Asupra cauzei penale de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin încheierea din 10 martie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia penală, în Dosarul nr. x/2022, în unanimitate, în baza art. 267 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene (TFUE), sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, cu următoarele întrebări preliminare:
1. Articolul 2 din TUE, articolul 19 alin. (1) al doilea paragraf din TUE şi articolul 4 parag. 3 din TUE, coroborate cu considerentele 2, 15, 22 şi articolul 11 alin. (4) din Directiva 2006/126/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 20 decembrie 2006 privind permisele de conducere, sub aspectul obligaţiei statului membru de proceda la efectuarea tuturor demersurilor adecvate şi necesare pentru atingerea obiectivului urmărit constând în îmbunătăţirea siguranţei rutiere, în contextul liberei circulaţii a persoanelor în interiorul Uniunii Europene, toate cu aplicarea Deciziei 2006/928/CE a Comisiei, prin raportare la articolul 49 parag. 1 teza finală din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, trebuie interpretate în sensul că se opun unei situaţii juridice precum cea incidentă în litigiul principal, în care contestatorul condamnat solicită printr-o cale extraordinară de atac, desfiinţarea unei hotărâri penale definitive de condamnare pentru o infracţiune de conducere a unui autovehicul cu dreptul de a conduce suspendat, care ar fi de natură să îl repună în exercitarea acestui drept, implicând libertatea de circulaţie în întreaga Uniune Europeană, prin invocarea aplicării principiului legii penale mai favorabile, care ar fi fost incidentă în cursul procesului pe fond şi care ar fi prevăzut un termen de prescripţie mai mic şi împlinit anterior soluţionării definitive a cauzei, relevat însă ulterior acestui moment, de o decizie a instanţei constituţionale naţionale care a declarat neconstituţional un text de lege privind întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale (decizia din anul 2022), invocând pasivitatea legiuitorului, care nu a intervenit pentru punerea în acord a textului legal cu o altă decizie a aceleiaşi instanţe constituţionale, pronunţate în urmă cu patru ani faţă de cea din urmă decizie (decizia din anul 2018) - timp în care jurisprudenţa instanţelor de drept comun formată în aplicarea celei dintâi decizii se stabilise deja în sensul subzistenţei textului respectiv, în forma înţeleasă ca urmare a celei dintâi decizii ale instanţei constituţionale - cu consecinţa practică a reducerii la jumătate a termenului de prescripţie pentru toate faptele penale cu privire la care nu s-a pronunţat o hotărâre definitivă de condamnare anterior celei dintâi decizii a instanţei constituţionale şi a încetării pe cale de consecinţă a procesului penal faţă de acuzaţii în cauză?
2. Articolul 2 din TUE privind valorile statului de drept şi respectarea drepturilor omului într-o societate caracterizată prin justiţie şi articolul 4 parag. 3 din TUE privind principiului cooperării loiale dintre Uniune si statele membre, cu aplicarea Deciziei 2006/928/CE a Comisiei sub aspectul angajamentului de asigurare a caracterului eficient al sistemului judiciar român, prin raportare la articolul 49 parag. 1 teza finală din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene consacrând principiul legii penale mai favorabile, trebuie interpretate, cu privire la sistemul judiciar intern în ansamblul său, în sensul că se opun unei situaţii juridice precum cea incidentă în litigiul principal, în care contestatorul condamnat solicită printr-o cale extraordinară de atac, desfiinţarea unei hotărâri penale definitive de condamnare pentru o infracţiune de conducere a unui autovehicul cu dreptul de a conduce suspendat, care ar fi de natură să îl repună în exercitarea acestui drept, implicând libertatea de circulaţie în întreaga Uniune Europeană, prin invocarea aplicării principiului legii penale mai favorabile, care ar fi fost incidentă în cursul procesului pe fond şi care ar fi prevăzut un termen de prescripţie mai mic şi împlinit anterior soluţionării definitive a cauzei, relevat însă ulterior acestui moment, de o decizie a instanţei constituţionale naţionale care a declarat neconstituţional un text de lege privind întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale (decizia din anul 2022), invocând pasivitatea legiuitorului, care nu a intervenit pentru punerea în acord a textului legal cu o altă decizie a aceleiaşi instanţe constituţionale, pronunţate în urmă cu patru ani faţă de cea din urmă decizie (decizia din anul 2018) - timp în care jurisprudenţa instanţelor de drept comun formată în aplicarea celei dintâi decizii se stabilise deja în sensul subzistenţei textului respectiv, în forma înţeleasă ca urmare a celei dintâi decizii ale instanţei constituţionale - cu consecinţa practică a reducerii la jumătate a termenului de prescripţie pentru toate faptele penale cu privire la care nu s-a pronunţat o hotărâre definitivă de condamnare anterior celei dintâi decizii a instanţei constituţionale şi a încetării pe cale de consecinţă a procesului penal faţă de acuzaţii în cauză?
