Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

Asupra cererii de recurs de faţă;

Din examinarea lucrărilor cauzei, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Acţiunea disciplinară

Prin acţiunea disciplinară înregistrată la 12 ianuarie 2018 pe rolul secţiei pentru procurori în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii sub nr. x/2018, Inspecţia Judiciară a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună aplicarea uneia dintre sancţiunile prevăzute de art. 100 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (în cele ce urmează "Legea nr. 303/2004") pârâtei A., în prezent procuror-şef european (fost procuror-şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie), pentru săvârşirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a), c) şi m) teza a II-a din Legea nr. 303/2004, şi pârâtului B., procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pentru săvârşirea abaterii disciplinare prevăzută de art. 99 lit. i) teza I din Legea nr. 303/2004.

La termenul din 22 iulie 2020, acordat în dosarul nr. x/2018, secţia pentru procurori în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii, din oficiu, a pus în discuţia părţilor rămânerea fără obiect a acţiunii disciplinare exercitate împotriva pârâtei A., având în vedere pierderea calităţii de magistrat, prin demisie, în raport cu art. 25 din C. proc. civ. şi art. 52¹ alin. (2) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii şi a amânat judecata cauzei la 16 septembrie 2020, pentru a da posibilitatea părţilor să pună concluzii cu privire la acest aspect, în condiţii de contradictorialitate.

Prin hotărârea nr. 9P din 16 septembrie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2018, secţia pentru procurori în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii a hotărât următoarele: (i) a respins acţiunea disciplinară formulată de Inspecţia Judiciară împotriva intimatei A., procuror-şef european, pentru săvârşirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a), c) şi m) teza a II-a din Legea nr. 303/2004, ca rămasă fără obiect; (ii) a disjuns cauza privind pe B., procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie; (iii) a dispus trimiterea dosarului la biroul grefa secţiilor în vederea constituirii unui nou dosar şi a stabilit termen în vederea judecării la 16 septembrie 2020.

Atât reclamanta Inspecţia Judiciară, cât şi intimata din prezenta cauză au declarat recurs împotriva hotărârii nr. 9P din 16 septembrie 2020 pronunţate de secţia pentru procurori în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii, în dosarul nr. x/2018.

Prin Decizia nr. 101 din 15 martie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători: (i) cu majoritate, a admis recursurile declarate de Inspecţia Judiciară şi de A. împotriva hotărârii nr. 9P din 16 septembrie 2020 pronunţate de secţia pentru procurori în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii, în dosarul nr. x/2018; (ii) a casat în parte hotărârea atacată şi a trimis cauza secţiei pentru procurori în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii, în vederea soluţionării acţiunii disciplinare formulate de Inspecţia Judiciară împotriva pârâtei A.; (iii) a respins recursul declarat de recurenta A. împotriva încheierii din 22 iulie 2020 pronunţate de secţia pentru procurori în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii, în dosarul nr. x/2018.

Prin încheierea din 13 octombrie 2021, secţia pentru procurori în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii a dispus repunerea pe rol a dosarului nr. x/2018 în vederea continuării judecăţii, acordând termen la 24 octombrie 2021.

2. Hotărârea instanţei disciplinare

Prin încheierea din 24 noiembrie 2021, secţia pentru procurori în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii a admis excepţia inadmisibilităţii mijlocului de probă constând în înregistrarea audio-video din 30 martie 2017 şi a înlăturat această probă, reţinând că nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 255 alin. (1) şi art. 341 alin. (2) C. proc. civ., pronunţarea asupra fondului cauzei fiind amânată la 8 decembrie 2021.

În motivarea soluţiei de admitere a excepţiei inadmisibilităţii mijlocului de probă constând în înregistrare audio-video a şedinţei din 30 martie 2017, instanţa disciplinară a reţinut că înregistrarea audio depusă la dosarul cauzei nu poate fi folosită ca probă într-un proces civil sau în prezenta procedură disciplinară, conform dispoziţiilor art. 49 alin. (7) din Legea 317/2004, faţă de argumentaţia de mai jos.

Cu privire la spaţiul în care s-a realizat înregistrarea, faţă de dispoziţiile art. 341 alin. (2) C. proc. civ. şi art. 71 şi următoarele C. civ., având în vedere şi interpretările doctrinei în materie, instanţa disciplinară a concluzionat că, în privinţa captării imaginii ori vocii unei persoane, pentru ca fapta să constituie un delict, este necesar ca respectiva captare să se realizeze în timp ce persoana în cauză se află într-un spaţiu privat, adică într-un loc care nu este deschis accesului general al publicului, acest spaţiu putând să aparţină sau nu persoanei în cauză.

Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului ("CEDO") a statuat că protecţia art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ("Convenţia") vizează inclusiv activitităţile desfăşurate în sediul profesional, sediul unei persoane juridice sau, într-un cuvânt "locul de muncă" (Hotărârea CEDO din 27 septembrie 2005, C. şi alţii împotriva Franţei), iar noţiunea de "viaţă privată" nu exclude, în principiu, activităţile de natură profesională sau de afaceri, oferind protecţie unei persoane atât în cercul său intim, cât şi în timpul şi pe parcursul activităţii profesionale (Hotărârea CEDO din 16 noimebrie 1992, Niemietz împotriva Germaniei).

Printre activităţile defăşurate la locul de muncă se numără şi comunicările de orice fel, art. 8 al Convenţiei protejând confidenţialitatea comunicărilor private (Hotărârea din 12 iunie 2007, Frerot împotriva Franţei), indiferent ce ar conţine corespodenţa respectivă şi indiferent ce formă ar lua, acest lucru însemnând că art. 8 din Convenţie protejează confidenţialitatea tuturor schimburilor în care persoanele se angajează în scopul de a comunica (Hotărârea CEDO din 6 decembrie 2012, Michaud împotriva Franţei).

Or, înregistrarea în discuţie priveşte comunicările efectuate într-o şedinţă de lucru desfăşurată în sediul Direcţiei Naţionale Anticorupţie ("DNA") fără a exista acordul vreunui participant pentru realizarea înregistrării.

Din perspectiva veridicităţii înregistrării apărute în spaţiul public, instanţa disciplinară a reţinut faptul că, din probele aflate la dosarul cauzei - respectiv raportul de constatare criminalistică efectuat în dosarul nr. x/2017 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi raportul de constatare tehnico-ştiinţifică efectuat în dosarul nr. x/2017 al DNA - rezultă că înregistrarea în discuţie a suferit operaţiuni tehnice de editare prin intercalări intenţionate de pasaje.

Cele două constatări ştiinţifice au fost avute în vedere, ca mijloace de probă, de către Inspecţia Judiciară, însă interpretarea dată concluziilor ştiinţifice de către inspectorii judiciari este deficitară, fiind în contradicţie evidentă cu situaţia constatată potrivit celor de mai sus.

Din pespectiva obţinerii şi difuzării înregistrării, secţia pentru procurori în materie disciplinară a reţinut că înregistrarea este de provenienţă necunoscută şi neasumată de vreo persoană/parte/instituţie, efectuându-se cercetări într-un dosar penal sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute de art. 302 şi art. 304 C. pen.

În consecinţă, instanţa disciplinară a apreciat că înregistrarea audio-video din 30 martie 2017, realizată de o persoană necunoscută, conţinând fragmente dintr-o şedinţă de lucru defăşurată în sediul DNA, a fost obţinută atât prin nesocotirea prevederilor legale, cât şi a principiilor expuse în cele de mai sus.

În ceea ce priveşte jurisprudenţa anterioară a Consiliului Superior al Magistraturii şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie invocată de Inspecţia Judiciară sub aspectul admisibilităţii probei cu înregistrarea audio, secţia pentru procurori în materie disciplinară a reţinut că situaţia de fapt şi de drept din prezenta cauză este diferită de cea constatată prin hotărârile invocate de reclamantă, respectiv încheierea din 22 februarie 2017 pronunţată în dosarul nr. x/2016, rămasă definitivă prin decizia nr. 5 din 29 ianuarie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători; hotărârea nr. 382 din 15 iunie 2016.

Astfel, instanţa disciplinară a constatat că, în cauzele invocate, mijlocul de probă administrat a constat într-o înregistrare audio realizată de o persoană identificabilă (judecător sau procuror), fiind asumată de către aceasta, iar conţinutul convorbirii nu a fost contestat.

Prin hotărârea nr. 14P din 8 decembrie 2021 a secţiei pentru procurori în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii a fost respinsă acţiunea disciplinară formulată de Inspecţia Judiciară împotriva pârâtei A., în prezent procuror-şef european, pentru săvârşirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a), c) şi m) teza a II-a din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, ca neîntemeiată, reţinându-se considerentele arătate în continuare.

În ceea ce priveşte abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, s-a reţinut că nu sunt întrunite elementele constitutive ale abaterii disciplinare, întrucât lipseşte latura obiectivă a acestei abateri. Astfel, elementul material constând în acţiuni exteriorizate prin vorbe sau fapte care nesocotesc prevederile legale sau regulamentare ce normează onoarea, probitatea profesională ori prestigiul justiţiei, lipseşte din conduita pârâtei procuror.

Prin Ordinul nr. 36 din 31 martie 2017, intimata A., în calitate de procuror-şef al DNA, a dispus efectuarea unui control de către procurorii-şefi adjuncţi, B. şi D., vizând activitatea desfăşurată de către procurorii secţiei de combatere a infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie, printre obiectivele acestuia regăsindu-se şi aspectele dezbătute în şedinţa operativă din 30 martie 2017.

Caracterul operativ al şedinţei respective, cu referire la aspectele profesionale dezbătute, este evidenţiat de declaraţiile procurorilor B., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O..

Instanţa disciplinară a constatat că probele testimoniale menţionate infirmă folosirea de către intimata A. a expresiilor "să presăm" (privind un dosar cu un ministru), "spălatu pe cap" sau a altor termeni cu caracter trivial. Astfel, procurorii audiaţi în calitate de martori de către secţia pentru procurori în materie disciplinară (20 martori), cu excepţia procurorilor P. şi Q., au susţinut că intimata A. nu a folosit expresii de genul celor indicate de Inspecţia Judiciară, nici în cadrul şedinţei din speţa de faţa, nici în alte circumstanţe.

