Şedinţa publică din data de 22 februarie 2023
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Cererea de chemare în judecată
1.1. Prin cererea înregistrată la data de 2 iunie 2020 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, anularea hotărârii nr. 330 din 08.04.2020 pronunţată în dosarul nr. x/2019 (petiţia nr. 3407/18.06.2019).
De asemenea, reclamanta a învederat că plângerea este îndreptată şi împotriva dosarului nr. x/2019 (petiţia nr. 2624/15.05.2019 şi petiţia nr. 1981/11.04.2019), care nu a fost soluţionat în termen de 90 de zile.
Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a mai solicitat şi reţinerea cauzei spre judecare, în sensul stabilirii, în concret, a tuturor faptelor de discriminare expuse în dosarele nr. x/2019 (petiţia nr. 2624/15.05.2019 şi petiţia nr. 1981/11.04.2019) şi nr. 405/2019 (petiţia nr. 3407/18.06.2019).
1.2. Prin sentinţa civilă nr. 5891 din data de 12 noiembrie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2020, Tribunalul Bucureşti a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Cluj.
1.3. Cauza a fost înregistrată la data 1 februarie 2021 pe rolul Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2020.
2. Hotărârea primei instanţe
Prin sentinţa civilă nr. 63 din data de 4 martie 2021, Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal a respins atât cererea de repunere pe rol, formulată de reclamantă la data de 1 martie 2021, cât şi cererea de chemare în judecată promovată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, ca neîntemeiată.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva sentinţei civile indicate la punctul I.2 de mai sus, a declarat recurs reclamanta A., prin care, invocând incidenţa cazurilor de casare reglementate de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.
În susţinerea căii de atac promovate, recurenta a învederat, printr-un prim set de argumente, că sentinţa atacată cuprinde motive străine de natura cauzei, întrucât amânarea de pronunţare dispusă de prima instanţă nu poate fi considerată ca măsură aptă a genera respectarea dreptului său la apărare, în sensul prevederilor Constituţiei şi art. 13 C. proc. civ., în contextul în care accesul reclamantei la cele 181 de pagini, reprezentând înscrisuri depuse la dosar de pârât la data de 12.02.2021, nu a fost asigurat în condiţii de conformitate procedurală. Din această perspectivă, recurenta a învederat că nu a fost înştiinţată de depunerea înscrisurilor la dosar, că a solicitat amânarea judecării cauzei pentru pregătirea apărării şi că nu exista certitudinea unei identităţi (din punct de vedere al numărului şi conţinutului) între cele 181 de pagini scanate şi formatul pe hârtie al acestora, astfel cum a fost depus de pârât.
A mai învederat recurenta că hotărârea recurată ar cuprinde motive străine de natura pricinii şi în raport de argumentele aduse de prima instanţă în sprijinul modului de soluţionare a chestiunii competenţei CNCD, privită din perspectiva prevederilor Legii nr. 206/2004 privind conduita în cercetarea ştiinţifică, dezvoltarea tehnologică şi inovare şi Legii nr. 319/2003 privind statutul personalului de cercetare-dezvoltare. În opinia recurentei, o atare lipsă de legătură între argumentele primei instanţe şi obiectul cauzei pendinte ar rezulta din prevederile art. 2 indice 1 alin. (1) şi (3) lit. c) din Legea nr. 206/2004, ce fac trimitere la faptele de discriminare. Astfel, recurenta a argumentat în sensul că se impune intervenţia CNCD în cazul oricărei nerespectări a legislaţiei ce sancţionează faptele de discriminare.
Printr-un alt set de argumente, recurenta a învederat că legătura de cauzalitate dintre toate faptele de discriminare sesizate de recurentă şi criteriile de discriminare evocate de aceasta este una intrinsecă, în sensul art. 2 din O.G. nr. 137/2000, fiind dovedit, în opinia sa, dincolo de orice îndoială rezonabilă, faptul că a fost discriminată.