3. În caz afirmativ şi numai dacă nu se poate da o interpretare conformă cu dreptul Uniunii Europene, principiul supremaţiei dreptului Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări sau unei practici naţionale potrivit căreia instanţele naţionale de drept comun sunt ţinute de deciziile curţii constituţionale naţionale şi de deciziile obligatorii ale instanţei supreme naţionale şi nu pot, din acest motiv şi cu riscul săvârşirii unei abateri disciplinare, să lase neaplicată din oficiu jurisprudenţa rezultată din deciziile menţionate, chiar dacă ele consideră, în lumina unei hotărâri a Curţii, că această jurisprudenţă este contrară, în principal, cu articolul 2 din TUE, articolul 19 alin. (1) al doilea paragraf din TUE şi articolul 4 parag. 3 din TUE, coroborate cu considerentele 2, 15, 22 şi articolul 11 alin. (4) din Directiva 2006/126/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 20 decembrie 2006 privind permisele de conducere, sub aspectul obligaţiei statului membru de a proceda la toate demersurile adecvate şi necesare pentru atingerea obiectivului urmărit privind îmbunătăţirea siguranţei rutiere, toate cu aplicarea Deciziei 2006/928/CE a Comisiei, prin raportare la articolul 49 parag. 1 teza finală din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, precum în situaţia din litigiul principal?
În baza art. 2 alin. (3) teza a II-a din Legea nr. 340/2009 privind formularea de către România a unei declaraţii în baza prevederilor art. 35 parag. (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană, s-a dispus suspendarea judecăţii cauzei.
Cu recurs la instanţa superioară în ceea ce priveşte soluţia de suspendarea a cauzei, în termen de 72 de ore de la de la comunicare.
Definitivă în ceea ce priveşte soluţia privind cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a constatat că prin cererile înregistrate la Curtea de Apel Braşov, petentul condamnat A. a formulat contestaţie în anulare faţă de Decizia penală nr. 376/AP, pronunţată la data de 30.05.2019, de către aceeaşi instanţă de judecată, prin care s-a menţinut Sentinţa penală nr. 2120 pronunţată la data de 23.11.2018 de Judecătoria Braşov, în Dosarul nr. x/2016, solicitând, în baza art. 426 alin. (1), lit. b) C. proc. pen.., desfiinţarea hotărârii de condamnare, cu motivarea că acesta a fost condamnat, deşi existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal, constând în intervenţia prescripţiei răspunderii penale.
În cauza de faţă, prin hotărârea penală contestată (Decizia penală nr. 376/AP, pronunţată la data de 30.05.2019, de către Curtea de Apel Braşov, prin care s-a menţinut Sentinţa penală nr. 2120 pronunţată la data de 23.11.2018 de Judecătoria Braşov în Dosarul nr. x/2016), petentul contestator a fost condamnat, printre altele, la un an închisoare pentru infracţiunea de conducere a unui autovehicul cu dreptul de conducere suspendat, prevăzută de art. 335 alin. (2) C. pen., săvârşită în data de 14.06.2013.
