Şedinţa publică din data de 22 februarie 2023
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată la data de 22.10.2020 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2020, reclamantul Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, anularea deciziei nr. 24357/02.10.2020, emisă de pârât, şi obligarea FGA la plata sumei de 5.512,49 RON, reprezentând daune materiale stabilite prin decizia penală nr. 324/02.04.2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 309 din data de 5 martie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea formulată de reclamantul Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare al Asiguraţilor, a anulat decizia nr. 24357/02.10.2020 şi a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 5.512,49 RON, reprezentând contravaloarea serviciilor medicale prestate victimei accidentului rutier produs la data de 12.09.2018.
Totodată, instanţa de fond a respins ca nefondată cererea reclamantului de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva sentinţei menţionate la punctul I.2. de mai sus, a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva unor argumente circumscrise, în esenţă, motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. A solicitat recurentul admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi rejudecarea cauzei, cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.
Printr-un prim set de critici, recurentul-pârât a susţinut, în esenţă, că atât Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, prin art. 3 alin. (1) lit. c), cât şi art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 definesc creanţa de asigurare ca fiind creanţa creditorului de asigurare rezultată dintr-un contract de asigurare, iar astfel de prevederi legale au fost eronat interpretate şi aplicate de prima instanţă.
Recurentul a arătat că astfel de texte reprezintă o transpunere în legislaţia naţională a Directivei 2001/17/CE - privind reorganizarea şi lichidarea societăţilor de asigurări, iar în cuprinsul acesteia "creanţa de asigurare" este definită ca fiind orice sumă care este datorată de către societatea de asigurare unor asiguraţi, titulari de poliţe de asigurare, beneficiari sau oricărei părţi vătămate având drept direct de acţiune împotriva societăţii de asigurare şi care rezultă dintr-un contract de asigurare sau din orice operaţiune prevăzută de Directiva 2002/83/EC, din activitatea de asigurare directă, inclusiv sume rezervate pentru persoanele menţionate anterior, când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Primele datorate de către societatea de asigurare rezultate din neîncheierea sau anularea acestor contracte sau operaţiuni în conformitate cu legea aplicabilă pentru astfel de contracte sau operaţiuni, înaintea deschiderii procedurilor de lichidare, se consideră, de asemenea ca fiind creanţe de asigurare". Acest text a fost preluat şi în noua directivă, care a abrogat Directiva 2001/17/CE, respectiv Directiva 2009/138/CE a Parlamentului European şi a Consiliului privind accesul la activitatea şi desfăşurarea activităţii de asigurare şi de reasigurare (Solvabilitate II).
Aşadar, în opinia recurentului, pentru recuperarea sumelor solicitate de intimat din disponibilităţile Fondului de Garantare a Asiguraţilor, era necesar ca suma cerută să rezulte dintr-un contract de asigurare, condiţie neîndeplinită în situaţia creanţelor exhibate de spitale.
Recurentul a subliniat că FGA garantează plata despăgubirilor în baza unei obligaţii izvorâte din contracte de asigurare, facultative şi obligatorii, conform scopului prevăzut de Legea nr. 213/2015, procedând la plata indemnizaţiilor/despăgubirilor cuvenite creditorilor de asigurării ai asiguratorului în faliment, cu respectarea condiţiilor de asigurare generale şi specifice prevăzute în contractele de asigurare şi cu normele aplicabile în materie, în vigoare la data producerii evenimentului asigurat.
A mai susţinut reclamantul că, în raport de antereferitele prevederi normative, definiţiile creanţei de asigurare şi calităţii de creditor de asigurare nu pot fi aplicate în litigiile de drept comun dintre asiguraţi sau beneficiarii asigurărilor şi asigurători, ci numai în raporturile cu FGA. Recurentul a opinat că legiuitorul a dorit să facă o distincţie clară între creanţele pe care FGA le achită potenţialilor creditori de asigurare şi celelalte creanţe ale asiguratorului falit, FGA neachitând indemnizaţii de asigurare, ci creanţe de asigurare.
În consecinţă, recurentul a subliniat că, în cazul dedus judecăţii, spitalul nu deţine în raport cu FGA o creanţă de asigurare şi nu este creditor de asigurare în baza dispoziţiilor Legii nr. 213/2015, întrucât creanţa spitalului nu rezultă dintr-un raport de asigurare, iar spitalul nu este beneficiar al asigurării.
