Şedinţa publică din data de 17 februarie 2022
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Circumstanţele cauzei
Prin cererea înregistrată la data de 25.04.2019 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară anularea rezoluţiei de clasare a inspectorului judiciar nr. x/2018 şi a rezoluţiei Inspectorului-şef nr. C19-703 din 18 martie 2019 şi trimiterea dosarului pentru completarea verificărilor. Cu cheltuieli de judecată.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 496 din data de 24.09.2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, ca nefondată.
3. Recursul exercitat în cauză
Împotriva sentinţei a declarat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate şi, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei atacate, iar pe fond desfiinţarea rezoluţiei inspectorului şef din 18.03.2019 emisă în dosar C19-703, a rezoluţiei de clasare emise în dosarul nr. x/2018 şi constatarea temeiniciei plângerii formulate.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul-reclamant invocă încălcarea sau aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 prin prisma căruia a solicitat să se constate că magistratul care a pronunţat încheierea nr. 220 din 12.12.2016 în dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, şi-a exercitat funcţia cu rea-credinţă atât timp cât a constatat că "cel desemnat ca administrator printr-o hotărâre a adunării generale a acţionarilor nu poate solicita şi obţine înregistrarea acestei hotărâri în registrul comerţului şi nu se poate opune celui care era înregistrat anterior ca administrator şi director general cu drept de reprezentare".
O altă interpretare eronată a legii de către doamna judecător se referă la faptul că, aceasta a precizat că "tribunalul nu poate lua act de renunţarea la judecată formulată de către persoana care apărea în registrul comerţului ca fiind preşedinte al consiliului de administraţie", dar dă eficienţă acestei cereri în altă formă, scopul fiind evident constatarea nulităţii hotărârii adunării generale acţionarilor Bucur Obor S.A. din data de 20.10.2016 pe o cale ocolită, nepermisă de cadrul procesual (depăşirea limitelor investirii).
De asemenea, recurentul-reclamant susţine că instanţa de fond a arătat care sunt condiţiile în care poate fi atrasă răspunderea magistratului şi când sunt incidente dispoziţiile art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, menţionând că "există rea-credinţă atunci când judecătorul încalcă cu ştiinţă normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoaneşexistă gravă neglijenţăatunci când judecătorul nesocoteşte din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material ori procesual." Instanţa a reţinut, că judecătorul are obligaţia de a respecta normele legale potrivit art. 124 alin. (3) din Constituţie, însă întreaga motivare se bazează pe aprecierea eronată conform căreia modificarea încheierii în calea de atac nu are semnificaţia încălcării dispoziţiilor legale. Or, recurentul-reclamant prin sesizarea şi plângerea formulate a arătat că: - judecătorul a dat o interpretare intenţionat eronată a legii în sensul că, tribunalul nu poate lua act de renunţarea la judecată formulată de către persoana care apărea în registrul comerţului ca fiind preşedinte al consiliului de administraţie, - judecătorul dă eficienţă eficienţă acestei cereri în altă formă, scopul fiind evident: constatarea nulităţii hotărârii adunării generale acţionarilor Bucur Obor S.A. din data de 20.10.2016 pe o cale ocolită, nepermisă de cadrul procesual (depăşirea limitelor investirii).
Temeiul sesizărilor a fost detaliat pe larg în contestaţia adresată instanţei, aceasta interpretând în mod greşit atât situaţia de fapt, cât şi pe cea de drept. Interpretarea normelor de drept pe care magistratul reclamat a realizat-o, constituie o gravă neglijenţă, întrucât acesta trebuia să cunoască voinţă legiuitorului exprimată prin textele de lege aplicabile în speţă, texte clare şi care nu comporta interpretări diferite.
Deşi a fost legal citată, intimata-pârâtă Inspecţia Judiciară nu a depus întâmpinare şi nu a formulat apărări în cauză.
5. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, pentru următoarele considerente:
Recurentul-reclamant a învestit instanţa de contencios administrativ cu solicitarea de anulare a rezoluţiei de clasare a inspectorului judiciar nr. x/2018 şi a rezoluţiei Inspectorului-şef nr. C19-703 din 18 martie 2019, urmată de trimiterea dosarului pentru completarea verificărilor.
Prima instanţă a respins cererea dedusă judecăţii, ca nefondată, reţinând în esenţă că, în cadrul verificărilor prealabile, inspectorul judiciar nu se poate substitui instanţei de control judiciar, având în vedere faptul că, toate criticile părţii reclamante se referă la modul de interpretare şi aplicare de către instanţă a prevederilor legale asupra fondul litigiului, precum şi a celor privind încuviinţarea şi administrarea probelor, aspecte ce pot fi formulate şi analizate numai în cadrul căilor de atac prevăzute de lege.
Răspunzând punctual criticilor din recurs, în privinţa cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă din raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.
Totodată, omisiunea primei instanţe de a oferi o motivare, în condiţiile art. 425 C. proc. civ., sub aspectele învederate mai sus, echivalează cu omisiunea de pronunţare asupra acţiunii, căci nu se poate stabili o asociere logică între dispozitiv şi considerente, ca elemente componente esenţiale şi obligatorii ale hotărârii judecătoreşti.
Înalta Curte mai arată şi faptul că, în acord cu dispoziţiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluţionarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situaţia de fapt specifică procesului, iar în funcţie de aceasta să aplice normele juridice incidente.
Or, instanţa de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluţia adoptată. Sentinţa civilă recurată respectă dispoziţiile anterior enunţate, prima instanţă expunând silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate şi raţiunile avute în vedere. În acelaşi timp, se apreciază că prin argumentele invocate pe această cale, recurentul invocă, în esenţă, o eventuală greşită interpretare şi aplicare a legii, aspecte ce vor fi verificate în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. invocat în cuprinsul recursului, motivarea insuficientă a sentinţei recurate neputând fi reţinută.