În fapt, prin hotărârea de condamnare s-a reţinut că, la data de 14.06.2013, în jurul orelor 11:00, petentul a condus un autovehicul în comuna Hărman din judeţul Braşov (România), având dreptul de a conduce suspendat. La momentul depistării în trafic, conducătorul auto nu a putut prezenta documentele personale, cartea de identitate şi permisul de conducere, afirmând că posedă permis de conducere categoria "B" din anul 1990, tip model vechi, pe care nu l-a preschimbat, fiind plecat din ţară, şi că nu are reţinut permisul de conducere pentru nicio faptă contravenţională sau penală. În baza susţinerilor conducătorului auto, organele poliţiei rutiere au efectuat verificări în urma cărora au stabilit faptul că petentul posedă permis de conducere, acesta având însă suspendată exercitarea dreptului de a conduce autovehicule pe drumurile publice din data de 29.01.2013, din cauza săvârşirii unei alte infracţiuni.
La termenul din data de 06.03.2023, instanţa, din oficiu, a pus în dezbatere sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu întrebările preliminare astfel cum au fost mai sus formulate, ocazie cu care au fost prezentate punctele de vedere ale participanţilor privind trimiterea preliminară.
Inculpatul a formulat concluzii de respingere a sesizării, în considerarea naturii juridice a infracţiunii pentru care s-a dispus o soluţie de condamnare, respectiv o infracţiune la regimul circulaţiei, iar nu o infracţiune de corupţie sau infracţiuni care aduc atingere modului de administrare a fondurilor UE, pentru a fi atrasă competenţa Curţii de Justiţie, invocând o sesizare similară a Judecătoriei Câmpina, care a fost respinsă ca inadmisibilă (Ordonanţa Curţii din 12 ianuarie 2023, Camera a şasea, cauza C-506/22).
Procurorul a formulat concluzii de admitere a sesizării, fiind de acord cu trimiterea preliminară şi apreciind că prezenta contestaţie în anulare ar trebui soluţionată în acord cu dispoziţiile dreptului UE, respectiv Decizia nr. 206/128 a Parlamentului European şi a Consiliului din 20 decembrie, privind permisele de conducere, prin raportare la art. 49 parag. 1 teza finală din Carta Drepturilor Fundamentale a UE.
Prin încheierea din data de 10.03.2023, instanţa de trimitere a dispus sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu întrebările preliminare mai sus expuse şi suspendarea judecăţii cauzei până la pronunţarea acesteia.
Întrebările 1 şi 2
Motivele care au determinat Curtea de Apel să formuleze cererea de hotărâre preliminară
În cauza de faţă, Curtea de Apel a reţinut că petentul condamnat invocă, pe calea contestaţiei în anulare, în baza principiului legii penale mai favorabile, intervenirea prescripţiei răspunderii penale, ca urmare a declarării neconstituţionale, prin Deciziile Curţii Constituţionale nr. 297/2018 (publicată la data de 25.06.2018) şi nr. 358/2022 (publicată la data de 09.06.2022), a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) C. pen., care prevedeau întreruperea cursului acestei prescripţii prin îndeplinirea unui act de procedură în cauză. Cu alte cuvinte, lipsa din fondul activ al legislaţiei a cauzelor de întrerupere a răspunderii penale în perioada dintre cele două decizii, constatată de către instanţa constituţională prin Decizia nr. 358/2022, ar constitui în sine o lege penală mai favorabilă, în baza căreia se poate invoca prescripţia răspunderii penale, ce reprezintă un temei de încetare a procesului penal şi un caz de contestaţie în anulare faţă de hotărârea definitivă de condamnare.
Astfel, fără a se antepronunţa în cauză şi sub rezerva reanalizării situaţiei juridice pe fondul cauzei, Curtea a constatat că, prin raportare la data faptei reţinute în cauză (14.06.2013), termenul de prescripţie generală (care este de 5 ani, conform art. 154 alin. (1) lit. d) C. pen.) - fără luarea în considerare a cauzelor de întrerupere a acestuia, aşa cum cere apărarea în cauză prin invocarea deciziilor instanţei constituţionale - ar fi fost împlinit în cauză anterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare (30.05.2019), ceea ce ar conduce la încetarea procesului penal şi imposibilitatea condamnării penale a petentului.
