Şedinţa publică din data de 22 februarie 2023
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Cricumstanţele cauzei. Cererea de chemare în judecată.
Prin cererea înregistrată la data de 23.06.2021, pe rolul Curţii de Apel Braşov – secţia contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2021, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, B. şi C. a solicitat anularea Hotărârii CNCD nr. 337/31.03.2021, obligarea pârâtului CNCD să emită o nouă hotărâre prin care să constate întrunite elementele constitutive ale unei fapte de discriminare pe criterii etnice, de victimizare şi de incitare la ură la adresa sa cu privire la faptele sesizate prin petiţia nr. 3997/03.07.2020, cu cheltuieli de judecată.
2. Hotărârea primei instanţe.
Prin sentinţa nr. 124 din data de 10 noiembrie 2021, Curtea de Apel Braşov – secţia contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, B. şi C. şi a obligat reclamantul să plătească pârâtului C. suma de 5.950 RON şi pârâtului B. suma de 2.094,4 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.
3. Cererea de recurs.
Împotriva sentinţei nr. 124 din data de 10 noiembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Braşov – secţia contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamantul A., invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 şi 8 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că CNCD a constatat în mod nelegal şi abuziv, cu încălcarea nomelor de drept, faptul că în cazul celor sesizate prin petiţia nr. 3997/03.07.2020 nu sunt întrunite condiţiile pentru existenţa unei fapte de discriminare, de victimizare şi de incitare la ură la adresa recurentului-reclamant.
În motivarea deciziei, CNCD se bazează pe art. 10 din Convenţia Europeană a drepturilor omului şi afirmă că, spre exemplu, "termenul de infam nu reprezintă un limbaj al urii" (pct. 30 din hotărârea CNCD) şi că "afirmaţiile privind persoanele care candidează la o funcţie publică ating interesul general".
În cauză, instanţa de fond a nesocotit complet faptul că afirmaţia "infam" utilizată de pârâtul B. cu privire la persoana recurentului-reclamant într-un portal de internet cu acces public este complet lipsită de temei faptic.
Nici pârâţii şi nici instanţa de fond nu au produs dovezi care să justifice cât de puţin ultilizarea noţiunii de "infam" cu privire la persoana recurentului-reclamant într-un articol publicat pe un portal de informare publică.
Afirmă instanţa de fond că "Prin urmare, Curtea constată că libertatea de exprimare a ziariştilor, mai ales, trebuie raportată nu numai la informaţiile şi ideile primite favorabil sau cu indiferenţă, dar mai ales la acelea care deranjează sau sunt stânjenitoare, mai ales în situaţia in care aspectele vizate sunt unele de interes public, în condiţiile in care judecăţile de valoarea sunt acceptate cât timp formularea acestora nu este complet lipsita de temei faptic".
Or, în cauză, în contextul evocat de reclamant - candidatura sa la un post în Colegiul Director al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, Curtea constată că aspectele evocate de articolul de presă se circumscriu unui interes public general, deoarece vizează o procedură de selectare a unor persoane pe funcţii publice într-o instituţie de nivel naţional, importantă.
În continuare, recurentul-reclamant arată faptul că nici pârâţii şi nici instanţa de fond nu au produs dovezi prin care probeze calitatea de jurnalist a autorului articolului în cauză, respectiv a lui B..
În mod eronat şi cu totul nejustificat, instanţa de fond afirmă că în cauză este vorba despre un articol de presă ce conţine informaţii de interes public general scris de un jurnalist.
În realitate însă, dacă în cauză ar fi fost vorba despre un articol de presă autorul B. ar fi trebuit să probeze faptul că este jurnalist, iar pârâtul C. ar fi trebuie să probeze în orice fel faptul că derulează activităţi specifice presei scrise sau audiovizuale.
Contrar celor susţinute de instanţa de fond, în cazul de faţă nu avem de-a face cu un articol de presă în sensul clasic, real, obiectiv, al cuvântului ci despre un cetăţean particular care publică pe un portal de internet opinii personale cu privire la anumite subiecte care îl preocupă.
