Şedinţa publică din data de 07 martie 2023
Asupra cauzei penale de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin încheierea din 10 februarie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia penală, în dosarul nr. x/2018, în baza art. 267 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene (TFUE), s-a admis cererea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Braşov şi s-a dispus sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, cu următoarele întrebări preliminare:
1. Articolul 2 din TUE, articolul 19 alin. (1) al doilea paragraf din TUE şi articolul 4 parag. 3 din TUE, coroborate cu articolul 325 alin. (1) din TFUE şi cu articolul 2 alin. (1) din Convenţia PIF şi cu articolul 2 şi articolul 12 din Directiva PIF, precum şi cu Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată, cu referire la principiul consacrării unor sancţiuni efective şi disuasive în cazuri de fraudă gravă aducând atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene, toate cu aplicarea Deciziei 2006/928/CE a Comisiei, prin raportare la articolul 49 parag. 1 teza finală din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, trebuie interpretate în sensul că se opun unei situaţii juridice precum cea incidentă în litigiul principal, în care acuzaţii solicită aplicarea principiului legii penale mai favorabile în situaţia în care o decizie a instanţei constituţionale naţionale a declarat neconstituţional un text de lege privind întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale (decizia din anul 2022), invocând pasivitatea legiuitorului, care nu a intervenit pentru punerea în acord a textului legal cu o altă decizie a aceleiaşi instanţe constituţionale, pronunţate în urmă cu patru ani faţă de cea din urmă decizie (decizia din anul 2018) - timp în care jurisprudenţa instanţelor de drept comun formată în aplicarea celei dintâi decizii se stabilise deja în sensul subzistenţei textului respectiv, în forma înţeleasă ca urmare a celei dintâi decizii ale instanţei constituţionale - cu consecinţa practică a reducerii la jumătate a termenului de prescripţie pentru toate faptele penale cu privire la care nu s-a pronunţat o hotărâre definitivă de condamnare anterior celei dintâi decizii a instanţei constituţionale şi a încetării pe cale de consecinţă a procesului penal faţă de acuzaţii în cauză?
2. Articolul 2 din TUE privind valorile statului de drept şi respectarea drepturilor omului într-o societate caracterizată prin justiţie şi articolul 4 parag. 3 din TUE privind principiului cooperării loiale dintre Uniune şi statele membre, cu aplicarea Deciziei 2006/928/CE a Comisiei sub aspectul angajamentului de asigurare a caracterului eficient al sistemului judiciar român, prin raportare la articolul 49 parag. 1 teza finală din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene consacrând principiul legii penale mai favorabile, trebuie interpretate, cu privire la sistemul judiciar intern în ansamblul său, în sensul că se opun unei situaţii juridice precum cea incidentă în litigiul principal, în care acuzaţii solicită aplicarea principiului legii penale mai favorabile, în situaţia în care, o decizie a instanţei constituţionale naţionale a declarat neconstituţional un text de lege privind întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale (decizia din anul 2022), invocând pasivitatea legiuitorului, care nu a intervenit pentru punerea în acord a textului legal cu o altă decizie a aceleiaşi instanţe constituţionale, pronunţate în urmă cu patru ani faţă de cea din urmă decizie (decizia din anul 2018) - timp în care jurisprudenţa instanţelor de drept comun formată în aplicarea celei dintâi decizii se stabilise deja în sensul subzistenţei textului respectiv, în forma înţeleasă ca urmare a celei dintâi decizii ale instanţei constituţionale - cu consecinţa practică a reducerii la jumătate a termenului de prescripţie pentru toate faptele penale cu privire la care nu s-a pronunţat o hotărâre definitivă de condamnare anterior celei dintâi decizii a instanţei constituţionale şi a încetării pe cale de consecinţă a procesului penal faţă de acuzaţii în cauză?
