Şedinţa publică din data de 21 februarie 2023
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
1.1. Prin Raportul de evaluare nr. x/27.07.2016, întocmit de Agenţia Naţională de Integritate ("ANI", "Agenţia"), s-a dispus sesizarea Comisiei de Cercetare a Averilor din cadrul Curţii de Apel Bucureşti ("Comisia"), în vederea începerii acţiunii de control privind averea deţinută de persoana cercetată A., director la Direcţia Calitate, Comunicare şi relaţii internaţionale din cadrul Primăriei Sectorului 2 Bucureşti, împreună cu familia, perioada supusă evaluării respectării regimului declarării averii fiind cuprinsa între 19.08.2005-31.12.2014.
Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Comisiei de Cercetare a Averilor de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti la data de 8 august 2016, sub nr. x/2016.
1.2. Prin Ordonanţa nr. 12 din 20 noiembrie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Comisia de Cercetare a Averilor de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a clasat sesizarea formulată de Agenţia Naţională de Integritate împotriva persoanelor evaluate A. şi B..
1.3. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 13 decembrie 2019, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2019, reclamanta Agenţia Naţională de Integritate, în contradictoriu cu pârâţii Comisia de Cercetare a Averilor de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, A. şi B., a solicitat:
(i) în principal, anularea actului administrativ reprezentat de Ordonanţa nr. 12/20.11.2018 emisă de către Comisia de Cercetare a Averilor de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, ca netemeinică şi nelegală şi confiscarea diferenţei constatate între averea dobândită şi veniturile realizate de către de către A., în cuantum de 1.055.755,19 RON;
(ii) în subsidiar, anularea actului administrativ reprezentat de Ordonanţa nr. 12/20.11.2018 emisă de către Comisia de Cercetare a Averilor de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, ca netemeinică şi nelegală şi transmiterea cauzei către Comisia de Cercetare a Averilor de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti în vederea reluării procedurii de evaluare.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 336 din 2 iunie 2020, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:
(i) a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, ca nefondată;
(ii) a respins cererea formulată în contradictoriu cu pârâta Comisia de Cercetare a Averilor de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, pentru lipsa calităţii procesuale pasive;
(iii) a respins cererea formulată de Agenţia Naţională de Integritate, în contradictoriu cu pârâţii A. şi B., ca neîntemeiată;
(iv) a obligat reclamanta la plata cheltuielilor de judecată către pârâţi în cuantum de câte 1000 RON, reprezentând onorariu avocaţial.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva sentinţei civile nr. 336 din 2 iunie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta Agenţia Naţională de Integritate, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinţei recurate şi, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, rejudecarea cauzei şi admiterea acţiunii.
Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă afirmă că instanţa de fond nu a motivat sentinţa cu argumente proprii, ci şi-a însuşit susţinerile Comisiei de Cercetare a Averilor, ignorând criticile ANI din acţiune.
Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta invocă greşita aplicare şi interpretare a dispoziţiilor Legii nr. 176/2010 şi Legii nr. 115/1996.
Astfel, consideră că atât instanţa de fond, cât şi Comisia s-au raportat la susţinerile orale ale persoanei evaluate şi ale martorilor audiaţi, care nu se coroborează cu alte mijloace de probă şi au dat eficienţă concluziilor expertizei contabile, luând în considerare un sold de 230.325,52 RON pretins existent în patrimoniul soţilor la începutul perioadei evaluate. În contractul de împrumut încheiat la data de 01.10.2006, se menţionează expres că A. a acordat cu titlu de împrumut, în numerar, fără dobânda, către C., suma de 1.115.000 RON, iar expertiza a demonstrat faptul că A. nu ar fi putut acoperi, din economiile realizate anterior perioadei evaluate, suma de 1.115.000 RON declarata a fi împrumutată fiului său.
Mai arată recurenta-reclamantă că, la stabilirea cheltuielilor globale efectuate anterior perioadei evaluate de către persoana evaluată şi familia sa, expertul a luat în calcul, la estimarea cheltuielilor lunare cu consumul gospodăresc, valoarea coşului zilnic, aşa cum a fost stabilit de O.U.G. nr. 217/2000. Astfel, suma de 13.224,47 USD, reprezentând cheltuielile totale efectuate în perioada 01.09.1981 - 18.08.2005 de către familia Georgescu, are un caracter pur orientativ întrucât nu poate reflecta cheltuielile reale, nefiind cuprinse, de exemplu, cheltuieli reprezentând concedii, achiziţii casnice, întreţinerea locuinţei sau alte cheltuieli corespunzătoare standardului de viata al intimatei.