Acest fapt este perfect legal şi poate fi acoperit de dreptul la liberă exprimare numai şi numai dacă opiniile pe care B. le difuzează în spaţiul public conţin informaţii reale, veridice, care au temei faptic, în cauză fiind vorba despre un portal de informare publică nu despre un portal de bancuri sau poveşti nemuritoare.
Nici instanţa de fond şi nici pârâţii nu au probat temeiul faptic al utilizării noţiunii "infam" cu privire la persoana recurentului-reclamant în cadrul articolului în cauză precum şi în cadrul multor altor articole publicate pe acelaşi portal.
Cu privire la afirmativa comiterii unei fapte de discriminare împotriva recurentului-reclamant arată că potrivit art. 2 alin. (4) din O.G. nr. 137/2001 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare "Orice comportament activ ori pasiv care, prin efectele pe care le generează, favorizează sau defavorizează nejustificat ori supune unui tratament injust sau degradant o persoană, un grup de persoane sau o comunitate faţă de alte persoane, grupuri de persoane sau comunităţi atrage răspunderea contravenţională conform prezentei ordonanţe, dacă nu intră sub incidenţa legii penale".
În cauză, prin utilizarea sintagmei "infam" şi prin acuzaţiile nefondate care i-au fost aduse de autorul articolului în cauză, recurentul-reclamant susţine că a fost supus unui tratament injust şi degradant.
Autorul articolului nu a căutat să informeze opinia publică cu privire la o faptă obiectivă, dovedind din acest punct de vedere o lipsă de cunoaştere a elementelor de bază ale deontologiei profesionale de jurnalist.
În cauză, printr-un comportament activ, autorul articolului l-a defavorizat nejustificat şi l-a supus unui tratament injust şi degradant prin natura acuzaţiilor care i-au fost aduse public, fără să i se ofere posibilitatea de a se apăra în faţa cititorilor portalului.
Autorul articolului este un etnic maghiar şi a redactat un amplu articol despre recurentul-reclamant în care a făcut afirmaţii care aduc atingere onoarei, demnităţii, reputaţiei şi prestigiului său, îl discrimineză în mod evident, îl victimizează şi incită la ură împotriva sa.
Niciun alt candidat la acest concurs nu a beneficiat de un asemenea articol amplu cu privire la candidatura sa la CNCD.
Cu privire la afirmativa comiterii unei fapte de victimizare împotriva recurentului-reclamant a arătat că, potrivit art. 1 alin. (1) din O.G. nr. 137/2001 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare "În România, stat de drept, democratic şi social, demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane reprezintă valori supreme şi sunt garantate de lege".
Una dintre acuzaţiile care i se aduc în articolul incriminat este aceea că prin intermediul asociaţiei sale a câştigat sute de procese în instanţe şi a aplicat legea în privinţa arborării unor simboluri nelegale şi a amplasării unor inscripţii nelegale pe instituţiile statului român: "Through his association called the Civic Association for Dignity in Europe (ADEC), he has initiated hundreds of lawsuits against Hungarian and Szekler symbols and, as a result, Szekler settlements have had to remove flags and Hungarian inscriptions from stateowned institutions", se afirmă în articolul în cauză.
Din formularea textului reiese că recurentul-reclamant ar fi decis singur îndepărtarea unor simboluri nelegale şi a unor inscripţii nelegale de pe instituţiile statului român şi ar fi comis nişte nedreptăţi faţă de alţi cetăţeni.
Susţine că este acuzat şi supus oprobiului public pentru că utilizează mijloace legale şi democratice pentru a asigura ordinea şi legalitatea în domenii în care statul român nu întreprinde suficiente acţiuni pentru a garanta aplicarea legii. Este acuzat că acţionează din zona societăţii civile pentru a aplica legea şi pentru a stopa procesul violent de epurare etnică la care sunt supuşi românii din judeţele Covasna şi Harghita.
În realitate, recurentul-reclamant a utilizat mijloace legale şi democratice, cu instrumente specifice societăţii civile, şi a aplicat legea în zona judeţelor Covasna şi Harghita, însă nu acesta a pronunţat sentinţe, ci magistraţii, iar faptul că magistaţii pronunţă sute de sentinţe favorabile recurentului-reclamant dovedeşte faptul că acţiunile sale nu sunt doar îndreptăţite, ci sunt şi o dovadă indubitabilă a probităţii sale morale, a justeţei acţiunilor şi a spiritului democratic şi legal care guvernează atât viaţa privată cât şi activitatea publică, voluntară, în spiritul şi interesul legii.