Printr-un alt set de critici, recurentul a argumentat şi în sensul că existenţa asigurării de răspundere civilă permite, pe de o parte, ca persoana păgubită să primească despăgubirea cuvenită, iar pe de alta, ca patrimoniul asiguratului sa rămână neatins, rolul social al asigurărilor fiind acela de a permite persoanelor care au avut de suferit de pe urma diferitelor accidente să fie despăgubite prompt şi integral de către societatea de asigurare. Or, în opinia recurentului, în cazul dedus judecaţii, creditorul de asigurare este beneficiarul poliţei de asigurare RCA şi nicidecum intimatul – reclamant, care nu devine creditor de asigurare în nicio situaţie, având posibilitatea ca, în baza art. 313 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, să deschidă o acţiune împotriva asiguratului RCA.
De asemenea, recurentul a învederat că prin asigurările de răspundere civilă pot fi acoperite numai pagubele produse de asigurat unor terţe persoane în anumite condiţii, care se cer a fi îndeplinite în mod cumulativ, respectiv: necesitatea săvârşirii, de către asigurat, a unei fapte ilicite, posibilitatea dovedirii existenţei unui prejudiciu (mai precis a unei pagube produse de asigurat terţei persoane accidentate), existenţei unui raport de cauzalitate între fapta ilicită a asiguratului care a produs accidentul şi prejudiciul adus terţei persoane păgubite, posibilitatea constatării culpei asiguratului care a săvârşit fapta ilicită ce a condus la producerea accidentului. Dacă una dintre aceste condiţii nu este îndeplinită, nu sunt întrunite toate elementele ce definesc răspunderea civilă, iar pagubele astfel rezultate nu pot fi acoperite prin asigurarea de răspundere civilă.
A mai susţinut recurentul că, deşi în cazul dedus judecăţii instanţa care a soluţionat cauza penală a stabilit existenţa tuturor acestor condiţii şi a obligat asiguratorul să achite aceste sume, problema de drept care se pune în cauza pendinte este cea a efectelor pe care astfel de hotărâri le produc faţă de FGA, câtă vreme instanţa penală a obligat asiguratorul, ce, în prezent, se află în faliment, iar FGA nu este un asigurator sau reasigurator şi nu plăteşte pentru asiguratorul falit, după cum nici asiguratorul falit nu plăteşte prin FGA.
A mai arătat recurentul că în asigurările de răspundere civilă, în calitate de beneficiari pot apărea numai terţe persoane necunoscute în momentul încheierii asigurării.
Făcând trimitere la prevederile C. civ., recurentul a arătat că indemnizaţia de asigurare este definită ca fiind suma de bani pe care asigurătorul are obligaţia să o plătească asiguratului ori beneficiarului asigurării ca urmare a producerii evenimentului asigurat şi care se achită integral, iar în caz de contestare a întinderii acestei obligaţii, legea obligă asigurătorul ca partea necontestată din indemnizaţie să fie plătită anterior soluţionării neînţelegerii, prin bună învoială sau de către instanţa judecătorească. Obligaţia de plată a indemnizaţiei de asigurare este certă numai dacă riscul asigurat s-a produs fără intervenţia celui asigurat ori a altor persoane având legătură cu acesta. Pentru a nu exista îndoială, legea obligă părţile să prevadă în contractul de asigurare aceste cazuri.
În raport de toate aceste aspecte, recurentul a învederat că reclamantul nu face parte din categoria creditorilor de asigurări şi nici nu deţine o creanţă de asigurare aptă de valorificare din disponibilităţile FGA, întrucât reclamantul nu este nici persoană asigurată (căci nu este parte în niciun contract de asigurare obligatorie sau facultativă), nici beneficiar al asigurării (căci nu este desemnată drept terţă persoană îndreptăţită la încasarea despăgubirii, desemnare legală sau convenţională) şi nici persoana păgubită (nefiind persoana ce a suferit un prejudiciu ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă RCA).
În opinia recurentului, unitatea spitaliceasca este un furnizor de servicii medicale care, potrivit legii, are dreptul de a-şi recupera cheltuielile de spitalizare de la persoana responsabilă de producerea accidentului, motiv pentru care reclamantul deţine contra asigurătorului declarat în faliment cel mult o creanţă chirografară, iar nu o creanţă de asigurare ce poate fi acoperită din disponibilităţile FGA. A mai arătat recurentul că, în esenţă, cheltuielile de spitalizare nu reprezintă un prejudiciu direct cauzat prin accidentul de circulaţie, între fapta conducătorului auto şi acest prejudiciu neexistând o relaţie cauzală directă, prejudiciul pretins demonstrat de spital fiind consecinţa acordării asistenţei medicale şi a îngrijirilor medicale către persoana vătămata, în baza contractului de asigurare de sănătate încheiat de acesta, şi nu urmare directă a accidentului rutier.