În ceea ce priveşte prima întrebare, Curtea de Apel a constatat că, dacă s-ar da curs solicitării apărării bazate pe jurisprudenţa instanţei constituţionale invocate, contestatorul condamnat din prezenta cauză nu ar mai putea fi tras la răspundere penală pentru infracţiunea sesizată, soluţie care ar fi de natură să îl repună în exercitarea dreptului de a conduce autovehicule, cu consecinţa inaplicabilităţii dispoziţiile art. 114 alin. (1) lit. b) din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, potrivit cărora, în cazul în care titularul permisului de conducere a fost condamnat, printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă, se dispune anularea permisului de conducere eliberat de autoritatea română. Deşi petentul condamnat se află în prezent în executarea mai multor pedepse cu închisoarea pentru infracţiuni de acelaşi fel, având vocaţie de liberare condiţionată la finele acestuia an, această situaţie juridică nu modifică pertinenţa întrebărilor prealabile, în condiţiile în care dreptul intern privind redobândirea dreptului de a conduce nu face distincţie faţă de această situaţie, care oricum se poate modifica oricând în concret, petentul putând fi pus în libertate pe diferite temeiuri de drept intern şi hotărârile de condamnare putând fi desfiinţate prin căile extraordinare de atac prevăzute în dreptul intern.
În acest context, contestatorul ar urma să aibă libertatea de a circula în întreaga Uniune Europeană, în care şi-ar putea exercita dreptul a conduce autovehicule, deşi anularea condamnării sale (care a determinat şi anularea permisului de conducere) nu respectă principiile efectivităţii şi disuasivităţii sancţiunilor în materia circulaţiei pe drumurile publice, astfel cum se va expune în continuare. Or, considerentele 2, 15, 22 şi articolul 11 alin. (4) din Directiva 2006/126/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 20 decembrie 2006 privind permisele de conducere, impun obligaţia statului membru de proceda la efectuarea tuturor demersurilor adecvate şi necesare pentru atingerea obiectivului urmărit, care constă în îmbunătăţirea siguranţei rutiere, în contextul dat care priveşte însăşi libera circulaţie a persoanelor în interiorul Uniunii Europene.
Cu alte cuvinte, în opinia instanţei de trimitere, simpla posibilitate a unui resortisant al Uniunii de a fi repus în dreptul a conduce autovehicule, prin încălcarea principiului efectivităţii şi disuasivităţii sancţiunilor în materia circulaţiei pe drumurile publice, cu posibilitatea nestingherită de a conduce autovehicule pe întreg teritoriul Uniunii, subminează însăşi obiectivul directivei de îmbunătăţire a siguranţei rutiere, în virtutea tocmai a finalităţii specifice a acesteia care promovează chiar libera circulaţie a persoanelor în interiorul Uniunii, ce constituie un spaţiu comun de libertate, securitate şi justiţie. Acest lucru se impune cu atât mai mult în dreptul intern al instanţei de trimitere, al cărei stat membru s-a obligat prin Decizia 2006/928/CE a Comisiei să instituie un sistem judiciar şi administrativ eficient, înzestrat cu mijloace suficiente pentru combaterea tuturor infracţiunilor, lupta împotriva corupţiei, indicată în mod expres în decizie, având doar caracter exemplificativ (considerentul 3 din decizie), cu un obiectiv de referinţă constituit din garantarea unui proces judiciar mai transparent şi mai eficient (punctul 1 din Anexă).
În ceea ce priveşte cea de-a doua întrebare, Curtea a subliniat că ipoteza din cauza de faţă nu este nicidecum singulară, ci extrem de generalizată în sistemul judiciar român, jurisprudenţa naţională în acest moment fiind unitară în sensul încetării proceselor penale din cauza prescrierii acţiunilor penale, inclusiv pe calea contestaţiei în anulare, precum este situaţia de faţă, context în care Curtea de Apel a luat act de constatările în acelaşi sens ale Comisiei Europene în Raportul către Parlamentul European şi Consiliu din data de 22.11.2022 (COM(2022) 664 final), în care aceasta a reţinut că situaţia ar putea avea "un impact extrem de dăunător asupra dosarelor penale importante în curs de soluţionare", cu posibile "consecinţe grave" produse de "eliminarea răspunderii penale într-un număr semnificativ de cazuri", împrejurare în care "DNA estimează că prejudiciul în aceste dosare se ridică la aproximativ 1,2 miliarde euro, iar valoarea totală a mitei şi a traficului de influenţă, la aproximativ 150 de milioane euro", situaţie pe fondul căreia "riscul ca unor mii de inculpaţi să nu li se poată antrena răspunderea penală a generat critici majore în România" (Raportul Comisiei din 22.11.2022, pag. 13 şi 26).