Cu privire la afirmaţia comiterii unei fapte de incitare la ură împotriva sa, recurentul-reclamant arată că, potrivit art. 1 alin. (1) din O.G. nr. 137/2001 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare "În România, stat de drept, democratic şi social, demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane reprezintă valori supreme şi sunt garantate de lege".
Prin utilizarea sintagmei "infam" la adresa recurentului-reclamant şi prin acuzaţiile nefondate că ar fi apropiat de partidele de extremă-dreaptă româneşti şi că câştig procese în justiţie, semnatarul articolului, B., este autorul unui comportament manifestat în public, având caracter de propagandă naţionalist-şovină, de instigare la ură rasială sau naţională, a unui comportament care are ca scop sau vizează atingerea demnităţii ori crearea unei atmosfere de intimidare, ostile, degradante, umilitoare sau ofensatoare, îndreptat împotriva persoanei reclamante legat de apartenenţa acestuia la naţionalitatea română şi cu privire la convingerile sale cu privire la necesitatea ca legislaţia şi Constituţia României să fie respectate şi în judeţele Covasna şi Harghita.
Articolul nu conţine informaţii obiective cu privire la activitatea sa şi nici nu urmăreşte să informeze în mod obiectiv opinia publică cu privire la activitatea publică. Mai mult, autorul îşi prezintă propria viziune cu privire la persoana recurentului-reclamant, făcând afirmaţii denigratoare cu privire la persoana acestuia prin utilizarea sintagmei "infam" şi prin implicarea directă cu organizaţii politice de extremă-dreapta din România. Aceste afirmaţii aduc atingere onoarei, reputaţiei, prestigiului şi demnităţii sale ca persoană bine integrată social, care acordă un respect profund unor valori morale fundamentale precum respectul faţă de lege şi faţă de ceilalţi, loialitatea faţă de ţară, respectul faţă de Eroii Neamului, promovarea valorilor creştine şi a vocaţiei europene a naţiunii române.
Autorul face afirmaţii denigratoare şi la adresa activităţii recurentului-reclamant, fără însă să aducă şi dovezi în sprijinul afirmaţiilor sale, ceea ce face din articolul său un simplu exerciţiu denigrator menit să aducă atingere directă demnităţii recurentului-reclamant ca persoană şi să incite la ură împotriva sa.
4. Apărările formulate în cauză.
Prin întâmpinarea formulată, intimaţii-pârâţi B. şi C. au invocat excepţia tardivităţii, excepţia nulităţii, iar pe fond au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
5. Procedura de soluţionare a recursului.
În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.
În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 18 octombrie 2022, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 22 februarie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.
6. Soluţia instanţei de recurs.
Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, pentru următoarele considerente:
Recurentul-reclamant a învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu o cerere prin care a solicitat anularea Hotărârii CNCD nr. 337/31.03.2021, obligarea pârâtului CNCD să emită o nouă hotărâre prin care să constate întrunite elementele constitutive ale unei fapte de discriminare pe criterii etnice, de victimizare şi de incitare la ură la adresa sa cu privire la faptele sesizate prin petiţia nr. 3997/03.07.2020.
Prima instanţă a respins cererea dedusă judecăţii reţinând, în esenţă că, afirmaţiile din cuprinsul articolului de presă referitoare la reclamant nu constituie fapte de discriminare, de victimizare sau de incitare la ură împotriva acestuia, ci se înscriu în limitele libertăţii de exprimare a ziariştilor, drept care presupune formularea de judecăţi critice de valoare, prin recurgerea la o anumită doză de exagerare, chiar de provocare, nu doar formulare a unor informaţii de natură a fi primite favorabil, ci şi de arătare a unor aspecte care deranjează, deoarece acestea privesc la o chestiune de interes general şi public, respectiv activităţile anterioare ale persoanelor care au candidat la un post în Colegiul Director al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării.