În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 320 din Legea 95/2006, recurentul a argumentat în sensul că astfel de prevederi legale nu prezintă relevanţă pentru soluţionarea cauzei, întrucât, printr-o astfel de subrogare, reclamantul nu dobândeşte şi calitatea de creditor de asigurare în sensul art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015.
4. Apărările formulate în recurs
Prin întâmpinarea formulată, intimatul-reclamant a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei recurate, ca fiind temeinică şi legală, apreciind că prima instanţă a făcut o corectă interpretare şi aplicare a prevederilor legale incidente situaţiei de fapt reţinute.
Intimatul a susţinut, în esenţă, că prin sentinţa penală nr. 137 pronunţată de Judecătoria Buftea la data de 05.04.2018, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 324/A pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti la data de 02.04.2020 în dosarul nr. x/2015, s-a stabilit în mod definitiv că spitalul are de încasat de la societatea de asigurări falită suma de 5512,49 RON.
Prin urmare, în opinia intimatului, spitalul este un terţ care a fost prejudiciat de fapta ilicită a asiguratului, asigurat care avea un contract de asigurare pentru acoperirea riscului care s-a produs, iar existenţa obligaţiei asigurătorului falit de plată către spital a prejudiciului astfel cauzat acestuia a fost stabilită în mod definitiv, prin hotărârile judecătoreşti antereferite.
Totodată, intimatul a argumentat şi în sensul că, drept efect al prevederilor art. 320 din Legea nr. 95/2006, spitalul a dobândit calitatea de creditor de asigurare inclusiv din perspectiva prevederilor Legii nr. 213/2015.
5. Procedura de soluţionare a recursului
În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711şi art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluţia din data de 20 septembrie 2021 s-a fixat termen de judecată la data de 22 februarie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.
II. Soluţia instanţei de recurs
Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, normele legale incidente şi aspectele învederate în întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor este nefondat, pentru următoarele considerente:
Din circumstanţele concrete ale cauzei, Înalta Curte reţine că, prin cererea de plată înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraţilor ("FGA") sub nr. x/30.07.2020, intimatul – reclamant Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti a solicitat plata sumei de 5512,49 RON cu titlu de daune materiale stabilite prin decizia penală nr. 324/02.04.2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia I Penală în dosarul nr. x/2015.
Prin decizia nr. 24357 din 02.10.2020, cererea de plată a fost respinsă, iar prin sentinţa civilă nr. 309 din data de 5 martie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a apreciat că actul administrativ individual contestat a fost emis cu încălcarea prevederilor legale în aplicarea cărora a fost emis, admiţând cererea intimatului– reclamant. Instanţa a apreciat, în esenţă, că reclamantul are calitatea de creditor de asigurare, în sensul Legii nr. 213/2015 iar pretenţiile acestuia reprezintă creanţe de asigurări, astfel încât pârâtul avea obligaţia de a le plăti din disponibilităţile sale, sumele solicitate de reclamant.
Analizând sentinţa atacată prin raportare la cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. evocat de recurentul - pârât, Înalta Curte constată că acesta nu este incident în cauză.
Prin criticile formulate în susţinerea unui astfel de motiv de casare, recurentul-pârât a evocat, în esenţă, teza unei eronate interpretări şi aplicări, de către prima instanţă, a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 213/2015, art. 320 din Legea nr. 95/2006 şi art. 3 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 503/2004, critici pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate, urmând să le analizeze în mod unitar şi să le răspundă prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora.
Înalta Curte reţine că, potrivit art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004, creanţele de asigurări sunt definite ca reprezentând "creanţele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări creanţele Fondului de garantare, precum şi primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operaţiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului", iar art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 acordă creanţei de asigurare aceeaşi definiţie, respectiv "creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare" (norme care transpun în dreptul naţional prevederile Directivei 2009/138/CE).
Cât priveşte categoria creditorilor de asigurări, dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. b) pct. (iii) din Legea nr. 213/2015 stabilesc că în această categorie se include şi persoana păgubită, respectiv persoana îndreptăţită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă.
