Deliberând asupra recursului în casaţie de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 126 din data de 30 mai 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2020, Tribunalul Cluj, în temeiul art. 181 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 5 din C. pen., precum şi art. 396 alin. (2) din C. proc. pen., a condamnat pe inculpata A., la pedeapsa de 3 ani închisoare şi la pedeapsa complementară constând în interzicerea exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) din C. pen., pe o durată de 2 ani, pentru săvârşirea infracţiunii de folosirea sau prezentarea de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, care are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Comunităţilor Europene sau din bugetele administrate de acestea ori în numele lor.
În temeiul art. 65 alin. (1) din C. pen., a aplicat inculpatei pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) din C. pen.
În temeiul art. 91 din C. pen., a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere şi a stabilit un termen de supraveghere de 5 ani, conform dispoziţiilor art. 92 din C. pen.
Pe durata termenului de supraveghere, a obligat pe inculpată să respecte măsurile de supraveghere prevăzute de art. 93 alin. (1), alin. (2) lit. b) şi alin. (3) din C. pen.
A atras atenţia inculpatei asupra dispoziţiilor art. 96 din C. pen. cu privire la revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere.
În temeiul art. 181 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 5 din C. pen., precum şi art. 396 alin. (2) din C. proc. pen. şi art. 711 alin. (3) din C. pen. 1968, a condamnat pe inculpata S.C. B. S.R.L. la pedeapsa de 70.000 RON amendă penală, pentru săvârşirea infracţiunii de folosirea sau prezentarea de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, care are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Comunităţilor Europene sau din bugetele administrate de acestea ori în numele lor.
În temeiul art. 532 alin. (2) din C. pen. 1968 a aplicat inculpatei S.C. B. S.R.L. pedeapsa complementară prev. de art. 531 alin. (3) lit. e) din C. pen. 1968, constând în difuzarea în 2 apariţii a unui extras din hotărârea de condamnare (secţiunea În drept vizând persoana juridică) într-un ziar de circulaţie naţională, pe cheltuiala inculpatei.
În temeiul art. 397 raportat la art. 25 din C. proc. pen., precum şi art. 1349 şi urm. din C. civ., a admis în parte acţiunea civilă formulată în cauză de partea civilă Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale şi a obligat pe inculpatele A. şi S.C. B. S.R.L., în solidar, la plata către această parte civilă a sumei de 202.037,74 RON, cu titlu de daune materiale (finanţarea aferentă achiziţiilor de bunuri) cu dobânzi şi penalităţi de la 11.12.2013 la zi.
Conform art. 2502 din C. proc. pen., a menţinut măsurile asigurătorii luate prin ordonanţa procurorului din 07.12.2020 faţă de inculpatele A. şi S.C. B. S.R.L..
În temeiul art. 25 alin. (3) din C. proc. pen., a desfiinţat înscrisurile constatate ca fiind false, folosite la comiterea infracţiunii pentru care s-a constatat vinovăţia inculpatelor, conform dispozitivului.
În temeiul art. 274 alin. (1) din C. proc. pen., a obligat pe inculpate la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel DNA - Serviciul Teritorial Cluj şi inculpatele A. şi S.C. B. S.R.L..
Prin decizia penală nr. 820/A din 04 mai 2023, Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, în baza art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., a admis apelurile declarate de Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Cluj şi inculpatele A. şi S.C. B. S.R.L. împotriva sentinţei penale nr. 126 din 30 mai 2022, pronunţată de către Tribunalul Cluj, în dosarul nr. x/2020, pe care a desfiinţat-o în parte în latura penală a cauzei, sub aspectul soluţiei de condamnare a inculpatelor şi în ceea ce priveşte obligarea lor la plata către stat a cheltuielilor judiciare aferente judecăţii în primă instanţă şi, rejudecând:
În baza art. 396 alin. (6) din C. proc. pen., raportat la art. 16 lit. f) din C. proc. pen., a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatelor A. şi B. S.R.L. pentru infracţiunea de folosire sau prezentare cu rea - credinţă de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete cu rezultatul obţinerii pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, prev. de art. 181 din Legea nr. 78/2000, ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.
În baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat pentru judecata în fond şi în apel au rămas în sarcina acestuia.
A menţinut în rest dispoziţiile sentinţei penale apelate în măsura în care nu contraveneau deciziei.