20. În acest context, Curtea de Apel a subliniat caracterul exemplificativ al cauzei principale prin prisma obiectului său, care, deşi constituie o infracţiune relativ minoră în dreptul intern, pune în evidenţă caracterul generalizat al situaţiei interne, care afectează toate infracţiunile din dreptul intern (cu excepţia unui număr extrem de redus de infracţiuni imprescriptibile), în care nu numai că se pot regăsi oricând anumite relaţii sociale sau domenii întregi atribuite Uniunii, dar afectează întregul sistem juridic român, a cărui eficienţă şi credibilitate sunt puse sub semnul întrebării, cu consecinţa subminării cooperării loiale şi încrederii reciproce între statele membre.
Spre exemplificare s-a amintit Decizia nr. 855/AP, din data de 12.12.2022, pronunţată în Dosarul nr. x/2022.
În concluzie, Curtea de Apel a considerat că, având în vedere caracterul generalizat al situaţiei juridice create - care apare aplicabilă atât cauzelor definitiv judecate cât şi aflate în curs de judecată - situaţia de faţă priveşte întregul sistem judiciar român, sub aspectul capacităţii acestuia de a respecta valorilor statului de drept şi a drepturilor omului într-o societate caracterizată prin justiţie, prevăzut de art. 2 TUE, asigurarea protecţiei jurisdicţionale efective în domeniile reglementate de dreptul Uniunii, prevăzut de art. articolul 19 alin. (1) parag. 2 TUE, respectării principiului cooperării loiale între Uniune si statele membre, contravenind respectului si ajutorului reciproc în îndeplinirea misiunilor care decurg din tratate, prevăzut de art. 4 parag. 3 TUE, precum şi caracterul eficient al sistemului judiciar într-un stat de drept sub aspectul respectării previzibilităţii legii şi înzestrarea cu mijloace suficiente pentru combaterea tuturor infracţiunilor, prevăzut de parag. 1, 2 şi 3 din preambul şi obiectivele de referinţă 1, 2 şi 4 din Decizia 928/2006, prin raportare la art. 49 parag. 1 teza finală din cartă consacrând principiul legii penale mai favorabile.
În cuprinsul opiniei instanţei naţionale de trimitere, s-a reţinut jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materia prescripţiei răspunderii penale şi aplicării legii penale mai favorabile, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie şi aplicarea acesteia de către instanţele de drept comun, dar şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în materia prescripţiei răspunderii penale şi a principiului legii penale mai favorabile şi la aplicarea acesteia de către instanţele de drept comun naţionale şi internaţionale.
În ceea ce priveşte principiul legii penale mai favorabile cu privire la prescripţia răspunderii penale în dreptul intern, în primul rând, Curtea de Apel a subliniat că situaţia juridică prezentă nu constituie o veritabilă ipoteză de aplicare a unei legi penale mai favorabile. În al doilea rând, Curtea de Apel a apreciat că acuzatul nu avea un drept câştigat de a fi judecat după o formă intermediară a legii penale mai favorabile care nu s-a aplicat niciodată ca atare. În al treilea rând, Curtea de Apel a observat că cea din urmă decizie relevantă a instanţei constituţionale, care are putere numai pentru viitor, de la data publicării ei, nu a fost publicată până la data intervenirii legiuitorului (delegat), care a consacrat aceeaşi soluţie privind întreruperea cursului prescripţiei, moment până la care textul incident s-a bucurat de prezumţia de constituţionalitate, în forma interpretată de instanţele judecătoreşti, în acord cu soluţia legislativă astfel intervenită.
În concluzie, Curtea de Apel a opinat că principiul legii penale mai favorabile apare consacrat în dreptul modern pentru a nu-l defavoriza pe acuzat, aplicând din mai multe legi penale succesive pe cea mai favorabilă situaţiei sale, iar nu în scopul de a-l favoriza pe infractor, alegând dintr-o situaţie juridică, incidentă în mod aleatoriu, doar efectele care îi sunt favorabile, indiferent de consecinţele grave produse, precum absolvirea sa de răspundere penală din cauza prescripţiei acţiunii penale, afectând interesul public şi ignorând drepturile victimei, în contra însăşi a fundamentului dreptului penal de tragere la răspundere penală a infractorului.