Din această perspectivă, recurenta a învederat că CNCD nu a explicat de ce nu a existat discriminare cu privire la faptul că nu a primit un loc în căminele studenţeşti din Cluj-Napoca, în contextul în care avea domiciliul în Texas. A mai arătat recurenta că CNCD nu a reuşit să dovedească contrariul faptelor de discriminare săvârşite de studentul B., care a afirmat că americanii sunt retardaţi (ştiind că reclamanta deţine cetăţenia americană).
De asemenea, recurenta a învederat că nelegalitatea hotărârii CNCD ar deriva şi din maniera de evaluare a declaraţiilor profesorului C., care au reprezentat, în sine, o fapta de discriminare. Făcând trimitere la materialul probator administrat în cauză, recurenta a solicitat să se constate prejudiciul moral major creat şi faptul că drepturile studenţilor trebuie respectate pe deplin.
4. Apărările formulate în cauză
Legal citat, intimatul-pârât Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării nu a formulat întâmpinare.
5. Procedura în faţa instanţei de recurs
5.1. În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluţia din data de 6 octombrie 2021 s-a fixat termen de judecată la data de 11 ianuarie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, când cauza a fost amânată pentru data de 22 februarie 2023.
5.2. Prin încheierea din data de 15 septembrie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi justiţie a respins cererea formulată de recurenta-reclamantă A. privind acordarea ajutorului public judiciar sub forma scutirii de la plata taxei judiciare de timbru stabilită pentru soluţionarea recursului declarat împotriva sentinţei civile nr. 63 din 4 martie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Cluj – secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, ca neîntemeiată.
5.3. Prin încheierea din data de 16 februarie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi justiţie a respins cererea formulată de recurenta-reclamantă A., privind preschimbarea termenului de judecată din 11 ianuarie 2023.
II. Soluţia instanţei de recurs
Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, de obiectul şi normele legale incidente, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. este nefondat, pentru următoarele considerente:
Observând criticile evocate de recurenta – reclamantă în cuprinsul memoriului de recurs, Înalta Curte constată că acestea pot fi grupate în următoarele seturi principale de argumente:
· Critici aduse manierei în care prima instanţă a soluţionat cererea recurentei – reclamante de acordare a unui termen de judecată şi a asigurat accesul acesteia la cele 181 de pagini, reprezentând înscrisuri depuse la dosar de pârât la data de 12.02.2021;
· Critici ce privesc maniera în care instanţa de fond a dezlegat chestiunea competenţei CNCD, privită din perspectiva Legii nr. 206/2004 privind conduita în cercetarea ştiinţifică, dezvoltarea tehnologică şi inovare şi Legii nr. 319/2003 privind statutul personalului de cercetare-dezvoltare;
· Critici aduse modului în care Curtea de Apel Cluj a analizat, în raport de situaţia de fapt dedusă analizei în cauza pendinte, întrunirea condiţiilor reglementate de art. 2 din O.G. nr. 137/2000.
Din perspectiva primului set de argumente, Înalta Curte reţine că, deşi recurenta a invocat incidenţa cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., susţinând existenţa, în cuprinsul hotărârii atacate, a unei motivări străine de natura cauzei, în fapt, criticile formulate vizează o pretinsă încălcare a principiului dreptului la apărare, reglementat de art. 13 C. proc. civ. şi cel al contradictorialităţii, în sensul art. 14 C. proc. civ., ce, în opinia recurentei, ar deriva din modul în care prima instanţă a asigurat recurentei posibilitatea de a studia şi a formula apărări în raport de astfel de înscrisuri. Astfel de argumente privesc, însă, maniera în care prima instanţă a aplicat reguli de procedură, premisă ce intră în sfera de reglementare a cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
Examinând astfel de critici din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.), Înalta Curte le apreciază drept nefondate, reţinând că prima instanţă a respectat atât principiul dreptului la apărare, cât şi principiul contradictorialităţii prin modul în care a asigurat accesul reclamantei la antereferitele înscrisuri.
