Deliberând asupra recursului declarat de recurentul A. împotriva încheierii penale din data de 02 mai 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2022.1.1, constată următoarele:
Prin încheierea penală din data de 02 mai 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2022.1.1, s-a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 alin. (5) din Legea nr. 340/2009, formulată de recurentul inculpat A.. A fost obligat recurentul inculpat plata sumei de 50 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, iar onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în sumă de 340 RON, a rămas în sarcina statului şi se plăteşte din fondurile Ministerului Justiţiei
Pentru a dispune astfel, s-a reţinut că prin Decizia penală nr. 2/R din 29 martie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, în Dosarul nr. x/2022.1, în temeiul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, a fost admis recursul formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 203 din 23 februarie 2023 pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosarul nr. x/2022.1. A fost desfiinţată, în parte, decizia atacată numai în ce priveşte soluţionarea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 328 alin. (1) din C. proc. pen. În temeiul art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, a fost sesizată Curtea Constituţională cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 328 alin. (1) din C. proc. pen. invocată de inculpatul A.. S-a dispus virarea sumei de 340 RON reprezentând onorariu avocat oficiu, din fondurile Ministerului de Justiţie în contul Baroului Timiş, iar, în temeiul art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare faţă de stat au rămas în sarcina acestuia.
Împotriva acestei decizii, la data de 31 martie 2023, a declarat recurs inculpatul A.
Ca urmare, pe rolul instanţei supreme, secţia penală, a fost înregistrat Dosarul nr. x/2022.1, ce a fost repartizat aleatoriu Completului nr. 7, pentru termenul de judecată din 18 aprilie 2023, când recurentul a depus la dosar o cerere solicitând, pe de o parte, amânarea cauzei, iar, pe de altă parte, sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu o întrebare preliminară şi sesizarea Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 alin. (5) din Legea nr. 340/2009.
În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate, recurentul a învederat că dispoziţiile menţionate sunt neconstituţionale în măsura în care nu permit exercitarea căii de atac împotriva refuzului de a adresa o cerere de întrebare preliminară către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, precum cea invocată în cauză. A precizat că, din cuprinsul prevederilor art. 2 alin. (5) din Legea nr. 340/2009, rezultă că poate fi declarată calea de atac a recursului numai împotriva încheierii prin care se dispune suspendarea cauzei până la soluţionarea cererii de pronunţare a unei hotărâri preliminare, partea având posibilitatea, potrivit normelor de drept comun (art. 408 C. proc. pen. şi art. 466 C. proc. civ.), să atace încheierea prin care se refuză sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene numai când cauza se află în faza de judecată în fond, când este supusă apelului odată cu sentinţa, iar nu şi dacă dosarul se află în faţa unei instanţe de ultim grad. A apreciat că omisiunea legiuitorului de a prevede o cale de atac inclusiv împotriva unei soluţii de respingere a cererii formulate de către una dintre părţi înaintea instanţei de ultim grad, de a adresa o întrebare preliminară Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, încalcă principiul echivalenţei, recunoscut în ordinea juridică europeană, precum şi dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi art. 148 alin. (2) din Constituţia României.
A subliniat că dreptul de a cere instanţelor naţionale sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene este conferit justiţiabililor de dreptul uniunii, precum şi că, în dreptul intern, există o procedură similară atunci când se solicită sesizarea Curţii Constituţionale, legiuitorul reglementând posibilitatea atacării încheierii de respingere a cererii pe cale separată, cu recurs, drept de care partea trebuie să beneficieze şi atunci când este vorba de o solicitare întemeiată pe dispoziţiile art. 2 alin. (5) din Legea nr. 340/2009.
În vederea soluţionării solicitării de sesizare a Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 alin. (5) din Legea nr. 340/2009 formulată de recurent, în conformitate cu prevederile art. 104 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20 din 14 martie 2023, a fost format dosarul asociat nr. x/2022 în care s-a fixat termen la 02 mai 2023, când instanţa a rămas în pronunţare asupra respectivei cereri.
