Şedinţa publică din data de 17 februarie 2022
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Circumstanţele cauzei
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 07.05.2019, reclamantul A. a formulat în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară contestaţie împotriva Rezoluţiei nr. 19-1000 din data de 11.04.2019 a Inspectorului - Şef şi a Rezoluţiei inspectorului judiciar nr. 19-194 de la data de 07.02.2019.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa nr. 623 de la data de 22.10.2019 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a respins contestaţia formulată reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii Inspecţia Judiciară - Inspectorul Şef B. Şi Inspecţia Judiciară - Inspectorul Judiciar C., ca nefondată.
3. Recursul exercitat în cauză
Împotriva sentinţei a declarat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate şi, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă.
În motivarea recursului s-a arătat că sentinţa este rezultatul interpretării eronate a dispoziţiilor art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004, câtă vreme instanţa a reţinut că se confirmă aspecte esenţiale ale abaterii disciplinare reclamate, dar nu şi reaua-credinţă sau grava neglijenţă a magistratului. Totodată, instanţa a reţinut modificările legislative succesive, cu referire directă la cele aduse C. pen. începând cu data de 1.02.2014 şi la efectele deciziei CCR nr. 297/26.0.2018, însă acestea nu prezintă relevanţă în cauză, neproducând efecte asupra obligaţiei de soluţionare cu celeritate a dosarului penal nr. x/2016 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Iaşi.
Astfel cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar, plângerea penală a fost depusă la data de 8.02.2016, iar ordonanţa de clasare a fost emisă la un interval de peste 2 ani, respectiv la data de 24.07.2018, această perioadă de timp împiedicând administrarea probelor necesare pentru tragere la răspundere penală a autorilor infracţiunii.
Un alt aspect din care reiese aplicarea greşită a normelor de drept materiale este aprecierea conform căreia nu este imputabilă procurorului de caz tergiversarea cercetărilor penale, cu motivarea că dosarul a stat în nelucrare la organele de cercetare penală, deşi procurorul are atribuţii de supraveghere a activităţii acestora.
Cum procurorul nu şi-a îndeplinit această obligaţie şi nu a dispus măsurile care se impuneau, în opinia recurentului este dovedită cerinţa gravei neglijenţe, în sensul dispoziţiilor art. 99 din Legea nr. 303/2004.
Deşi a a fost legal citată, intimata-pârâta Inspecţia Judiciară nu a depus întâmpinare şi nu a formulat apărări în cauză.
4. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:
Reclamantul A. a supus controlului de legalitate exercitat de instanţa de contencios administrativ rezoluţia nr. 19-194 din 07.02.2019 a inspectorului judiciar desemnat, şi rezoluţia nr. 19-1000 din 11.04.2019 a Inspectorului Şef, prin care a fost clasată sesizarea petiţionarului, respectiv a fost respinsă plângerea acestuia şi a fost menţinută rezoluţia atacată.
Fiind învestită cu recursul declarat de reclamant împotriva soluţiei de respingere a acţiunii formulate, Înalta Curte constată că sentinţa recurată nu este rezultatul unei aplicări şi interpretări eronate a normelor de drept material şi nu poate fi reformată prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Astfel, prin sesizarea adresată Inspecţiei Judiciare la data de 14.01.2019, recurentul şi-a exprimat nemulţumirea faţă de modul de soluţionare a dosarului nr. x/2016 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Iaşi, aspect imputabil procurorului care a supravegheat cercetările, fiind încălcat termenul rezonabil.
Criticile din recurs, astfel cum au fost expuse în precedent, vizează exclusiv modul în care prima instanţă a aplicat prevederile art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004
Potrivit dispoziţiilor art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004: "Constituie abateri disciplinare: … h) nerespectarea în mod repetat şi din motive imputabile a dispoziţiilor legale privitoare la soluţionarea cu celeritate a cauzelor ori întârzierea repetată în efectuarea lucrărilor, din motive imputabile".
Abaterea disciplinară reprezintă acea încălcare, cu vinovăţie, a obligaţiilor de serviciu constând într-o acţiune sau omisiune, săvârşită de către o persoană subiect al unui raport de muncă. La rândul său, angajarea răspunderii disciplinare, fiind o formă a angajării răspunderii civile, este supusă cerinţei îndeplinirii cumulative a condiţiilor generale referitoare la faptă, vinovăţie, legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi rezultatul produs. În ce priveşte vinovăţia aceasta trebuie constată în mod cert pe baza probatoriului administrat în cauză.