3. În caz afirmativ şi numai dacă nu se poate da o interpretare conformă cu dreptul Uniunii Europene, principiul supremaţiei dreptului Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări sau unei practici naţionale potrivit căreia instanţele naţionale de drept comun sunt ţinute de deciziile curţii constituţionale naţionale şi de deciziile obligatorii ale instanţei supreme naţionale şi nu pot, din acest motiv şi cu riscul săvârşirii unei abateri disciplinare, să lase neaplicată din oficiu jurisprudenţa rezultată din deciziile menţionate, chiar dacă ele consideră, în lumina unei hotărâri a Curţii, că această jurisprudenţă este contrară, în principal, cu articolul 2 din TUE, articolul 19 alin. (1) al doilea paragraf din TUE şi articolul 4 parag. 3 din TUE, coroborate cu articolul 325 alin. (1) din TFUE, toate cu aplicarea Deciziei 2006/928/CE a Comisiei, prin raportare la articolul 49 parag. 1 teza finală din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, precum în situaţia din litigiul principal?
În baza art. 3 alin. (2) şi (5) din Legea nr. 340/2009 privind formularea de către România a unei declaraţii în baza prevederilor art. 35 paragraful (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană, s-a dispus suspendarea judecăţii cauzei.
Cu recurs la instanţa superioară în ceea ce priveşte soluţia de suspendarea a cauzei, în termen de 72 de ore de la pronunţare, pentru cei prezenţi, sau de la comunicare, pentru cei lipsă.
Definitivă în ceea ce priveşte soluţia privind cererea de sesizară a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.
Întrebările 1 şi 2 - Motivele care au determinat Curtea de Apel să formuleze cererea de hotărâre preliminară
S-a reţinut că, fiind sesizată cu apelul formulat în cauză, Curtea de Apel este obligată să analizeze cauza sub toate aspectele de drept sau de fapt, cu plenitudine deplină de jurisdicţie, calea de atac a apelului fiind integral devolutivă, condiţii în care poate readministra probele administrate la prima instanţă şi poate administra probe noi, putând da o nouă apreciere tuturor probelor, conform art. 420 alin. (5) şi (9) C. proc. pen.
În cauza de faţă, Curtea de Apel a reţinut că apărarea invocă în favoarea acuzaţilor, în baza principiului legii penale mai favorabile, intervenirea prescripţiei răspunderii penale, ca urmare a declarării neconstituţionale, prin deciziile nr. 297/2018 (publicată la data de 25.06.2018) şi nr. 358/2022 (publicată la data de 09.06.2022) ale Curţii Constituţionale, a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) C. pen., care prevedeau întreruperea cursului acestei prescripţii prin îndeplinirea unui act de procedură în cauză. Cu alte cuvinte, lipsa din fondul activ al legislaţiei a cauzelor de întrerupere a răspunderii penale în perioada dintre cele două decizii, constatată de către instanţa constituţională prin decizia nr. 358/2022, constituie în sine o legea penală mai favorabilă, ce trebuie aplicată în favoarea acuzaţilor care au comis fapte penale care nu au fost judecate definitiv până la data publicării deciziei nr. 297/2018 (25.06.2018).
Astfel, fără a se antepronunţa în cauză şi sub rezerva reanalizării situaţiei juridice pe fondul cauzei, Curtea a constatat că, prin raportare la data faptelor reţinute, termenul de prescripţie generală (care este de 10 ani, conform art. 154 alin. (1) lit. b) C. pen.) - fără luarea în considerare a cauzelor de întrerupere a acestuia, aşa cum cere apărarea în cauză prin invocarea deciziilor instanţei constituţionale - ar fi împlinit în cauză, ceea ce ar conduce la încetarea procesului penal şi imposibilitatea condamnării penale a acuzaţilor.
În acelaşi sens, Curtea a reţinut că procedura penală română, prin dispoziţiile art. 18 C. proc. pen.., prevede totuşi posibilitatea continuării procesului penal, însă la cererea exclusivă a inculpaţilor nu şi a persoanelor vătămate, şi doar pentru a se da posibilitatea acestora de a fi judecaţi pe fondul cauzei, caz în care, dacă ar fi găsiţi vinovaţi, s-ar dispune aceeaşi soluţie de încetare a procesului penal, fără condamnarea penală a acestora. În ceea ce priveşte însă acţiunea civilă exercitată în procesul penal alături de acţiunea penală, posibilitate conferită de procedura penală română, aceasta poate fi admisă în cazul în care se găseşte fondată, chiar şi în cazul încetării procesului penal pe latura penală, conform art. 25 alin. (1) şi (5) C. proc. pen.