În acest sens, Înalta Curte reţine că cele 181 de file, reprezentând înscrisurile aferente dosarelor administrative ce au stat la baza hotărârilor CNCD atacate, au fost depuse la dosarul instanţei de fond de către pârât la data de 12.02.2021, cu şapte zile anterior termenului de judecată. Un astfel de termen de depunere a acestor înscrisuri este unul suficient pentru asigurarea principiului contradictorialităţii, privit din perspectiva art. 14 alin. (2) C. proc. civ., cu atât mai mult cu cât, din chiar susţinerile recurentei, dar şi din citativul aflat la dosarului Curţii de Apel Cluj, rezultă că, la data depunerii acestor înscrisuri, recurenta avea acces la dosarul electronic, iar înscrisurile au fost scanate şi ataşate unui astfel de dosar. Lipsa unei încunoştinţări a reclamantei, prin intermediul instanţei, asupra depunerii înscrisurilor în dosar, nu poate fi reţinută în sensul evocat de aceasta, câtă vreme obligaţia de comunicare din oficiu, reglementată de art. 154 alin. (1) C. proc. civ. în sarcina instanţei, vizează doar citaţiile şi actele de procedură. De asemenea, reclamantei îi incumba, mai ales din perspectiva poziţiei sale procesuale, obligaţia de diligenţă (ce implica inclusiv verificarea actelor şi lucrărilor dosarului).
Se mai reţine că reclamanta a luat cunoştinţă de depunerea acestor înscrisuri anterior termenului de judecată din data de 18.02.2021, în acest sens fiind chiar aspectele învederate de aceasta în cererea de strigare a cauzei după ora 12/amânare a cauzei depusă la data de 18.02.2021, dar şi din susţinerile expuse în memoriul de recurs. De asemenea, relevanţă prezintă şi faptul că motivele invocate prin cererile formulate în susţinerea solicitărilor de amânare a judecării cauzei în primă instanţă nu au fost justificate prin depunerea unor înscrisuri care să dovedească imposibilitatea de prezentare la termenul de judecată.
În atare condiţii, cu deplina respectare a prevederilor art. 222 C. proc. civ., în mod legal, prima instanţă a respins cererile de acordare a unui nou termen de judecată, dreptul la apărare, în sensul art. 13 C. proc. civ. şi principiul contradictorialităţii, în sensul art. 14 din acelaşi act normativ, fiind asigurate inclusiv prin măsura de amânare, pentru data de 4 martie 2021, a pronunţării unei soluţii asupra cauzei.
De asemenea, se observă şi depunerea, de către reclamantă, a concluziilor scrise din data de 02.03.2021, prin care a făcut aprecieri asupra conţinutului sus indicatelor înscrisuri, învederând că cele 181 de pagini conţin majoritatea dovezilor şi susţinerilor reclamantei în ce priveşte abuzurile universităţii.
Înalta Curte reţine, din interpretarea coroborată a prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 cu cele ale art. 175 alin. (1) C. proc. civ., că se poate cere casarea unei hotărâri numai când, prin aceasta, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, însă o astfel de sancţiune nu este incidentă în orice ipoteză în care sunt nerespectate cerinţe legale, ci doar în acel context în care, prin nerespectarea cerinţei legale, s-a adus părţii o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea hotărârii.
Din analiza elementelor concrete ale cauzei pendinte, astfel cum au fost ele expuse anterior, nu poate fi susţinută teza producerii unei vătămări ce nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea sentinţei instanţei de fond, câtă vreme accesul reclamantei la antereferitele înscrisuri nu a fost, în fapt, îngrădit, iar chiar susţinerile sale relevă faptul că aceasta a realizat o analiză a înscrisurilor în discuţie. Astfel, nu poate fi reţinută incidenţa cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
De asemenea, Înalta Curte apreciază ca nefondate şi criticile recurentei privind incidenţa cazului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., ce, în opinia acesteia ar deriva din prezenţa unor motive străine de natura pricinii ce ar consta în maniera în care prima instanţă ar fi determinat limitele competenţei CNCD în raport de prevederile Legii nr. 206/2004 şi Legii nr. 319/2003. Din această perspectivă, instanţa de control judiciar reţine că prin pct. 1 al hotărârii nr. 330/08.04.2020, CNCD a admis excepţia necompetenţei sale pentru aspectele ce ţin de respectarea sus indicatelor acte normative, iar prin cererea de chemare în judecată reclamanta a supus controlului de legalitate exercitat de instanţa de contencios administrativ hotărârea nr. 330/08.04.2020 în integralitatea sa.
