Şedinţa publică din data de 17 februarie 2022
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Circumstanţele cauzei
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 26.07.2018, reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii Bucureşti - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, a solicitat:
- anularea Deciziei nr. x/24.04.2018 privind soluţionarea contestaţiei fiscale formulate împotriva Deciziei de repunere a penalităţilor de întârziere amânate la plată, aferente obligaţiilor fiscale principale reprezentând TVA nr. x/30.01.2018;
- anularea Deciziei de repunere a penalităţilor de întârziere amânate la plată, aferente obligaţiilor fiscale principale reprezentând TVA nr. x/30.01.2018, în ceea ce priveşte repunerea în sarcina Societăţii a penalităţilor aferente TVA în cuantum de 3.289.071 RON;
- recunoaşterea dreptului Societăţii de a beneficia de facilitatea prevăzută la art. 23, lit. b) din Ordonanţa de Guvern nr. 23/2017 privind plata defalcată a TVA;
- obligarea pârâtei la emiterea Deciziei de anulare a penalităţilor de întârziere aferente obligaţiilor fiscale principale reprezentând TVA pentru suma de 3.289.071 RON reprezentând penalităţi de întârziere, în condiţiile art. 24 alin. (10) din O.G. nr. 23/2017;
- obligarea pârâtei la restituirea sumei de 3.289.071 RON reprezentând penalităţi aferente TVA, achitată de societate în considerarea Deciziei referitoare la obligaţiile fiscale accesorii reprezentând dobânzi şi penalităţi de întârziere nr. x din data de 04.01.2018, astfel cum a fost corectată prin Decizia de impunere privind obligaţiile fiscale stabilite în urma corecţiilor evidenţei fiscale nr. x/18.01.2018;
- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentului litigiu.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa nr. 5450 din data de 18 decembrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., a anulat Decizia nr. x/24.04.2018 şi Decizia nr. x/30.01.2018 emise de Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii - D.G.R.F.P. Bucureşti, a obligat pârâta Agenţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii Bucureşti - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti la emiterea Deciziei de anulare a penalităţilor de întârziere aferente obligaţiilor fiscale principale reprezentând TVA, pentru suma de 3.289.071 RON reprezentând penalităţi de întârziere. Totodată, a obligat pârâta la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în valoare de 12.439 RON reprezentând taxă judiciară de timbru si onorariu de avocat în conformitate cu dispoziţiile art. 453 alin. (2) C. proc. civ.
3. Recursul exercitat în cauză
Împotriva sentinţei a declarat recurs pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti - Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii Bucureşti, criticând-o pentru nelegalitate şi, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate, rejudecarea acţiunii şi respingerea acesteia ca neîntemeiată.
După o scurtă prezentare a situaţiei de fapt, printr-o primă critică s-a susţinut că Decizia de repunere a penalităţilor de întârziere amânate la plată aferente obligaţiilor fiscale principale reprezentând T.V.A. nr. x/30 01.2018 a fost emisă conform art. 46 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, iar pierderea valabilitatii acesteia s-a datorat nerepectării dispoziţiilor art. 24 lit. b) din O.G. nr. 23/2017 al cărui conţinut este redat în cuprinsul cererii de recurs.
A arătat recurenta că reclamanta a înregistrat la organul fiscal formularul 086 - Notificare privind opţiunea de aplicare a mecanismului de plată defalcate TVA în data de 21.12.2017, iar până la această dată, 21.12.2017, societatea nu şi-a manifestat dorinţa de a achita dobânzile aferente, nu a solicitat emiterea deciziei de calcul accesoriu şi nu a achitat dobânzile aferente debitului restant la 30.09.2017, stabilit suplimentar de către organele de inspecţie fiscală. De asemenea, Decizia de calcul accesorii a fost emisă electronic la data de 04.01.2018, înregistrată sub nr. x/04.12.2018, transmisă societăţii cu poşta la data de 05.01.2018 şi primită de societate la data de 08.01.2018.