Verificând, din perspectiva Legii nr. 47/1992, solicitarea recurentului inculpat A. de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 alin. (5) din Legea nr. 340/2009, Înalta Curte a constatat că cererea întruneşte doar o parte din condiţiile instituite de lege pentru admisibilitatea acesteia, respectiv excepţia a fost invocată în faţa unei instanţe de judecată învestită cu soluţionarea unei cauze (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie), de către o persoană având calitatea de recurent în speţă şi vizează un text de lege aflat în vigoare (art. 2 alin. (5) din Legea nr. 340/2009), care nu a fost anterior declarat neconstituţional în raport cu criticile formulate, însă nu îndeplineşte cerinţa legăturii cu cauza.
În legătură cu acest aspect, Înalta Curte a subliniat că, raportat la caracterul de remediu procesual de ordine publică care poate fi invocat în orice etapă a procesului penal, relevanţa excepţiei de neconstituţionalitate trebuie analizată în concret în raport cu procedura şi faza procesuală în care este invocată.
Din această perspectivă, s-a apreciat că examenul legăturii cu cauza trebuie făcut prin raportare la interesul specific al celui care a invocat excepţia şi înrâurirea pe care dispoziţia legală considerată neconstituţională o are în speţă. Stabilirea existenţei interesului se face pe calea verificării pertinenţei excepţiei în raport cu etapa procesuală în care a intervenit, astfel încât decizia Curţii Constituţionale în soluţionarea excepţiei să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal. Aşadar, cerinţa relevanţei este expresia utilităţii pe care soluţionarea excepţiei invocate o are în cadrul rezolvării litigiului în care a fost invocată.
În concret, s-a constatat că recurentul inculpat A. a formulat o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 alin. (5) din Legea nr. 340/2009 în cauza nr. 653/832/2022/a1.1 a instanţei supreme având ca obiect calea de atac a recursului promovată împotriva Deciziei penale nr. 2/R din 29 martie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, în Dosarul nr. x/2022.1, prin care, în temeiul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, a fost examinat recursul formulat de acelaşi inculpat împotriva Deciziei penale nr. 203 din 23 februarie 2023 a Tribunalului Timiş în acelaşi dosar (prin care, între altele, această din urmă instanţă a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţiile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 alin. (5) din Legea nr. 340/2009 şi art. 328 alin. (1) din C. proc. pen.).
De asemenea, aşa cum rezultă din actele şi lucrările dosarului, în cauza nr. x/2022 a Curţii de Apel Timişoara recurentul nu a formulat nicio cerere de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, o asemenea solicitare fiind făcută doar în faţa Tribunalului Timiş.
S-a observat, astfel, că excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată în calea de atac a recursului formulat împotriva unei decizii penale date tot într-un recurs declarat în temeiul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, hotărâre care, faţă de dispoziţiile art. 552 din C. proc. pen., a rămas definitivă la data pronunţării şi pentru care legiuitorul nu a prevăzut nicio cale de atac.
Astfel, potrivit art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, recursul se poate exercita numai împotriva încheierii prin care se soluţionează, prin respingere, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate, iar calea de atac se epuizează prin exercitare. Prin urmare, în Dosarul nr. x/2022.1, ceea ce se verifică cu prioritate este admisibilitatea căii de atac (ce a fost declarată împotriva unei hotărâri definitive prin care s-a examinat o altă cale de atac), iar nu legalitatea şi temeinicia hotărârii atacate.
În atare situaţie, s-a constatat că, indiferent de soluţia ce ar fi pronunţată asupra excepţiei de neconstituţionalitate, decizia Curţii Constituţionale nu va produce niciun efect cu privire la o cerere de recurs ab initio inadmisibilă, atâta timp cât nu se contestă conformitatea cu legea fundamentală a înseşi dispoziţiilor legale care determină inadmisibilitatea. Rezultă, astfel, că excepţia de neconstituţionalitate invocată de recurent nu are legătură cu soluţionarea cauzei, nefiind îndeplinită condiţia de admisibilitate prevăzută de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.
