permit crearea de noi locuri de muncă în condiţii deosebite.
Referitor la cele reţinute de către prima instanţă cu privire la potenţiala discriminare existentă, arătă recurentul că, reclamanţii nu se regăsesc în aceeaşi categorie socio-profesională cu beneficiarii H.G. nr. 1822/2004.
Potrivit art. 5 din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, diferenţa de tratament bazată pe o caracteristică legată de criteriile prevăzute la art. 2 alin. (1) nu constituie discriminare atunci când, în temeiul naturii activităţilor ocupationale sau al contextului în care acestea se desfăşoară, o asemenea caracteristică reprezintă o cerinţă profesională reală şi determinantă, cu condiţia ca obiectivul să fie legitim şi cerinţa proporţională, iar pentru a fi reţinut tratamentul discriminatoriu este necesar să se stabilească faptul că persoanele aflate în situaţii analoage în materie, beneficiază de un tratament diferenţiat.
În acest sens, Curtea Constituţională în acord cu practica constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului a statuat că principiul egalităţii în drepturi şi al nediscriminării se aplică doar situaţiilor egale.
Or, în situaţia supusă analizei, precizează recurentul reclamanţii-personal civil nu se află într-o situaţie de egalitate cu poliţiştii, statutul profesional, care reglementează drepturile si obligaţiile acestora fiind diferit (Legea nr. 360/2002 în cazul poliţiştilor şi Codul muncii în cazul personalului contractual).
Concluzionând, recurentul arată că trimiterea Curţii de Apel Cluj la jurisprudenţa din materia drepturilor salariale este eronată, în condiţiile în care, încadrarea în categoria condiţiilor deosebite nu are implicaţii asupra veniturilor salariale ale persoanelor din discuţie.
Pârâtul Guvernul României a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi respingerea acţiunii ca neîntemeiată, formulând aceleiaşi critici ca şi pârâtul Ministerul Afacerilor Interne.
4. Apărările intimaţilor
Intimaţii reclamanţi au formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legale a încheierii de şedinţă din 12 aprilie 2021 şi a sentinţei civile nr. 139/2021 din 10 mai 2021 ale Curţii de Apel Cluj – secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor
Hotărârea recurată va fi verificată din perspectiva incidenţei prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., ce constituie un motiv de casare de ordine publică, respectiv atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.
Potrivit acestui text de lege, casarea hotărârii se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.
În literatura de specialitate s-a precizat că, deşi la punctul 6 ar fi vorba de trei motive distincte, în realitate este vorba despre ipoteze diferite ale aceluiaşi motiv de casare şi anume nemotivarea hotărârii, deoarece astfel trebuie calificate şi o hotărâre care nu este deloc motivată şi una care cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.
Un atare motiv de casare se justifică prin prisma faptului că, în lipsa oricăror considerente, a unor considerente contradictorii sau străine de natura pricinii, nu se poate aprecia dacă soluţia adoptată este sau nu rezultatul cercetării fondului cauzei.
Este de principiu că, în conformitate cu prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea va cuprinde considerentele, în care se va arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.
Obligaţia judecătorului de a demonstra în scris de ce s-a oprit la soluţia dată, pentru ce a admis susţinerile unei părţi şi le-a respins pe ale celeilalte, pentru ce a găsit bună o probă şi nesinceră o altă probă, de ce a aplicat o anumită normă de drept sau i-a dat o anumită interpretare, este o obligaţie esenţială, a cărei încălcare duce la desfiinţarea hotărârii.
Prin urmare, textul legal sus evocat se referă la necesitatea arătării motivelor de fapt şi de drept ce au format convingerea instanţei precum şi a celor pentru care s-au înlăturat cererile părţilor. Concluzionând, motivarea hotărârii trebuie să fie clară, concisă şi concretă, în concordanţă cu probele şi actele de la dosar, ea constituind astfel o garanţie pentru părţile din proces în faţa eventualului arbitrariu judecătoresc şi, de altfel, singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar. Astfel, motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esenţă, de conţinut, şi, de altfel, ea se circumscrie şi noţiunii de proces echitabil în condiţiile prevăzute de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanţiile date de art. 6.1 din Convenţia Europeană privind Drepturile Omului, include printre altele dreptul părţilor de a fi în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Altfel spus, aceasta implică mai ales în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la un examen efectiv, real şi consistent al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa în determinarea situaţiei de fapt (a se vedea hot. CEDO din 28.04.2005 în cauza Albina c. României şi hot. CEDO din 15.03.2007 în cauza Gheorghe c. României).
Verificând sentinţa atacată prin prisma considerentelor teoretice de mai sus, se constată că judecătorul fondului nu a efectuat o cercetare a litigiului, ci a reţinut: "În ceea ce priveşte stabilirea stării de fapt, curtea reţine că, deşi în speţă nu s-au administrat propriu-zis probe care să dovedească susţinerile reclamanţilor, aspectele pe care aceştia le-au învederat cu privire la starea de fapt nu au fost niciun moment contestate de către pârâţi . . . . . . . . . .curtea decide că nu sunt necesare probe suplimentare şi că aspectele de fapt prezentate de reclamanţi pot fi reţinute pe de-a întregul.".
Or, în speţă, reclamanţii au relevat în cuprinsul cererii de chemare în judecată aspecte care se impun a fi cercetate în vederea stabilirii similitudinii condiţiilor de muncă şi/sau atribuţiilor celor două categorii de personal.
