Asupra cauzei de faţă, reţine următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bistriţa-Năsăud la 29 ianuarie 2020, sub nr. x/2020, reclamanta A. S.R.L., prin administrator special B., a chemat în judecată pe pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca - Serviciul Soluţionare Contestaţii şi Administraţia Judeţeană pentru Contribuabili Mijlocii constituită la nivelul Regiunii Cluj, solicitând anularea deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. 683 din 17 decembrie 2019 emise de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca - Serviciul Soluţionare Contestaţii şi, pe cale de consecinţă, anularea deciziei de impunere nr. x din 27 martie 2018, emisă de Administraţia Judeţeană pentru Contribuabili Mijlocii constituită la nivelul Regiunii Cluj, iar în subsidiar, să constate caducitatea deciziei de impunere.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1, art. 7, art. 8 şi art. 18 din Legea nr. 554/2004 şi art. 281 Codul de procedură fiscală.
Prin sentinţa civilă nr. 200 din 28 mai 2021, Tribunalul Bistriţa-Năsăud, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea, ca nefondată.
Prin decizia civilă nr. 174 din 11 februarie 2022, Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal a respins recursul declarat împotriva acestei decizii.
Cererea de revizuire
Împotriva deciziei pronunţate în recurs, reclamanta a formulat cerere de revizuire, solicitând anularea hotărârii atacate, invocând motivul contrarietăţii de hotărâri şi motivul încălcării principiului priorităţii dreptului Uniunii Europene.
Cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene
În cadrul dosarului de revizuire, cu nr. x/2022, revizuenta a depus cerere de sesizare Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, prin care a învederat că, în prezentul litigiu, contrarietatea vizează hotărâri pronunţate în proceduri diferite, care însă se referă la o chestiune litigioasă de natură fiscală. Or, la nivel naţional, există două soluţii radical diferite cu privire la aceeaşi chestiune litigioasă, iar principiul securităţii juridice se opune unei asemenea interpretări.
Mai arată că legiuitorul ar trebui să clarifice expressis verbis cum pot fi conciliate două proceduri contradictorii, în care se dezbate aceeaşi chestiune litigioasă.
Hotărârea recurată
Prin Decizia nr. 1756 din 27 septembrie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a respins cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu întrebarea preliminară şi cererea de revizuire formulată de revizuenta A. S.R.L., prin administrator special B., împotriva deciziei civile nr. 174 din 11 februarie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal.
În motivarea soluţiei de respingere a cererii de sesizare, instanţa a reţinut că prevederile art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene instituie obligaţia instanţelor naţionale, care judeca în ultim grad de jurisdicţie, să sesizeze Curtea de Justiţie a Uniunii Europene numai atunci când apreciază că este necesară o dezlegare asupra unei norme de drept european. Or, în prezenta cauză, instanţa a constatat că nu este necesară o astfel de dezlegare, deoarece principiul securităţii juridice este clar, fiind consacrat în toate sistemele de drept europene şi cristalizat în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.
În considerentele soluţiei de respingere a cererii de revizuire, instanţa a reţinut că în primul proces a fost respinsă contestaţia împotriva refuzului administratorului judiciar de a înscrie la masa credală respectivele creanţele pretinse în temeiul deciziei de impunere nr. x din 27 martie 2018 şi a deciziei de calcul accesorii nr. 7269 din 3 aprilie 2018, această soluţie fiind menţinută în apel.
În al doilea proces a fost respinsă acţiunea prin care s-a solicitat atât anularea deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. 683 din 17 decembrie 2019 şi a deciziei de impunere nr. x din 27 martie 2018, cât şi constatarea caducităţii deciziei de impunere, soluţia fiind menţinută în apel.
Ca urmare, instanţa a constatat, din analiza comparativă a dezlegărilor date în cele două procese, ca acestea au vizat chestiuni diferite.
Astfel, în primul litigiu a fost tranşată chestiunea referitoare la valorificarea în procedura insolvenţei a creanţelor izvorâte din deciziile fiscale.