În acest sens, s-a pronunţat în mod constant şi instanţa de contencios constituţional în jurisprudenţa sa, reţinând că "o excepţie de neconstituţionalitate ridicată într-o acţiune ab initio inadmisibilă este, de asemenea, inadmisibilă, în condiţiile în care nu sunt contestate chiar dispoziţiile legale care determină o atare soluţie în privinţa cauzei în care a fost ridicată excepţia. Aceasta, deoarece, indiferent de soluţia pronunţată de Curtea Constituţională referitor la excepţia de neconstituţionalitate ridicată într-o cauză ab initio inadmisibilă, decizia sa nu va produce niciun efect cu privire la o astfel de cauză. Rezultă că o atare excepţie de neconstituţionalitate nu îndeplineşte o condiţie de admisibilitate, aceea a legăturii cu soluţionarea cauzei, în sensul prevederilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992" (Decizia nr. 171 din 8 februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 242 din 7 aprilie 2011, Decizia nr. 203 din 6 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 324 din 14 mai 2012, Decizia nr. 94 din 27 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 279 din 16 aprilie 2014, Decizia nr. 254 din 5 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 535 din 15 iulie 2016, paragraful 18, Decizia nr. 433 din 21 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 671 din 31 august 2016, paragraful 22, şi Decizia nr. 784 din 5 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 202 din 6 martie 2018, paragraful 16).
Faţă de cele dezvoltate anterior, având în vedere că nu sunt întrunite toate cerinţele prevăzute de normele legale, Înalta Curte, în temeiul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, a dispus respingerea cererii formulată de recurentul inculpat A. de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 alin. (5) din Legea nr. 340/2009.
În temeiul art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., faţă de culpa sa procesuală, recurentul inculpat va fi obligat la plata sumei de 50 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, iar, în baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru acesta, în sumă de 340 RON, va rămâne în sarcina statului şi se va plăti din fondurile Ministerului Justiţiei.
Împotriva încheierii penale din data de 02 mai 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2022.1.1., a formulat recurs recurentul A., apreciind că sunt îndeplinite condiţiile pentru sesizarea Curţii Constituţionale.
Examinând recursul formulat de recurentul A., Înalta Curte constată că acesta este neîntemeiat, pentru următoarele considerente:
Înalta Curte reţine că, reglementând condiţiile de admisibilitate a unei cereri de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate, art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, prevede că aceasta trebuie să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată, la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţă ori de procuror; să vizeze neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii din cuprinsul unor asemenea acte normative în vigoare la momentul invocării; să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale şi să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.
De asemenea, sesizarea Curţii Constituţionale este admisibilă numai în măsura în care prin excepţia invocată se tinde la constatarea neconformităţii unei prevederi dintr-o lege cu Constituţia României, iar nu şi atunci când se urmăreşte modificarea sau completarea acesteia, situaţie în care competenţa îi revine în exclusivitate, conform dispoziţiilor art. 61 alin. (1) din legea fundamentală, Parlamentului, ca unică autoritate legiuitoare, în timp ce instanţa de contencios constituţional este chemată să se pronunţe numai asupra constituţionalităţii actelor, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului, aşa cum rezultă din art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată.
Altfel spus, excepţia de neconstituţionalitate reprezintă singurul mijloc procedural prin care se asigură o analiză a conformităţii dispoziţiilor legale la care aceasta face referire cu Constituţia, control care însă poate fi realizat doar de instanţa de contencios constituţional, atribuţiile instanţei în faţa căreia s-a ridicat respectiva excepţie fiind limitate la a efectua un examen asupra îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, în funcţie de care sesizează sau nu Curtea.
Pe de altă parte, referitor la examenul legăturii cu cauza, Înalta Curte apreciază că acesta trebuie făcut în concret, prin raportare la interesul specific al celui care a invocat excepţia şi înrâurirea pe care dispoziţia legală considerată neconstituţională o are în speţă. Stabilirea existenţei interesului se face pe calea verificării pertinenţei excepţiei în raport cu procesul în care a intervenit, astfel încât decizia Curţii Constituţionale în soluţionarea excepţiei să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal. Aşadar, cerinţa relevanţei este expresia utilităţii pe care soluţionarea excepţiei invocate o are în cadrul rezolvării litigiului în care a fost invocată.