Printr-un alt rând de critici, recurenta-reclamantă susţine că prima instanţă şi-a însuşit concluziile Comisiei referitoare la cuantumul de 557.500 RON al împrumutului acordat la data de 01.10.2006 fiului C., pentru achiziţionarea apartamentului din str. x.
Susţine recurenta că atât Comisia, cât şi instanţa de fond, ar fi trebuit să ia în considerare suma de 1.115.000 RON, care este menţionată în cuprinsul contractului de împrumut încheiat la data de 01.10.2016, a actului de dare în plată autentificat sub nr. x/08.01.2016 şi a contractului de cesiune de creanţă încheiat la data de 31.12.2013. Actul adiţional la cele trei înscrisuri menţionate, prin care se arată că suma împrumutată ar fi de doar 557.500 RON, a fost întocmit şi autentificat în luna august 2016, după ce persoanei evaluate i-a fost comunicată, la data de 17.05.2016, identificarea unei diferenţe semnificative în patrimoniul său, astfel că actul a fost întocmit pro causa.
În opinia recurentei-reclamante, nu poate fi vorba de o eroare, câtă vreme în anul încheiat în anul 2006 s-a indicat valoarea de piaţă pe care imobilul o va avea în anul 2016. Totodată, în cuprinsul contractului de cesiune de creanţă încheiat la data de 31.12.2013 între B., în calitate de cedent şi A., în calitate de cesionar, se stabileşte cedarea în mod irevocabil şi necondiţionat de către cedent în favoarea cesionarului a dreptului de creanţă asupra sumei de 557.500 RON, rezultată din contractul de împrumut încheiat la data de 01.10.2006, preţul cesiunii fiind de 10.000 Euro, achitat la data încheierii contractului, suma de 557.500 RON reprezentând cota-parte deţinută de soţul persoanei evaluate, din împrumutul în cuantum de 1115.000 RON acordat fiului său. Astfel fiind, nu este posibilă existenţa unei erori operată în trei acte distincte, care ar fi fost rectificată zece ani mai târziu.
Mai arată recurenta-reclamantă că, în declaraţiile de avere depuse de intimata A. în perioada 2008-2015, la rubrica "IV. Active financiare 2. Plasamente, investiţii directe şi împrumuturi acordate (...)" nu sunt menţiuni cu privire la împrumutul acordat la data de 01.10.2006 şi stins la data de 08.01.2016, ca urmare a încheierii actului de dare în plata autentificat sub nr. x/08.01.2016.
Solicită a se avea în vedere şi că, potrivit Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/05.10.2006, preţul de 85.000 Euro a fost achitat integral la data autentificării contractului de vânzare-cumpărare, iar creditul a fost contractat de la D. S.A. la data de 29.11.2006, această sumă fiind constituită de intimată într-un depozit şi retrasă la data de 04.12.2006.
Concluzionează recurenta-reclamantă că, în raport de balanţa de venituri şi cheltuieli ale intimatei A. şi familiei sale, în perioada 19.08.2005 – 01.10.2006, rezultă o diferenţă semnificativă între averea dobândită şi veniturile realizate, în suma de 1.055.755,19 RON.
4. Apărările formulate în cauză
Intimata-pârâtă A. a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.
II. Soluţia instanţei de recurs
Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat, pentru următoarele considerente:
II.1. Referitor la criticile subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.
Circumscris acestui caz de casare, recurenta-reclamantă a susţinut lipsa motivării proprii judecătorului, respectiv preluarea integrală a susţinerilor Comisiei de Cercetare a Averilor şi neanalizarea tuturor argumentelor şi apărărilor din acţiune.
Înalta Curte, contrar afirmaţiilor recurentei-reclamante, constată că prima instanţă a respectat rigorile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât a analizat în mod complet argumentele şi apărările formulate de părţi, inclusiv cele ale reclamantei şi a expus în mod corespunzător raţionamentul care a condus la formarea convingerii sale, prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecăţii.
Împrejurarea că argumentele expuse în considerentele sentinţei recurate corespund poziţiei procesuale exprimate de Comisie şi de pârâţii persoane fizice nu reprezintă o necercetare a cauzei în sensul neanalizării susţinerilor reclamantei, în condiţiile în care argumentele proprii judecătorului pot fi decelate cu uşurinţă din lecturarea hotărârii, iar din considerentele sentinţei reiese că au fost avute în vedere toate susţinerile părţilor.