Secţia pentru procurori în materie disciplinară a subliniat că depoziţiile procurorilor P. şi Q. vor fi apreciate prin raportare şi la împrejurarea că prin Ordinul nr. 301/05.07.2017 şi Ordinul nr. 300/05.07.2017, în baza avizului favorabil emis de secţia pentru procurori, dat prin Hotărârea nr. 525/2017 şi, respectiv, nr. 524/2017, procurorul-şef al DNA, intimata A., a dispus revocarea celor doi magistraţi din funcţia de procuror în cadrul DNA - nivel central, începând cu 5 iulie 2017.

Dând eficienţă prevederilor art. 264 din C. proc. civ., instanţa disciplinară a remarcat faptul că Inspecţia Judiciară a apreciat ca fiind pe deplin dovedită abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, prevalându-se, în principal, de înregistrările difuzate de postul de televiziune R., coroborate cu declaraţiile a doar trei procurori care au formulat şi o sesizare în prezenta cauză (P., Q. şi S.), care au o evidentă poziţie subiectivă în raport cu pârâta, chiar dacă procurorii ascultaţi în cadrul cercetării disciplinare (ulterior, audiaţi ca martori şi de către secţia pentru procurori în materie disciplinară) au infirmat existenţa unor manifestări ale pârâtei care ar fi putut aduce atingere onoarei, probităţii profesionale ori prestigiului justiţiei.

Instanţa disciplinară a constatat că Inspecţia Judiciară a ignorat cu uşurinţă probele testimoniale administrate în cadrul cercetării disciplinare, sugerând, prin raţionamentul folosit în rezoluţia de exercitare a acţiunii disciplinare, faptul că procurorii nu se pot bucura de credibilitate atunci când sunt ascultaţi în calitate de martori într-o procedură administrativă ce vizează un procuror ierarhic superior, ceea ce este inadmisibil, simpla relaţie de subordonare neputând institui o prezumţie a lipsei de credibilitate a declaraţiilor, fără a exista dovezi concrete în raport cu fiecare martor audiat în parte. Mai mult, Inspecţia Judiciară a dat un caracter absolut înregistrărilor, în detrimentul probelor testimoniale, clădind astfel un raţionament deficitar, sub aspectul logicii, şi superficial, sub aspectul coroborării probelor administrate, în ansamblul lor. De altfel, înregistrările folosite de către Inspecţia Judiciară au fost înlăturate ca mijloc de probă având în vedere atât modalitatea frauduloasă de obţinere, cât şi lipsa de veridicitate a acestora.

Or, în cauza de faţă, probele legal administrate, atât în faza cercetării disciplinare, cât şi în faza de judecată, demonstrează că, în şedinţa operativă din data de 30 martie 2017, intimata A., în calitate de procuror-şef al DNA, în exercitarea atribuţiilor prevăzute de art. 7 din Regulamentul de ordine interioară, a dezbătut în cadrul colectivului de procurori obiective profesionale cu privire la cauzele aflate în lucru, sub aspectul operativităţii soluţionării acestora sau al ritmicităţii administrării probelor, respectarea normelor de procedură penală, efectele deciziei Curţii Constituţionale în dosarele având ca obiect infracţiunea de abuz în serviciu, adoptând o conduită profesională corespunzătoare funcţiei de conducere deţinute.

În ceea ce priveşte abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. c) din Legea nr. 303/2004, secţia pentru procurori în materie disciplinară a constatat că reţinerea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. c) din Legea nr. 303/2004 în sarcina pârâtei A. nu a fost pe deplin dovedită de către Inspecţia Judiciară, din considerentele redate în continuare.

Din probele administrate în cauză, atât în faza cercetării disciplinare, cât şi în faţa secţiei pentru procurori în materie disciplinară, a rezultat că email-ul respectiv, atribuit intimatei, nu a fost identificat/ataşat în format original, ci doar într-o copie format text "word", care nu a fost asumată de către aceasta. În acest context, aceasta din urmă a arătat că formatul în care fost depusă copia email-ului, respectiv text în format "word", ar permite modificarea conţinutului şi că un email transmis prin reţeaua DNA ar fi trebuit să existe în format Outlook.

În urma administrării probatoriului, instanţa disciplinară a constatat că persoanele care au arătat că au primit un email de la intimata A. la 20 iunie 2017 sau în perioada respectivă, au apreciat, în marea lor majoritate, că nu au resimţit că le-a fost afectată onoarea şi reputaţia profesională, mesajul acesteia încadrându-se în standardele de conduită impuse magistraţilor, prin raportare la evenimentele în desfăşurare, generate de apariţia în spaţiul public a unor înregistrări dintr-o şedinţă operativă a DNA. Prin excepţie, doar cei care au formulat şi sesizarea, procurorii Q., P. şi S., au opinat contrariul, cu toate că email-ul respectiv nu conţinea o referire/individualizare cu privire la o persoană anume.

Aşadar, principalul mijloc de probă invocat de către Inspecţia Judiciară şi depus de cei care au formulat sesizarea, respectiv, copia unui email atribuit intimatei A., care nu a putut fi confirmat în conţinut nici de instituţia depozitară, nici de către emitent, şi nici de destinatari, cu excepţia celor care au formulat sesizarea, nu are suficientă forţă probatorie, în economia probatoriului administrat în cauză. Şi cu privire la modul în care a fost perceput acest email, s-a constatat existenţa unor opinii convergente în sensul că afirmaţiile atribuite astfel intimatei nu au fost de natură a leza demnitatea colegilor sau a altor persoane.

În consecinţă, instanţa disciplinară a constatat că probele administrate în cauză nu sunt apte să creeze convingerea că afirmaţiile imputate intimatei pot antrena, dincolo de orice dubiu, răspunderea sa disciplinară, din contră, lasă loc unui dubiu, atât sub aspectul elementului material al abaterii, cât şi a urmărilor pretins a fi produse, ce funcţionează în favoarea acesteia, astfel că s-a dat eficienţă principiului in dubio pro reo.

În ceea ce priveşte abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. m) teza a II-a din Legea nr. 303/2004, instanţa disciplinară a reţinut că nu sunt întrunite cumulativ condiţiile prevăzute de lege pentru a angaja răspunderea disciplinară a pârâtei din perspectiva acestei abateri disciplinare, pentru următoarele considerente.

Din probele administrate în cauză, a rezultat că dosarul nr. x/2017 al secţiei de combatere a corupţiei din cadrul DNA s-a constituit ca urmare a procesului-verbal de sesizare din oficiu întocmit la 19 iunie 2017, de către procurorii B. şi T., în baza art. 288 alin. (1) şi art. 292 din C. proc. pen.. Obiectul sesizării din oficiu era constituit de difuzarea pe postul de televiziune R., la 18 iunie 2017, începând cu orele 20:00, sub titulatura "Breaking News - înregistrări explozive cu A." a unor materiale înregistrate audio, în care se susţinea că ar fi fost vocea procurorului-şef al DNA, A., înregistrată în timpul unei şedinţe de lucru, având ca obiect activitatea uneia dintre secţiile operative ale DNA, cu referire şi la cauzele aflate pe rolul acelei secţii.

În conformitate cu dispoziţiile art. 7 lit. b) din Regulamentul de ordine interioară al DNA, intimata A., în calitate de procuror-şef, a dispus, la 19 iunie 2021, prin rezoluţie olografă, înregistrarea procesului-verbal de sesizare din oficiu în registrul penal şi repartizarea lucrării procurorului-şef adjunct al DNA, B., procurorului-şef al secţiei de combatere a infracţiunilor de corupţie, T., în vederea efectuării urmăririi penale în cauză.

Instanţa disciplinară a reţinut că, pornind de la contextul factual menţionat, Inspecţia Judiciară a apreciat în mod greşit că repartizarea dosarului nr. x/2017 procurorilor menţionaţi în cadrul paragrafului anterior pune în discuţie o eventuală incompatibilitate în exercitarea atribuţiilor de serviciu în sarcina unuia dintre procurorii de caz.

Raportându-se la normele care reglementează incompatibilitatea judecătorului şi a procurorului (art. 64 alin. (1) lit. f), art. 65 alin. (1), art. 66 din C. proc. pen.) şi la caracterul de ordine publică al acestora, instanţa disciplinară a apreciat că acestea sunt de strictă interpretare şi aplicare, astfel încât nu pot fi extinse prin analogie şi la alte situaţii.

Astfel, s-a reţinut că, în cauza de faţă, procurorul desemnat să instrumenteze cauza respectivă, B., nu a apreciat că există un motiv de incompatibilitate în privinţa sa, fapt ce atestă că percepţia acestuia a fost că îşi îndeplineşte atribuţiile de serviciu cu respectarea prevederilor legale şi regulamentare, inclusiv a celor referitoare la incompatibilitate.

Raţionamentul Inspecţiei Judiciare potrivit căruia procurorul B. s-ar fi aflat într-o stare vădită de incompatibilitate - aspect cunoscut şi implicit ignorat de intimata A. -, întrucât a avut calitatea de martor la săvârşirea infracţiunii pe care a cercetat-o, pleacă de la o premisă greşită.

În momentul repartizării dosarului nr. x/2017 (19 iunie 2021) procurorului-şef adjunct al DNA procurorului-şef al secţiei de combatere a infracţiunilor de corupţie, infracţiunea în raport de care se efectua urmărirea penală era o infracţiune de pericol, nesusceptibilă de un prejudiciu material, nu exista o persoană vătămată, iar autorii faptei nu erau identificaţi la acel moment. Aşadar, în aceste condiţii, nu se poate ridica problema incompatibilităţii pentru motivul prevăzut de art. 64 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. şi invocat în raţionamentul Inspecţiei Judiciare.