Redând dispoziţiile art. 24 lit. b) şi art. 23 din O.G. nr. 23/2017 recurenta a susţinut că societatea a înregistrat la oragnul fiscal formularul 086 - Notificare privind opţiunea de aplicare a mecanismului de plată defalcat a T.V.A. în data de 21.12.2017.
O a doua critică formulată în recurs a vizat obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, susţinând în acest sens că suma cerută de reclamantă cu titlu de cheltuieli de judecată este prea mare pentru munca prestată de avocat. Invocând dispoziţiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ. recurenta a susţinut că instanţa de judecată are abilitatea de a cenzura cuantumul onorariului avocatului fără ca prin aceasta să intervină în raportul juridic decurgând din contractul de asistenţă legală şi fără ca un asemenea efect să se producă, fie şi indirect, câtă vreme instanta de judecată trebuie să vegheze la menţinerea echilibrului procesual şi la asigurarea garanţiilor pentru părţi a desfăşurării unui proces echitabil. O asemenea prerogativă este cu atât mai necesară cu cât respectivul onorariu urmează a fi suportat de partea potrivnică, ceea ce presupune in mod necesar ca acesta să ii fie opozabil.
Prin caracter rezonabil al cheltuielilor de judecată se înţelege ca acestea să nu fie exagerate în raport cu natura activităţii efectiv prestate, complexitatea, riscul implicat de prestarea serviciului. Totodată, la aprecierea cuantumului onorariului avocaţial instanţa trebuie să ţină seama nu numai de valoarea pretenţiilor, ci şi de complexitatea cauzei (prezenta cauză fiind una de complexitate relativ redusă), precum şi de munca depusă de avocat.
În prezenta cauză nu este îndeplinită condiţia cuantumului rezonabil al cheltuielilor de judecată, instanţa având posibilitatea cenzurării în situaţia unui cuantum exagerat, astfel încât s-a solicitat instanţei de recurs diminuarea cheltuielilor de judecată, cuantumul acordat fiind nejustificat.
De asemenea, a mai arătat recurenta că pentru acordarea cheltuielilor de judecată este necesară soluţionarea în mod definitiv a cauzei, condiţie ce nu este îndeplinită în prezenta cauză, dar şi existenţa culpei sau a unei atitudini procesuale, care să justifice obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
4. Apărările formulate de intimată
Intimata-reclamantă a depus întâmpinare, solicitând, în esenţă, respingerea recursului, iar în privinţa criticii referitoare la cheltuielile de judecată la care a fost obligată recurenta a solicitat respingerea acesteia ca inadmisibilă.
A susţinut intimata că a îndeplinit toate condiţiile cerute de O.G. nr. 23/2017 pentru a beneficia de măsura anulării penalităţilor de întârziere, respectiv existenţa unei obligaţii fiscale principale, iar în cauză această obligaţie a fost individualizată prin Decizia de impunere provizorie privind obligaţiile fiscale principale nr. 111/28.09.2017 reprezentând T.V.A. aferentă perioadei 01.02.2014 - 31.12.2015 în cuantum de 30.222.590 RON, obligaţie fiscală ce a fost achitată prin plată la data de 17.10.2017. De asemenea, reclamanta nu a primit până la data de 17.10.2017 nicio decizie de impunere privind obligaţii fiscale accesorii, o atare decizie fiind emisă şi transmisă abia la data de 08.01.2018, aspect confirmat chiar de către organele fiscale prin Decizia de soluţionare a contestaţiei fiscale, precum şi prin recursul formulat, iar reclamantei nu-i poate fi imputată vreo culpă pentru nesolicitarea emiterii deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale accesorii.
5. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:
Reclamanta A. S.R.L. a supus controlului de legalitate exercitat de instanţa de contencios administrativ Decizia nr. x din 24.04.2018 privind soluţionarea contestaţiei fiscale formulate, precum şi Decizia de repunere a penalităţilor de întârziere amânate la plată, aferente obligaţiilor fiscale principale reprezentând T.V.A. nr. x/30.01.2018, în ceea ce priveşte repunerea în sarcina sa a penalităţilor aferente T.V.A. în cuantum de 3.289.071 RON.