Potrivit celui de-al doilea caz de casare invocat, prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa, deşi a recurs la textele de lege aplicabile speţei, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.
Sub acest aspect, recurentul-reclamant invocă încălcarea sau aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 prin prisma căruia a solicitat să se constate că magistratul care a pronunţat încheierea nr. 220 din data de 12.12.2016 (în dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă) a exercitat funcţia cu rea-credinţă atât timp cât a constatat că "cel desemnat ca administrator printr-o hotărâre a adunării generale a acţionarilor nu poate solicita şi obţine înregistrarea acestei hotărâri în registrul comerţului şi nu se poate opune celui care era înregistrat anterior ca administrator şi director general cu drept de reprezentare".
Înalta Curte constată că obiectul verificării existenţei unei abateri disciplinare prin prisma dispoziţiilor art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 nu-l poate constitui raţionamentul logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză, ci doar încălcarea cu intenţie sau din gravă neglijenţă a normelor de drept material ori procesual, cu scopul determinat de vătăma o persoană sau doar de a accepta producerea unei asemenea consecinţe, aspect în raport de care, în mod corect a reţinut prima instanţă că partea reclamantă nu a făcut dovada încălcării normelor de drept de către magistratul nominalizat în sesizarea adresată intimatei-pârâte.
De asemenea, în mod corect a reţinut prima instanţă, că stabilirea situaţiei de fapt pe baza probatoriului administrat în cauză, interpretarea probelor, aprecierea asupra apărărilor şi susţinerile părţilor expuse în actele de procedură, interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale, aprecierea asupra relevanţei diferitelor probe administrate în cauză, ţin de activitatea de judecată şi nu pot fi cenzurate în cadrul verificărilor administrative ce se efectuează de către Inspecţia Judiciară (autoritate administrativă), fiind supuse exclusiv controlului judiciar efectuat de instanţele de judecată şi exercitat în cadrul căilor de atac prevăzute de lege.
Având în vedere aspectele prezentate, criticile referitoare la interpretarea şi aplicarea de către instanţă a prevederilor legale privind fondul litigiului, precum şi a celor privind încuviinţarea şi administrarea probelor pot fi formulate şi analizate numai în cadrul căilor de atac prevăzute de lege, intimata-pârâtă neputându-se substitui instanţei de control judiciar, în cadrul verificărilor prealabile.
În acest sens sunt şi dispoziţiile Deciziei nr. 251/2016 din data de 11 iulie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 judecători, în cuprinsul căreia s-a constatat la nivel de principiu că: "Analiza legalităţii şi temeiniciei actului decizional (...) presupune exercitarea unor prerogative jurisdicţionale, care includ în mod necesar capacitatea de a decide pe baza unor norme de drept şi în cadrul unei proceduri organizate, asupra unei situaţii de fapt şi de drept care intră în competenţa sa, cu respectarea principiului statului de drept, inerent sistemului Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi protocoalelor sale adiţionale. Nu se pot conferi competenţe altor autorităţi în această materie, respectiv Inspecţiei Judiciare (...) aceste aspecte fiind susceptibile de analiză numai în cadrul controlului ierarhic şi jurisdicţional, aşa cum rezultă şi din dispoziţiile art. 98 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, care delimitează cadrul angajării disciplinare a magistraţilor la "abaterile de la îndatoririle de serviciu" şi la "faptele care afectează prestigiul justiţiei". În raport cu această normă de principiu, modul de interpretare şi aplicare a normelor de drept material ori procesual în procesul interpretării şi aplicării legii nu poate fi considerat o "abatere de la îndatoririle de serviciu" sau o "faptă care afectează prestigiul justiţiei", iar cenzurarea acestuia în cadrul contenciosului disciplinar al funcţiei de magistrat nu poate fi realizată."
Este de menţionat şi faptul că practica judiciară de la nivelul Înaltei Curţi a stabilit că obiectul verificărilor într-o procedură disciplinară vizând abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 nu-l poate constitui raţionamentul logico-juridic al magistratului chemat să judece/instrumenteze o cauză.
Astfel, contrar susţinerilor recurentului, prima instanţă a reţinut în mod corect că nu se poate reţine o lipsă a cercetării faptelor imputate magistratului şi o lipsă a motivării rezoluţiilor atacate, câtă vreme analiza raţionamentul instanţelor sau modul de administrare a probelor, exced atribuţiilor legale ale Inspecţiei Judiciare
De asemenea, desfiinţarea în calea de atac a soluţiei pronunţate de magistratul împotriva căruia s-a formulat sesizarea ţine de mecanismul firesc al verificării legalităţii şi temeiniciei hotărârii instanţei pe cale judiciară, pe această cale fiind îndreptate şi eventualele erori de interpretare şi aplicare a legii de către prima instanţă.
În mod similar, se constată şi legalitatea rezoluţiei inspectorului şef din data de 18.03.2019 emisă în lucrarea nr. C19-703 prin care a fost respinsă plângerea împotriva rezoluţiei de clasare, reţinându-se faptul că rezoluţia contestată este motivată, răspunde tuturor aspectelor invocate în sesizarea formulată, precum şi argumentelor de fapt şi de drept care au stat la baza măsurii de clasare dispuse de inspectorul judiciar.
Pentru considerentele expuse, constatând că sentinţa primei instanţe nu este afectată de nelegalitate şi nu poate fi reformată prin prisma cazurilor de casare invocate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei nr. 496 din 24 septembrie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 februarie 2022.