În acest context, instanţa de disciplină a reţinut faptul că, prin hotărârea nr. 11 P pronunţată în dosarul nr. x/2020 (cauză disjunsă din dosarul nr. x/2018), secţia pentru procurori în materie disciplinară a dispus respingerea acţiunii disciplinare formulate de Inspecţia Judiciară împotriva pârâtului B., procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pentru săvârşirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. i) teza I din Legea nr. 303/2004, ca neîntemeiată (soluţia rămânând definitivă prin decizia nr. 53 din data de 1 martie 2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători, pronunţată în dosarul nr. x/2020). În esenţă, prin hotărârea respectivă, secţia pentru procurori în materie disciplinară a constatat că nu sunt întrunite elementele constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. i) teza I din Legea nr. 303/2004 în sarcina intimatului B., nefiind, astfel, identificat vreun motiv de incompatibilitate cu ocazia instrumentării dosarului penal nr. x/2017 al DNA.

Aşadar, cu atât mai mult, nu se poate imputa intimatei A. faptul că ar fi ignorat normele care reglementează incompatibilitatea judecătorului şi a procurorului în condiţiile în care momentul repartizării dosarului nr. x/2017 precede instrumentarea cauzei de către procurorul B., repartizarea fiind chiar anterioară etapei începerii urmăririi penale in rem.

De asemenea, s-a apreciat, de către instanţa disciplinară, că tot în mod greşit, Inspecţia Judiciară a reţinut că, în speţă, intimata A. a nesocotit dispoziţiile art. 114 C. proc. pen.. Dispoziţiile indicate nu au aplicabilitate în cauză, întrucât acestea au în vedere calitatea de expert, avocat, mediator, reprezentant sau alt subiect procesual principal. Procurorul este participant în procesul penal şi nu are niciuna dintre calităţile menţionate mai sus. Acest raţionament a fost reţinut şi în considerentele deciziei nr. 53 din data de 1 martie 2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Secţia pentru procurori în materie disciplinară a reţinut că şi în acţiunea disciplinară ce face obiectul prezentului dosar disciplinar s-a făcut aplicarea eronată a dispoziţiilor legale ce vizează incompatibilităţile şi, pe cale de consecinţă, a celor ce vizează abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. m) teza a II-a din Legea nr. 303/2004, neputându-se imputa intimatei A. faptul că a desemnat un procuror să soluţioneze o cauză penală cunoscând că acesta se află în stare de incompatibilitate.

II. Cererea de recurs

Împotriva hotărârii nr. 14P din 8 decembrie 2021 şi a încheierii din 24 noiembrie 2021, care face parte integrantă din hotărârea sus-menţionată, pronunţate de secţia pentru procurori în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii, Inspecţia Judiciară a declarat recurs, solicitând admiterea acestuia, casarea hotărârii şi a încheierii atacate, reţinerea cauzei spre rejudecare şi, pe fond, admiterea acţiunii disciplinare şi aplicarea uneia dintre sancţiunile prevăzute de art. 100 din Legea nr. 303/2004.

Recursul a fost formulat în temeiul dispoziţiilor art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare şi ale art. 461 şi art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin cererea de recurs formulată în cauză, recurenta Inspecţia Judiciară a invocat criticile ce vor fi redate în continuare.

În ceea ce priveşte încheierea din 24 noiembrie 2021, recurenta susţine că nelegalitatea rezidă din faptul că, în dispozitivul încheierii, instanţa disciplinară a omis să se pronunţe cu privire la excepţia inadmisibilităţii mijlocului de probă, nu a indicat motivele în drept, calea de atac, termenul de exercitare şi dacă încheierea se atacă separat sau împreună cu fondul, încălcându-se, astfel, dispoziţiile art. 233 alin. (1) lit. j) şi lit. k) C. proc. civ.

Criticile recurentei Inspecţia Judiciară cu privire la netemeinicia încheierii atacate vizează interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 341 alin. (2) Cod procedură civilă, ale art. 71 şi următoarele C. civ., precum şi ale art. 74 lit. b) şi c) C. proc. civ.. Recurenta arată că, prin extinderea noţiunii de viaţă privată protejată de dispoziţiile art. 8 al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, instanţa disciplinară a inclus în această sferă şi comunicările purtate în cadrul activităţilor profesionale, citând eliptic considerentele unor decizii de Mare Cameră ale CEDO.

În realitate, susţine recurenta, întreaga jurisprudenţă invocată a CEDO include, în sfera noţiunii de viaţă privată aflată sub protecţia art. 8 din Convenţie, comunicările private de la locul de muncă, şi nu comunicările în cadrul desfăşurării activităţii profesionale (Niemietz versus Germania, Cauza 13710/88), precum cele din prezenta speţă, purtate în cadrul unei şedinţe operative de lucru în care comunicările vizau doar aspecte legate de activitatea profesională a procurorilor prezenţi, şi nu comunicări făcute în scop de relaţionare socială la locul de muncă.

Astfel, potrivit concluziilor recurentei, în mod tendenţios şi prin denaturarea interpretării ariei de aplicare a dispoziţiilor art. 8 din Convenţie, instanţa disciplinară îşi fundamentează înlăturarea mijlocului de probă constând în înregistrarea şedinţei de lucru din 30 martie 2017 de la nivelul secţiei a II-a din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, prin aceea că înregistrările atestă comunicări ce ţin de viaţa privată în afara cercului intim şi care au avut loc la sediul profesional.

În contradicţie totală cu CEDO, care în Hotărârea C. ş.a. versus Finlanda din 27.09.2005 (Cauza C - 50882/99) statuează că art. 8 din Convenţie se aplică şi sediului profesional al unei persoane, dar numai în măsura în care aceasta îşi desfăşoară o bună parte a vieţii private în acel spaţiu, instanţa disciplinară a apreciat că discuţiile purtate la un nivel trivial ţin de viaţa privată, deşi niciunul dintre participanţi, respectiv procurorii secţiei a II-a, procurorul-şef de secţie şi procurorul-şef DNA, nu-şi desfăşoară o bună parte a vieţii private în sediul Direcţiei Naţionale Anticorupţie.

Astfel, se arată în continuare, în mod excesiv, instanţa disciplinară a reţinut că mijlocul de probă exclus ar fi fost obţinut cu încălcarea legii, deşi nu indică nici un act normativ încălcat, făcând trimitere doar la conceptul de viaţă privată, astfel cum deficitar l-a identificat în jurisprudenţa CEDO. secţia pentru procurori în materie disciplinară a adăugat, de asemenea, ca o condiţie neprevăzută de lege, acordul a cel puţin unui participant la înregistrarea şedinţei de lucru, deşi în stabilirea celei mai grave forme de răspundere, răspunderea penală, legiuitorul a garantat admisibilitatea ca mijloc de probă a înregistrărilor făcute de părţi sau alte persoane prin mijloace proprii asupra convorbirilor pe care le-au purtat cu terţii - art. 139 alin. (3) C. proc. pen.

Deopotrivă, instanţa disciplinară şi-a fundamentat excluderea mijlocului de probă contestând veridicitatea înregistrărilor prin raportare exclusiv la două rapoarte de constatare tehnico-ştiinţifică efectuate asupra acestor înregistrări în două dosare penale, respectiv dosarul nr. x/2017 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică şi dosarul nr. x/2017 al Direcţiei Naţionale Anticorupţie. Însă, aceste două rapoarte au fost depuse de către Inspecţia Judiciară la dosarul disciplinar, tocmai pentru a fundamenta caracterul real al afirmaţiilor făcute de către persoana cercetată în cadrul şedinţei de lucru. Aceasta, deoarece niciunul dintre rapoartele de constatare tehnico-ştiinţifică nu concluzionează că înregistrările ar fi fost trucate, că afirmaţiile făcute nu ar corespunde realităţii, ci că înregistrările analizate ar fi fost alterate din perspectiva operaţiunilor de înregistrare pe alţi suporţi de pe suportul original, aspect ce nu atestă sub nicio formă modificarea sensului cuvintelor şi denaturarea frazelor astfel cum ele au fost prezentate, inclusiv pe canale mass-media.

În raport de cele de mai sus, se arată că instanţa de disciplină a reţinut, contra adevărului juridic atestat ştiinţific, că înregistrarea apărută în spaţiul public ar fi "suferit operaţiuni tehnice de editare prin intercalări intenţionate de pasaje", cu atât mai mult cu cât rapoartele în discuţie nu conţin astfel de concluzii.

În final, recurenta invocă faptul că Secţia pentru procurori în materie disciplinară îşi fundamentează netemeinic excluderea mijlocului de probă pe împrejurarea că înregistrările în discuţie sunt "de provenienţă necunoscută şi neasumate de vreo persoană/parte/instituţie, efectuându-se cercetări într-un dosar penal sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prev. de art. 302 şi art. 304 C. pen..".

Or, nu există nicio dispoziţie legală care să condiţioneze validitatea unei înregistrări de stabilirea identităţii autorului înregistrărilor, constatându-se că, inclusiv în arie penală, dispoziţiile art. 139 alin. (3) C. proc. pen. se referă şi "la alte persoane", fără a impune condiţia cunoaşterii sau a identificării lor.

În consecinţă, recurenta apreciază ca fiind dovedită netemeinicia excluderii mijlocului de probă constând în înregistrarea şedinţei din data de 30 martie 2017 de la sediul DNA şi solicită ca aceasta să fie avută în vedere la soluţionarea acţiunii disciplinare.

În ceea ce priveşte hotărârea nr. 14P din 8 decembrie 2021, recurenta susţine că aceasta este netemeinică pentru motivele redate în cele de mai jos.

Recurenta formulează o critică cu caracter general care vizează modalitatea eronată în care au fost analizate cele trei fapte ale intimatei de către instanţa disciplinară, respectiv în mod disparat, în loc de a fi privite în ansamblul lor, dat fiind că în legătură cu fiecare dintre acestea se regăseşte un element comun, şi anume înregistrarea difuzată în mass-media.