În continuare, Curtea a reţinut că prezenta cauză are ca obiect infracţiuni de evaziune fiscală privind produse taxa pe valoare adăugată (TVA), condiţii în care devin aplicabile prevederile din dreptul Uniunii Europene privind protecţia intereselor financiare ale Uniunii Europene.
În ceea ce priveşte protecţia intereselor financiare ale Uniunii Europene, Curtea de apel a reţinut, sub aspectul pertinenţei întrebărilor prealabile şi fără a prejudeca fondul cauzei, aplicabilitatea inclusiv a prevederilor dreptului european în materia taxei pe valoare adăugată (TVA) reglementată în perioada faptelor în principal de Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată.
În ceea ce priveşte prima întrebare, Curtea de apel a constatat astfel că, dacă s-ar da curs solicitării apărării bazate pe jurisprudenţa instanţei constituţionale invocate, acuzaţii din prezenta cauză nu ar mai putea fi traşi la răspundere penală pentru infracţiunile sesizate, fiind împiedicată chiar şi continuarea cercetării penale în cauză fără acordul acestora, aşa cum reiese din considerentele ce urmează şi care vor fi dezvoltate în continuare. Astfel, Curtea a apreciat că o atare soluţie prin care acuzaţii sunt absolviţi de răspundere penală pentru infracţiuni de evaziune fiscală şi fraudarea bugetului public conţinând şi fonduri TVA, de natură a afecta bugetul european, ar aduce atingere, sub aspect general, valorilor statului de drept prevăzute de art. 2 TUE şi principiului protecţiei jurisdicţionale efective a drepturilor conferite justiţiabililor persoane vătămate prevăzut de art. 19 alin. (1) parag. 2 TUE, precum şi art. 325 parag. 1 TFUE şi art. 2 alin. (1) din Convenţia PIF şi art. 2 (aplicabilă în perioada faptelor), şi respectiv art. 12 alin. (1) din Directiva PIF, (aplicabilă în perioada situaţiei incidente privind cursul termenelor de prescripţie), cu referire la principiului consacrării unor sancţiuni efective şi disuasive pentru infracţiuni contra intereselor financiare ale Uniunii Europene, cu aplicarea directivei privind taxa pe valoare adăugată şi prin raportare la art. 49 parag. 1 teza finală din cartă consacrând principiul legii penale mai favorabile.
Cu privire la competenţa în domeniu a Curţii de Justiţie, Curtea de apel a făcut trimitere la Hotărârea Curţii (Marea Cameră) din 26 februarie 2013, în cauza C-617/10, Akerberg Fransson.
De altfel, aşa cum s-a reţinut în jurisprudenţa Curţii de Justiţie în ceea ce priveşte instanţele naţionale, "acestora le revine sarcina de a da efect deplin obligaţiilor care decurg din articolul 325 alin. (1) TFUE, precum şi din Decizia 2006/928 şi de a lăsa neaplicate dispoziţii interne care, în cadrul unei proceduri care priveşte infracţiuni grave de fraudă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii sau infracţiuni de corupţie în general, împiedică aplicarea unor sancţiuni efective şi disuasive pentru a combate astfel de infracţiuni (hotărârea Curţii (Marea Cameră) din 21.12.2021, în cauzele conexate C 357/19, C 379/19, C 547/19, C 811/19 şi C 840/19, parag. 194).
În ceea ce priveşte cea de-a doua întrebare, Curtea de apel a subliniat că, sub rezerva datelor limitate de care dispune prin prisma competenţei sale, ipoteza din cauza de faţă nu este nicidecum singulară, ci de natură a fi extrem de generalizată în sistemul judiciar român, jurisprudenţa naţională în acest moment fiind unitară în sensul încetării proceselor penale din cauza prescrierii acţiunilor penale, un număr considerabil de mare de cauze putându-se afla în această situaţie, context în care Curtea de Apel a luat act de constatările în acelaşi sens ale Comisiei Europene în Raportul către Parlamentul European şi Consiliu din data de 22.11.2022 (COM(2022) 664 final), în care aceasta a reţinut că situaţia ar putea avea "un impact extrem de dăunător asupra dosarelor penale importante în curs de soluţionare", cu posibile "consecinţe grave" produse de "eliminarea răspunderii penale într-un număr semnificativ de cazuri", împrejurare în care "DNA estimează că prejudiciul în aceste dosare se ridică la aproximativ 1,2 miliarde EUR, iar valoarea totală a mitei şi a traficului de influenţă, la aproximativ 150 de milioane EUR", situaţie pe fondul căreia "riscul ca unor mii de inculpaţi să nu li se poată antrena răspunderea penală a generat critici majore în România" (Raportul Comisiei din 22.11.2022, pag. 13 şi 26).