Prima instanţă a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată, a anulat Decizia nr. x/24.04.2018 şi Decizia nr. x/30.01.2018 emise de Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii - D.G.R.F.P. Bucureşti, obligând pârâta Agenţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii Bucureşti - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti la emiterea Deciziei de anulare a penalităţilor de întârziere aferente obligaţiilor fiscale principale reprezentând T.V.A., pentru suma de 3.289.071 RON reprezentând penalităţi de întârziere.
Soluţia Curţii de Apel Bucureşti este corectă, fiind adoptată şi de instanţa de control judiciar, în urma propriului demers de aplicare a dispoziţiilor legale.
Potrivit motivului de recurs invocat - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, hotărârea fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.
Observând actul administrativ atacat, criticile de nelegalitate aduse acestuia de către intimata-reclamantă şi analizând sentinţa recurată, Înalta Curte constată că litigiul pune în discuţie verificarea respectării prevederilor art. 23 şi art. 24 din O.G. nr. 23/2017 privind plata defalcată a T.V.A., mai exact a îndeplinirii de către reclamantă a cerinţelor legale pentru a beneficia de anularea penalităţilor de întârziere aferente T.V.A.
Plecând de la acest aspect, Înalta Curte va reţine că hotărârea recurată a fost dată cu interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente cauzei, niciuna din criticile formulate neavând aptitudinea de a duce la reformarea hotărârii atacate.
Potrivit dispoziţiilor art. 23 lit. b) din O.G. nr. 23/2017 privind plata defalcată TVA "Persoanele impozabile şi instituţiile publice, înregistrate în scopuri de TVA conform art. 316 din Codul fiscal care optează pentru plata defalcată a TVA în perioada 1 octombrie – 31 decembrie 2017 beneficiază de următoarele facilităţi: b) anularea penalităţilor de întârziere aferente obligaţiilor fiscale principale reprezentând TVA, restante la 30 septembrie 2017, inclusiv".
De asemenea, potrivit art. 24 alin. (1) din acelaşi act normativ "(1) Facilitatea prevăzută la art. 23 lit. b) se acordă dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: a) toate obligaţiile fiscale principale reprezentând TVA, restante la data de 30 septembrie 2017, inclusiv, precum şi cele stabilite prin decizii de impunere comunicate până la data de 30 septembrie 2017, cu termen de plată după această dată, se sting prin orice modalitate prevăzută de Codul de procedură fiscală, până la data de 21 decembrie 2017, inclusiv; b) dobânzile aferente obligaţiilor fiscale prevăzute la lit. a) stabilite prin decizii comunicate până la data stingerii obligaţiilor fiscale principale se sting prin orice modalitate prevăzută de Codul de procedură fiscală, până la data de 21 decembrie 2017, inclusiv; c) sunt stinse până la data de 21 decembrie 2017, inclusiv, prin orice modalitate prevăzută de Codul de procedură fiscală, toate obligaţiile fiscale principale reprezentând TVA cu termene de plată cuprinse între data de 1 octombrie 2017 şi 21 decembrie 2017, inclusiv; d) contribuabilul să aibă depuse toate declaraţiile fiscale, potrivit vectorului fiscal, până la data de 31 decembrie 2017.
Această condiţie se consideră îndeplinită şi în cazul în care, pentru perioadele în care nu s-au depus declaraţii fiscale, obligaţiile fiscale au fost stabilite, prin decizie, de către organul fiscal central; e) contribuabilul depune notificarea la organul fiscal central potrivit art. 22 alin. (2), dar nu mai târziu de data de 31 decembrie 2017, inclusiv, sub sancţiunea decăderii"
În raport de aceste dispoziţii legale rezultă că pentru a beneficia de anularea penalităţilor de întârziere aferente T.V.A. de plată restantă la data de 30 septembrie 2017 reclamanta trebuie să se înscrie în registrul persoanelor care aplică T.V.A. defalcată pentru perioada 01.10.2017 - 31.12.2017, să achite debitul principal cu dobânzile aferente restante la data de 30.09.2017 şi obligaţiile fiscale datorate pentru perioada 01.10.2017 - 21.12.2017 reprezentând T.V.A., până la data de 21.12.2017 inclusiv, plata putând fi făcută prin toate modalităţile prevăzute de lege, să aibă toate declaraţiile fiscale depuse conform vectorului fiscal şi sumele în cauză să nu facă obiectul suspendării la plată.