Prima instanţă a mai arătat că în situaţii precum cea dedusă judecăţii apar în concurs, pe de o parte, principiul aplicării legii penale mai favorabile acuzatului şi, de cealaltă parte, principiile echităţii şi justiţiei, concluzionând că prin acordarea priorităţii principiului echităţii şi justiţiei în faţa principiului legii penale mai favorabile în situaţia specială a cauzei, nu se aduce nicio atingere acestuia din urmă, continuând să subziste în ordinea juridică naţională şi europeană, cu aceeaşi valoare juridică, urmând concepţia dihotomică dworkiniană din perspectiva căreia, în instanţa de judecată, ca for privilegiat al principiilor juridice, principiile nu funcţionează ca regulile - nu dictează rezultate - ele doar înclină soluţia într-un anumit sens, chiar dacă nu în mod concludent, şi supravieţuiesc intacte atunci când nu prevalează.
Totodată, prima instanţă a analizat pe larg principiul efectivităţii şi echivalenţei, amintind cauze din dreptul intern, regăsite ca exemplificative sub aspectul importanţei obiectului lor, pentru a sublinia caracterul generalizat al situaţiei juridice interne, cu consecinţa afectării întregului sistem de drept penal intern, în susţinerea, în mod special, a întrebării preliminare nr. 2 formulate în prezenta cauză (Dosarul nr. x/2022 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, Decizia penală nr. 398/A/28.02.2023, pronunţată chiar ulterior datei trimiterii preliminare din 22.02.2023 în litigiul principal, Dosarul nr. x/2022 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Decizia penală nr. 40/31.01.2023, Dosarul nr. x/2022 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Decizia penală nr. 262/15.12.2022, Dosarul nr. x/2022 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Decizia penală nr. 55/07.02.2023, Dosarul nr. x/2022 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Decizia penală nr. 103/08.03.2023).
În concluzie, instanţa de trimitere a apreciat imperios necesar ca, în ipoteza unui răspuns afirmativ la întrebările preliminare adresate, Curtea de Justiţie să reţină în mod expres, în considerentele hotărârii preliminare ce o va pronunţa în prezenta cauză, că, în baza principiului cooperării loiale, în vederea respectării principiului efectivităţii şi echivalenţei, în cadrul autonomiei procedurale interne, cu scopul asigurării egalităţii de tratament şi a nediscriminării părţilor din litigiul principal faţă de ceilalţi justiţiabili aflaţi în situaţii similare, în cazul recursurilor în casaţie declarate faţă de toate hotărârile definitive pronunţate între timp în cauze similare, instanţele interne urmează să aprecieze că termenul căii de atac prevăzut în norma internă trebuie să curgă de la data pronunţării hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.
Întrebarea 3
Curtea de Apel a considerat că deciziile incidente în cauză ale Curţii Constituţionale şi ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pot primi în acest moment procesual o interpretare conformă cu dreptul Uniunii Europene.
Curtea de apel a apreciat că utilitatea celei de-a treia întrebări subzistă şi după adoptarea noii legi în materie, existând şi în prezent riscul antrenării răspunderii disciplinare în cazul în care s-ar aprecia că lăsarea neaplicată a vreunei decizii a Curţii Constituţionale ar putea fi considerată ca exercitare a funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă. Numaidecât, în cazul în care s-ar considera că, având în vedere jurisprudenţa constantă a Curţii de Justiţie în materie, nu mai apare necesar să se răspundă în continuare la o astfel de întrebare, care ar fi considerată superfluă atâta timp cât există o decizie a acesteia în baza căreia soluţia instanţei constituţionale sau superioare să poată fi lăsată neaplicată, Curtea de Justiţie ar putea preciza acest lucru în considerentele hotărârii sale, în aşa fel încât să instanţa de trimitere să poată decide în consecinţă, cu luarea în considerare pe viitor a acestei jurisprudenţe.