Astfel, Curtea de apel a considerat că, având în vedere caracterul generalizat al situaţiei juridice create şi posibilitatea individualizării în continuare în cursul judecăţii în prezenta cauză a altor categorii de situaţii şi domenii de interes afectate prin infracţiunile inculpaţilor, situaţia de faţă priveşte întregul sistem judiciar român, sub aspectul capacităţii acestuia de a respecta valorilor statului de drept şi a drepturilor omului într-o societate caracterizată prin justiţie, prevăzut de art. 2 TUE, asigurarea protecţiei jurisdicţionale efective în domeniile reglementate de dreptul Uniunii, prevăzut de art. articolul 19 alin. (1) parag. 2 TUE, respectării principiului cooperării loiale între Uniune şi statele membre, contravenind respectului şi ajutorului reciproc în îndeplinirea misiunilor care decurg din tratate, prevăzut de art. 4 parag. 3 TUE, precum şi caracterul eficient al sistemului judiciar într-un stat de drept sub aspectul respectării previzibilităţii legii şi înzestrarea cu mijloace suficiente pentru combaterea tuturor infracţiunilor, prevăzut de parag. 1, 2 şi 3 din preambul şi obiectivele de referinţă 1, 2 şi 4 din Decizia 928/2006 şi prin raportare la art. 49 parag. 1 teza finală din cartă consacrând principiul legii penale mai favorabile.
În acest sens, toate normele de drept european mai sus invocate trebuie să fie raportate la art. 49 parag. 1 teza finală din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, care consacră la nivel european principiul legii penale mai favorabile, condiţii în care se cere a se constata că, în situaţii precum cea incidentă în cauză, apare aplicabilă jurisprudenţa Curţii de Justiţie, potrivit căreia autorităţile şi instanţele naţionale sunt libere să aplice standarde naţionale de protecţie a drepturilor fundamentale, cu condiţia însă ca această aplicare să nu compromită nivelul de protecţie prevăzut de cartă şi nici supremaţia, unitatea şi caracterul efectiv al dreptului Uniunii, aşa cum se cere a se constata că s-a produs în situaţii precum cea de faţă (CJUE, Hotărârea din 5 decembrie 2017, Cauza C42/17, parag. 47 şi 54).
În ceea ce priveşte elaborarea întrebărilor preliminare, Curtea de apel a înţeles să le reformuleze pe cele propuse de procuror în cauză, care face trimitere la crearea prin situaţia juridică incidentă a unui risc sistemic de impunitate, în sensul hotărârii Curţii de Justiţie din 21 decembrie 2021, Euro Box Promotion e.a. (în cauzele conexate C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 şi C-840/19), care a condiţionat răspunsul la întrebarea doi de crearea unui "risc sistemic de impunitate a faptelor ce constituie infracţiuni grave de fraudă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii sau de corupţie în general".
În acest sens, Curtea de apel a luat act de critica din perspectiva apărării în sensul că o instanţă de judecată, prin competenţa sa limitată la cauza dedusă judecăţii, nu ar avea posibilitatea aprecierii caracterului sistemic al riscului de impunitate, pentru care ar fi necesară o privire de ansamblu asupra sistemului judiciar, străină de competenţa judiciară a unei instanţe de judecată, condiţii în care nici nu ar putea aplica dreptul european în interpretarea dată prin răspunsul la întrebarea preliminară respectivă.
În acest sens, Curtea de apel a apreciat, sub rezerva reformulării întrebării de către însăşi Curtea de Justiţie, că trimiterea la crearea unui risc sistemic de impunitate nu este necesară întrucât acesta rezultă fără echivoc din însăşi natura prevederilor legale aplicabile, care au, pe de o parte, caracter general fiind aplicabile pentru fiecare infracţiune prevăzută de legea penală, iar pe de altă parte, acestea împiedică prin ele însele chiar tragerea la răspundere penală a infractorilor, constând într-un impediment legal obiectiv pentru punerea în mişcare sau exercitarea în continuare a însăşi acţiunii penale.