Împotriva deciziei penale nr. 820/A din 04 mai 2023, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, a declarat, la data de 26 mai 2023, recurs în casaţie Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Teritorial Cluj.
În motivarea cererii de recurs în casaţie, parchetul a invocat cazul de recurs în casaţie prev. de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., în argumentarea căruia a susţinut că, în mod greşit, instanţa de apel a dispus încetarea procesului penal sub aspectul săvârşirii infracţiunii prev. de art. 181 alin. (1) din Legea 78/2000 de către inculpatele S.C. B. S.R.L. şi A., arătând, în esenţă, că prin Decizia nr. 297/2018, instanţa de contencios constituţional a oferit o interpretare conformă cu normele constituţionale a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., prin trimitere la reglementarea din cuprinsul art. 123 alin. (1) din vechiul C. pen., care prevedea întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea unui act care, potrivit legii, trebuia comunicat învinuitului sau inculpatului, stabilind că, în aceste condiţii, legea devine previzibilă, caracterul obligatoriu al deciziei vizând şi considerentele acesteia.
Prin raportare la aceste considerente, având în vedere că nu a fost constatată neconstituţionalitatea textului legal în integralitatea sa, parchetul a solicitat să se constate că întreruperea cursului prescripţiei are loc doar prin îndeplinirea unui act care, potrivit legii, trebuia comunicat suspectului sau inculpatului.
A mai arătat că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, prin Decizia nr. 25 din 11 noiembrie 2019 privind stabilirea efectelor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018 asupra art. 155 alin. (1) din C. pen., a reţinut că efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018 nu se extind asupra întregii instituţii a întreruperii termenului de prescripţie a răspunderii penale, ci, potrivit considerentelor hotărârii instanţei de contencios constituţional, cauza de întrerupere este incidenţă numai în ipoteza actelor de procedură care, potrivit legii, trebuie comunicate suspectului sau inculpatului.
Ca atare, dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen. au rămas în fondul activ al legislaţiei şi continuă să producă efecte, dar singurele acte care pot avea ca efect întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale sunt cele care se comunică suspectului sau inculpatului.
În consecinţă, în aplicarea acestui raţionament juridic şi având în vedere că forţa obligatorie care însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care acesta se sprijină (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1/1995, publicată în M. Of. nr. 16/26.01.1995), parchetul a apreciat că nu este posibilă examinarea cursului prescripţiei răspunderii penale doar prin prisma termenului general al prescripţiei răspunderii penale, ci examinarea trebuie făcută şi prin raportare la instituţia întreruperii cursului prescripţiei răspunderii penale prevăzută de dispoziţiile art. 155 alin. (1) din noul C. pen., astfel cum au fost interpretate de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 297/2018.
În considerente, Curtea Constituţională a constatat că soluţia legislativă anterioară, prevăzută la art. 123 alin. (1) din C. pen. din 1969, îndeplinea condiţiile de previzibilitate impuse prin dispoziţiile constituţionale analizate în prezenta cauză, întrucât prevedea întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale doar prin îndeplinirea unui act care, potrivit legii, trebuia comunicat, în cauza în care persoana vizată avea calitatea de învinuit sau inculpat.
Prin decizia Curţii Constituţionale nr. 358 din 26 mai 2022 publicată în Monitorul Oficial nr. 565 din 09.06.2022 s-a constatat că dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen. sunt neconstituţionale. Curtea a constatat că, în condiţiile stabilirii naturii juridice a Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 ca decizie simplă/extremă, în absenţa intervenţiei active a legiuitorului, obligatorie potrivit art. 147 din Constituţie, pe perioada cuprinsă între data publicării respectivei decizii şi până la intrarea în vigoare a unui act normativ care să clarifice norma, prin reglementarea expresă a cazurilor apte să întrerupă cursul termenului prescripţiei răspunderii penale, fondul activ al legislaţiei nu conţine vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale. Curtea a constatat că o astfel de consecinţă este rezultatul nerespectării de către legiuitor a obligaţiilor ce îi revin potrivit Legii fundamentale şi a pasivităţii sale, chiar şi în ciuda faptului că deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie semnalau încă din anul 2019 practica neunitară rezultată din lipsa intervenţiei legislative. Curtea a subliniat că raţiunea care a stat la baza pronunţării Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 nu a fost înlăturarea termenelor de prescripţie a răspunderii penale sau înlăturarea instituţiei întreruperii cursului acestor termene, ci alinierea dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen. la exigenţele constituţionale. Astfel, Curtea a observat că termenele de prescripţie generală reglementate de dispoziţiile art. 154 din C. pen. nu sunt afectate de deciziile Curţii Constituţionale. S-a mai arătat că legiuitorul a nesocotit prevederile art. 147 alin. (4) din Constituţie, ignorând efectele obligatorii ale Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018, cu consecinţa creării unui viciu de neconstituţionalitate mai grav generat de aplicarea neunitară a textului de lege "cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea", care, în mod evident, nu prevede niciun caz de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale. Pentru restabilirea stării de constituţionalitate este necesar ca legiuitorul să clarifice şi să detalieze prevederile referitoare la încetarea cursului prescripţiei răspunderii penale, în spiritul celor precizate în considerentele deciziei anterior menţionate.
Prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 71/2022, publicată în Monitorul Oficial nr. 531 din 30 mai 2022, s-a intervenit şi s-a statuat că la articolul 155 din Legea nr. 286/2009 privind C. pen., publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 510 din 24 iulie 2009, cu modificările şi completările ulterioare, alin. (1) se modifică şi va avea următorul cuprins:
"(1) Cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză care, potrivit legii, trebuie comunicat suspectului sau inculpatului.". S-a apreciat că întreruperea cursului prescripţiei este legală (actele întrerupătoare sunt expres prevăzute de lege), obligatorie (dacă s-au efectuat acte întreruptive de prescripţie, organele judiciare sunt obligate a le recunoaşte efectul întrerupător) şi absolută (în sensul că produce efecte în cazul tuturor infracţiunilor pentru care răspunderea penală poate fi prescrisă).
Astfel, în toate cazurile, legea a prevăzut expres că au efect întreruptiv de prescripţie actele care se comunică învinuitului sau inculpatului.
Parchetul a arătat că, în prezenta cauză:
- prin ordonanţa din 20.11.2020 s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale faţă de inculpatele A. şi S.C. B. S.R.L.;
- la data de 20.11.2020, au fost aduse la cunoştinţă drepturile şi obligaţiile pe care le are în calitate de inculpată A., iar în calitate de reprezentant legal al inculpatului S.C. B. S.R.L. aceasta a declarat că, referitor la dispoziţiile art. 491 alin. (2) din C. proc. pen., înţelege să-1 desemneze în calitate de mandatar al inculpatului S.C. B. S.R.L. pe tatăl său, C.;
- prin procesul-verbal din 15.12.2020, organele de poliţie judiciară au adus la cunoştinţa inculpatelor măsurile asigurătorii dispuse în cauză de către procuror.
În concluzie, parchetul a apreciat că în cauza de faţă s-a întrerupt prescripţia răspunderii penale prin actele întrerupătoare menţionate în cele ce preced.
În drept, procurorul a invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen.
Constatând că cererea de recurs în casaţie formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Teritorial Cluj este introdusă în termenul prevăzut de lege şi respectă condiţiile prevăzute de art. 434, art. 436, art. 437 şi art. 438 din C. proc. pen., prin încheierea din data de 14 septembrie 2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, judecătorul de filtru, a admis-o în principiu şi a dispus trimiterea cauzei la completul de trei judecători, în vederea judecării pe fond a căii de atac.
Analizând recursul în casaţie declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Teritorial Cluj, în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:
Cu titlu prealabil, reţine că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiile legalităţii şi cel al respectării autorităţii de lucru judecat, recursul în casaţie se poate exercita exclusiv împotriva anumitor categorii de hotărâri definitive şi numai pentru motive de legalitate expres şi limitativ prevăzute de legea procesual penală.
Dispoziţiile art. 433 C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând, în acest sens, că recursul în casaţie urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Analiza de legalitate a instanţei de recurs nu este una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor şi reglementate ca atare, în mod expres şi limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen.
În contextul obiectului său astfel definit, calea extraordinară de atac a recursului în casaţie nu are ca finalitate nici remedierea unei greşite aprecieri a faptelor şi nici cenzurarea integrală a tuturor aspectelor de legalitate ale hotărârii definitive. Instanţa de casaţie nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.