Înalta Curte constată că, prin sentinţa penală nr. 137 din 5 aprilie 2018, pronunţată de Judecătoria Buftea în dosarul nr. x/2015, s-a dispus, printre altele, admiterea acţiunii civile formulate de partea civilă Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti şi obligarea părţii responsabilă civilmente A. S.A. prin lichidator la plata către partea civilă a sumei de 5512,49 RON. O astfel de hotărâre judecătorească a rămas definitivă prin decizia penală nr. 324/02.04.2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia I Penală în dosarul nr. x/2015, astfel cum a fost aceasta îndreptată prin încheierea din data de 9 iulie 2020 .
Pe cale de consecinţă, prin astfel de hotărâri a fost recunoscută calitatea procesuală a Spitalului Clinic de Urgenţă Bucureşti în raportul juridic de dezdăunare decurgând din angajarea de cheltuieli cu spitalizarea persoanei vătămate B., ca urmare a săvârşirii unui accident de circulaţie de către numitul C., asigurat de răspundere civilă la A. S.A., constatându-se că sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru a fi acordate despăgubirile în cuantumul solicitat – 5512,49 RON, pe care societatea de asigurare a fost obligată a le acoperi.
În raport de astfel de aspecte, Înalta Curte constată că Spitalului Clinic de Urgenţă Bucureşti are calitatea de persoană păgubită în sensul art. 4 alin. (1) lit. b) pct. (iii) din Legea nr. 213/2005, în acest temei deţinând o creanţă de asigurare şi fiind parte în raportul de drept administrativ cu Fondul de Garantare al Asiguraţilor.
Pentru a stabili dacă reclamantul este creditor de asigurare, iar creanţa invocată de acesta este o creanţă de asigurare, trebuie avută în vedere cauza efectuării cheltuielilor de spitalizare ce fac obiectul cererii de plată adresate FGA, iar din aspectele menţionate în paragrafele anterioare rezultă că producerea riscului asigurat, respectiv a accidentului rutier amintit, a fost cauza determinantă în efectuarea de către spital a antereferitelor cheltuieli (ce au vizat îngrijirea persoanei vătămate).
Se reţine şi faptul că instanţa învestită cu soluţionarea litigiului decurgând din acest accident a valorizat, în soluţionarea acţiunii civile exercitate de Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti, pretenţiile acestuia în cuantum de 5512,49 RON, în contradictoriu cu asigurătorul persoanei vinovate de producerea accidentului. Prin urmare, despăgubirea menţionată este o obligaţie izvorâtă din contractul de asigurare obligatoriu încheiat de conducătorul auto culpabil (asiguratul) cu asigurătorul în faliment, intimatului – reclamant, în calitate de parte civilă, fiindu-i recunoscută, ca atare, acţiunea directă împotriva asigurătorului întemeiată pe clauzele contractul de asigurare deţinut de autorul prejudiciului.
Pe cale de consecinţă, despăgubirea solicitată prin cererea de plată reprezintă un prejudiciu pe care reclamantul l-a suportat ca urmare a producerii riscului asigurat (accidentul auto) şi a cărui reparare cădea în sarcina asigurătorului falit, conform deciziei definitive a instanţei penale.
În temeiul obligaţiei de garanţie legală, în cazul falimentului unui asigurător, pentru plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii încheiate în condiţiile legii, recurentul Fondul de Garantare a Asiguraţilor are obligaţia plăţii despăgubirilor stabilite pe cale judiciară, principiul securităţii juridice opunându-se a mai pune în discuţie, în procedura administrativă de executare în concret a acestei obligaţii legale, calitatea de creditor de asigurare a solicitantului sau de creanţă de asigurare a sumei pretinse, chestiuni dezlegate deja de o instanţă judecătorească cu exigenţele procesuale specifice.
Înalta Curte mai reţine că, deşi recurentul-pârât nu a fost parte în litigiul penal, dezlegările instanţei îi sunt opozabile şi acestuia, în calitate de garant al despăgubirii rezultate din contractul de asigurare încheiat de autorul prejudiciului, în cazul falimentului societăţii A. S.A., în baza art. 2 din Legea nr. 213/2015.
De asemenea, hotărârea pronunţată de ÎCCJ în soluţionarea recursului în interesul legii, cu privire la interpretarea prevederilor art. 320 din Legea nr. 95/2006, invocată de recurentul-pârât, nu este relevantă în cauză, Decizia nr. 22/2017 dezlegând o problemă de drept diferită de cea care constituie esenţa raportului juridic litigios de faţă. Astfel, prin recursul în interesul legii s-a stabilit că FGA nu este parte responsabilă civilmente în procesul penal. În cauza de faţă, plata despăgubirii nu are la bază o astfel de calitate a FGA, ci dreptul unităţilor spitaliceşti de a-şi vedea satisfăcute creanţele în baza calităţii de creditori de asigurări.