Cu alte cuvinte, statuările din primul proces au vizat aspecte referitoare la executorialitatea deciziilor fiscale în cadrul procedurii insolvenţei.
În schimb, instanţele de contencios administrativ învestite cu soluţionarea celui de-al doilea proces au analizat legalitatea deciziilor fiscale. În aceste condiţii, lipsirea de executorialitate în procedura insolvenţei a deciziilor fiscale nu împiedică instanţele de contencios administrativ să analizeze legalitatea acestor decizii.
În consecinţă, statuările din al doilea proces cu privire la valabilitatea deciziilor fiscale nu intră în contradicţie cu statuările din primul litigiu referitoare la imposibilitatea valorificării creanţelor rezultate din aceste decizii.
În plus, în al doilea proces a fost invocată caducitatea deciziei de impunere prin raportare la hotărârile date în primul proces, statuându-se că această chestiune excedează cadrului procesului circumscris de procedura administrativă şi a procedurii în faţa instanţei de contencios administrativ.
Recursul
Împotriva acestei decizii, revizuenta A. S.R.L., prin administrator special B. a formulat recurs; calea de atac a fost însuşită ulterior de administrator judiciar C.I.I. C..
Recursul a fost întemeiat în drept pe art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.
Subsumat pct. 5 al art. 488 C. proc. civ., recurenta a susţinut că instanţa de revizuire nu ar fi analizat incidenţa autorităţii de lucru judecat, ci greşit a reţinut că instanţa de recurs ar fi analizat efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat din cadrul litigiului grefat pe procedura insolvenţei.
Recurenta a detaliat, arătând că a învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu un capăt de cerere în constatarea caducităţii deciziei de impunere, în baza refuzului nejustificat al autorităţii publice (organul fiscal învestit cu soluţionarea contestaţiei) de a analiza motivul de nelegalitate circumscris caducităţii deciziei de impunere. Prin hotărârea de la fond şi prin cea din recurs, pronunţate în litigiul fiscal, Tribunalul Bistriţa Năsăud şi Curtea de Apel Cluj au reţinut că nu pot constata caducitatea.
Prin cererea de revizuire, recurenta nu a urmărit reformarea hotărârii instanţei de contencios fiscal, din moment ce aceasta nu a analizat şi nu a putut analiza pe fond, nefiind învestită cu acest lucru, efectul pozitiv al lucrului judecat anterior, în procedura judiciară a insolvenţei.
Recurenta a mai susţinut şi contrarietatea hotărârilor judecătoreşti invocate. Astfel, efectele hotărârii judecătorului-sindic, validate de către instanţa de apel, sunt acelea că intimatele nu mai deţin o creanţă împotriva debitoarei, iar titlul care materializează creanţa fiscală - decizia de impunere - este ineficace. Pe de altă parte, efectele hotărârilor instanţelor de contencios fiscal sunt acelea că respectiva creanţă deţinută de intimate a fost stabilită în mod legal, iar titlul care materializează creanţa fiscală -decizia de impunere-este legal ca act administrativ fiscal, prin urmare este eficace.
Din această perspectivă, cele două hotărâri sunt vădit contradictorii, deoarece prima nu recunoaşte un drept de creanţă al organelor fiscale, cu consecinţa ineficacităţii (caducităţii) titlului de creanţă fiscală, iar cea de-a doua, ulterioară, menţine, deci evident recunoaşte acelaşi drept de creanţă, cu consecinţa eficacităţii titlului de creanţă fiscală.
Aceste aspecte au fost înlăturate de instanţa de revizuire, fiind greşit aplicate art. 5 alin. (1) pct. 19, art. 75 alin. (1), art. 100 alin. (1) lit. b), art. 114, art. 181 din Legea nr. 85/2014, art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, pct. 11.6 din Anexa la OPANAF nr. 3741/23.12.2015 privind aprobarea Instrucţiunilor pentru aplicarea titlului VIII din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, art. 431 alin. (2) şi art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Recurenta a detaliat care sunt efectele hotărârii pronunţate în procedura insolvenţei şi cele ale hotărârii pronunţate în procedura fiscală, apreciind că nu există nici un impediment în constatarea caducităţii în prezent.
A solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi admiterea cererii de revizuire, cu consecinţa anulării Deciziei nr. 174/11.02.2022 pronunţate de Curtea de Apel Cluj în dosarul nr. x/2020, pe motiv că încalcă autoritatea de lucru judecat a Deciziei nr. 531/22.10.2018, pronunţate de aceeaşi instanţă în dosarul nr. x/2018, prin care a fost menţinută sentinţa nr. 352/29.06.2018, a Tribunalului Bistriţa Năsăud.
În subsidiar, a solicitat schimbarea Deciziei nr. 174/11.02.2022 a Curţii de Apel Cluj în dosarul nr. x/2020, cu consecinţa admiterii recursului aşa cum a fost formulat şi obligarea intimatelor la plata cheltuielilor de judecată din toate ciclurile procesuale.
Cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene
La 27 februarie 2023, recurenta a depus cerere de înaintare a unor întrebări preliminare către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.
Prin această cerere, a solicitat şi suspendarea judecăţii cauzei, în temeiul art. 412 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. şi art. 2 din Legea nr. 340/2009.
Întrebarea adresată Curţii de Justiţie a Uniunii Europene este următoarea:
"Este contrară dreptului european pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti în contextul existenţei unei alte hotărâri judecătoreşti definitive, prin care s-a statuat asupra fondului aceleiaşi chestiuni litigioase, prin raportare la garanţiile conferite de principiul securităţii juridice?"
Recurenta a făcut un istoric al cauzei şi a susţinut că atât la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cât şi la nivelul curţilor de apel, s-a statuat în sensul că o nouă procedură nu poate avea loc cu privire la aceleaşi obligaţii fiscale, atât timp cât în procedura penală s-a analizat deja acest fapt, cu referire la decizia civilă nr. 4526 din 13.12.2018 în dosarul nr. x/2015.
Procedând în acest fel, apreciază că instanţele încalcă principiul european al securităţii juridice, ceea ce impune ca legislaţia să fie previzibilă, practica administrativă să fie consecventă, iar jurisprudenţa sa fie unitară.
În materie fiscală, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a vorbit în repetate rânduri despre obligaţia de asigurare a securităţii juridice în cazul regulilor susceptibile să producă consecinţe financiare, astfel încât cei vizaţi de aceste reguli să aibă cunoştinţă în mod exact despre întinderea obligaţiilor impuse de aceste reguli; cu referire la hotărârile Curţii pronunţate în afacerile 325/85 - Irlanda c. Comisiei 12,237/86 - Olanda c. Comisieil3, C-255/02 - Halifax şi alţii şi C-17/01 -Sudholzls.
De asemenea, a susţinut şi obligaţia instanţei de a suspenda judecata cauzei, în temeiul art. 412 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.
Apărările părţilor
Intimata ANAF a depus întâmpinare, prin care a solicitat admiterea excepţiei lipsei dovezii de reprezentant, respingerea cererii de recurs şi menţinerea deciziei recurate, respingerea petitului privind obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată.
La aceeaşi data, intimata a depus punct de vedere cu privire la cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, a solicitat respingerea cererii de sesizare, precum şi a cererii de suspendare a soluţionării cauzei.
Recurenta a depus răspuns la întâmpinarea intimatei.
II. Considerentele Înaltei Curţi
Înalta Curte va respinge excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant, invocată de intimata Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice, reţinând că la data de 13 februarie 2023 a fost înregistrat pe rolul acestei instanţe recursul declarat de revizuenta A. S.R.L. prin administrator special B., semnat de avocat D..
Ulterior, prin adresa din 14 februarie 2023, administrator judiciar C.I.I. C. şi-a însuşit recursul declarat şi a confirmat mandatul dat societăţii de avocatură E. pentru reprezentarea în faţa instanţei a debitoarei A. S.R.L., cum rezultă din înscrisul aflat la filele x.
Ca urmare, excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant invocată de intimată este nefondată şi urmează a fi respinsă.