Din această perspectivă, făcând o analiză a dispoziţiilor legale prin raportare la prezenta cauză, se apreciază că sunt întrunite trei din cele patru condiţii, întrucât excepţia a fost invocată de recurentul A. în Dosarul nr. x/2022.1. aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, având ca obiect a recursului promovată împotriva Deciziei penale nr. 2 din 29 martie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, în Dosarul nr. x/2022.1, iar textul de lege invocat (art. 2 alin. (5) din Legea nr. 340/2009) nu au fost declarat neconstituţional printr-o decizie anterioară a instanţei de contencios constituţional.
Referitor la examenul legăturii cu cauza, Înalta Curte apreciază că acesta trebuie făcut în concret, prin raportare la interesul specific al celui care a invocat excepţia şi înrâurirea pe care dispoziţia legală considerată neconstituţională o are în speţă. Stabilirea existenţei interesului se face pe calea verificării pertinenţei excepţiei în raport cu procesul în care a intervenit, astfel încât, decizia Curţii Constituţionale în soluţionarea excepţiei să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal. Aşadar, cerinţa relevanţei este expresia utilităţii pe care soluţionarea excepţiei invocate o are în cadrul rezolvării litigiului în care a fost invocată.
Dispoziţiile legale a căror neconstituţionalitate s-a invocat de către petentul A., respectiv art. 2 alin. (5) din Legea nr. 340/2009 reglementează formularea de către România a unei declaraţii în baza prevederilor art. 35 parag. (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană.
Înalta Curte reţine că, în speţă, susţinerile petentului A. nu au o legătură indisolubilă cu soluţionarea cauzei, din actele dosarului nu rezultă că recurentul ar fi formulat vreo cerere de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, în realitate, acesta este nemulţumit de caracterul supletiv al acestora, iar prin excepţia de neconstituţionalitate invocată, se tinde practic la o completare a normelor procedurale, în sensul reglementării exprese a unor dispoziţii favorabile acestuia, solicitare inadmisibilă, în raport de competenţa Curţii Constituţionale care, în jurisprudenţa sa, a reţinut că prin exercitarea controlului de constituţionalitate nu se poate proceda la adăugarea de noi prevederi în cuprinsul normelor invocate a fi neconstituţionale.
Pe acelaşi palier al analizării legăturii excepţiei cu soluţionarea cauzei, se constată că obiecţiunile formulate de acesta cu privire la dispoziţiile legale criticate nu reprezintă, în realitate, aspecte de neconstituţionalitate, apte să provoace un examen al conformităţii normelor legale cu legea fundamentală a României.
Înalta Curte reţine că, deşi pare actual şi legitim, demersul autorului excepţiei la acest moment procesual, este, în fapt, unul punctual, tinzând, practic, la obţinerea unei modificări legislative, respectiv completarea şi modificarea dispoziţiilor ce reglementează formularea de către România a unei declaraţii în baza prevederilor art. 35 parag. (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană
Or, analizând termenii în care excepţia a fost formulată, Înalta Curte apreciază că, în realitate, se tinde la extinderea, dincolo de litera şi spiritul lor, a textelor de lege apreciate ca neconstituţionale, ceea ce este în mod evident inadmisibil, întrucât Curtea Constituţională ar deveni legiuitor pozitiv.
Pe cale de consecinţă, Înalta Curte apreciază că în mod corect prima instanţă a constatat că nu se impune sesizarea Curţii Constituţionale, deoarece nu este îndeplinită condiţia de admisibilitate a cererii de sesizare ca prevederile ce fac obiectul excepţiei să aibă legătură cu cauza, având în vedere că aspectele invocate nu reprezintă chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competenţa jurisdicţiei constituţionale, ci de reformare legislativă.
În acest context, Înalta Curte constată că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor procesual penale invocate de recurentul A. nu are legătură cu soluţionarea cauzei, întrucât decizia Curţii Constituţionale asupra excepţiei invocate nu ar fi de natură să producă un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul penal de faţă.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul A. împotriva încheierii penale din data de 02 mai 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2022.1.1.
În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul A. împotriva încheierii penale din data de 02 mai 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2022.1.1.
Obligă recurentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 23 mai 2023.
GGC - ED