În cauza de faţă, Ministerul Public a invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când "în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal".
Cazul de casare evocat este incident în ipoteza în care, în raport cu actele existente la dosar şi cu regulile de drept aplicabile la data soluţionării definitive a cauzei, se constată reţinerea eronată a unuia dintre impedimentele la exercitarea acţiunii penale prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. e) - j) C. proc. pen., şi, în temeiul acestuia, pronunţarea unei soluţii nelegale de încetare a procesului penal.
În speţă, cazul concret de împiedicare a exercitării acţiunii penale, valorificat de către instanţa de apel, este cel prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., fiind constatată intervenirea prescripţiei răspunderii penale, ca urmare a împlinirii termenului general de prescripţie.
Situaţia de fapt valorificată prin decizia recurată constă în aceea că, inculpata A., reprezentant legal al inculpatei S.C. B. S.R.L., acţionând în numele persoanei juridice şi în realizarea obiectului său de activitate, a depus şi folosit la data de 08.05.2013, la Oficiul Judeţean de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit Cluj mai multe documente false, care au fost înregistrate la Oficiu sub numărul x/08.05.2013 - "dosar de achiziţii bunuri", în scopul obţinerii finanţării nerambursabile din fonduri europene pentru implementare proiectului prin măsura 312 "Consultanţă în afaceri şi management", finanţare ce a şi fost obţinută la data de 11.12.2013, când autoritatea contractantă Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit - Centrul Regional de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit 6 Satu Mare a virat în contul beneficiarului S.C. B. S.R.L. suma totală de 210.458,04 RON (reprezentând 47.442,13 EUR), din care suma de 202.037,74 RON aferentă achiziţiilor de bunuri (cu privire la care au fost depuse înscrisurile falsificate), fapte ce întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de folosirea sau prezentarea de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei prev. de art. 181 alin. (1) din Legea 78/2000 cu aplicarea art. 5 din C. pen.
În ce priveşte cazul concret de împiedicare a exercitării acţiunii penale, instanţa de apel a constatat intervenită prescripţia răspunderii penale, ca urmare a împlinirii termenului general de prescripţie.
În concret, curtea de apel a reţinut că legea penală mai favorabilă aplicabilă inculpatelor este legea penală care nu mai conţine vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale, respectiv forma C. pen. aflată în vigoare în perioada cuprinsă între data publicării Deciziei nr. 297/2018, şi anume 26 iunie 2018, şi până la intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 71/30 mai 202, întrucât în acest interval de timp dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen. nu pot fi aplicate, urmare a constatării neconstituţionalităţii acestora şi a lipsei de intervenţie a legiuitorului pentru modificarea lor, cu consecinţa inexistenţei vreunui caz de întrerupere a cursului prescripţiei, în conformitate cu Decizia nr. 67 din 25 octombrie 2022 a instanţei supreme - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.
Ca atare, curtea de apel a constatat că inculpatelor le este aplicabil termenul general de prescripţie a răspunderii penale prevăzut de art. 154 alin. (1) lit. c) din C. pen. - respectiv 8 ani - termenul stabilit când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depăşeşte 10 ani. Acest termen este aplicabil şi inculpatei persoană juridică, în baza art. 148 din C. pen. care face trimitere la art. 154 din C. pen.
Pentru a aprecia în acest sens, curtea a avut în vedere limitele de pedeapsă prevăzute de lege în cazul infracţiunii ce fac obiectul judecăţii, în forma legii penale mai favorabile, respectiv forma legii noi, acestea fiind cuprinse între 2 şi 7 ani închisoare.
Potrivit art. 154 alin. (2) din C. pen., termenul de prescripţie a răspunderii penale începe să curgă la data săvârşirii infracţiunilor, respectiv 12.12.2013, data la care autoritatea contractantă a virat suma de bani în contul inculpatei B. S.R.L., potrivit înscrisului de la dosar urmărire penală şi a constatat că acest termen s-a împlinit la data de 11.02.2021. Pentru stabilirea momentului la care s-a împlinit termenul de prescripţie au fost luate în considerare şi cele 60 de zile în care cursul prescripţiei a fost suspendat potrivit decretelor prezidenţiale nr. 195/2020 şi nr. 240/2020 prin care s-a instituit, respectiv s-a prelungit starea de urgenţă, coroborate cu dispoziţiile Legii nr. 120/2020 pentru completarea Legii nr. 304/2004.