Observând înscrisurile aflate la dosarul cauzei, Înalta Curte reţine că reclamanta a îndeplinit cerinţele legale pentru a beneficia de anularea la plată a penalităţilor de întârziere aferente T.V.A. de plată restante la data de 30.09.2017, şi anume: - prin Notificarea privind opţiunea de aplicare a mecanismului de plată defalcată a TVA (formularul 086), înregistrată sub numărul x/21.12.2017 la Registratura Administraţiei Fiscale pentru Contribuabili Mijlocii reclamanta şi-a exprimat opţiunea pentru implementarea sistemului de plată defalcată a T.V.A., în temeiul art. 22 alin. (2) din O.G. nr. 23/2017, iar în baza acestei notificări, organele fiscale au înscris societatea reclamantă în Registrul persoanelor care aplică sistemul de plată defalcată, reclamanta aplicând acest sistem începând cu data de 22 decembrie 2017 prin opţiune, astfel cum reiese din interogarea Registrului persoanelor care aplică sistemul de plată defalcată; - a achitat T.V.A. restantă la data de 30.09.2017 în sumă de 30.222.590 RON reprezentând T.V.A. aferentă perioadei 01.02.2014 - 31.12.2015.
Refuzul organului fiscal de a acorda facilitatea prevăzută de lege a vizat în esenţă faptul că societatea reclamantă nu a respectat condiţia prevăzută de dispoziţiile art. 24 alin. (1) lit. b) din O.G. nr. 23/2017, respectiv cea care impunea plata dobânzilor aferente obligaţiei fiscale prevăzute la lit. a) a art. 24 din O.G. nr. 23/2017, dobânzi ce trebuiau stabilite prin decizii comunicate până la data stingerii obligaţiilor fiscale principale.
Din cuprinsul dispoziţiei art. 24 lit. b) din O.G. nr. 23/2017 reiese că obligaţia de a stabili cuantumul acestor dobânzi aparţine organului fiscal, cuantum ce trebuie stabilit prin decizie, organul fiscal având şi obligaţia de a proceda la comunicarea respectivei decizii către contribuabil.
Prin urmare, stabilirea cuantumului dobânzilor este atributul organului fiscal, nefiind necesar pentru emiterea deciziilor ce conţin cuantumul dobânzilor să existe vreo cerere din partea contribuabilului. Pe de altă parte, este de observat că nici nu există vreo dispoziţie legală în cuprinsul O.G. nr. 23/2017 care să impună în sarcina contribuabilului vreo obligaţie în sensul menţionat de recurentă, respectiv de a solicita emiterea deciziei de calcul accesoriu.
Sub acest aspect, corect a reţinut instanţa de fond că reclamanta nu face parte din categoria de contribuabili cărora li se adresează Ordinul nr. 3497/2015 invocat de către recurentă în Decizia de respingere şi nu avea obligaţia de a solicita emiterea deciziei de accesorii. Mai mult decât atât acest Ordin nr. 3497/2015 nu este incident situaţiei intimatei-reclamante, acesta aprobând Procedura privind emiterea şi comunicarea unor acte administrative pentru debitorii care înregistrează obligaţii fiscale restante sub o anumită limită, prevăzută în anexa care face parte integrantă din ordin.
În acest context, critica recurentei ce vizează faptul că intimata-reclamantă nu şi-a manifestat dorinţa de a achita dobânzile aferente, nu a solicitat emiterea deciziei de calcul accesoriu şi nici nu a achitat dobânzile aferente debitului restant la 30.09.2017, stabilit suplimentar de către organele de inspecţie fiscală, este nefondată şi nu poate fi primită.