Pe cale de consecinţă, o analiză a limitele competenţei CNCD în raport de prevederile antereferitelor legi este circumscrisă naturii cauzei, motiv pentru care nu poate fi reţinută incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.
Cât priveşte maniera în care prima instanţă a interpretat şi aplicat, în cauza pendinte, prevederile O.G. nr. 137/2000, raportat la cele ale Legii nr. 206/2004 şi Legii nr. 319/2003, astfel de aspecte sunt subsumabile cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi urmează a fi analizate din această perspectivă.
Examinând susţinerile recurentei ce vizează o atare chestiune, Înalta Curte le găseşte, de asemenea, nefondate, observând că prin petiţia nr. 3407/18.06.2019, ce a făcut obiectului dosarului CNCD nr. x/2019, recurenta – reclamantă a invocat inclusiv fapte reprezentând abateri de la normele de bună conduită în activitatea de cercetare-dezvoltare, conform prevederilor alin. (3) lit. c) al art. 2 indice 1 din Legea nr. 206/2004, ce privesc discriminarea, în cadrul evaluărilor, pe criterii de vârstă, etnie, sex, origine socială, orientare politică sau religioasă, orientare sexuală ori alte tipuri de discriminare, cu excepţia măsurilor afirmative prevăzute de lege.
Or, potrivit art. 4 indice 2 alin. (1) din Legea nr. 206/2004, sesizările privind abaterile de la normele de bună conduită în activitatea de cercetare-dezvoltare sunt analizate în două etape detaliate în Codul de etică: a) analiza la nivelul instituţiei în cadrul căreia presupusele abateri s-au produs, denumită prima etapă şi b) analiza la nivelul Consiliului Naţional de Etică, denumită etapa a doua.
Pe cale de consecinţă, în materia discriminării în cadrul evaluărilor realizate sub imperiul Legii nr. 206/2004, prin normă specială, legiuitorul a stabilit reguli particulare de competenţă, derogatorii de la norma generală, ce plasează soluţionarea unor astfel de sesizări în competenţa, în prima etapă, a instituţiei în cadrul căreia presupusele abateri s-au produs, iar în a doua etapă, în competenţa Consiliului Naţional de Etică, iar nu în cea a CNCD.
Validarea, prin sentinţa recurată, a soluţiei CNCD de reţinere a necompetenţei sale în soluţionarea sesizării din perspectiva faptelor de discriminare ce vizau procedura de evaluare a reclamantei, reflectă o corectă interpretare şi aplicare, de către prima instanţă a prevederilor O.G. nr. 137/2000 şi ale Legii nr. 206/2004, motiv pentru care nu se poate reţine, din această perspectivă, incidenţa cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
De asemenea, nefondate sunt şi argumentele prin care recurenta clamează o eronată aplicare, de către prima instanţă, a prevederilor art. 2 din O.G. nr. 137/2000, o atare chestiune urmând a fi analizată de instanţa de control judiciar exclusiv în limitele trasate prin memoriul de recurs, ce vizează doar parte din faptele de discriminare invocate prin petiţii adresate CNCD şi cererea de chemare în judecată (mai precis din perspectiva faptului că recurenta nu a primit un loc în căminele studenţeşti din Cluj-Napoca şi din perspectiva afirmaţiilor studentului B.).
Referitor la susţinerile recurentei ce privesc profesorul C., instanţa de control judiciar observă că acestea vizează o presupusă faptă de discriminare ce ar fi fost săvârşită de sus indicatul profesor cu ocazia expunerii apărărilor sale în faţa CNCD, iar nu faptele de discriminare ce au fost evocate de reclamantă prin petiţia ce a fost soluţionată de CNCD. Or, întrucât obiectul prezentei cauze este cel al verificării legalităţii hotărârilor CNCD emise în soluţionarea petiţiilor formulate de reclamantă, cum fapta evocată nu se numără printre cele indicate în astfel de petiţii şi nu a fost analizată prin hotărâri, un astfel de aspect este excedentar obiectului cauzei.