Cu privire la abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, recurenta arată că, prin înlăturarea probei cu înregistrarea audio, instanţa disciplinară s-a limitat la a evalua conţinutul declaraţiilor martorilor care au infirmat folosirea expresiilor şi a termenilor cu caracter trivial, în timp ce declaraţiile martorilor care au susţinut contrariul au fost puse sub semnul subiectivismului generat de revocarea acestora din funcţie de către procurorul cercetat disciplinar.

Contrar susţinerilor instanţei disciplinare, Inspecţia Judiciară nu a ignorat proba testimonială, ci a considerat că aceasta nu se corobora cu înregistrările difuzate de postul de televiziune R..

Astfel, se apreciază că atât timp cât înlăturarea mijlocului de probă constând în înregistrarea audio s-a fundamentat pe argumente greşite, aşa cum s-a arătat anterior, se impune reevaluarea tuturor probelor în ansamblul lor, aşa cum s-a procedat în contextul exercitării acţiunii disciplinare.

Cu privire la abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. c) din Legea nr. 303/2004, recurenta susţine că această acţiune - conţinutul comunicării, astfel cum a fost reţinut de Inspecţia Judiciară pe baza înscrisurilor obţinute în procedura administrativă - nu a fost negată nici măcar de către intimată, care s-a limitat la a arunca o urmă de îndoială asupra acestui conţinut prin afirmaţia că, datorită caracteristicilor, acest text putea fi modificat.

Recurenta arată că exprimarea autoritară şi nepotrivită a fost încadrată ca abatere disciplinară prin prisma aptitudinii de a leza, şi nu prin prisma modului în care, individual, persoanele care au accesat mesajul l-au interpretat.

Prin natura căii de comunicare (reţea internă), în mod evident, intimata a urmărit ca mesajul să ajungă la cunoştinţa procurorilor din cadrul structurii de parchet, neavând relevanţă lipsa nominalizării acestora.

Se subliniază că limbajul utilizat în cuprinsul comunicării se înscrie în acelaşi registru ce caracterizază comunicarea din cadrul şedinţei de lucru, mesajul fiind dat tocmai ca urmare a apariţiei în spaţiul public a înregistrării şedinţei. Acest ultim aspect confirmă tocmai faptul că discuţiile înregistrate şi difuzate au fost reale, mesajul reprezentând reacţia de răspuns a intimatei la acţiunea pusă pe seama unuia sau a mai multor participanţi la respectiva şedinţă, aşa cum, de altfel, a reţinut şi secţia pentru procurori în materie disciplinară la pagina 15, paragraf ultim, din hotărârea atacată.

Situaţia de îndoială reţinută de instanţa disciplinară se impune a fi înlăturată, principiul juridic invocat de către aceasta, conform căruia îndoiala profită făptuitorului reprezentând o regulă de bază a procesului penal, obiectivată în prezumţia de nevinovăţie la care se referă art. 4 C. proc. pen.

În faţa Secţiilor în materie disciplinară ale Consiliului Superior al Magistraturii, însă, procedura administrativă se completează cu dispoziţiile C. proc. civ., prin care nu este reglementată, ca principiu fundamental al procesului civil, regula in dubio pro reo.

Cu privire la abaterea discilpinară reglementată de art. 99 lit. m) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, recurenta invocă greşita interpretare, de către instanţa disciplinară, a dispoziţiilor legale cu privire la incompatibilitatea judecătorilor şi procurorilor şi arată că, în pofida celor reţinute de instanţa disciplinară, calitatea de martor are întâietate faţă de calitatea de expert, avocat, mediator ori reprezentant al uneia dintre părţi sau al unui subiect procesual principal, inclusiv procuror.

De asemenea, contrar motivării secţiei pentru procurori în materie disciplinară, recurenta consideră că nu are relevanţă obiectul investigaţiei penale sau etapele procesuale parcurse până la finalizarea urmăririi penale, incompatibilitatea reţinută de Inspecţia Judiciară vizând prezenţa procurorului B. la şedinţa a cărei difuzare publică a constituit motivul sesizării din oficiu. Calitatea acestuia de potenţial martor era similară calităţii tuturor celorlalţi participanţi, aspect în raport de care desemnarea acestuia cu exercitarea funcţiei judiciare a fost reţinută de Inspecţia Judiciară ca reprezentând o chestiune ce punea sub semnul îndoielii imparţialitatea procurorului în efectuarea urmăririi penale.

III. Întâmpinarea formulată de intimata A.

Prin întâmpinarea formulată, intimata A. solicită respingerea, ca nefondat, a recursului declarat de recurenta Inspecţia Judiciară împotriva încheierii din 24 noiembrie 2021 şi a hotărârii nr. 14P din 8 decembrie 2021, pronunţate de Consiliul Superior al Magistraturii, secţia pentru procurori în materie disciplinară, în dosarul nr. x/2018.

În ceea ce priveşte criticile formulate împotriva încheierii şi a hotărârii atacate prin recursul ce formează obiectul prezentei cauze, intimata arată că, din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. invocat de recurentă, se constată că întreaga motivare nu precizează norme materiale de drept a căror aplicare a fost greşită, ci dezvoltă o veritabilă critică de netemeinicie, prin reinterpretarea probelor ce au fost administrate, ceea ce, în mod evident, chiar sub recunoaşterea efectului devolutiv al recursului în materie disciplinară a magistraţilor, nu poate fi primit doar sub acest aspect.

Cu privire la criticile de nelegalitate a încheierii din 24 noiembrie 2021, intimata formulează următoarele apărări: (i) dispoziţiile art. 233, alin. (1), lit. j) C. proc. civ. sunt respectate întocmai; de la fila x, paragraful ultim şi până la fila x, paragraful 1, încheierea cuprinde considerentele de fapt şi de drept care au fost analizate de către instanţa disciplinară şi pe baza cărora se ajunge la soluţia detaliată de la fila x, paragraful 2, de admitere a excepţiei; (ii) dispoziţiile art. 233. alin. (1) lit. k) C. proc. civ. sunt pe deplin respectate, procedura urmată de secţia pentru procurori în materie disciplinară în ceea ce priveşte soluţionarea acestei excepţii fiind cea prevăzută de art. 248, alin. (4) şi alin. (5) din C. proc. civ. (iii) prin urmare, excepţia în cauză are beneficiul căii de atac recunoscute de lege, acela atribuit soluţiei pe fond, nefiind în situaţia unei excepţii sau a unui incident procesual soluţionat în timpul cercetării disciplinare/judecătoreşti, pentru care, în mod expres, este prevăzută o cale de atac expresă, independentă de soluţia pe fond a cauzei. Aşadar nu ne regăsim în situaţia unei încheieri ce poate fi atacată separat; (iv) confirmarea legalităţii încheierii din 24 noiembrie 2021 este dată tocmai de situaţia consemnată de către instanţa disciplinară:

"având nevoie de timp pentru a delibera, urmează a dispune amânarea pronunţării", sens în care se dispune, "amână pronunţarea la data de 8 decembrie 2021", astfel că încheierea în cauză face parte integrantă din hotărârea pronunţată, pentru care s-a dispus:

"Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare la Completul de 5 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie".

Prin urmare, sub aspectele invocate, critica de nelegalitate a încheirii atacate este nefondată, recurenta fiind în situaţia de a cunoaşte toate argumentele de drept şi de fapt ale soluţiilor stabilite de secţia pentru procurori în materie disciplinară la comunicarea împreună a încheierii şi a hotărârii, ce fac obiectul prezentului recurs, cu deplina respectare a dispoziţiilor art. 424 raportate la cele ale art. 233 Cod procedură civilă şi asigurarea unui proces echitabil, în sensul art. 6 par. l din Convenţia europeană a drepturilor omului.

Cu privire la criticile de netemeinicie ale încheierii din 25 noiembrie 2021, intimata arată că aspectele reţinute de către instanţa disciplinară reies din concluziile raportului de constatare criminalistică emis de către Institutul Naţional de Criminalistică - Serviciul expertize criminalistice nr. x/19.07.2017, efectuat în dosarul nr. x/2017 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică, şi ale raportului de constatare tehnico-ştiinţifică efectuat în dosarul nr. x/2017 al DNA.

Este o certitudine faptică, dar şi procedurală, că înregistrarea audio în cauză nu poate constitui un mijloc material de probă deplin legal, în condiţiile în care, prin administrarea probatorie a expertizelor tehnice de specialitate criminalistică asupra acesteia, s-a concluzionat în sensul celor indicate anterior, astfel că puterea probatorie a constatărilor ştiinţifice nu poate fi înfrântă de interpretarea eronată atribuită de recurentă, în ciuda reţinerii concluziilor acestora în chiar acţiunea disciplinară.

Interpretarea recurentei nu poate fi primită deoarece ar valida juridic orice material plăsmuit atribuit unei persoane, creat cu scop expres şi neechivoc în sensul unui rezultat intenţionat, ceea ce contravine oricărei norme de reglementare (civilă, penală, disciplinară etc.) şi norme de convieţuire sociale.

Analiza realizată de secţia pentru procurori în materie disciplinară, din perspectiva veridicităţii înregistrării apărute în spaţiul public se completează cu aspectele privind spaţiul unde a fost realizată înregistrarea (spaţiul privat al muncii profesionale) şi mai ales provenienţa necunoscută şi neasumată a acestei înregistrări.

Deşi se invocă dispoziţiile art. 139 alin. (3) C. pen., recurenta asimilează sintagma "alte persoane" cu cea a "persoanei anonime", or sensul şi scopul legalităţii unei înregistrări ca mijloc de probă nu include anonimatul, nici măcar în sfera dreptului penal (denunţul anonim poate conduce la indicii care se pot continua cu cercetări ulterioare, nicidecum la acuzaţii directe). Această cerinţă de asumare a înregistrării, pentru material şi conţinut, de către persoanele stabilite de legiuitor reprezintă o veritabilă garanţie a eventualelor acuzaţii.

Pe cale de consecinţă, înlăturarea probatorie a înregistrării în cauză a fost dispusă de instanţa disciplinară în mod întemeiat, deoarece este demonstrată lipsa de veridicitate a afirmaţiilor ce îi sunt imputate intimatei de către recurentă, tocmai pentru că ceea ce s-a redat în spaţiul media şi în trascript sunt aspecte trunchiate, care au suferit operaţiuni tehnice de editare, cu scopul de a altera conţinutul înregistrării şi de a disemina informaţii şi acuzaţii nereale.