Totodată, instanţa de control judiciar reţine că hotărârea nu trebuie să cuprindă un răspuns exhaustiv dat fiecărei susţineri formulate de părţile în proces, fiind suficient a se răspunde argumentelor fundamentale, de natură a susţine soluţia pronunţată în cauză, obligaţie îndeplinită în prezenta speţă. Caracterul pretins sumar al motivării unei hotărâri judecătoreşti nu determină cu necesitate nelegalitatea actului, prezentarea considerentelor care susţin soluţia nefiind o chestiune de volum, iar în speţă, motivarea sentinţei recurate cuprinde argumente ample şi suficiente, care confirmă analiza efectivă a cauzei şi a susţinerilor tuturor părţilor.
De altfel, recurenta-reclamantă nu a indicat, punctual şi concret, care dintre argumentele formulate în fond nu au fost analizate de prima instanţă, criticile din recurs având un caracter generic.
În concluzie, instanţa de control judiciar constată că sentinţa recurată îndeplineşte exigenţele prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât judecătorul fondului a expus de o manieră suficientă considerentele care au fundamentat soluţia adoptată, asupra cărora instanţa de recurs se va apleca odată cu verificarea incidenţei pct. 8 al art. 488 alin. (1) din acelaşi cod.
II.1. Referitor la criticile subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile recurentei-reclamante referitoare la modalitatea de valorificare, de către instanţa de fond, a probatoriului administrat în cauză.
Prima instanţă nu a procedat de o manieră contrară art. 264 C. proc. civ., ci, dimpotrivă, a analizat probele administrate în cauză atât individual, cât şi în ansamblul lor, fără a valorifica doar un anumit mijloc de probă, cum în mod greşit susţine recurenta-reclamantă. Din sentinţa recurată rezultă că prima instanţă a analizat coroborat cuprinsul înscrisurilor depuse la dosar, concluziile raportului de expertiză şi declaraţiile martorilor, prin raportare la normele de drept material incidente şi la considerentele ordonanţei de clasare, expunând atât concluzia către care au convers dovezile avute la dispoziţie, cât şi raţionamentul care susţine această concluzie.
Trebuie subliniat că, în cadrul procesual al recursului, instanţa de control judiciar analizează doar motivele de nelegalitate a hotărârii atacate, conform art. 483, coroborat cu art. 488 C. proc. civ., iar argumentele vizând modalitatea de interpretare şi apreciere de către instanţa de judecată a probatoriilor administrate în cauză constituie critici de netemeinicie, iar nu de nelegalitate a sentinţei recurate.
Chiar dacă s-ar trece peste acest aspect, în considerarea verificării raţionamentului instanţei de fond asupra calificării juridice a împrejurărilor relevante cauzei, Înalta Curte reţine, în ceea ce priveşte criticile vizând soldul existent în patrimoniul soţilor intimaţi la începutul perioadei de evaluare, stabilit prin raportul de expertiză la valoarea de 230.325,52 RON, că recurenta-reclamantă a contestat acest sold, apreciind că nu poate fi avute în vedere, în perioada 01.09.1981 - 18.08.2005, un cuantum al cheltuielilor de 13.224,47 USD, acest calcul având un caracter orientativ şi nereflectând toate categoriile de cheltuieli efectuate de soţii intimaţi.
În prim rând, trebuie arătat că potrivit Anexei nr. 4 la raportul de expertiză, rezultă că valoarea cheltuielilor soţilor între anii 1981-2005 nu a fost de 13.224,47 USD, cum greşit susţine recurenta-reclamantă, ci de 130.244,47 USD, aşadar suma stabilită de expertul contabil nu are în niciun caz caracter derizoriu.
În al doilea rând, Înalta Curte reţine că aceste critici sunt identice celor exprimate în acţiunea introductivă, recurenta neaducând argumente noi, raportat la considerentele sentinţei atacate. După cum în mod corect a reţinut prima instanţă, caracterul orientativ al acestor cheltuieli, stabilit prin raportare la prevederile O.U.G. nr. 217/2000, nu este de natură să conducă la înlăturarea concluziilor expertizei tehnice, câtă vreme în cauză nu s-a dovedit existenţa unor cheltuieli de natura celor invocate exemplificativ de recurenta-reclamantă.
Prin urmare, în lipsa unor dovezi suplimentare, în mod corect instanţa a avut în vedere raportul de expertiză realizat în cauză, potrivit căruia soldul existent în patrimoniu la începutul perioadei evaluate este în valoare de 230.325,52 RON.
A mai susţinut recurenta-reclamantă că, din soldul în cuantum de 230.325,52 RON, intimaţii nu puteau acorda fiului lor, C., un împrumut de 1.115.000 RON, care depăşeşte evident valoarea soldului. În acest sens, recurenta a dezvoltat argumente pe două paliere, unul dintre acestea privind valoarea reală a împrumutului, iar celălalt privind modalitatea de plată a apartamentului achiziţionat de soţii Georgescu, situat în str. x.