Invocând incidenţa motivului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Teritorial Cluj a criticat decizia apelată arătând în esenţă că, în mod greşit, instanţa de apel nu a avut în vedere efectul întreruptiv de prescripţie al actelor de urmărire penală efectuate şi care au fost comunicate inculpatelor.
Examinând critica formulată în recurs în casaţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, în contextul adoptării Deciziei nr. 67 din 25 octombrie 2022 a instanţei supreme - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial Partea I nr. 1141 din 28 noiembrie 2022, aceasta are caracter nefondat.
Prin hotărârea prealabilă adoptată în mecanismul de unificare a practicii judiciare prevăzut de art. 475 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit cu caracter obligatoriu că normele referitoare la întreruperea cursului prescripţiei sunt norme de drept penal material (substanţial) supuse, din perspectiva aplicării lor în timp, principiului activităţii legii penale prevăzut de art. 3 din C. pen., cu excepţia dispoziţiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţia României, republicată şi art. 5 din C. pen.
În considerentele hotărârii prealabile s-a arătat, printre altele, că dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen., în forma anterioară Deciziei nr. 297/2018, constituie o normă de drept penal material, iar nu o normă de procedură penală.
Or, date fiind argumentele expuse în Decizia nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale (publicată în Monitorul Oficial Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014), în cauzele pendinte nu pot fi combinate dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen., în forma anterioară Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018, prin considerarea că actul de procedură a produs un efect întreruptiv al cursului prescripţiei, cu dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen. ulterioare publicării deciziei menţionate, care înlătură un asemenea efect, după cum s-a arătat în Decizia Curţii Constituţionale nr. 358/2022. Aceasta deoarece o eventuală combinare a dispoziţiilor legale ar însemna ca organele judiciare să aplice două acte normative referitoare la aceeaşi instituţie juridică, exercitând un atribut care nu le revine şi intrând în sfera de competenţă constituţională a legiuitorului.
Înalta Curte a reţinut, de asemenea, că revine fiecărei instanţe de judecată învestite cu soluţionarea cauzelor pendinte să determine caracterul mai favorabil sau nu al dispoziţiilor legale incidente în raport cu particularităţile fiecărei situaţii în parte, respectând însă cerinţele ce decurg din interdicţia generării unei lex tertia.
Dezlegarea obligatorie a problemei de drept astfel enunţate, referitoare la natura dispoziţiilor art. 155 alin. (1) C. pen., în general, şi a întreruperii cursului prescripţiei răspunderii penale, în special, este incidentă şi în speţa de faţă.
În faza judecării apelului, Curtea de Apel Cluj a valorificat incidenţa prescripţiei generale a răspunderii penale, ca efect al adoptării Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022, interpretând şi aplicând normele de drept penal pertinente în concordanţă cu dezlegarea obligatorie a problemei de drept ce a făcut obiectul hotărârii prealabile anterior menţionate.
Având în vedere caracterul obligatoriu al deciziei pronunţate în dezlegarea unei chestiuni de drept şi situaţia factuală definitiv reţinută prin hotărârea instanţei de apel şi care nu mai poate fi cenzurată de instanţa de casaţie, termenul de prescripţie a răspunderii penale pentru infracţiunea dedusă judecăţii, prevăzută de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, este, potrivit art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen., de 8 ani şi a început să curgă în luna decembrie 2013, data consumării infracţiunii.
De vreme ce, subsecvent deciziilor luate în contenciosul constituţional, legea penală mai favorabilă, astfel cum a fost identificată de instanţa de apel, respectiv, C. pen. în vigoare în perioada 25 iunie 2018 - 30 mai 2022, nu a inclus cazuri de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale, rezultă că termenul de prescripţie generală s-a împlinit, în cauză, în luna februarie 2022, având în vedere şi suspendarea cursului termenului prescripţiei pe durata stării de urgenţă instituite pe teritoriul României în perioada 16.03.2020 - 14.05.2020, în baza art. 43 alin. (2) şi (8) din Decretul nr. 195/2020, respectiv art. 64 alin. (5), (13) din Decretul nr. 240/2020, astfel că soluţia de încetare a procesului penal este legală în raport de interpretarea obligatorie a instanţei supreme la care am făcut referire.