Solicită menţinerea soluţiei de respingere a acţiunii disciplinare, deoarece pretinsele abateri disciplinare nu există.

V. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători

Examinând hotărârea recurată prin prisma criticilor formulate de recurentă şi a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Aşa cum s-a reţinut în mod constant în jurisprudenţa Completului de 5 judecători, în sensul Deciziei Curţii Constituţionale nr. 381/2018 şi în acord cu cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Hotărârile din 21 iunie 2016 pronunţate în cauzele Tato Marinho Dos Santos Costa Alves Dos Santos şi Figueiredo împotriva Portugaliei (cererile nr. 9023/13 şi nr. 78077/13) şi Ramos Nunes de Carvalho E Sá împotriva Portugaliei (cererile nr. 55391/13, nr. 57728/13 şi nr. 74041/13), în cadrul recursului declarat în temeiul art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 împotriva hotărârilor pronunţate de Consiliul Superior al Magistraturii în materie disciplinară, analiza Înaltei Curţi vizează atât temeinicia, cât şi legalitatea hotărârii pronunţate de instanţa disciplinară (deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători nr. 129/2017, nr. 139/2017, nr. 164/2017, nr. 5/2018 - pct. 70, nr. 173/2018 - pct. 78, nr. 92/2019 - pct. 48).

Cu titlu preliminar, se constată că recurenta critică atât aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 233 alin. (1) lit. j) şi k) din C. proc. civ., cu privire la încheierea din 24 septembrie 2021 a secţiei pentru procurori în materie disciplinară, critici care se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., cât şi încălcarea normelor de drept substanţial, în sensul că recurenta susţine întrunirea, în cauză, a elementelor constitutive ale abaterilor disciplinare imputate intimatei A., critici subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cum motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. vizează neregularităţi de ordin procedural, în ipoteza în care prin hotărârea dată instanţa a încălcat regulile de procedură prevăzute, a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii (art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.) şi cum criticile recurentei vizează aspectul că dispozitivul încheierii atacate nu cuprinde dispoziţia de respingere ca inadmisibilă a cererii privind încuviinţarea probei cu înregistrarea audio-video a şedinţei din 30 martie 2017 de la sediu DNA şi faptul că nu sunt indicate motivele de drept, calea de atac, termenul de exercitare şi nici aspectul dacă încheierea se atacă separat sau împreuna cu fondul, se impun a fi analizate câteva aspecte ce ţin de caracterul şi natura juridică a încheierii recurate.

Încheierea din 24 noiembrie 2021 cuprinde mersul dezbaterilor pe fond din cadrul litigiului pendinte, fiind consemnate atât susţinerile parţilor, cât şi dispoziţiile instanţei în ceea ce priveşte cererile de încuviinţare a probei cu înregistrarea audio-video din 30 martie 2017, fiind amânată pronunţarea hotărârii pentru data de 8 decembrie 2021.

Înalta Curte constată că, din încheierea enunţată, rezultă că instanţa disciplinară a motivat în fapt şi în drept admiterea excepţiei inadmisibilităţii mijlocului de probă, constând în înregistrarea audio-video din 30 martie 2017, fiind reţinute, în esenţă, următoarele argumente:

Art. 255 alin. (1) din Codul de procedură civilă statuează că probele trebuie să fie admisibile şi să ducă la soluţionarea procesului. De asemenea, aceste dispoziţii se coroborează cu condiţionalităţile expuse la art. 341 alin. (2) din C. proc. civ., în sensul că pot fi mijloace materiale de probă în procesul civil benzile de înregistrare a sunetului, precum şi alte mijloace tehnice, dacă nu au fost obţinute prin încălcarea legii ori a bunelor moravuri.

Înregistrarea audio depusă la dosarul cauzei nu îndeplineşte condiţiile mai sus-menţionate şi, ca atare, nu poate fi folosită ca probă într-un proces civil sau în prezenta procedură disciplinară, conform dispoziţiilor art. 49 alin. (7) din Legea 317/2004, întrucât priveşte comunicările efectuate într-o şedinţă de lucru desfăşurată în sediul Direcţiei Naţionale Anticorupţie fără a exista acordul vreunui participant la o astfel de înregistrare. Din perspectiva veridicităţii înregistrării apărute în spaţiul public, rezultă din probele aflate la dosarul cauzei că aceasta a suferit operaţiuni tehnice de editare prin intercalări intenţionate de pasaje.

Cu referire la jurisprudenţa anterioară a Consiliului Superior al Magistraturii şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în ceea ce priveşte admisibilitatea probei cu înregistrarea audio, invocată de către Inspecţia Judiciară (respectiv încheierea de şedinţă din data de 22 februarie 2017, hotărârea nr. 382/15 iunie 2016), s-a apreciat că situaţia de fapt şi de drept din hotărârile respective diferă de cea din prezenta cauză, întrucât în cauzele respective mijlocul de probă administrat a constat într-o înregistrare audio realizată de o persoană identificabilă (judecător sau procuror), fiind asumată de către aceasta, iar conţinutul convorbirii nu a fost contestat.

Pe cale de consecinţă, secţia a apreciat că înregistrarea audio-video din data de 30 martie 2017, realizată de o persoană necunoscută, conţinând fragmente dintr-o şedinţă de lucru desfăşurată în sediul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, a fost obţinută atât prin nesocotirea prevederilor legale, cât şi a principiilor mai sus-enunţate.

Din perspectiva celor expuse, în condiţiile în care instanţa disciplinară a argumentat atât în fapt, cât şi în drept admiterea excepţiei inadmisibilităţii mijlocului de probă constând în înregistrarea audio-video din 30 martie 2017, Înalta Curte reţine că sunt nefondate susţinerile recurentei legate de neindicarea motivelor pentru care a fost admisă excepţia inadmisibilităţii mijlocului de probă solicitat.

Examinând încheierea de şedinţă din 24 noiembrie 2021, în raport cu dispoziţiile legale invocate de către recurentă, Înalta Curte constată că, în cuprinsul acesteia, se regăsesc toate elementele prevăzute de art. 233 alin. (1) lit. j) C. proc. civ., respectiv: (i) soluţia instanţei disciplinare de admitere a excepţiei inadmsibilităţii mijlocului de probă constând în înregistrarea audio-video din 30 martie 2017 (pagina a 8-a a încheierii din 24 noiembrie 2021; dosar nr. x/2018, Vol. III); (ii) apărările formulate de părţi cu privire la excepţia mai sus-menţionată (paginile 3-4 ale încheierii din 24 noiembrie 2021; dosar nr. x/2018, Vol. III); (iii) motivele de fapt şi de drept care fundamentează soluţia adoptată (paginile 4-8 ale încheierii din 24 noiembrie 2021; dosar nr. x/2018, Vol. III).

În ceea ce priveşte critica recurentei privind încălcarea dispoziţiilor art. 233 alin. (1) lit. k) din C. proc. civ., se constată că aceasta este deopotrivă nefondată, încheierea din 24 noiembrie 2021 nefăcând parte din categoria hotărârilor care se atacă separat. Mai mult, în speţă, este vorba despre o încheiere de amânare a pronunţării, care face parte integrantă din hotărârea nr. 14P din 8 decembrie 2021 a secţiei pentru procurori în materie disciplinară.

Procedura disciplinară în faţa secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii este prevăzută de art. 49 din Legea nr. 317/2004 şi de art. 28-36 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Consiliului Superior al Magistraturii. Conţinutul hotărârii pronunţate de Secţiile Consiliului Superior al Magistraturii, în calitate de instanţe disciplinare, este reglementat de dispoziţiile speciale ale art. 50 din Legea nr. 317/2004, care fac trimitere expresă la dispoziţiile Codului de procedură civilă privind cuprinsul hotărârii (art. 50 alin. (2) din Legea nr. 317/2004), încheierile reprezentând tot hotărâri, conform art. 234 din C. proc. civ.

Faţă de considerentele expuse în cele de mai sus, Înalta Curte constată că motivele de nelegalitate invocate de către recurentă cu privire la încheierea de şedinţă din 24 noiembrie 2022 sunt nefondate.

Prin criticile de netemeinicie formulate cu privire la încheierea din 24 noiembrie 2021, recurenta Inspecţia Judiciară invocă o greşită interpretare, de către instanţa disciplinară, a dispoziţiilor art. 341 alin. (2), art. 74 lit. b) şi c) C. proc. civ. şi ale art. 71 şi următoarele C. civ., precum şi a art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului redate în motivarea încheierii.

În esenţă, recurenta susţine că instanţa disciplinară: (i) a stabilit în mod neîntemeiat faptul că protecţia art. 8 din Convenţie ar fi aplicabilă şi comunicărilor purtate în cadrul activităţilor profesionale, în timp ce, într-o interpretarea corectă, art. 8 din Convenţie s-ar aplica şi în ceea ce priveşte sediul profesional al unei persoane, dar numai în măsura în care aceasta îşi desfăşoară o bună parte a activităţii private în acel spaţiu; (ii) instanţa de disciplină a stabilit că proba cu înregistrarea audio-video a şedinţei de lucru din 30 martie 2017 a fost obţinută prin încălcarea legii, dar nu a precizat care sunt actele normative încălcate; (iii) secţia pentru procurori în materie disciplinară şi-a motivat soluţia de respingere a mijlocului de probă fundamentându-se exclusiv pe concluziile a două rapoarte de constatare tehnico-ştiinţifică efectuate asupra acestor înregistrări în două dosare penale, în condiţiile în care niciunul dintre cele două rapoarte nu concluzionează că înregistrările ar fi fost trucate, că afirmaţiile făcute nu ar corespunde realităţii, ci doar că înregistrările respective ar fi fost alterate din perspectiva operaţiunilor de înregistrare de pe suportul original pe alţi suporţi, aspect ce nu atestă modificarea sensului cuvintelor şi denaturarea frazelor; (iv) nu există nicio dispoziţie legală care să condiţioneze validitatea unei înregistrări de stabilirea identităţii autorului înregistrărilor.