Astfel, arată reclamanţii că: "Realitatea este că reclamanţii au beneficiat faptic de drepturile specifice condiţiilor deosebite de muncă, inclusiv de sporuri salariale aferente şi de calcularea unui echivalent de vechime în muncă superior celui efectiv lucrat din punct de vedere al ceea ce actuala legislaţie numeşte "stagiu de cotizare" şi are ca efect o pensionare pentru limită de vârstă după ani ceva mai puţini efectiv lucraţi comparative cu persoanele care au lucrat în condiţii de muncă normale.
(…)
Colegii lor poliţişti au continuat să beneficieze de tot spectrul de drepturi dar ei nu ştiau că reclamanţii nu mai beneficiază şi nici reclamanţii nu aveau cum să fie la curent cu situaţia colegilor poliţişti sub acest aspect, având în vedere calificarea la nivelul ANA a documentelor relavante drept secret de serviciu şi chiar clasificarea multor reglementări în domeniul resurselor umane.
Reclamanţii fac parte din această categorie a personalului contractual, deci nu au calitatea de fundcţionari publici cu statut special (poliţişti).
Posturile pe care reclamanţii le ocupă sunt formal diferite, ca denumire şi cod COR însă aceştia exercită, în majoritatea lor covârşitoare, atribuţii identice sau aproape identice cu ale colegilor încadraţi ca funcţionari publici cu statut special – poliţişti, în condiţiile în care aceşti colegi, nu sunt personal operativ.
(...)
Reclamanţii, în baza atribuţiilor stabilite prin contractile individuale de muncă şi fişele posturilor, nu fac parte din personalul auxiliar (contabilitate, curăţenie, secretariat etc.), din contra, fac parte din personalul care are în realitate atribuţii identice cu ceilalţi colegi care asigură prevenirea şi combaterea consumului de droguri, inclusive prin contact direct cu trafinaţii, consumatorii sau familiile acestora."
Pe de altă parte, pârâtul Guvernul României a arătat în cuprinsul întâmpinării depuse în dosarul de fond că: "În ceea ce priveşte referirile la atribuţiile de serviciu desfăşurate de personalul civil … menţionăm faptul că acestea nu stabilesc dreptul la încadrarea în condiţii de muncă.
Totodată, pârâtul Ministerul Afacerilor Interne a susţinut că,,.. în situaţia în care unitatea din care fac parte reclamanţii nu deţine aviz de încadrare a locurilor de muncă în condiţii deosebite, aceştia nu pot beneficia de încadrare în respectivele locuri de muncă, astfel cum reiese din cadrul legal prezentat la punctul 2.".
Din conţinutul hotărârii recurate se observă că partea din considerente referitoare la măsura în care reclamanţii sunt îndrituiţi la emiterea unui act cu conţinutul solicitat prin acţiune, se referă la starea de fapt asupra căreia instanţa de fond, anterior, apreciase că,,... nu sunt necesare probe suplimentare şi că aspectele de fapt prezentate de reclamanţi pot fi reţinute pe de-a întregul.", fără ca instanţa să argumenteze de ce a admis/respins susţinerile părţilor, felul în care a analizat probatoriile administrate şi cum a interpretat, în manieră proprie, dispoziţiile legale incidente.
În speţă, Înalta Curte a constatat că instanţa de fond nu a explicat raţionamentul juridic propriu pe care l-a adoptat, astfel că, prin preluarea necenzurată a opiniei unei singure părţi, hotărârea pronunţată nu creează transparenţă asupra silogismului judiciar care trebuie să explice şi să justifice dispozitivul şi care să permită realizarea controlului judiciar.
Or, în cauză, deşi instanţa a pronunţat o soluţie care tranşează fondul cauzei, este notabil că afirmaţiile din apărările formulate nu au fost cercetate, deci nu au servit ca suport al concluziilor instanţei, concluzii care nu se fundamentează pe stabilirea unei stări de fapt sau pe maniera în care legea devine incidentă în cauză.
Procedând în acest mod, prima instanţă nu a cercetat fondul cererii cu care a fost sesizată, preluând doar susţinerile formulate de părţile reclamante pe calea cererii de chemare în judecată, iar pronunţarea unei soluţii direct în recurs ar conduce la nerespectarea principiului dublului grad de jurisdicţie.
Constatând că acest prim motiv de casare este fondat, iar admiterea acestuia conduce la casarea hotărârii cu consecinţa trimiterii cauzei la prima instanţă, se apreciază că nu este necesară verificarea celorlalte motive de casare – art. 488 alin. (1) pct. 4, 5 şi 8 C. proc. civ., prima instanţă urmând să cerceteze toate motivele de nelegalitate invocate în cererea de chemare în judecată, dar şi apărările recurenţilor pârâţi, reiterate în prezentul recurs.
Concluzionând, este evident că toate aspectele reţinute mai sus corespund unei nemotivări a hotărârii şi necercetării fondului litigiului, motiv pentru care sunt incidente în cauză prevederile art. 498 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte urmând să admită recursul declarat de pârâtă şi să dispună trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond, potrivit considerentelor prezentei decizii.
În fond după casare, instanţa de trimitere urmează să examineze susţinerile, apărările şi argumentele formulate de părţi, coroborându-le cu probele administrate, astfel încât să stabilească regimul de încadrare în muncă/grupa de muncă a părţilor implicate, similitudini între condiţiilor de muncă şi/sau atribuţiilor celor două categorii de personal, incidenţa în cauză a Deciziei nr. 12/2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţiei şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii care vizează acţiunile în constatare privind condiţiile deosebite de muncă.
Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, coroborat cu art. 496 alin. (2) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile pârâţilor, va casa hotărârea recurată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de pârâţii Ministerul Afacerilor Interne şi Guvernul României împotriva încheierii de şedinţă din 12 aprilie 2021 şi a sentinţei civile nr. 139/2021 din 10 mai 2021 ale Curţii de Apel Cluj – secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 21 februarie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.