Înalta Curte reţine că procurorul de şedinţă a invocat în susţinerea motivelor de recurs hotărârea pronunţată de Curtea Europeană de Justiţie, Marea Cameră, la data de 24 iulie 2023, în cauza C-107/23 PPU -Lin.
Cu privire la acest aspect se constată prioritar că invocarea hotărârii preliminare se circumscrie unui argument suplimentar în susţinerea criticilor privind aplicarea deciziilor Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022, precum şi a Deciziei nr. 67 din 25 octombrie 2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală şi, ca atare, se încadrează în limitele devolutive conturate de art. 442 alin. (2) din C. proc. pen., potrivit căruia instanţa de recurs este îndrituită să examineze cauza numai în limitele motivelor de casare invocate în cererea de recurs în casaţie.
Cu privire la acest argument, reamintim că, dată fiind natura juridică a recursului în casaţie, aceea de cale extraordinară de atac de anulare, al cărei scop este, potrivit art. 433 din C. proc. pen. acela de a supune Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, constatarea nelegalităţii deciziei date în apel sub aspectul intervenirii cauzei de încetare, nu poate fi raportată decât la fondul legislativ existent la momentul pronunţării hotărârii recurate, pentru modificările intervenite după pronunţarea hotărârii definitive, C. proc. pen. prevede alte remedii procesuale, cum ar fi contestaţia la executare sau contestaţia în anulare.
Cu alte cuvinte, din perspectiva cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 8, pentru a se constata acest motiv de nelegalitate, existenţa cauzei de încetare a procesului penal se apreciază prin raportare la datele existente la momentul pronunţării hotărârii definitive atacate atât sub aspect factual, cât şi legislativ. Astfel, în cazul prescripţiei răspunderii penale, analiza de legalitate se limitează la verificarea împlinirii sau nu a termenului, pornind de la limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunea reţinută în sarcina inculpatului, în raport cu încadrarea juridică a faptei şi legea penală mai favorabilă, stabilite, cu caracter definitiv, de instanţa de apel, având în vedere eventuala incidenţă a unor cauze de suspendare sau de întrerupere a cursului acestui termen în raport de cadrul normativ şi interpretativ existent la data pronunţării deciziei.
Or, hotărârea Curţii Europene de Justiţie, Marea Cameră, în cauza C-107/23 PPU, a fost pronunţată la data de 24 iulie 2023, ulterior deciziei atacate, aşadar, legalitatea soluţiei de încetare din data de 4 mai 2023 nu poate fi analizată în raport de această decizie.
Astfel, la momentul pronunţării deciziei atacate, în raport de calificarea în dreptul naţional a instituţiei prescripţiei ca fiind o instituţie de drept substanţial, chestiune asupra căreia a statuat cu caracter obligatoriu instanţa supremă prin decizia amintită, atrăgea incidenţa principiului legii penale mai favorabile, iar elementele de interpretare oferite prin Hotărârea pronunţată de Curtea Europeană de Justiţie, Marea Cameră, la data de 21 decembrie 2021, în cauzele conexate C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 şi C-840/19, cât şi prin Hotărârea din 5 decembrie 2017, în cauza C-42/17, nu ofereau argumente pentru o eventuală înlăturare a jurisprudenţei obligatorii menţionate, dimpotrivă.
În acest sens, este relevantă statuarea din cuprinsul paragrafului 209 din hotărârea pronunţată la data de 21 decembrie 2021, Euro Box Promotion, în cuprinsul căreia Curtea precizează expres că, în cauzele în care s-a dispus sesizarea prealabilă, sunt antamate cerinţele care decurg din articolul 47 alin. (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, privind dreptul la un proces echitabil, situaţie în care nu poate fi opus un standard naţional de protecţie a drepturilor fundamentale care să implice un risc sistemic de impunitate, instanţa naţională având obligaţia de a se asigura că infracţiunile ce intră în domeniul dreptului Uniunii fac obiectul unor sancţiuni penale care au un caracter efectiv şi disuasiv. Curtea a subliniat, însă, că, în drept, ipoteza este distinctă de situaţia în care instanţa naţională ajunge să considere că obligaţia de a lăsa neaplicate dispoziţiile naţionale în cauză se loveşte de principiul legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, astfel cum este consacrat la articolul 49 din Cartă, situaţie în care nu este ţinută să se conformeze acestei obligaţii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 decembrie 2017, M. A. S. şi M. B., C-42/17, EU:C:2017:936, punctul 61).