În ceea ce priveşte cererea de aplicare a procedurii accelerate, Curtea de Apel a subliniat că situaţia ivită în cauză nu are caracter izolat, ci dimpotrivă, apare cu titlu general în toate cauzele cu privire la infracţiunile faţă de care este incident textul naţional vizat de întrebările preliminare, ce are aplicabilitate generală în dreptul penal român şi afectează în concret un număr considerabil de cauze, multe dintre acestea ţinând de domeniile atribuite Uniunii Europene.
Curtea de apel a apreciat necesară aplicarea procedurii accelerate, în condiţiile în care orice întârziere este de natură să afecteze în mod crescând cauzele de acest fel, mai ales că, potrivit dreptului intern, suspendarea cauzelor similare nu este obligatorie, ci facultativă pentru instanţele pe rolul cărora se află astfel de dosare. În acest context, Curtea a mai subliniat că orice întârziere poate mări riscul antrenării răspunderii statului pentru prejudiciile cauzate şi formularea acţiunilor comisiei în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor statului membru. Pentru toate aceste considerente,
Referitor la cererea de conexare a prezentei cauze la cauzele cu C-56/23, C-74/23, C-75/23 şi C-131/23 şi suspendarea cauzei până la soluţionarea cauzei C-107/23 (PPU), s-a arătat că s-a procedat la sesizarea Curţii de Justiţie cu cauzele C-56/23, C-74/23, C-75/23. C-107/23 (PPU) şi C-131/23, care vizează aceeaşi situaţie juridică, invocată însă în cursul judecăţii în cauza principală, iar nu după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare precum în cauza de faţă.
Cu toate acestea, Curtea de Apel a subliniat că problematică juridică dintre cele două categorii de cauzei este identică în ceea ce priveşte necesitatea interpretării dreptului european, toate cauzele trebuind să fie privite sub aspectul aceloraşi întrebări preliminare.
Având în vedere că, potrivit datelor comunicate de Curtea de Justiţie, cauzele similare C-75/23 şi C-131/23 au fost suspendate până la soluţionarea cauzei C-107/23 (PPU), instanţa de trimitere învederează posibilitatea suspendării prezentei cauze în aceleaşi condiţii, conform art. 55 alin. (1) lit. b) din Regulamentul de procedură, regăsind pe deplin întemeiate temeiurile care pot duce la suspendarea acesteia, având în vedere identitatea chestiunii ridicate prin toate întrebările preliminare.
Împotriva dispoziţiei de suspendare a judecării cauzei recurentul A. a declarat recurs.
În dezbateri, recurentul A., beneficiind de asistenţa juridică a unui apărător desemnat din oficiu, a solicitat admiterea recursului, desfiinţarea hotărârii atacate şi, pe fond, continuarea cercetării judecătoreşti în faţa curţii de apel, susţinând că, din punctul de vedere al recurentului cauza poate fi judecată şi fără a fi sesizată Curtea de Justiţie a Uniunii Europene. Apărarea a susţinut că, în raport cu natura pricinii (contestaţie în anulare) nu prezintă relevanţă soluţionarea chestiunilor pentru care a fost sesizată Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.
Examinând hotărârea atacată, în raport, cu dispoziţia de suspendare a cauzei, Înalta Curte constată următoarele:
Art. 2 din Legea nr. 340/2009 privind formularea de către România a unei declaraţii în baza prevederilor art. 35 paragraful (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană (publicată în M. Of. nr. 786/18.11.2009)
(1) instanţa de judecată, din oficiu sau la cerere, poate solicita Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene să se pronunţe cu titlu preliminar asupra unei întrebări ridicate într-o cauză de orice natură şi care se referă la validitatea sau la interpretarea unuia dintre actele prevăzute la art. 35 paragraful (1) din Tratatul privind Uniunea Europeană, în cazul în care apreciază că o decizie în această privinţă este necesară pentru pronunţarea unei hotărâri în cauză.
(2) Dacă cererea este formulată în faţa unei instanţe a cărei hotărâre nu mai poate fi atacată prin intermediul căilor ordinare de atac, solicitarea Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene de a se pronunţa cu titlu preliminar este obligatorie, dacă aceasta este necesară pentru pronunţarea unei hotărâri în cauză.