Împrejurarea că recurenta-pârâtă a înţeles să emită Decizia prin care au fost instituite în sarcina intimatei reclamante dobânzile de întârziere aferente T.V.A. stabilită prin Decizia de impunere provizorie abia la data de 04.01.2018 nu poate fi imputată intimatei reclamante, şi nu poate duce la pierderea facilităţii prevăzute de O.G. nr. 23/2017, obligaţia de stabilire a cuantumului dobânzilor fiind instituită în sarcina organului fiscal şi trebuia îndeplinită anterior stingerii obligaţiilor fiscale principale stabilite prin Decizia de impunere provizorie.
Prin urmare, nu este culpa intimatei reclamante că recurenta pârâtă a ales să stea în pasivitate şi nu a procedat la calcularea dobânzilor aferente T.V.A. şi la emiterea deciziei privind cuantumul acestor dobânzi anterior stingerii obligaţiilor fiscale principale stabilite prin Decizia de impunere provizorie.
În privinţa criticii referitoare la cuantumul cheltuielilor de judecată acordate de prima instanţă, instanţa de control judiciar are în vedere faptul că prin Decizia nr. 3/2020 dată în soluţionarea unui recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat că "stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câştigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei şi la munca efectivă a apărătorului părţii. De asemenea, presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii şi o evaluare a ponderii pe care instanţa trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul. În analiza sa, judecătorul trebuie să se raporteze, în permanenţă, la circumstanţele cauzei, instanţa de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiza pe care o face (…). În aceste condiţii, proporţionalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor cu complexitatea şi valoarea cauzei şi cu activitatea desfăşurată de avocat, reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate, neputând fi analizată pe calea recursului".
Având în vedere obligativitatea dezlegărilor date instanţelor de judecată prin decizia anterior menţionată, conform art. 517 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte constată că motivul invocat de recurenta-pârâtă, referitor la cenzurarea cheltuielilor de judecată, nu reprezintă o critică de nelegalitate, astfel încât nu se circumscrie niciunuia dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.
Faţă de cererea de acordare a cheltuielilor de judecată efectuate în recurs formulată de intimata-reclamantă, Înalta Curte reţine că potrivit dispoziţiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ. "Instanţa poate, chiar şi din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, atunci când acesta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei. Măsura luată de instanţă nu va avea niciun efect asupra raporturilor dintre avocat şi clientul său."
Dispoziţiile precizate lasă la aprecierea judecătorului posibilitatea de a reduce onorariul de avocat, ori de câte ori acestea sunt apreciate ca fiind nepotrivit de mari faţă de valoarea pricinii sau faţa de munca depusă.
Desigur că, în ceea ce priveşte raporturile juridice stabilite între avocat şi client, orice imixtiune din partea vreunei instituţii a statului este inadmisibilă, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat. Prin aplicarea dispoziţiilor art. 451 C. proc. civ. nu se intervine în contractul de asistenţă judiciară, care îşi produce pe deplin efectele între părţi, ci doar se apreciază în ce măsură onorariul părţii care a câştigat procesul trebuie suportat de partea care a pierdut, faţă de mărimea pretenţiilor şi de complexitatea cauzei.
În prezenta cauză suma solicitată de intimate-reclamantă apare ca fiind disproporţionată, nu ca şi preţ al serviciului efectiv prestat de avocat clientului său, ci ca şi cheltuială imputată pe bază de culpă părţii adverse. Se impune astfel reducerea cuantumului cheltuielilor de judecată solicitate în recurs (onorariu avocat), având în vedere complexitatea cauzei, soluţionarea cauzei la un singur termen de judecată, activitatea efectiv prestată de avocat şi actele de procedură întocmite.
Pentru considerentele expuse, constatând că sentinţa recurată nu este afectată de nelegalitate şi nu poate fi reformată prin prisma cazului de casare invocat, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
Totodată, reţinând culpa procesuală a recurentei-pârâte, în temeiul dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte o va obliga pe aceasta să plătească intimatei cheltuieli de judecată în cuantum de 10.000 RON, reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti - Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii împotriva sentinţei nr. 5450 din 18 decembrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Obligă recurenta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti - Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii să plătească intimatei A. S.R.L. cheltuieli de judecată în cuantum de 10.000 RON, reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 februarie 2022.