Analizând cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, Înalta Curte constată următoarele:
În conformitate cu dispoziţiile art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (fostul art. 234 din Tratatul Comunităţilor Europene), Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este competentă să se pronunţe, cu titlu preliminar, cu privire la:
a) interpretarea tratatelor;
b) validitatea şi interpretarea actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii.
Alineatul 2 din text prevede posibilitatea unei instanţe dintr-un stat membru de a sesiza Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, dacă apreciază că o decizie în această privinţă este necesară în soluţionarea pricinii, iar în cazul în care chestiunea se invocă într-o cauză pendinte în faţa unei instanţe naţionale, ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanţă este obligată să sesizeze Curtea.
Însă, chiar şi în cazul instanţelor ale căror decizii nu sunt supuse niciunei căi de atac - cum este şi situaţia de faţă - acestora le revine competenţa de a decide dacă întrebările sunt relevante pentru soluţionarea litigiului, precum şi asupra conţinutului acestora.
Aşadar, simpla solicitare a părţii interesate de a se dispune sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu o întrebare preliminară nu implică automat sesizarea instanţei europene, instanţa naţională având libertatea de a evalua relevanţa unei astfel de cereri în contextul cauzei pe care o are de soluţionat.
Pentru sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu o cerere preliminară este necesar ca instanţa naţională să justifice de ce are nevoie de interpretarea unei dispoziţii din dreptul comunitar. Ca atare, instanţa trebuie să identifice în norma comunitară o problemă de interpretare, care să necesite intervenţia Curţii de Justiţie a Uniunii Europene; recurgerea la procedura preliminară este posibilă numai atunci când instanţa naţională are îndoieli cu privire la interpretarea corectă a normelor Uniunii, aplicabile în cauză.
Pe calea procedurală a întrebării preliminare, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene stabileşte semnificaţia normei comunitare, în scopul interpretării unitare a dreptului comunitar la nivelul Uniunii, competenţa aplicării concrete a normei revenind exclusiv instanţei naţionale. Întrebarea ce se poate adresa de către instanţa naţională vizează exclusiv probleme de interpretare, validitate sau aplicare a dreptului comunitar, iar nu aspecte legate de dreptul naţional sau elemente particulare ale speţei deduse judecăţii.
Atunci când se pronunţă asupra interpretării sau validităţii dreptului Uniunii, Curtea încearcă să ofere un răspuns util pentru soluţionarea litigiului principal, instanţei de trimitere revenindu-i sarcina de a deduce consecinţele concrete din răspunsul Curţii, înlăturând, dacă este cazul, aplicarea normei naţionale în discuţie.
Aplicând aceste consideraţii teoretice speţei de faţă, Înalta Curte constată că, în cuprinsul cererii de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, recurenta pune în discuţie aspecte legate de dreptul naţional, care revin spre competenţă Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, respectiv soluţionarea concretă a cererii de revizuire ce are ca temei de drept art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. aspectele vizând interpretarea, validitatea sau aplicarea dreptului comunitar nu sunt relevante pentru soluţionarea litigiului, respectiv pentru calea de atac a recursului dedus judecăţii, care este formulat împotriva unei hotărâri pronunţate în soluţionarea unei cereri de revizuire.
Ca urmare, în prezenta cauză nu este necesară o astfel de dezlegare, deoarece principiul securităţii juridice este clar, fiind consacrat în toate sistemele de drept europene şi cristalizat în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, motiv pentru care cererea privind sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene formulată în cauză urmează a fi respinsă.
Ca efect al respingerii cererii de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, Înalta Curte va respinge şi cererea de suspendare a judecăţii întemeiată în drept pe art. 412 alin. (7) C. proc. civ.
Asupra cererii de revizuire, se reţin următoarele:
Analizând recursul dedus judecăţii, Înalta Curte constată că este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare.
În esenţă, subsumat motivelor de recurs invocate, principala critică din recurs vizează faptul că instanţa de revizuire nu ar fi analizat incidenţa autorităţii de lucru judecat, fiind greşit aplicate prevederile art. 431 alin. (2) şi 432 C. proc. civ.
Motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. reglementează ipoteza existenţei unor hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.
Astfel, potrivit dispoziţiilor invocate, "Revizuirea unei hotărâri pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă există hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri".
Invocarea normei de drept menţionate presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: existenţa unor hotărâri judecătoreşti definitive, care să fie potrivnice (contradictorii); hotărârile să fie date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite; cea de-a doua hotărâre să fie pronunţată cu nesocotirea autorităţii de lucru judecat; hotărârile să fie date în dosare diferite; în al doilea proces să nu se fi invocat excepţia autorităţii de lucru judecat sau, dacă a fost invocată, instanţa să fi omis să se pronunţe asupra ei; să se ceară anularea celei de-a doua hotărâri, deoarece aceasta a fost pronunţată cu încălcarea autorităţii de lucru judecat.
Conform art. 430 C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat este reglementată astfel:,,(1) Hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată. (2) Autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă. (3) Hotărârea judecătorească prin care se ia o măsură provizorie nu are autoritate de lucru judecat asupra fondului. (4) Când hotărârea este supusă apelului sau recursului, autoritatea de lucru judecat este provizorie. (5) Hotărârea atacată cu contestaţia în anulare sau revizuire îşi păstrează autoritatea de lucru judecat până ce va fi înlocuită cu o altă hotărâre".
Prin norma citată, s-a urmărit înlăturarea încălcării autorităţii de lucru judecat, atunci când instanţele au dat soluţii contrare în dosare diferite, atât în ceea ce priveşte efectul negativ, cât şi cel pozitiv, astfel cum reiese din interpretarea prevederilor art. 431 C. proc. civ.
Potrivit art. 431 alin. (2) C. proc. civ., "Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă".
În acest context, efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat presupune existenţa unui proces în desfăşurare, în cadrul căruia se impun dezlegările anterioare ale instanţei, spre deosebire de efectul negativ, reglementat de art. 431 alin. (1) C. proc. civ., care opreşte o nouă judecată în fond, în măsura în care există tripla identitate de elemente (părţi, obiect, cauză).
În jurisprudenţa referitoare la acest motiv de revizuire [a se vedea, cu titlu de exemplu, Deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători nr. 329 din 11 decembrie 2017 şi nr. 120 din 20 mai 2019], s-a reţinut că una dintre condiţiile de admisibilitate a cererii de revizuire pentru hotărâri definitive potrivnice este ca excepţia autorităţii de lucru judecat să nu fi fost invocată în al doilea proces ori, în ipoteza în care a fost invocată, instanţa să fi omis a se pronunţa asupra acesteia.
Este adevărat că art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. nu reglementează expressis verbis o asemenea condiţie de admisibilitate, însă această condiţionare derivă din faptul că, în cadrul acestei căi extraordinare de atac, instanţa de revizuire nu efectuează o analiză de legalitate şi temeinicie a hotărârii atacate cu revizuire, ca un corolar al principiului res judicata caracteristic hotărârilor judecătoreşti definitive.
În cauză, revizuenta susţine că decizia prin care instanţa de contencios administrativ a constatat valabilitatea deciziilor fiscale încalcă efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat al deciziei din primul proces, prin care s-a statuat că sumele înscrise în deciziile fiscale nu mai pot fi recuperate ca urmare a depunerii tardive a declaraţiei de creanţă în procedura insolvenţei; aşadar, Decizia nr. 174/2022 a Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal încalcă autoritatea de lucru judecat a Deciziei nr. 531/2018 a aceleiaşi instanţe.
În deplin acord cu instanţa de revizuire, Înalta Curte reţine, la rândul său, că statuările din al doilea proces cu privire la valabilitatea deciziilor fiscale nu intră în contradicţie cu statuările din primul proces.
Din cronologia evenimentelor, se constată că în primul proces a fost respinsă contestaţia împotriva refuzului administratorului judiciar de a înscrie la masa credală creanţele pretinse în temeiul deciziei de impunere nr. x din 27 martie 2018 şi a deciziei de calcul accesorii nr. 7269 din 3 aprilie 2018, această soluţie fiind menţinută în apel; deci, s-a tranşat chestiunea referitoare la valorificarea în procedura insolvenţei a creanţelor izvorâte din deciziile fiscale.