Învestită cu soluţionarea cererii de recurs, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor invocate.
Astfel, prin motivele de recurs recurentul-reclamant a invocat incidenţa cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 şi 8 din C. proc. civ.
Cu privire la incidenţa cazului de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că, potrivit acestor dispoziţii "casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea pronunţată, instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti".
Înalta Curte reţine că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. se întemeiază pe conceptul de "exces de putere" ce derivă din principiul constituţional al separaţiei puterilor în stat şi vizează imixtiunea instanţelor judecătoreşti în domeniul atribuţiilor puterii legislative sau executive, respectiv încălcarea principiului separaţiei puterilor în stat.
Din analiza cererii de recurs rezultă că, deşi recurentul-reclamant invocă acest motiv de casare, nu a formulat critici concrete cu privire la modul în care prima instanţă, prin sentinţa recurată, a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, respectiv nu a adus argumente în susţinerea cazului de casare invocat.
În acest context, Înalta Curte constată că, în speţă nu poate fi decelat un caz de depăşire a atribuţiilor puterii judecătoreşti, respectiv de imixtiune în atribuţiile puterii legislative ori executive şi de altfel, recurentul-reclamant nici nu a arătat în sfera cărei alte puteri a interferat puterea judecătorească prin pronunţarea hotărârii recurate, aspect în raport de care se constată că motivul de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. a fost invocat pur formal şi va fi respins.
În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., potrivit căruia "casarea unei hotărâri se poate cere când, hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei", Înalta Curte constată că în cuprinsul cererii de recurs nu au fost identificate aspecte referitoare la lipsa unei motivări efective şi suficiente a soluţiei pronunţate de prima instanţă.
Aşa fiind, Înalta Curte constată că prima instanţă a respectat rigorile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., sentinţa recurată cuprinzând argumente care demonstrează că judecătorul fondului a analizat Hotărârea nr. 337/31.03.2021, emisă de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării prin prisma dispoziţiilor legale incidente, explicând cu suficientă claritate raţionamentul pe baza căruia a reţinut că cererea dedusă judecăţii este neîntemeiată.
În contextul în care şi acest motiv de recurs a fost invocat pur formal, Înalta Curte îl va respinge, ca nefondat.
Cu privire la motivul de recurs prin care se invocă dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că potrivit acestui motiv, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa, deşi a recurs la textele de lege aplicabile speţei, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.
Prin Hotărârea nr. 337/31.03.2021, emisă de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării s-a stabilit că "afirmaţiile formulate de B. şi C., sunt protejate de prevederile art. 10 din Convenţia Europeană al Drepturilor Omului".
Potrivit dispoziţiilor art. 10 din Convenţia europeană a drepturilor omului referitoare la libertatea de exprimare menţionează că: pct. 1. "Orice persoană are dreptul la libertate de exprimare. Acest drept include libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică Statele să supună societăţile de radiodifuziune, cinematografie sau televiziune unui regim de autorizare". Pct. 2. "Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege care, într-o societate democratică, constituie măsuri necesare pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii, a moralei, a reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea informaţiilor confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti."
Deşi dreptul la liberă exprimare a fost considerat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului ca piatra de temelie a unei societăţi democratice sau ca una dintre condiţiile esenţiale pentru progres, din cauza domeniului său vast de aplicare şi a limitelor adesea incerte, acest drept se află permanent în conflict cu alte drepturi convenţionale. Aceasta deoarece, astfel cum s-a apreciat în literatura de specialitate, libertatea de exprimare comportă îndatoriri şi responsabilităţi, fiind intitulată şi "libertatea-obligaţie".
Astfel, Înalta Curte constată că este deosebit de important a se stabili natura unor afirmaţii, respectiv dacă acestea reprezintă fapte sau judecăţi de valoare de vreme ce, de aceasta depinde chiar soluţia pe fondul cauzei - proporţionalitatea soluţiei pronunţate trebuie adaptată în funcţie de aceste variabile.
Conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, regula de tradiţie este aceea că faptele trebuie să fie supuse probei verităţii, iar judecăţile de valoare nu trebuie dovedite, nefiind susceptibile de probă. Totuşi, judecăţile de valoare ce vizează acuzaţii determinate nu pot fi lipsite de o bază factuală rezonabilă, ce va trebui, la rândul ei, dovedită de autorul afirmaţiilor.