Cu toate acestea, în situaţia în care Curtea de Justiţie ar aprecia reformularea întrebărilor sau necesitatea trimiterii exprese la situaţia creării unui risc sistemic de impunitate, Curtea de Apel a apreciat că apare necesar să se stabilească, în mod expres, că instanţa de trimitere este cea care are competenţa de a aprecia caracterul sistemic al riscului de impunitate, pe baza naturii juridice a prevederilor legale aplicabile şi ţinând seama de consecinţele pe care acestea le produc în cauza dedusă judecăţii, ce pot avea un efect inductiv în practica judiciară, de natură să se răsfrângă şi să se generalizeze în jurisprudenţa naţională.
Întrebarea 3
În cauza de faţă, Curtea de apel a considerat că deciziile incidente în cauză ale Curţii Constituţionale şi ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pot primi în acest moment procesual o interpretare conformă cu dreptul Uniunii Europene.
Astfel, instanţa de trimitere a constatat că prin Decizia nr. 358/2022, instanţa constituţională nu a impus aplicarea principiului legii penale mai favorabile, ci s-a rezumat doar să constate că în perioada de referinţă fondul activ al legislaţiei nu cuprindea niciun caz de întrerupere a prescripţiei răspunderii penale, putându-se astfel concluziona că s-a lăsat în mod intenţionat la aprecierea instanţelor de drept comun posibilitatea şi măsura aplicării acestui principiu (casus omissus pro omisso habendum est). Mai mult, aceeaşi instanţă constituţională a subliniat, totodată, că subzistă raţiunea instituirii cazurilor de întrerupere a prescripţiei răspunderii penale, context în care instanţele de drept comun au procedat la aplicarea deciziei ţinând seama de finalitatea urmărită prin prescripţia specială a răspunderii penale, conform regulii de interpretare potrivit căreia norma juridică trebuie interpretată în sensul aplicării ei, iar nu în sensul în care să nu se aplice (actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat). Or, în aceste condiţii, instanţa de trimitere consideră că, în ipoteza admiterii întrebărilor preliminare aşa cum au fost formulate în cauză, este în măsură să procedeze la aplicarea deciziilor instanţei constituţionale în acord cu dreptul european relevant, astfel cum urmează să fie interpretat de instanţa europeană.
În acelaşi sens, instanţa de trimitere a considerat că prin Decizia nr. 67/2022, prin care Înalta Curte a calificat întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale ca aparţinând dreptului penal material, a fost instituit un standard mai înalt în materia prescripţiei răspunderii penale, în acord cu caracterul minimal al standardelor europene în domeniu, ceea ce nu împiedică instanţa de trimitere să continue să aprecieze liber asupra aplicării sau nu a principiului legii penale mai favorabile în prezenta ipoteză juridică - potrivit considerentelor mai sus expuse şi având în vedere că cea din urmă decizie a instanţei constituţionale a fost publicată abia ulterior intervenţiei legislative prin care a fost modificat C. pen. în sensul cazurilor de întrerupere a prescripţie -în situaţia în care întrebările preliminare vor fi primite de către instanţa europeană.
Pentru a aprecia în acest sens, instanţa de trimitere a avut în vedere că, aşa cum reiese din jurisprudenţa Curţii de Justiţie, autorităţile şi instanţele naţionale sunt libere să aplice standarde naţionale de protecţie a drepturilor fundamentale, cu condiţia ca această aplicare să nu compromită nivelul de protecţie prevăzut de cartă, astfel cum a fost interpretată de Curte, şi nici supremaţia, unitatea şi caracterul efectiv al dreptului Uniunii (Hotărârea din 5 decembrie 2017, Cauza C42/17, parag. 47 şi 54).
În acest context, instanţa de trimitere a subliniat caracterul obligatoriu al deciziilor instanţei constituţionale şi ale instanţei supreme naţionale, ca principal factor de echilibru şi stabilitate în statul de drept şi în jurisprudenţa naţională, a căror autoritate trebuie respectată şi nu poate fi compromisă prin lăsarea lor neaplicate, decât ca ultimă raţiune în cazul imposibilităţii interpretării lor conforme, pentru salvgardarea principiului supremaţiei dreptului Uniunii Europene.