De asemenea, tot în vederea identificării limitelor verificărilor pe care instanţa de recurs este chemată să le realizeze, Înalta Curte reţine că, în realitate, singura critică concretă adusă de recurentă raţionamentului primei instanţe este cea a manierei în care aceasta a evaluat îndeplinirea (în limitele faptelor indicate de recurentă prin memoriul de recurs) a condiţiei existenţei unei legăturii de cauzalitate între tratamentul diferenţiat şi criteriul de discriminare.
Întrucât motivarea imprecisă sau generală, fără o legătură efectivă cu soluţia pronunţată de instanţa de fond, ori cuprinzând indicarea generică a unor texte normative, fără a fi specificată maniera în care acestea au fost încălcate, precum şi reluarea, într-o manieră identică sau similară, a aspectelor evocate în faza procesuală a fondului sau critici care să privească maniera de apreciere a probelor, ori chestiuni ce nu au legătură cu obiectul cauzei nu pot fi apreciate drept o motivare în sensul art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., restul alegaţiilor recurentei nu îndeplinesc condiţiile spre a fi calificate drept argumente în recurs şi nu pot fi analizate în cauza pendinte.
În ceea ce priveşte chestiunea existenţei unei legăturii de cauzalitate între tratamentul diferenţiat şi criteriul de discriminare, Înalta Curte reţine că, în mod corect prima instanţă, analizând atât faptul că recurenta nu a primit un loc în căminele studenţeşti din Cluj-Napoca, cât şi afirmaţiile studentului B., a apreciat că între aceste fapte şi criteriul de discriminare evocat de reclamantă (ce, în cazul acestor două ipostaze, este cel al cetăţeniei americane) nu există legătură de cauzalitate.
Contrar celor arătate de recurentă, legătura de cauzalitate nu este una intrinsecă faptelor de discriminare. Deosebirea, excluderea, restricţia sau preferinţa trebuie să aibă la bază unul din criteriile exemplificate şi trebuie să se refere la persoane aflate în situaţii comparabile, dar care sunt tratate în mod diferit datorită apartenenţei lor la una dintre categoriile prevăzute în textul de lege menţionat anterior, iar criteriul în baza căruia se aplică tratamentul diferenţiat trebuie să fie mobilul determinant în aplicarea tratamentului diferit, în sensul că acest element constituie cauza faptei de discriminare.
În cazul discriminării, diferenţa de tratament este determinată hotărâtor de existenţa unui criteriu, ceea ce presupune o relaţie de cauzalitate între tratamentul diferit imputat şi criteriul invocat în situaţia persoanei care se considera discriminată, iar tratamentul diferenţiat trebuie să urmărească sau să aibă ca efect restrângerea ori înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice.
În cazul neacordării unui loc în cămin, raţiunea a fost cea a neîndeplinirii condiţiilor impuse de dispoziţiile art. 7 alin. (1) din Regulamentul cadru privind cazarea în căminele studenţeşti, conform cărora pot beneficia de cazare studenţii bugetaţi pentru cursuri învăţământ cu frecvenţă, care nu au domiciliu stabil în limita a 20 de km de Cluj-Napoca, pe durata a maximum 3 ani/4 ani - ciclul licenţă, 2 ani -ciclul masterat şi 3 ani, pentru ciclul doctorat. Pe cale de consecinţă, neacordarea unui loc de cazare în cămin nu a avut drept mobil cetăţenia recurentei. Cât priveşte, alegaţiile studentului B., aspectele evocate de recurentă nu au fost probate, motiv pentru care nu se poate reţine că legătura de cauzalitate dintre criteriul antereferit şi conduita colegilor reclamantei ar putea fi stabilită.
În concluzie, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este apărată şi de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., soluţia instanţei de fond fiind pronunţată cu corecta aplicare şi interpretare a normelor de drept material incidente în cauză.
Pentru considerentele arătate, nefiind identificate motive de casare a sentinţei recurate din perspectiva criticilor subsumate prevederilor 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 496 C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, va respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 63 din data de 4 martie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 63 din data de 4 martie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 22 februarie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.