În al doilea proces, a fost respinsă acţiunea prin care s-a solicitat anularea deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. 683 din 17 decembrie 2019 şi a deciziei de impunere nr. x din 27 martie 2018, precum şi constatarea caducităţii deciziei de impunere, soluţia fiind menţinută în apel; aşadar, instanţa a fost învestită cu legalitatea deciziilor fiscale.
Aşa cum a detaliat şi instanţa de revizuire, lipsirea de executorialitate în procedura insolvenţei a deciziilor fiscale nu împiedica instanţele de contencios administrativ să analizeze legalitatea acestor decizii.
În plus, în al doilea litigiu a fost invocată caducitatea deciziei de impunere prin raportare la hotărârile date în primul proces, statuându-se că această chestiune excedează cadrului procesul circumscris de procedura administrativă şi a procedurii în faţa instanţei de contencios administrativ.
Procedând în acord cu dispoziţiile procedurale, instanţa de revizuire a concluzionat în sensul că în cadrul motivului de revizuire privind contrarietatea de hotărâri nu mai poate fi invocată nesocotirea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat ataşate unei hotărâri de care partea s-a prevalat şi a fost avută în vedere de instanţe în al doilea proces.
Această soluţie se impune întrucât în cadrul revizuirii nu se exercită un control judiciar asupra hotărârii date în al doilea proces, ci se verifică numai respectarea autorităţii de lucru judecat a hotărârilor din primul proces.
Din această perspectivă, este edificatoare jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în care s-a reţinut, cu referire la cererea de revizuire, că "unul dintre aspectele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii juridice, care impune, inter alia, ca, atunci când instanţele au pronunţat o soluţie definitivă, soluţia lor să nu poată fi repusă în discuţie (Brumărescu, citată mai sus, § 61). Securitatea juridică implică respectul pentru principiul res judicata, care constituie principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătoreşti. Acest principiu subliniază că nicio parte nu poate solicita revizuirea unei hotărâri definitive şi obligatorii doar pentru a obţine o nouă rejudecare a cauzei. Puterea de revizuire a instanţelor superioare ar trebui utilizată pentru a corecta erorile judiciare, şi nu pentru a se ajunge la o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu ar trebui tratată ca un apel deghizat […]. O îndepărtare de la acest principiu este justificată doar când devine necesară ca urmare a unor circumstanţe având un caracter substanţial şi obligatoriu (Cauza Mitrea împotriva României, Hotărârea din 29 iulie 2008, definitivă la 1 decembrie 2008, §23-24, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 855 din 21 decembrie 2010)".
În acelaşi sens, se reţine că, în actualul stadiu procesual, în cadrul căruia instanţa de recurs este limitată la verificarea modului în care instanţa de revizuire a analizat, în temeiul art. 513 alin. (3) raportat la art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., condiţiile de admisibilitate a cererii de revizuire, fără a avea competenţa de a analiza fondului raportului juridic dedus judecăţii, nu pot forma obiectul examinării criticile din recurs referitoare la contrarietatea hotărârilor judecătoreşti indicate, cu privire la dreptul de creanţă al organelor fiscale.
În concluzie, se observă că în mod corect instanţa de revizuire, în cadrul analizei realizate în temeiul art. 513 alin. (3) din C. proc. civ., a constatat că, în raport cu circumstanţele cauzei, nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a revizuirii formulate în temeiul art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.
Pentru toate aceste argumente, nefiind identificate motive de reformare a hotărârii atacate din perspectiva motivelor de nelegalitate invocate, urmează a fi respins, ca nefondat, recursul declarat în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant, invocată de intimata Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice.
Respinge cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi cererea de suspendare a cauzei formulate de recurenta A. S.R.L..
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta A. S.R.L., prin administrator special B. şi prin administrator judiciar C.I.I. C. împotriva Deciziei nr. 1756 din 27 septembrie 2022 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2022.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 septembrie 2023.