(3) În cazurile prevăzute la alin. (1), judecata poate fi suspendată, iar în cazurile prevăzute la alin. (2), suspendarea judecăţii este obligatorie.
(5) încheierea prin care instanţa se pronunţă asupra suspendării judecăţii poate fi atacată cu recurs la instanţa superioară, în termen de 72 de ore de la pronunţare, pentru cei prezenţi, sau de la comunicare, pentru cei lipsă. Calea de atac se soluţionează prin încheiere, în camera de consiliu, fără citarea părţilor; hotărârea este definitivă.
Curtea de Apel Braşov, în baza art. 267 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene (TFUE), a dispus sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.
Art. 267 TFUE abilitează orice instanţă naţională să formuleze o cerere preliminară, garantând totodată faptul că o persoană se poate întemeia pe dreptul Uniunii în mod direct, la orice nivel al sistemului de drept naţional [art. 148 alin. (4) din Constituţia României].
Astfel, Curtea de Apel Braşov, având în vedere aspectele cu privire la care se solicită a se pronunţa în Dosarul penal nr. x/2022, având ca obiect soluţionarea contestaţiei în anulare declarate de contestatorul A., împotriva deciziei penale cu nr. 376/Ap/3.05.2019 a Curţii de Apel Braşov, a apreciat că pronunţarea unei decizii de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, este necesară pentru pronunţarea unei hotărâri în cauză, potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (1) din Legea nr. 340/2009, privind formularea de către România a unei declaraţii în baza prevederilor art. 35 paragraful (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană.
În ceea ce priveşte utilitatea sesizării Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, cu întrebările preliminare formulate, se constată că sub acest aspect hotărârea este definitivă, astfel încât criticile apărării excedează obiectului prezentului dosar.
În ceea ce priveşte dispoziţia de suspendare a cauzei legiuitorul a instituit printr-o normă specială ce derogă de la cea generală, atât calea de atac, cât şi termenul de declarare al recursului.
Înalta Curte constată că ipoteza normativă prevăzută de art. 2 alin. (5) din Legea nr. 340/2009 (calea de atac a recursului) este circumscrisă exclusiv măsurii suspendării şi nu priveşte soluţia pe care instanţa a pronunţat-o cu privire la cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.
Înalta Curte constată că referitor la încheierea prin care instanţa se pronunţă asupra suspendării judecăţii, legea naţională descrie o cale de atac a recursului la instanţa superioară, în termen de 72 ore de la pronunţare, suspendare care operează facultativ - în cazul în care este sesizată o instanţă ce nu este instanţă de ultim grad - şi obligatoriu - atunci când instanţa ce dispune trimiterea întrebărilor preliminare este una ale cărei hotărâri nu sunt supuse niciunei căi de atac ordinare (cum este cazul în speţa de faţă, judecata aflându-se în calea de atac a apelului).
Dispoziţiile art. 129 din Constituţie prevăd că mijloacele procesuale de atac a hotărârii judecătoreşti sunt cele prevăzute de lege, iar exercitarea acestora se realizează în condiţiile legii.
În cauză, având în vedere că suspendarea este obligatorie [art. 2 alin. (3) teza a II-a din Legea nr. 340/2009], Curtea de apel a dispus, în mod corect, suspendarea judecăţii cauzei ce are ca obiect contestaţia în anulare declarate de contestatorul A., împotriva Deciziei penale cu nr. 376/Ap/3.05.2019 a Curţii de Apel Braşov, pronunţată în dosarul cu nr. x/2022
Pentru aceste motive, Înalta Curte, în baza art. 2 alin. (5) din Legea nr. 340/2009, va respinge, ca nefondat, recursul formulat de inculpatul A. împotriva încheierii din 10 martie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia penală, în Dosarul nr. x/2022.
În conformitate cu art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 340 RON, se va plăti din fondurile Ministerului Justiţiei, potrivit art. 275 alin. (6) din C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de inculpatul A. împotriva încheierii din 10 martie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia penală, în Dosarul nr. x/2022.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 340 RON, se plăteşte din fondurile Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 30 mai 2023.
GGC - NN