Or, în speţă în raport de deciziile obligatorii amintite, era incidentă tocmai ipoteza avută în vedere de Curtea de Justiţie la pronunţarea Hotărârii din 5 decembrie 2017, M. A. S. şi M. B., C-42/17, (Taricco 2), prin care s-a statuat în sensul că "Articolul 325 alin. (1) şi (2) TFUE trebuie interpretat în sensul că impune instanţei naţionale ca, în cadrul unei proceduri penale având ca obiect infracţiuni privind taxa pe valoarea adăugată, să lase neaplicate dispoziţii interne în materie de prescripţie care intră sub incidenţa dreptului material naţional şi care se opun aplicării unor sancţiuni penale efective şi disuasive într-un număr considerabil de cazuri de fraudă gravă aducând atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene sau care prevăd termene de prescripţie mai scurte pentru cazurile de fraudă gravă aducând atingere intereselor respective decât pentru cele aducând atingere intereselor financiare ale statului membru în cauză, cu excepţia cazului în care o astfel de neaplicare determină o încălcare a principiului legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, din cauza unei lipse de precizie a legii aplicabile sau pentru motivul aplicării retroactive a unei legislaţii care impune condiţii de incriminare mai severe decât cele în vigoare la momentul săvârşirii infracţiunii.".
De altfel, acest raţionament este reluat de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene şi în considerentele Hotărârii pronunţate în cauza C-107/23 PPU, (paragrafele 95-125), Curtea concluzionând că instanţele române nu sunt obligate să lase neaplicate deciziile instanţei de contencios constituţional amintite, în pofida existenţei unui risc sistemic de impunitate a unor infracţiuni de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, în măsura în care deciziile se întemeiază pe principiul legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, astfel cum este protejat în dreptul naţional, sub aspectul cerinţelor acestuia referitoare la previzibilitatea şi la precizia legii penale, inclusiv a regimului de prescripţie referitor la infracţiuni.
Elementul de noutate în interpretarea articolului 325 alin. (1) TFUE şi articolul 2 alin. (1) din Convenţia PIF a constat în aceea că aplicarea de către o instanţă naţională a standardului naţional de protecţie care repune în discuţie întreruperea termenului de prescripţie a răspunderii penale prin acte de procedură intervenite înainte de 25 iunie 2018, data publicării Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale, trebuie considerat ca fiind de natură să compromită supremaţia, unitatea şi efectivitatea dreptului Uniunii, în sensul jurisprudenţei amintite (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 decembrie 2021, Euro Box Promotion şi alţii, C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 şi C-840/19, punctul 212).
Cât priveşte obligativitatea deciziei menţionate care impune instanţei naţionale să lase neaplicat un standard naţional de protecţie referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) care permite repunerea în discuţie a întreruperii termenului de prescripţie a răspunderii penale în astfel de procese prin acte de procedură intervenite înainte de pronunţarea Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale, aceasta operează exclusiv în cauzele pendinte la data pronunţării acesteia în contextul în care legea procesual penală în vigoare nu reglementează un remediu pentru situaţia în care o hotărâre se dovedeşte a fi incompatibilă cu o interpretare a dreptului Uniunii reţinută de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene ulterior datei la care aceasta a rămas definitivă.
Astfel, deşi infracţiunea ce a făcut obiectul acuzaţiei intră sub incidenţa dreptului Uniunii, frauda în legătură cu utilizarea sau prezentarea de documente false, incorecte sau incomplet, având ca efect obţinerea necuvenită de fonduri de la bugetul Uniunii, constituind o fraudă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, având în vedere art. 1 alin. (1) lit. a) din Convenţia elaborată în temeiul articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană, privind protejarea intereselor financiare ale Comunităţilor Europene (convenţia PIF), situaţia juridică ce rezultă din aplicarea Deciziilor nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale, precum şi din Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie generează un risc sistemic de impunitate ce constituie un caz de incompatibilitate cu cerinţele articolului 325 alin. (1) TFUE şi ale articolului 2 alin. (1) din Convenţia PIF (paragrafele 91-92), iar standardul naţional de protecţie astfel cum a fost stabilit de instanţa supremă în procedura dezlegării unei chestiuni de drept este, conform interpretării Curţii dată în cauza evocată de parchet, de natură să compromită supremaţia, unitatea şi efectivitatea dreptului Uniunii, principiul autorităţii de lucru judecat nu permite remedierea unei eventuale încălcări.