Astfel, se impune a identifica modul de calificare a afirmaţiilor în fapte şi judecăţi de valoare.
Un algoritm universal valabil pentru acest demers de calificare, din păcate, nu există, însă, ca regulă generală, se poate preciza că, atunci când anumite exprimări vizează "fapte", este vorba despre acuzaţii concrete, determinate, ce se cer a fi dovedite de către autorul lor. De pildă, s-a reţinut, în jurisprudenţa Curţii, că reprezintă fapte, iar nu judecăţi de valoare, pe motiv că vizează o acuzaţie concretă, punctuală: publicarea unei informaţii în sensul că preşedintele unui stat a decedat; acuzaţii privind colaborarea cu securitatea; epitete precum "delapidator" sau "hoaţă"; acuzaţii în sensul că o anumită persoană ar fi determinat o alta să se sinucidă; acuzaţii privind comiterea infracţiunii de omor. De asemenea, acuzaţii privind acordarea unui loc de muncă exclusiv pe criterii de rudenie sau acuzaţii de lipsă a calificării profesionale sunt fapte, iar nu judecăţi de valoare.
Prin urmare, ca regulă generală, ori de câte ori se indică informaţii punctuale, precise, care sunt susceptibile de a fi probate, acestea trebuie calificate drept fapte.
La polul opus, diverse afirmaţii precum "imoral", "nedemn", "imbecil", "care ultragiază", "antisocial", sunt considerate judecăţi de valoare, având în vedere inclusiv doza de exagerare specifică presei. Trebuie menţionat că, de regulă, CEDO a arătat generozitate în calificarea unor afirmaţii ca judecăţi de valoare, mai ales când la mijloc se află un interes public. În egală măsură, în unele cauze mai complexe, Curtea a integrat noţiunea de interes public în analiza fapte-judecăţi de valoare.
Folosirea unor epitete ca "neo-fascist local", "nazist", beneficiază de protecţia art. 10 CEDO şi nu presupun proba faptului că acea persoană chiar aparţine unui astfel de partid extremist, ci doar o bază factuală că persoana promovează politici de acel tip. La fel, în cauza Paturel c. Franţei, compararea metodei "deprogramming" cu metodele psihologice sovietice folosite împotriva dizidenţilor a fost catalogată drept judecată de valoare. Hrico c. Slovaciei - calificarea unei decizii ca "farsă legală" şi acuzaţia la adresa unei persoane că are un trecut fascist au fost considerate simple opinii.
Totodată, folosirea cuvântului "imbecil" (Trottel) a fost considerată o judecată de valoare ce nu depăşeşte limitele libertăţii de exprimare, nefiind un atac la persoană gratuit, întrucât autorul lui a explicat sensul în care a fost folosit.
Pe cale de consecinţă, judecăţile de valoare pot fi definite ca opinii personale, evaluări, descrieri cu privire la calităţile personale, profesionale sau morale ale unei persoane sau unui obiect, care, prin esenţa lor, sunt caracterizate de o doză inerentă de subiectivism. De asemenea, dacă se acordă o interpretare proprie unor fapte necontestate, calificarea interpretării va fi aceea a unei judecăţi de valoare.
Prin urmare, existenţa unei legături între judecata de valoare şi baza factuală pe care se sprijină diferă de la caz la caz, în funcţie de circumstanţe, analiza raportându-se întotdeauna la particularităţile de facto ale cauzei.
Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene, deşi nu trebuie să depăşească limitele ce ţin în special de protecţia reputaţiei şi drepturilor persoanei, în îndeplinirea sarcinii de a comunica informaţii şi idei asupra unor chestiuni de interes general, jurnaliştii sunt protejaţi de art. 10 din Convenţie chiar dacă nu pot face proba verităţii, dacă se dovedeşte că au acţionat cu bună-credinţă, pe baza unor afirmaţii credibile. Inexactitatea parţială a faptelor prezentate nu exclude protecţia art. 10 dacă jurnalistul nu a acţionat cu rea-credinţă, iar subiectul este de interes public.