Recurentul-pârât a mai susţinut că plata despăgubirii nu se poate face către unitatea medicală, ci, în conformitate cu art. 2226 din C. civ., se realizează în mod direct către terţa persoană prejudiciată, în măsura în care aceasta nu a fost despăgubită de către asigurat sau către asigurat, în cazul în care acesta dovedeşte că a despăgubit terţa persoană prejudiciată. Însă, acest argument al recurentului porneşte de la ipoteza inexactă că unitatea medicală nu are calitatea de terţă persoană păgubită, contrar celor anterior reţinute de instanţa de recurs, care a constatat că reclamantul Spitalului Clinic de Urgenţă Bucureşti este persoana prejudiciată, a cărei despăgubire pentru cheltuielile de spitalizare suportate ca urmare a faptei ilicite, care reprezintă un risc asigurat, nu a fost făcută.
De asemenea, potrivit art. 313 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii (forma în vigoare la data producerii accidentului – 12.09.2013), "Persoanele care prin faptele lor aduc daune sănătăţii altei persoane răspund potrivit legii şi au obligaţia să repare prejudiciul cauzat furnizorului de servicii medicale reprezentând cheltuielile efective ocazionate de asistenţa medicală acordată. Sumele reprezentând cheltuielile efective vor fi recuperate de către furnizorii de servicii medicale. Pentru litigiile având ca obiect recuperarea acestor sume, furnizorii de servicii medicale se subrogă în toate drepturile şi obligaţiile procesuale ale caselor de asigurări de sănătate şi dobândesc calitatea procesuală a acestora, în toate procesele şi cererile aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti, indiferent de faza de judecată.", iar potrivit art. 49 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, "asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asiguraţii răspund faţă de terţe persoane păgubite prin accidente de vehicule, precum şi tramvaie şi pentru cheltuielile făcute de asiguraţi în procesul civil".
Din formularea art. 313 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 şi a art. 49 din Legea nr. 136/1995 rezultă că este suficientă existenţa unui raport cauzal între fapta asiguratului şi daunele aduse sănătăţii persoanei beneficiare a serviciilor medicale pentru angajarea răspunderii contractuale a asigurătorului în vederea acoperirii cheltuielilor efective ocazionate de asistenţa medicală acordată de furnizorul de servicii medicale şi, subsecvent, pentru obligarea Fondului de Garantare a Asiguraţilor la plata creanţei.
Este adevărat că pârâtul nu se subrogă în toate drepturile şi obligaţiile asigurătorului intrat în faliment, fiind ţinut să efectueze plăţi doar în cazurile în care sunt îndeplinite condiţiile reglementate de Legea nr. 213/2015, însă, în cauză, aceste condiţii sunt întrunite, reclamantul având calitatea de creditor de asigurare – persoană păgubită, iar suma pretinsă de acesta este o creanţă de asigurare.
Cu privire la dispoziţiile art. 49 pct. 1 lit. d) din Ordinul CSA nr. 14/2011, Înalta Curte reţine că acestea nu pot fi interpretate în sensul că ar restrânge posibilitatea furnizorului de servicii medicale de a recupera propriile creanţe de asigurare, întrucât o atare prevedere nu este aplicabilă unităţii spitaliceşti care a prestat serviciile de asistenţă medicală şi care are obligaţia legală – prevăzută de art. 313 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii de a recupera aceste cheltuieli de la persoanele care prin faptele lor aduc daune sănătăţii altei persoane şi care răspund potrivit legii.
Prin urmare, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.
Totodată, observând cererea intimatului – reclamant de obligare a recurentului – pârât la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1500 RON (dovedite prin înscrisurile depuse la filele x ale dosarului de recurs), faţă de dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., constatând culpa procesuală a recurentului-pârât, care, prin exercitarea căii de atac, a generat necesitatea avansării, de către intimatul-reclamant, a unor cheltuieli pentru asistenţă juridică calificată, Înalta Curte reţine caracterul întemeiat al cererii formulate de intimat în acest sens, pe care o va încuviinţa.
În concluzie, nefiind identificate motive de casare a hotărârii atacate prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, coroborate cu cele ale art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 309 din data de 5 martie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat şi va obliga recurentul la plata către intimat a sumei de 1500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 309 din data de 5 martie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Obligă recurentul Fondul de Garantare a Asiguraţilor la plata către intimatul Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti a sumei de 1500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 22 februarie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.