În raport de conţinutul normei sus enunţate, se reţine că există abatere disciplinară în sensul art. 99 lit. h) nerespectarea dispoziţiilor legale privitoare la soluţionarea cu celeritate a cauzelor sau întârzierea repetată în efectuarea lucrărilor, fapte care însă constituie abatere disciplinară doar în situaţia în care sunt săvârşite în mod repetat şi din motive imputabile.
Corelativ dreptului persoanelor de a le fi soluţionată cauza într-un termen rezonabil există pentru magistraţi (judecători şi procurori) obligaţia legală, stabilită în mod expres de art. 91 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, de a rezolva lucrările în termenele stabilite şi de a soluţiona cauzele în termen rezonabil.
Dar, pentru a se stabili dacă s-a depăşit o durată rezonabilă a procedurii, sunt avute în vedere mai multe criterii: - verificarea existenţei unor termene speciale; frecvenţa şi durata cu care au fost depăşite termenele de recomandare; complexitatea cauzei (circumstanţă prevăzută expres chiar de art. 91 alin. (1) din Legea nr. 303/2004); - comportamentul părţilor; - comportamentul altor autorităţi; miza dosarului pentru părţile în litigiu; - ponderea întârzierii cauzate de activitatea instanţei în durata efectivă a procesului; - termenul total al procedurii judiciare; - cauzele de inactivitate; - volumul de activitate sau alte împrejurări asemănătoare, măsurile luate de către magistrat pentru impulsionarea procedurilor şi modul de gestionare a dosarului etc. Aceste criterii de apreciere nu sunt privite în mod unilateral, ci cumulativ şi interdependent, ansamblul acestora determinând un eventual grad de vinovăţie sau de imputabilitate.
Contrar susţinerilor recurentului, în prezenta cauză nu se poate vorbi despre interpretarea eronată a dispoziţiilor art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004, pârâta Inspecţia Judiciară şi instanţa de fond reţinând, în mod corect, că nesoluţionarea cu celeritate a cauzei de către procuror nu s-a produs în mod repetat şi din motive imputabile.
Pentru a fi întrunite elementele constitutive ale abaterii disciplinare reglementate de textul de lege menţionat, trebuie identificate acele acţiuni sau inacţiuni ale procurorului, neconforme cu îndatoririle profesionale, din care să rezulte dezinteresul repetat şi culpabil al acestuia în soluţionarea cu celeritate a cauzelor repartizate.
Or, în dosarul anterior menţionat actele de urmărire penală au fost efectuate în mod ritmic, s-a exercitat o supraveghere eficientă a activităţii organelor de cercetare penală, iar dosarul a fost soluţionat într-un termen rezonabil, iar urmare analizei efectuate sub aspectul imputabilităţii conduitei adoptate de către procurorul care a efectuat activitatea de supraveghere a organelor de cercetare penală, cu referire la dosarul penal nr. x/2016 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Iaşi, s-a apreciat, în mod just, că nu se poate reţine în sarcina acestuia nerespectarea dispoziţiilor legale privitoare la soluţionarea cu celeritate a cauzei.
De asemenea, dispoziţia legală impune ca nesoluţionarea dosarului cu celeritate sau întârzierea în mod repetat, în efectuarea lucrărilor să fie imputabilă procurorului, or, în dosarul penal nr. x/2016, întârzierea în soluţionarea cauzei s-a datorat unor motive obiective legate de intervenţia modificărilor legislative care au condus, în speţa de faţă, la aplicarea legii penale mai favorabile (modificarea termenelor de prescripţie a răspunderii penale), iar nu de motive imputabile procurorului de caz verificat.
Prin urmare, instanţa de fond a constatat în mod corect legalitatea rezoluţiei întocmite de inspectorul judiciar, care a analizat sesizarea reclamantului şi a răspuns corespunzător şi cu respectarea limitelor de competenţă aspectelor sesizate, prin prisma incidenţei abaterii disciplinare prevăzute de dispoziţiile art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004.
Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei nr. 623 din 22 octombrie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 februarie 2022.