Astfel, cerinţa impusă de Curtea Europeană pentru a constata că art. 10 a fost respectat este aceea a existenţei unei baze factuale suficiente, care creează convingerea jurnalistului că faptele prezentate sunt reale, punând un semn de egalitate între aceasta şi buna-credinţă, în contextul discutării unor chestiuni de interes general.
Este real că art. 10 din Convenţia europeană a drepturilor omului nu acoperă informaţii false şi denigratoare, însă, în cauză, conţinutul articolelor, prin prisma probatoriului administrat, nu a fost considerat ca atare.
Cum reclamantul este o persoană publică, a scris articole pe blogul personal, despre abuzurile administraţiei publice locale din Judeţele Covasna şi Harghita, a depus candidatură pentru a ocupa un post în Colegiul Director al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, deci este implicat în viaţa publică şi politică, interesul cu privire la o eventuală faptă sau conduită este justificat, reţinându-se, corelativ, o toleranţă mai mare faţă de mijloacele utilizate în dezbatere.
Prin urmare, afirmaţiile din cuprinsul articolului intitulat "Infamous blogger A. seeks seat on anti-discrimination council", în care se utilizează sintagma "infam" şi susţinele că "reclamantul, prin intermediul D., a intentat sute de procese în instanţe şi a aplicat legea în privinţa arborării unor simboluri maghiare şi secuieşti şi a amplasării unor inscripţii în maghiară pe instituţiile statului român", că "ar fi afiliat partidelor naţionaliste române", făcându-se referire la "presupusa sa implicare în evenimentele din 6.06.2019 de la Valea Uzului", nu constituie fapte de discriminare, de victimizare sau de incitare la ură împotriva acestuia, ci se înscriu în limitele libertăţii de exprimare a ziariştilor, care presupune recurgerea la o anumită doză de exagerare, chiar de provocare, nu doar formularea unor informaţii de natură a fi primite favorabil, ci şi de arătare a unor aspecte care deranjează, deoarece acestea privesc la o chestiune de interes general şi public – activităţile anterioare ale persoanelor care au candidat la un post în Colegiul Director al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării.
Chiar dacă acest articol cuprinde o doză de exagerare şi de provocare, acestea sunt judecăţi de valoare şi sunt admisibile într-o societate democratică pentru jurnalişti, iar pe de altă parte, chiar dacă au stârnit indignarea recurentului-reclamant, instanţa de recurs apreciază că maniera în care jurnalistul a prezentat afirmaţiile incriminate nu excedează limitelor acceptabile ale dreptului la liberă exprimare, întrucât intenţia care l-a animat pe pârâtul-jurnalist nu a fost aceea de a afecta imaginea reclamantului, ci de a informa publicul despre subiecte de interes public.
În concluzie, se constată că instanţa de fond a reţinut corect că faptele imputate pârâţilor de către recurentul-reclamant nu au caracter ilicit şi că raportul de proporţionalitate dintre dreptul reclamantului protejat de art. 2 din Legea nr. 137/2000 şi dreptul pârâţilor la liberă exprimare, reglementat de art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, nu a fost încălcat prin afirmaţiile din cadrul articolului "Infamous blogger A. seeks seat on anti-discrimination council".
Aşa fiind, Înalta Curte constată că argumentele expuse de recurentul-reclamant în calea de atac a recursului nu sunt apte să determine casarea hotărârii de fond, întrucât a fost motivată cu respectarea rigorilor prevăzute de lege şi a fost dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor legale incidente în cauză.
7. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs
În considerarea argumentelor expuse, nefiind identificate motive de casare prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant şi, în consecinţă, va menţine sentinţa de fond atacată.
În temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., recurentul-reclamant va fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 7500 RON, reprezentând onorariu de avocat redus, cu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ., către intimaţii-pârâţi C. şi B..
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinţei nr. 124 din 10 noiembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Braşov – secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Obligă recurentul-reclamant la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 7500 RON, reprezentând onorariu de avocat redus, cu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ., către intimaţii-pârâţi C. şi B..
Definitivă.
Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.
Pronunţată astăzi, 22 februarie 2023.