În continuare însă, dacă se va regăsi că interpretarea conformă nu este posibilă faţă de apărările formulate în cauză pe mai departe, Curtea de Apel a apreciat totuşi necesară autorizarea lăsării neaplicate a soluţiilor incidente ale instanţei constituţionale şi supreme naţionale, mai ales în contextul specific naţional, în care nerespectarea acestor decizii poate antrena răspunderea disciplinară a judecătorului cauzei.
Astfel, potrivit unei jurisprudenţei constante a Curţii de Justiţie, "principiul supremaţiei dreptului Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări de rang constituţional a unui stat membru, astfel cum este interpretată de instanţa constituţională a acestuia, potrivit căreia o instanţă inferioară nu este autorizată să lase neaplicată din oficiu o dispoziţie naţională care intră în domeniul de aplicare al Deciziei 2006/928 şi pe care o consideră, în lumina unei hotărâri a Curţii, ca fiind contrară acestei decizii sau articolului 19 alin. (1) al doilea paragraf TUE." (Hotărârea Curţii, Marea Cameră, din 18 mai 2021, cauzele conexate C-83/19, C-127/19, C-195/19, C-291/19, C-355/19 şi C-397/19, pct. 7 din dispozitiv). În acelaşi sens, Curtea de Justiţie a concluzionat că "principiul supremaţiei dreptului Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări sau unei practici naţionale potrivit căreia instanţele naţionale de drept comun sunt ţinute de deciziile curţii constituţionale naţionale şi nu pot, din acest motiv şi cu riscul săvârşirii unei abateri disciplinare, să lase neaplicată din oficiu jurisprudenţa rezultată din deciziile menţionate, chiar dacă ele consideră, în lumina unei hotărâri a Curţii, că această jurisprudenţă este contrară articolului 19 alin. (1) al doilea paragraf TUE, articolului 325 alin. (1) TFUE sau Deciziei 2006/928." (Hotărârea Curţii, Marea Cameră, din 21 decembrie 2021, cauzele conexate, C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 şi C-840/19, pct. 4 din dispozitiv). În sfârşit, Curtea de Justiţie a continuat în acelaşi sens, arătând că "articolul 19 alin. (1) al doilea paragraf TUE coroborat cu articolul 2 şi cu articolul 4 alin. (2) şi (3) TUE, cu articolul 267 TFUE, precum şi cu principiul supremaţiei dreptului Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări sau unei practici naţionale care permite angajarea răspunderii disciplinare a unui judecător naţional pentru motivul că aceasta a aplicat dreptul Uniunii, astfel cum a fost interpretat de Curte, îndepărtându-se de o jurisprudenţă a curţii constituţionale a statului membru în cauză incompatibilă cu principiul supremaţiei dreptului Uniunii."(Hotărârea Curţii, Marea Cameră, din 22 februarie 2022, cauza C-430/21, pct. 2 din dispozitiv).
Dispoziţiile legale în materia răspunderii disciplinare a judecătorului sau procurorului, în forma de la data dispunerii prezentei sesizări (24.06.2022), aveau următorul cuprins:
- art. 99 lit. ş) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurărilor, republicată:
"Constituie abateri disciplinare: (…)
ş) nerespectarea deciziilor Curţii Constituţionale ori a deciziilor pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursurilor în interesul legii; (…)".
Ulterior, a fost adoptată o nouă lege în materie, respectiv Legea nr. 303/2022 din 15 noiembrie 2022 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, care nu mai preia vechea reglementare privând abaterea disciplinară respectivă, menţinând însă o altă abatere disciplinară având următorul cuprins:
- art. 271 lit. s) din Legea nr. 303/2022 privind statutul judecătorilor şi procurărilor, republicată:
"Constituie abateri disciplinare: (…)
s) exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.".
În ceea ce priveşte această din urmă dispoziţie legală, Curtea Constituţională s-a pronunţat într-un control de constituţionalitate înainte de promulgarea legii (control a priori) prin Decizia nr. 520/2022 din 9 noiembrie 2022 referitoare la obiecţiile de neconstituţionalitate privind Legea privind statutul judecătorilor şi procurărilor.
Aşa fiind, Curtea de apel a constatat că, deşi a fost abrogată dispoziţia legală care prevedea răspunderea disciplinară a judecătorului sau procurorului pentru nerespectarea deciziilor Curţii Constituţionale, această răspundere poate fi regăsită şi în prezent, în opinia însăşi a instanţei constituţionale, în noua reglementare care prevede răspunderea disciplinară a judecătorului sau procurorului pentru exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.