Din examinarea lucrărilor cauzei raportat la dispoziţiile legale aplicabile şi la jurisprudenţa relevantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, Înalta Curte constată că se situează sub protecţia art. 8 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi activităţile desfăşurate/comunicările realizate în cadrul sediului profesional, la "locul de muncă" (Hotărârea din 27 septembrie 2005, C. şi alţii împotriva Finlandei, Hotărârea din 16 noiembrie 1992, Niemietz împotriva Germaniei, Hotărârea din 12 iunie 2007, Frerot împotriva Franţei, Hotărârea din 6 decembrie 2012, Michaud împotriva Franţei). Cu toate acestea, art. 8 se aplică şi în spaţiul sediului profesional al unei persoane în măsura în care aceasta îşi desfăşoară o bună parte a vieţii sale private în acel spaţiu, însă nu protejează activitatea profesională în cadrul societăţii comerciale sau a instituţiei publice, ci intimitatea persoanei fizice la locul său de muncă. Prin urmare, nu va constitui o ingerinţă în viaţă privată urmărirea modului în care persoana ce exercită funcţii publice îşi îndeplineşte atribuţiile de serviciu.

Sediul DNA, în care a avut loc şedinţa de lucru din 30 martie 2017, precum şi natura comunicărilor purtate, deşi exclud posibilitatea asocierii acestora cu un eventual caracter public al şedinţei la care se referă înregistrările audio-video difuzate pe postul de televiziune R., nu intră în sfera vieţii private, astfel cum este definită şi ocrotită de art. 8 din Convenţie, întrucât constituie comunicări purtate în cadrul activităţilor profesionale, iar problema legalităţii difuzării lor excedează analizei valabilităţii înregistrării ca probă materială în cauză.

Vor fi reţinute ca nefondate, însă, criticile recurentei cu privire la fundamentul înlăturării probei cu înregistrările audio-video ale şedinţei din 30 martie 2017 reprezentat de cele 2 rapoarte de constatare tehnico-ştiinţifică efectuate în dosarele penale nr. x/2017 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casatie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică şi dosarul nr. x/2017 al DNA.

Faptul că recurenta a interpretat în mod eronat concluziile rapoartelor mai sus-menţionate, depunându-le la dosarul disciplinar cu intenţia de a fundamenta caracterul real al afirmaţiilor făcute de către persoana cercetată nu reprezintă un argument de natură a înlătura rezultatele celor două rapoarte de constatare, care au fost în mod corect validate de către instanţa disciplinară.

În condiţile în care, în cadrul rapoartelor mai sus-menţionate, care au avut drept obiectiv specific, printre altele, să stabilească "dacă înregistrările puse la dispoziţie sunt autentice sau au fost editate", se arată că înregistrările audio ale şedinţei din 30 martie 2017 puse la dispoziţie "nu sunt autentice, deoarece au suferit cel puţin o modificare de tip conversie într-un moment ulterior evenimentelor pe care le conţin, respectiv în momentul creării Audio CD-ului"; "(…) nu sunt autentice, deorece în conţinutul acestora am identificat elemente caracteristice de editare (modificări ale conţinututlui înregistrării) (…)"; "eşantioanele de voce şi vorbire existente în cadrul celor trei înregistrări nu pot face obiectul unei examinări comparative în vederea recunoaşterii vorbitorului (…)"; "nu putem stabili cu ce mijloc tehnic (hardware/software) s-au realizat cele trei înregistrări puse la dispoziţie"; "înregistrarea primară a suferit mai multe editări şi reînregistrări succesive" şi, în concluzie, aceasta a dus la "obţinerea unor înregistrări alterate", criticile formulate de recurentă, bazate exclusiv pe propria interpretare a constatărilor tehnico-ştiinţifice, aşa cum au fost redate anterior, nu sunt în măsură să demonstreze validitatea probelor cu înregistrările audio-video supuse analizei. Această concluzie, coroborată cu împrejurarea că nu a putut fi identificată persoana care a efectuat înregistrarea şi care ar fi putut prezenta varianta originară, needitată a acesteia, împrejurare care ar fi ajutat la verificarea veridicităţii probei, determină justeţea măsurii de înlăturare a acestei dovezi din ansamblul sistemului probator.

Prin urmare, Înalta Curte reţine că soluţia instanţei disciplinare, de admitere a excepţiei inadmisibilităţii mijlocului de probă constând în înregistrările audio-video ale şedinţei de lucru din 30 martie 2017, desfăşurate la sediul DNA, este legală şi întemeiată, criticile formulate de către recurentă sub acest aspect nefiind susţinute de probele administrate în cauză coroborate cu dispoziţiile legale şi regulamentare aplicabile.

Cu privire la criticile formulate de către recurenta Inspecţia Judiciară împotriva hotărârii nr. 14P din 8 decembrie 2021, urmare a examinării celorlalte motive de recurs invocate de către recurentă, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine că argumentele dezvoltate de către aceasta în cererea de recurs vizează încălcarea normelor de drept substanţial, în sensul că recurenta susţine întrunirea, în cauză, a elementelor constitutive ale abaterilor disciplinare reţinute în sarcina intimatei A., respectiv abaterile disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a), lit. c) şi lit. m) teza a II-a din Legea nr. 99/2003.

Cum motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material" - invocat de recurentă ca temei de drept al recursului, vizează situaţiile în care instanţa aplică un act normativ care nu este incident în pricina dedusă judecăţii, dă eficienţă unei norme generale în condiţiile existenţei unei norme speciale aplicabile, dă o interpretare greşită textului de lege aplicabil în cauză, Înalta Curte reţine că aceste aspecte nu se verifică în cauză.

Înalta Curte constată că, procedând la analiza întrunirii în cauză a elementelor constitutive ale abaterilor disciplinare imputate intimatei, instanţa disciplinară a avut în vedere admiterea, prin încheierea din 24 noiembrie 2021, a excepţiei inadmisibilităţii mijocului de probă constând în înregistrările audio-video ale şedinţei de lucru din 30 martie 2017, înlăturând, în mod legal şi întemeiat, această probă. Astfel, analiza realizată de secţia pentru procurori în materie disciplinară, s-a raportat exclusiv la celelalte mijloace de probă, legal administrate, atât pe parcursul cercetării disiciplinare, cât şi în faza de judecată.

Prin hotărârea recurată, a fost respinsă ca neîntemeiată acţiunea disciplinară exercitată de Inspecţia Judiciară împotriva intimatei A., fost procuror-şef al DNA, în ceea ce priveşte săvârşirea abaterilor disciplinare prevazute de art. 99 lit. a), c) şi m) teza a II-a din Legea 303/2004, constatându-se că nu sunt întrunite cumulativ condiţiile prevăzute pentru antrenarea răspunderii disciplinare.

Cu privire la abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004

În circumstanţele cauzei, s-a reţinut că nu sunt întrunite elementele constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, în conditiile în care abaterea disciplinară presupune întrunirea cumulativă a următoarelor condiţii: existenţa unei/unor manifestări a/ale unui magistrat săvârşite în exercitarea sau în afara exercitării atribuţiilor de serviciu, manifestările să fi avut loc în public sau să fi ajuns la cunoştinţa publicului, manifestările să aducă atingere onoarei sau probităţii profesionale ori prestigiului justiţiei, legătura de cauzalitate între aceste manifestări şi urmarea produsă să fie neîndoielnică.

Verificând întrunirea acestor condiţii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că fapta imputată intimatei prin acţiunea disciplinară exercitată constă în manifestări de natură a aduce atingere onoarei şi probităţii profesionale a magistraţilor-procurori din cadrul secţiei de combatere a infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie a DNA, precum şi prestigiului justiţiei, ce ar fi avut loc în cadrul unei şedinţe de lucru a procurorilor din cadrul secţiei mai sus-menţionate, din 30 martie 2017.

Prin hotărârea atacată, instanţa disciplinară a reţinut că, din probele administrate în mod legal în cauză (excluzând, aşa cum s-a arătat în cele de mai sus, înregistrările audio ale şedinţei din 30 martie 2017 ce au fost difuzate pe postul de televiziune R.) atât în faza cercetării disciplinare, cât şi în faza de judecată, s-a demonstrat că, în şedinţa operativă din 30 martie 2017, intimata A., în exercitarea atribuţiilor prevăzute de art. 7 din Regulamentul de ordine interioară al DNA, a dezbătut, în cadrul colectivului de procurori, obiective profesionale cu privire la cauzele aflate în lucru, sub aspectul operativităţii soluţionării acestora sau al ritmicităţii administrării probelor, al respectării normelor de procedură penală, al efectelor deciziei Curţii Constituţionale în dosarele având ca obiect infracţiunea de abuz în serviciu, adoptând o conduită profesională corespunzătoare funcţiei manageriale deţinute.

Înalta Curte constată că, în ceea ce priveşte abaterea disciplinară reglementată de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004 imputată intimatei, criticile din recurs vizează, în esenţă, înlăturarea mijlocului de probă constând în înregistrările audio-video anterior menţionate, care, în opinia recurentei, s-a fundamentat pe argumente greşite. Astfel, pornind de la ipoteza legalităţii şi veridicităţii probei cu înregistrările audio-video, recurenta invocă nevalorificarea acestei probe prioritar în raport cu declaraţiile majorităţii martorilor audiaţi în cauză, arătând că, din evaluarea tuturor probelor administrate în cauză, în ansamblul lor, ar rezulta săvârşirea, de către intimată, a abaterii disciplinare reglementate de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004.