În ceea ce priveşte împrumutul acordat fiului intimaţilor, este de necontestat că, în cuprinsul contractului de împrumut încheiat la data de 01.10.2016, a actului de dare în plată autentificat sub nr. x/08.01.2016 şi a contractului de cesiune de creanţă încheiat la data de 31.12.2013, s-a menţionat că valoarea sumei împrumutate este de 1.115.000 RON.
Înalta Curte reţine, însă, că din probele administrate în cauză, inclusiv din declaraţia împrumutatului C., a rezultat că imobilul din str. x, Bucureşti a fost achiziţionat la data de 05.10.2006 cu suma de 85.000 Euro, pe numele fiului intimaţilor, la acea dată în vârstă de 23 de ani. Ulterior, date fiind evenimentele din viaţa personală a proprietarului prezumat, C. (divorţul şi insistenţele persoanei cu care se afla într-o relaţie de a înstrăina imobilul), intimaţii au dorit să prezerve dreptul de proprietate asupra imobilului în discuţie, la care, ulterior cumpărării, făcuseră şi investiţii constând în lucrări de mansardare (în anul 2009). Drept urmare, au procedat la întocmirea actului sub semnătură privată datat 01.10.2006 şi care a primit dată certă la 01.01.2016, prin care se atestă existenţa împrumutului în sumă de 1.115.000 RON, acordat de părinţi către fiul lor, urmat de încheierea actului de dare în plată autentificat sub nr. x/08.01.2016, prin care dreptul de proprietate asupra imobilului intra în patrimoniul intimaţilor A. şi B., fiind stinsă obligaţia de restituire a sumei împrumutate.
În fine, la data de 04.08.2016, s-a încheiat actul adiţional cu dată certă nr. 36/04.08.2016, prin care se modifică atât actul de dare în plată, cât şi cesiunea de creanţă prin care intimatul B. a cedat partea sa de creanţă către A., părţile declarând că valoarea totală a împrumutului acordat fiului C. a fost de 557.500 RON, compusă din preţul imobilului din str. x, Bucureşti şi valoarea lucrărilor de mansardare.
Se impun două observaţii faţă de succesiunea actelor anterior indicate. În prim rând, este rezonabil a prezuma, dată fiind vârsta cumpărătorului şi nedovedirea existenţei unor venituri proprii apte să asigure plata preţului, că imobilul a fost cumpărat din fondurile intimaţilor, iar nu ale cumpărătorului menţionat în contract, situaţie care a fost confirmată de depoziţiile martorilor şi care, de altfel, nu a fost contestată nici de recurenta-reclamantă. Din această împrejurare derivă cea de-a doua observaţie şi anume aceea că actul de împrumut a fost datat ca fiind semnat în anul 2006, deşi a fost încheiat la nivelul anului 2016, exclusiv în scopul semnării actului de dare în plată, prin această modalitate fiind asigurată transmisiunea proprietăţii imobilului către persoanele care achitaseră efectiv preţul imobilului şi suportaseră cheltuielile de renovare/mansardare.
Astfel fiind, este explicabilă menţionarea în cuprinsul actului de împrumut datat 01.10.2006 a valorii împrumutului corespunzând valorii de piaţă a imobilului la nivelul anului 2016, împrejurare care, în opinia greşită a recurentei, ar face dovada cuantumului real al împrumutului. În realitate, Înalta Curte constată că intimaţii şi fiul lor au încheiat, la nivelul anului 2016, mai multe acte juridice în scopul transmiterii dreptului de proprietate asupra imobilului către intimaţi şi reglării situaţiei financiare determinate de suportarea de către aceştia a costurilor de achiziţionare şi extindere a imobilului, inclusiv actul de împrumut datat 01.10.2006, iar cu ocazia încheierii acestor acte, părţile au utilizat valorile minime orientative din Ghidul notarilor publici aferente anului 2016, raportându-se la valoarea de piaţă a imobilului din str. x, pentru a stabili cuantumul sumei împrumutate. Ulterior, observând eroarea care a condus la o diferenţă nereală între sumele învestite şi suma menţionată cu titlu de împrumut, părţile au recurs la încheierea actului adiţional de corectare a valorii împrumutate. În contextul arătat, actul juridic nu poate fi considerat întocmit pro causa, încheierea lui nedatorându-se motivului invocat de recurenta-reclamantă, al declanşării procedurii de cercetare a averii.