Pentru aceste motive, Curtea de apel a apreciat că utilitatea celei de-a treia întrebări subzistă şi după adoptarea noii legi în materie, existând şi în prezent riscul antrenării răspunderii disciplinare în cazul în care s-ar aprecia că lăsarea neaplicată a vreunei decizii a Curţii Constituţionale ar putea fi considerată ca exercitare a funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă. Numaidecât, în cazul în care s-ar considera că, având în vedere jurisprudenţa constantă a Curţii de Justiţie în materie, nu mai apare necesar să se răspundă în continuare la o astfel de întrebare, care ar fi considerată superfluă atâta timp cât există o decizie a acesteia în baza căreia soluţia instanţei constituţionale sau superioare să poată fi lăsată neaplicată, Curtea de Justiţie ar putea preciza acest lucru în considerentele hotărârii sale, în aşa fel încât să instanţa de trimitere să poată decide în consecinţă, cu luarea în considerare pe viitor a acestei jurisprudenţe.
Împotriva dispoziţiei de suspendare a judecării cauzei recurentul A.. a declarat recurs.
În dezbateri, apărătorul ales al recurentului inculpat A.. a susţinut că, deşi faţă de dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 340/2009 privind formularea de către România a unei declaraţii în baza prevederilor art. 35 paragraful (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană, în prezenta cale de atac nu ar fi posibilă o schimbare a soluţiei date de prima instanţă, însă a solicitat să se reanalizeze dacă se impune suspendarea judecăţii acestei cauze, cu limitele pe care textul de lege le permite.
Examinând hotărârea atacată, în raport, cu dispoziţia de suspendare a cauzei, Înalta Curte constată următoarele:
Art. 2 din Legea nr. 340/2009 privind formularea de către România a unei declaraţii în baza prevederilor art. 35 paragraful (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană (publicată în Monitorul Oficial nr. 786 din 18 noiembrie 2009)
(1) instanţa de judecată, din oficiu sau la cerere, poate solicita Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene să se pronunţe cu titlu preliminar asupra unei întrebări ridicate într-o cauză de orice natură şi care se referă la validitatea sau la interpretarea unuia dintre actele prevăzute la art. 35 paragraful (1) din Tratatul privind Uniunea Europeană, în cazul în care apreciază că o decizie în această privinţă este necesară pentru pronunţarea unei hotărâri în cauză.
(2) Dacă cererea este formulată în faţa unei instanţe a cărei hotărâre nu mai poate fi atacată prin intermediul căilor ordinare de atac, solicitarea Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene de a se pronunţa cu titlu preliminar este obligatorie, dacă aceasta este necesară pentru pronunţarea unei hotărâri în cauză.
(3) În cazurile prevăzute la alin. (1), judecata poate fi suspendată, iar în cazurile prevăzute la alin. (2), suspendarea judecăţii este obligatorie.
(5) încheierea prin care instanţa se pronunţă asupra suspendării judecăţii poate fi atacată cu recurs la instanţa superioară, în termen de 72 de ore de la pronunţare, pentru cei prezenţi, sau de la comunicare, pentru cei lipsă. Calea de atac se soluţionează prin încheiere, în camera de consiliu, fără citarea părţilor; hotărârea este definitivă.
Curtea de Apel Braşov, în baza art. 267 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene (TFUE), a admis cererea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Braşov şi a dispus sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.
Curtea de apel a reţinut că prezenta cauză are ca obiect infracţiuni de evaziune fiscală privind produse taxa pe valoare adăugată (TVA), condiţii în care devin aplicabile prevederile din dreptul Uniunii Europene privind protecţia intereselor financiare ale Uniunii Europene.
În ceea ce priveşte protecţia intereselor financiare ale Uniunii Europene, Curtea de Apel a reţinut, sub aspectul pertinenţei întrebărilor prealabile şi fără a prejudeca fondul cauzei, aplicabilitatea inclusiv a prevederilor dreptului european în materia taxei pe valoare adăugată (TVA) reglementată în perioada faptelor în principal de Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată.