În privinţa importanţei pe care o are principiul autorităţii de lucru judecat, atât în ordinea juridică europeană, cât şi în sistemele juridice naţionale, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat constant asupra necesităţii ca hotărârile judecătoreşti definitive să nu mai poată fi puse în discuţie (Hotărârea din 30 septembrie 2003, Kobler, în cauza C-224/01), cu excepţia situaţiei în care normele de procedură interne aplicabile autorizează reexaminarea (Hotărârea din 13 ianuarie 2004, Kuhne & Heitz, în cauza C-453/00 şi Hotărârea din 10 iulie 2014, Impresa Pizzarotti & C. Spa, în cauza C-213/13).
Mai mult, Curtea a statuat în sensul că, principiul cooperării nu impune unei instanţe naţionale să înlăture norme de procedură internă în vederea reexaminării unei hotărâri judecătoreşti care a dobândit autoritate de lucru judecat şi să o anuleze, atunci când se constată că este contrară dreptului Uniunii (Hotărârea din 1 iunie 1999, Eco Swiss, cauza C-126/97, Hotărârea din 16 martie 2006, Rosmarie Kapferer, cauza C-234/04) şi că principiile echivalenţei şi efectivităţii nu se opun "ca o instanţă naţională să nu aibă posibilitatea de a revizui o hotărâre judecătorească definitivă pronunţată în cadrul unei acţiuni de natură civilă, în cazul în care această hotărâre se dovedeşte a fi incompatibilă cu o interpretare a dreptului Uniunii reţinută de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene ulterior datei la care hotărârea menţionată a rămas definitivă, chiar dacă o astfel de posibilitate există în ceea ce priveşte hotărârile judecătoreşti definitive incompatibile cu dreptul Uniunii pronunţate în cadrul unor acţiuni de natură administrativă" (Hotărârea din 6 octombrie 2015, Dragoş Constantin Târşia, C-69/14).
Această din urmă cauză a avut în vedere chiar reglementarea procesuală naţională, întrebarea preliminară adresată Curţii de Tribunalul Sibiu, respectiv dacă "Articolele 17, 20, 21 şi 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, articolul 6 [TUE], articolul 110 [TFUE], principiul securităţii juridice tras din dreptul [Uniunii] şi jurisprudenţa [Curţii] pot fi interpretate ca opunându-se unei reglementări precum articolul 21 alin. (2) din Legea [contenciosului administrativ], care prevede posibilitatea revizuirii hotărârilor judecătoreşti interne pronunţate exclusiv în materia contenciosului administrativ în ipoteza încălcării principiului priorităţii dreptului [Uniunii] şi nu permit[e] posibilitatea revizuirii hotărârilor judecătoreşti interne pronunţate în alte materii decât contenciosul administrativ (civile, penale) în ipoteza încălcării aceluiaşi principiu al priorităţii dreptului [Uniunii] prin aceste din urmă hotărâri?", fiind relevantă mutatis mutandis şi în cauza de faţă.
În concluzie, analiza privind cazul de recurs în casaţie se raportează, potrivit legii procesual penale române, la regulile de drept existente la data pronunţării deciziei în apel, instanţa nefiind abilitată să reexamineze pe această cale hotărârea atacată prin prisma compatibilităţii acesteia cu interpretarea dreptului Uniunii reţinută de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene ulterior datei la care aceasta a rămas definitivă.
Pentru considerentele expuse, constatând neîntemeiate criticile formulate, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Teritorial Cluj împotriva deciziei penale nr. 820/A din data de 4 mai 2023, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori.
În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuieli judiciare avansate de stat vor rămâne în sarcina acestuia.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Teritorial Cluj împotriva deciziei penale nr. 820/A din data de 4 mai 2023, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori.
Cheltuielile judiciare ocazionate cu soluţionarea recursului în casaţie declarat de Ministerul Public rămân în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 octombrie 2023.
GGC - MM