Este reală împrejurarea că întocmirea actului adiţional s-a făcut după înştiinţarea intimatei A. cu privire la începerea procedurii de verificare. Cu toate acestea, având în vedere succesiunea de acte juridice încheiate în contextul factual amintit, coroborate de declaraţiile martorilor audiaţi în cauză, Înalta Curte constată că în cauză nu s-a dovedit o altă intenţie a semnării actului adiţional decât aceea a îndreptării unor erori, mai exact nu s-a demonstrat intenţia intimaţilor de a ascunde venituri/bunuri dobândite nejustificat.
Încheierea actului de împrumut în anul 2016, iar nu în anul 2006, explică şi lipsa menţionării, în declaraţiile de avere depuse de intimata A. în perioada 2008-2015, a împrumutului acordat lui C..
Cât priveşte modalitatea de plată a preţului imobilului din str. x, recurenta-reclamantă a susţinut că suma a fost achitată integral la data autentificării convenţiei de înstrăinare, astfel cum rezultă din cuprinsul actului, fiind nereale susţinerile potrivit cărora preţul a fost achitat din economii şi din creditul contractat la D.. Înalta Curte constată că atât cumpărătorul C., cât şi vânzătorii imobilului au declarat că, în realitate, preţul a fost achitat în două tranşe. Astfel, prima tranşă, în sumă de 44.000 Euro (echivalent 165.180 RON, cum a reţinut expertul contabil) a fost achitată în numerar, din economiile intimaţilor, iar cea de-a doua tranşă a fost achitată tot în numerar, din creditul de 41.000 Euro (echivalent al sumei de 144.320 RON), contractat la 29.11.2006 de la D.. Aşadar, modalitatea de plată a preţului nu este cea prevăzută în contractul de vânzare-cumpărare, aspect susţinut constant de intimaţi şi confirmat de martorii audiaţi în cauză, înstrăinătorii imobilului, iar acest aspect se coroborează cu ridicarea din bancă, în numerar, la data de 04.12.2006, de către intimata A., a sumei reprezentând împrumutul acordat prin credit bancar.
Concluzionând, Înalta Curte constată a fi corecte cele reţinute atât de instanţa de fond, cât şi de Comisie, în sensul că împrumutul acordat fiului intimaţilor a fost în sumă reală de 557.500 RON, iar preţul imobilului din str. x, Bucureşti a fost achitat în două tranşe, având drept surse economiile intimaţilor şi un credit bancar contractat tot de aceştia.
În ceea ce priveşte diferenţa dintre valoarea soldului existent la începutul perioadei evaluate (230.325,52 RON) şi valoarea împrumutului acordat fiului intimaţilor (557.500 RON), Înalta Curte constată că această diferenţă este explicabilă prin aceea că suma împrumutată nu provine doar din acel sold, ci şi din contravaloarea împrumutului bancar acordat de D. în anul 2006, precum şi din vânzarea în anul 2009 a unui alt imobil aflat în proprietatea intimaţilor, situat în str. x, Bucureşti, de pe urma căruia soţii au încasat suma de 92.000 Euro.
Astfel, după cum s-a arătat şi în raportul de expertiză administrat în cauză, din economiile soţilor A. şi B. şi din creditul bancar contractat de aceştia, a fost achitat preţul imobilului din str. x, Bucureşti (165.180 RON economii + 144.320 RON credit), iar ulterior, cu o parte din preţul încasat din vânzarea apartamentului din str. x, respectiv cu suma de 248.000 RON, s-au efectuat lucrările de renovare/mansardare ale imobilului din Str. x.
Faţă de toate aceste aspecte, Înalta Curte constată că veniturile şi cheltuielile efectuate de intimaţi în perioada evaluată au fost suficient şi riguros analizate atât de Comisia de Cercetare a Averilor, cât şi de instanţa de fond, inclusiv din perspectiva argumentelor recurentei-reclamante referitoare la pretinsa neconcordanţă dintre veniturile dobândite şi sumele alocate achiziţionării şi renovării imobilului din str. x, sub forma împrumutului acordat fiului intimaţilor. În recurs, ANI nu a prezentat critici apte să conducă la reformarea sentinţei recurate, respectiv anularea ordonanţei de clasare emisă de Comisia de Cercetare a Averilor, în cauză nefiind dovedită o diferenţă semnificativă între averea dobândită pe durata exercitării funcţiei publice şi veniturile realizate în aceeaşi perioadă de intimata A. şi de soţul său, astfel că nu sunt incidente dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 176/2010, respectiv art. 18 alin. (1) din Legea nr. 115/1996.
Pentru considerentele expuse, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta Agenţia Naţională de Integritate, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanta Agenţia Naţională de Integritate împotriva sentinţei civile nr. 336 din 2 iunie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 21 februarie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.