Curtea de apel a considerat că deciziile incidente în cauză ale Curţii Constituţionale (Decizia nr. 358/2022) şi ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (Decizia nr. 67/2022) pot primi în acest moment procesual o interpretare conformă cu dreptul Uniunii Europene.
Art. 267 TFUE abilitează orice instanţă naţională să formuleze o cerere preliminară, garantând totodată faptul că o persoană se poate întemeia pe dreptul Uniunii în mod direct, la orice nivel al sistemului de drept naţional [art. 148 alin. (4) din Constituţia României].
Curtea de Apel a reţinut că apărarea invocă în favoarea acuzaţilor, în baza principiului legii penale mai favorabile, intervenirea prescripţiei răspunderii penale, ca urmare a declarării neconstituţionale, prin deciziile nr. 297/2018 (publicată la data de 25.06.2018) şi nr. 358/2022 (publicată la data de 09.06.2022) ale Curţii Constituţionale, a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) C. pen., care prevedeau întreruperea cursului acestei prescripţii prin îndeplinirea unui act de procedură în cauză. Cu alte cuvinte, lipsa din fondul activ al legislaţiei a cauzelor de întrerupere a răspunderii penale în perioada dintre cele două decizii, constatată de către instanţa constituţională prin decizia nr. 358/2022, constituie în sine o legea penală mai favorabilă, ce trebuie aplicată în favoarea acuzaţilor care au comis fapte penale care nu au fost judecate definitiv până la data publicării deciziei nr. 297/2018 (25.06.2018).
Curtea de Apel Braşov, având în vedere aspectele cu privire la care se solicită a se pronunţa în calea de atac a apelului, a apreciat că pronunţarea unei decizii de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, este necesară pentru pronunţarea unei hotărâri în cauză, potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (1) din Legea 340/2009, privind formularea de către România a unei declaraţii în baza prevederilor art. 35 paragraful (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană.
În ceea ce priveşte dispoziţia de suspendare a cauzei legiuitorul a instituit printr-o normă specială ce derogă de la cea generală, atât calea de atac, cât şi termenul de declarare al recursului.
Înalta Curte constată că ipoteza normativă prevăzută de art. 2 alin. (5) din Legea nr. 340/2009 (calea de atac a recursului) este circumscrisă exclusiv măsurii suspendării şi nu priveşte soluţia pe care instanţa a pronunţat-o cu privire la cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.
Înalta Curte constată că referitor la încheierea prin care instanţa se pronunţă asupra suspendării judecăţii, legea naţională descrie o cale de atac a recursului la instanţa superioară, în termen de 72 ore de la pronunţare, suspendare care operează facultativ - în cazul în care este sesizată o instanţă ce nu este instanţă de ultim grad - şi obligatoriu - atunci când instanţa ce dispune trimiterea întrebărilor preliminare este una ale cărei hotărâri nu sunt supuse niciunei căi de atac ordinare (cum este cazul în speţa de faţă, judecata aflându-se în calea de atac a apelului).
Dispoziţiile art. 129 din Constituţie prevăd că mijloacele procesuale de atac a hotărârii judecătoreşti sunt cele prevăzute de lege, iar exercitarea acestora se realizează în condiţiile legii.
În cauză, având în vedere că suspendarea este obligatorie [art. 2 alin. (3) teza a II a din Legea nr. 340/2009], Curtea de apel a dispus, în mod corect, suspendarea judecăţii cauzei ce are ca obiect apelurile formulate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Braşov, de partea civilă Statul Român - Administraţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov şi de inculpaţii S.C. B. S.R.L. prin reprezentant legal A.., A.. şi prin lichidator judiciar FIDUCIA SPRL şi S.C. B. S.R.L. prin reprezentant legal A.., prin administrator judiciar C., împotriva sentinţei penale nr. 187/S/15.09.2022 pronunţată de Tribunalul Braşov în dosarul penal nr. x/2018
Pentru aceste motive, Înalta Curte, în baza art. 2 alin. (5) din Legea nr. 340/2009, va respinge, ca nefondat, recursul formulat de inculpatul A.. împotriva încheierii din 10 februarie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia penală, în dosarul nr. x/2018.
În conformitate cu art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de inculpatul A.. împotriva încheierii din 10 februarie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia penală, în dosarul nr. x/2018.
Obligă recurentul inculpat plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 07 martie 2023.