Pornind de la premisa legalităţii soluţiei instanţei disciplinare, de înlăturare a mijlocului de probă constând în înregistrarea audio a şedinţei din 30 martie 2017 de la sediul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Înalta Curte reţine că în mod corect instanţa disciplinară a apreciat, pe baza probelor testimoniale administrate în cauză, că elementele materiale ale abaterii disciplinare nu se confirmă, fiind înlăturate, ca subiective, declaraţiile de martor ale autorilor sesizării, dată fiind împrejurarea revocării lor din funcţie prin ordinul intimatei, astfel că simpla susţinere contrară a recurentei nu poate fi aptă a modifica raţionamentul care a stat la baza pronunţării soluţiei de către instanţa disciplinară.

Cu privire la abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. c) din Legea nr. 303/2004

În jurisprudenţa cristalizată a Completului de 5 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a stabilit că, în sensul prevederilor art. 99 lit. c) din Legea nr. 303/2004, prin "atitudine nedemnă" se înţeleg comportamentele contrare obligaţiilor impuse magistratului de a avea relaţii bazate pe respect şi bună-credinţă, de a manifesta o conduită decentă şi civilizată, de a da dovadă de calm, răbdare şi politeţe în relaţiile de serviciu, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 4 alin. (1) şi art. 90 din Legea nr. 303/2004, art. 104 din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, art. 17 din Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor şi art. 5 alin. (2) lit. b), d) şi e) din Regulamentul instanţelor judecătoreşti, şi care prezintă o anumită gravitate (decizia nr. 26 din 4 februarie 2019; decizia nr. 242 din 4 noiembrie 2019; decizia nr. 21 din 1 februarie 2021; decizia nr. 352 din 22 noiembrie 2021).

Faptele imputate intimatei de către Inspecţia Judiciară constau în transmiterea de către aceasta, în calitate de procuror-şef al DNA, la 20 iunie 2017, a unui email adresat procurorilor din cadrul DNA, prin sistemul Outlook, care, prin conţinut, reliefa o atitudine nedemnă faţă de colegii destinatari.

Pentru pronunţarea soluţiei de respingere a acţiunii disciplinare exercitate pentru săvârşirea, de către intimată, a abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. c) din Legea nr. 303/2004, secţia pentru procurori în materie disciplinară a reţinut că email-ul respectiv, atribuit intimatei, nu a fost identificat în format original, ci doar într-o copie format text "word", neasumată de către aceasta şi neconfirmată de către persoanele audiate în calitate de martori.

Astfel, acestea din urmă au confirmat primirea unui email din partea intimatei la 20 iunie 2017 sau în perioada respectivă, însă opiniile convergente ale marii majorităţi a martorilor audiaţi au fost în sensul că, prin conţinutul său, această comunicare nu a fost de natură a leza onoarea şi reputaţia lor profesională, mesajul intimatei încadrându-se în standardele de conduită impuse magistraţilor, prin raportare la evenimentele în desfăşurare, generate de apariţia în spaţiul public a unor înregistrări dintr-o şedinţă operativă a DNA.

În cauză, probatoriul administrat reflectă, aşa cum s-a reţinut cu just temei în hotărârea atacată, că principalul mijloc de probă invocat de către Inspecţia Judiciară şi depus de către persoanele care au formulat sesizarea, respectiv copia în format text "word" a unui email atribuit intimatei A., neconfirmat în privinţa conţinutului nici de instituţia depozitară, nici de către emitent, şi nici de către destinatari, cu excepţia autorilor sesizării, nu are suficientă forţă probatorie, în economia probatoriului administrat în cauză, fiind, de altfel, contrazis de declaraţiile tuturor celorlalţi martori audiaţi în cauză.

Este lipsită de relevanţă critica formulată de recurentă cu privire la greşita menţionare, de către instanţa disciplinară, a principiului in dubio pro reo, faţă de certitudinea faptului că probele administrate în cauză nu s-au dovedit apte să creeze convingerea, dincolo de orice dubiu, a îndeplinirii condiţiilor necesare pentru atragerea răspunderii disciplinare a intimatei.

Înalta Curte constată că singurul argument invocat de către recurentă în susţinerea înlăturării de la aplicare a principiului juridic menţionat în cele de mai sus este acela că acest principiu reprezintă o regulă de bază a procesului penal obiectivată în prezumţia de nevinovăţie, pe când, în faţa secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii care judecă în materie disciplinară, procedura administrativă se completează cu dispoziţiile C. proc. civ., ce nu reglementează ca principiu fundamental al procesului civil regula in dubio pro reo.

Deşi, în principiu, susţinerea recurentei este reală, principiul in dubio pro reo găsindu-şi consacrarea în dreptul pozitiv în materie penală, el poate avea valoarea unui principiu general de drept în materia probelor, atunci când proba administrată nu este concludentă în ceea ce priveşte teza probatorie pe care o susţine şi nu poate fi reţinută. Această interpretare nu poate fi înlăturată nici în ceea ce priveşte răspunderea disciplinară a salariatului, în general, şi a răspunderii disciplinare a magistratului, în mod particular, revenind angajatorului sarcina probei tuturor elementelor necesare pentru a fi atras acest tip de răspundere în persoana angajatului căruia i se impută săvârşirea unei abateri (art. 272 din Codul muncii), iar depăşirea oricărei îndoieli rezonabile trebuie să aibă, ca suport, administrarea şi examinarea întregului probatoriu, respectiv să se întemeieze exclusiv pe probe evaluate în întregime şi coroborate, dată fiind finalitatea procedurii, aceea de aplicare a unei sancţiuni disciplinare.

Chiar dispoziţiile Codului de procedură civilă invocat de către recurentă în suţinerea acestui motiv de recurs prevăd, în cadrul art. 249:

"Cel care face o susţinere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege."

Or, în cauză, reclamanta este Inspecţia Judiciară, care, prin acţiunea disciplinară exercitată, solicită sancţionarea intimatei pentru săvârşirea unor fapte despre care se susţine că ar intra în conţinutul abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. c) din Legea nr. 303/2004.

În acord cu instanţa disciplinară, în urma examinării cererilor părţilor în raport cu dispoziţiile legale aplicabile, precum şi a probatoriului administrat în mod legal în cauză, în ansamblul său, Înalta Curte reţine că, în speţă, nu a fost dovedită, dincolo de orice dubiu, prin probe directe şi nemijlocite, săvârşirea, de către intimată, a abaterii disciplinare imputate. Din contră, probele administrate au relevat faptul că subiectul pasiv principal al presupusei abateri disciplinare (reprezentat de colegii magistratului cercetat disciplinar), a infirmat existenţa oricăror manifestări ale persoanei cercetate disciplinar, care ar putea fi circumscrise faptelor ce constituie elementul material al abaterii disciplinare analizate.

De asemenea, Înalta Curte constată ca fiind corect raţionamentul instanţei disciplinare, care, faţă de împrejurarea că, prin Ordinul nr. 301/05.07.2017 şi Ordinul nr. 300/05.07.2017, emise în baza avizului favorabil al secţiei pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii, dat prin Hotărârile nr. 525/2017 şi, respectiv, nr. 524/2017, procurorul-şef al DNA, intimata din prezenta cauză, a dispus revocarea procurorilor P. şi Q. (autori ai sesizării formulate în cauză) din funcţia de procuror la DNA - nivel central, începând cu 5 iulie 2017, a dat eficienţă art. 264 C. proc. civ., reţinând poziţia evident subiectivă a celor doi procurori mai sus - menţionaţi (aflată în contradicţie cu depoziţiile tuturor celorlalţi martori audiaţi în cauză, respectiv 12 procurori din cadrul DNA - nivel central, destinatari ai comunicării în discuţie).

Înalta Curte reţine faptul că, potrivit regulii general valabile în materia aprecierii probelor, probele nu au o valoare dinainte stabilită (art. 264 alin. (2) Cod procedură civilă).

Înalta Curte face trimitere la dispoziţiile art. 324 C. proc. civ., care prevăd că, în aprecierea declaraţiilor martorilor, instanţa va ţine seama de sinceritatea acestora şi de împrejurările în care au luat cunoştinţă de faptele ce fac obiectul declaraţiei respective.

Referitor la cele relatate în concret de martorii audiaţi în faţa secţiei pentru procurori în materie disciplinară, critica recurentei la adresa hotărârii instanţei disciplinare nu reprezintă altceva decât o simplă negaţie, lipsită de aptitudinea de a înlătura valoarea probatorie ce rezultă din declaraţiile convergente ale majorităţii martorilor, în absenţa oricărui alt argument de natură a reliefa lipsa de credibilitate sau eroarea în care s-au aflat aceştia cu privire la cele relatate.

Aşa cum s-a arătat mai sus, valoarea probatorie a declaraţiei de martor decurge din evaluarea realizată de judecător, în concret, asupra veridicităţii şi verosimilităţii aspectelor relatate de martor, prin luarea în considerare a tuturor circumstanţelor subiective şi obiective ale cauzei, astfel că, dacă judecătorului îi incumbă obligaţia de a înlătura numai motivat proba testimonială administrată în cauză (ca de altfel orice alt mijloc de probă), în egală măsură partea interesată să conteste valoarea probatorie a declaraţiei unuia sau mai multor martori are obligaţia de a "motiva" critica sa, simplul dezacord cu privire la cele relatate de martor nefiind suficient pentru înlăturarea din ansamblul materialului probator a declaraţiilor în discuţie (decizia nr. 251 din 28 iunie 2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători).

În concluzie, în privinţa elementelor constitutive ale abaterii disciplinare menţionate, Înalta Curte constată că susţinerile recurentei sunt contrazise de actele şi lucrările dosarului.

Cu privire la abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. m) teza a II-a din Legea nr. 303/2004

Abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. m) teza a II-a din Legea nr. 303/2004 presupune: (i) existenţa unei obligaţii cu caracter administrativ prevăzute de lege sau de regulament în sarcina magistratului; (ii) nerespectarea de către magistrat a obligaţiei respective; (iii) nerespectarea să aibă caracter nejustificat.

În jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în materia răspunderii disciplinare a magistraţilor, s-a reţinut că latura obiectivă a acestei abateri disciplinare constă fie într-o acţiune, fie într-o inacţiune neconformă cu obligaţia impusă prin lege sau regulament, atât timp cât conduita neconformă nu constituie latura obiectivă a unei alte abateri disciplinare speciale reglementate de art. 99 din Legea nr. 303/2004, precizarea fiind justificată întrucât, spre exemplu, încălcarea prevederilor legale referitoare la incompatibilităţi şi interdicţii, reprezintă tot o nerespectare a unei obligaţii prescrise de lege, însă o asemenea faptă este analizată din perspectiva abaterii reglementate de art. 99 lit. b) din lege, iar nu din perspectiva abaterii reglementate de art. 99 lit. m) teza a doua din lege (decizia nr. 171 din 10 mai 2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători)

Sub aspectul laturii subiective, specificul acestei abateri este dat de faptul că nerespectarea obligaţiei cu caracter administrativ prevăzute de lege sau de regulament are caracter nejustificat. Existenţa caracterului nejustificat al conduitei neconforme se analizează în raport cu circumstanţele concrete ale situaţiei de fapt.

Fapta imputată intimatei, prin acţiunea exercitată în cauză de către Inspecţia Judiciară, constă în încălcarea dispoziţiilor art. 7 lit. b) din Regulamentul de ordine interioară al DNA, aprobat prin Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 1643/C din 15 mai 2015, publicat în Monitorul Oficial al României nr. 350 din 21 mai 2015, prin desemnarea, la 19 iunie 2017, prin rezoluţie olografă, în calitate de procuror de caz în dosarul nr. x/2017 aflat pe rolul DNA, secţia de combatere a corupţiei, a intimatului B., la momentul respectiv, procuror-şef adjunct al DNA, în condiţiile în care acesta din urmă s-ar fi aflat într-o vădită stare de incompatibilitate, faţă de participarea acestuia la şedinţa de lucru din 30 martie 2017.

Deopotrivă, prin acţiunea disciplinară s-au invocat şi încălcări ale dispoziţiilor art. 64 lit. f) cu referire la art. 65 alin. (1) C. proc. pen., cât şi ale art. 114 C. proc. pen., faţă de faptul că intimatul B., fiind prezent la şedinţa de lucru din 30 martie 2017, ar fi putut avea calitatea de martor în cauza respectivă, precum şi atingeri aduse pricipiilor legalităţii, imparţialităţii şi regulilor fundamentale prevăzute de art. 1 alin. (5), art. 16 alin. (1) şi (2), art. 20, art. 21 alin. (3), art. 132 alin. (1) din Constituţia României, republicată, art. 1, art. 2, art. 4, art. 5, art. 7 C. proc. pen., art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului, precum şi prestigiului şi credibilităţii actului de justiţie.

Prin hotărârea pronunţată în prezenta cauză, instanţa disciplinară a reţinut că, în circumstanţele concrete ale speţei, nu poate fi pusă în discuţie o eventuală incompatibilitate în exercitarea atribuţiilor de serviciu în sarcina procurorilor B. şi T..

Considerentele care au fundamentat soluţia instanţei disciplinare de respingere a acţiunii disciplinare cu privire la săvârşirea, de către intimată, a abaterii prevăzute de art. 99 lit. m) teza a II-a din Legea nr. 303/2004 vizează, în esenţă, următoarele aspecte: faţă de dispoziţiile art. 64 alin. (1) lit. f) coroborate cu cele ale art. 65 alin. (1) C. proc. pen., prin raportare la dispoziţiile art. 66 din acelaşi cod, dacă procurorul de caz, respectiv intimatul B., ar fi apreciat că există un motiv de incompatibilitate în privinţa sa, ar fi putut învedera procurorului ierarhic superior, intimata A., incidentul respectiv; dispoziţiile mai sus-menţionate ale C. proc. pen. cu privire la incidentul incompatibilităţii sunt norme de ordine publică, de strictă interpretare şi aplicare, care nu pot fi extinse prin analogie la altă situaţie; repartizarea cauzei procurorului B. s-a realizat anterior etapei începerii urmăririi penale in rem; dispoziţiile art. 114 C. proc. pen. nu au aplicabilitate în cauză, întrucât acestea au în vedere calitatea de expert, avocat, mediator, reprezentant sau alt subiect procesual principal, or procurorul nu are niciuna dintre calităţile menţionate de articolul de lege.

În cadrul considerentelor menţionate, instanţa disciplinară a avut în vedere, de asemenea, şi hotărârea nr. 11 P din 16 septembrie 2020, pronunţată de secţia pentru procurori în materie disciplinară în dosarul nr. x/2020 (cauză disjunsă din dosarul nr. x/2018), definitivă prin decizia nr. 53 din 1 martie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2020 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători, prin care s-a dispus respingerea acţiunii disciplinare exercitate împotriva intimatului B. pentru săvârşirea abaterii disiplinare prevăzute de art. 99 lit. i) teza I din Legea nr. 303/2004, ca neîntemeiată, apreciindu-se că nu a fost identificat niciun motiv de incompatibilitate a acestuia cu ocazia instrumentării dosarului penal nr. x/2017 aflat pe rolul DNA.

Criticile formulate de recurentă cu privire la greşita respingere a acţiunii disciplinare sub aspectul abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. m) teza a II-a din Legea nr. 303/2004 vizează aplicarea eronată, de către instanţa disciplinară, a dispoziţiilor art. 114 Cod procedură penală, grefându-se pe regula întâietăţii calităţii de martor faţă de cea de procuror în cauza respectivă, fără a a prezenta relevanţă obiectul investigaţiei penale sau etapele procesuale până la finalizarea urmăririi penale.

Apărările recurentei nu demonstrează, însă, contrariul aspectelor reţinute de instanţa de disciplină în privinţa neîntrunirii cumulative a condiţiilor prevăzute de lege pentru a se putea dispune angajarea răspunderii disiciplinare a intimatei din prezenta cauză, din persectiva abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. m) teza a II-a din Legea nr. 303/2004.

Contrar susţinerilor recurentei, instanţa disciplinară a realizat o analiză pertinentă şi judicioasă a materialului probator şi a circumstanţelor concrete ale cauzei în raport cu dispoziţiile legale aplicabile, constatând în mod corect că în respectiva etapă a cercetării penale - urmărirea penală in rem - nu putea fi ridicată problema incompatibilităţii pentru motivul prevăzut de art. 64 alin. (1) lit. f) Cod procedură penală, neputând fi identificaţi, la acel moment, prezumtivii titulari ai dreptului reglementat de art. 67 alin. (1) Cod procedură civilă.

De asemenea, în acord cu secţia pentru procurori în materie disciplinară, Înalta Curte are in vedere faptul că în acelaşi sens a statuat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători prin decizia nr. 53 din 1 martie 2021, în ceea ce priveşte pretinsa incompatibilitate a intimatului B. în instrumentarea dosarului penal nr. x/2017, soluţia fiind validată si de aspecte reţinute în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului:

"36. Astfel, în jurisprudenţa CEDO (Hotărârea din 17 decembrie 2004, pronunţată în Cauza Pedersen şi Baadsgaard împotriva Danemarcei, pct. 44) şi în jurisprudenţa Curţii Constituţionale (Decizia nr. 141/1999; Decizia nr. 236/2016, pct. 50-51), s-a reţinut că nu se ridică problema garanţiilor procesuale ce ţin de dreptul la un proces echitabil, printre care şi imparţialitatea magistratului, înainte ca făptuitorul să aibă calitatea procesuală de învinuit sau inculpat în urma unei înştiinţări oficiale cu privire la acţiuni întreprinse împotriva sa de către autorităţile judiciare. 37. În acelaşi sens, CEDO a statuat că nu se ridică problema lipsei de imparţialitate în ipoteza în care magistratul a realizat numai "interogarea martorilor, fără a aprecia probele şi fără a trage vreo concluzie" (Bulut împotriva Austriei, pct. 33-34) ori a pronunţat decizii formale şi procedurale, o asemenea problemă fiind luată în discuţie în etapele procedurii în care "magistratul s-a pronunţat cu privire la vinovăţia acuzatului" (Gomez de Liano y Botella împotriva Spaniei, pct. 67-72). 38. Or, susţinerile recurentei nu pot fi primite, întrucât jurisprudenţa indicată este pe deplin aplicabilă în circumstanţele cauzei de faţă, întrucât actele întocmite de pârât în dosarul penal nr. x/2017 - enumerate la pct. 5 (v) din prezenta decizie - reprezintă activităţi realizate în scopul strângerii probelor cu privire la existenţa infracţiunii şi pentru identificarea persoanelor care au săvârşit-o, fiind acte procedurale care se situează anterior notificării oficiale a persoanelor care au calitatea de acuzat. (…). 41. Totodată, nu pot fi primite nici susţinerile prin care recurenta argumentează existenţa stării de incompatibilitate prin raportare la nerespectarea dispoziţiilor art. 114 alin. (1) din C. proc. pen.. Sub acest aspect, se reţine că dispoziţiile respective se referă la calitatea de expert, avocat, mediator, reprezentat sau alt subiect procesual principal, iar nu la calitatea de procuror, care este participant în procesul penal şi nu are niciuna dintre calităţile respective.".

Prin urmare, nu se poate reţine în sarcina procurorului ierarhic superior abaterea disciplinară a desemnării unui procuror incompatibil pentru investigarea unui caz, de vreme ce însuşi procurorul de caz nu a fost considerat în stare de incompatibilitate, în urma controlului de legalitate efectuat de o instanţă disciplinară în cadrul unei proceduri judiciare îndreptate împotriva acestuia.

Pentru toate considerentele arătate, Înalta Curte constată că, în mod legal şi temeinic, instanţa disciplinară a reţinut că nu sunt întrunite elementele constitutive ale abaterilor disciplinare imputate intimatei A., astfel că, nefiind identificate motive de reformare a hotărârii atacate, va fi respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Inspecţia Judiciară.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Inspecţia Judiciară împotriva încheierii din 24 noiembrie 2021 şi a hotărârii nr. 14P din 8 decembrie 2021 pronunţate de Consiliul Superior al Magistraturii, secţia pentru procurori în materie disciplinară, în dosarul nr. x/2018, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 septembrie 2022.