Şedinţa publică din data de 8 iunie 2023
După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
1. Cererea de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la 29 noiembrie 2017, sub nr. dosar x/2017, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând obligarea acestuia la plata, cu titlu de despăgubiri, a următoarelor sume: 904.359,50 RON, reprezentând daune materiale (cheltuieli de judecată – onorarii de avocat – ocazionate de desfăşurarea procesului penal); 784.000 euro – echivalent în RON la cursul BNR de la data plăţii, reprezentând daune materiale (contravaloarea drepturilor salariale nete neîncasate, pentru durata celor 56 de luni calendaristice ale mandatului de preşedinte al ASF); 5.000.000 RON, cu titlu de daune morale (reparaţia morală pentru privarea de libertate în perioada 25.02-26.02.2014 şi, respectiv, 4.03-8.09.2014); dobânda legală la sumele precizate mai sus, calculată de la data introducerii acţiunii şi până la data plăţii efective a acestor sume; a solicitat, de asemenea, obligarea aceluiaşi pârât la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de derularea procedurii judiciare în cauza de faţă.
Prin cererea modificatoare din 11 aprilie 2018, reclamantul a precizat valoarea despăgubirilor materiale, solicitate iniţial, la suma de 9.704.896 RON (reprezentând drepturi salariale de care a fost privat pe parcursul celor 56 de luni), rezervându-şi dreptul de a majora această sumă în funcţie de relaţiile comunicate de ASF şi de evoluţia cursului leu-euro, sumă la care a solicitat să se aplice dobânda legală de la data sesizării instanţei şi până la data plăţii efective, menţinând, totodată, cererea de obligare a pârâtului la plata sumei de 5.000.000 RON cu titlu de despăgubiri morale; prin aceeaşi cerere, reclamantul a renunţat la cererea de obligare a pârâtului la despăgubiri materiale constând în cheltuielile de judecată efectuate în cadrul procesului penal, pe care a înţeles să le solicite pe cale separată.
2. Sentinţa Tribunalului Bucureşti
Prin sentinţa nr. 2506 din 28 decembrie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor.
3. Decizia Curţii de Apel Bucureşti
Prin decizia nr. 1053A din 5 iulie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 2506 din 28 decembrie 2018, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor. A schimbat sentinţa civilă apelată, în sensul că a admis, în parte, cererea, obligându-l pe pârât la plata către reclamant a sumei de 310.562,56 RON, reprezentând contravaloarea drepturilor salariale nete aferente perioadei 04.03.2014-08.09.2014 şi a sumei de 75.000 RON, reprezentând daune morale. L-a obligat pe pârât la plata către reclamant a dobânzii legale aferente sumelor menţionate anterior, de la data introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv 29.11.2017, până la data achitării integrale a acestora. A respins, în rest, cererea ca neîntemeiată.
4. Recursurile
Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, reclamantul A., pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor şi Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie au declarat recurs, criticând decizia pentru nelegalitate.
4.1. Recursul reclamantului A.
Invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul a susţinut că, prin motivarea deciziei recurate au fost încălcate normele de drept material aplicabile în materia reparării prejudiciului.
În acest sens, a arătat că instanţa de apel nu a aplicat prevederile art. 1381 şi art. 1385 C. civ., care stabilesc repararea integrală a prejudiciului material cauzat prin fapta ilicită, stabilind greşit modul de formare a prejudiciului material suferit de recurent, considerând că există distincţie între prejudiciul suferit în perioada arestării preventive şi cel format ulterior, pe care prezenta procedură nu este aptă să îl acopere. A susţinut că prejudiciul material s-a produs în momentul pierderii mandatului de preşedinte al ASF, ca urmare a arestării preventive, întinderea sa concretizându-se ulterior.
A arătat că decizia recurată încalcă dispoziţiile art. 539 C. proc. pen., care au fost interpretate restrictiv, deşi reglementarea impune repararea pagubei fără vreo limitare.
Instanţa de apel a aplicat greşit art. 540 C. proc. pen., care oferă criterii de orientare pentru stabilirea despăgubirilor pentru prejudicii morale şi a încălcat considerentele deciziei nr. 136/2021 a Curţii Constituţionale şi prevederile art. 1 alin. (3) din Constituţie.
Recurentul a susţinut că, la momentul arestării preventive a fost constrâns să demisioneze din funcţia de preşedinte al ASF, aspect ce a fost reţinut corect în decizia recurată, iar prejudiciul care s-a produs instantaneu, iar nu continuu, este reprezentat de pierderea unui drept – acela de a îndeplini mandatul până la finalul termenului de 5 ani pentru care a fost numit de Parlament.
A arătat că suma totală a remuneraţiilor pe care le-ar fi primit până la finalul mandatului, în cuantum de 3.474.039 RON, ţine de întinderea prejudiciului şi de caracterul său cert, între prejudiciu şi fapta ilicită existând legătură de cauzalitate. A învederat că arestarea nu a generat o împiedicare temporară a exercitării funcţiei, astfel încât să se creeze un prejudiciu doar pentru perioada în care măsura a fost în vigoare, întrucât, după încetarea arestării preventive nu mai exista posibilitatea reluării mandatului, Parlamentul desemnând o altă persoană care să ocupe funcţia deţinută.
Instanţa de apel a reţinut că, pe temeiul art. 539 C. proc. pen., reclamantul poate recupera doar suma care corespunde perioadei arestării, restul prejudiciului material putând fi, eventual, solicitat în baza altui temei legal. A arătat că dispoziţiile art. 539 C. proc. pen. reprezintă temeiul special pentru atragerea răspunderii statului în cazul în care fapta ilicită este arestarea, motiv pentru care orice acţiune întemeiată, eventual, pe dreptul comun al răspunderii civile delictuale ar fi inadmisibilă, jurisprudenţa fiind constantă în acest sens. Susţine că arestarea este fapta ilicită unică ce a determinat pierderea mandatului, prejudiciul acoperind cele 56 de luni de mandat neexercitat.
Recurentul a afirmat că instanţa de apel s-a raportat greşit la prevederile art. 540 C. proc. pen. în ceea ce priveşte repararea prejudiciului material, interpretându-l astfel încât să limiteze paguba ce poate fi recuperată în temeiul art. 539 C. proc. pen.. A apreciat că art. 540 alin. (1) C. proc. pen. este impropriu pentru analiza prejudiciului material suferit de persoana arestată, în condiţiile în care regulile pentru determinarea şi repararea integrală a prejudiciului material sunt prevăzute de C. civ., iar acest articol reţinut de instanţă trebuia interpretat ca oferind criterii exemplificative pentru cuantificarea şi repararea prejudiciului moral.
A menţionat că normele conţinute de art. 539 alin. (1) C. proc. pen. prevăd dreptul persoanei private nelegal de libertate la repararea pagubei, fără o limitare cu privire la întinderea pagubei ce poate fi reparată, context în care art. 540 alin. (1) C. proc. pen. nu poate fi interpretat în sensul în care întinderea prejudiciului creat prin arestare să fie strict cea care s-a manifestat în perioada privării de libertate, cu excluderea prejudiciului care devine cert ulterior.
A arătat că, prin decizia CCR nr. 136/2021 s-a constatat că în Constituţia României s-a conferit un standard mai ridicat de protecţie pentru persoanele arestate şi ulterior achitate, decât art. 5 din CEDO, manifestat prin asumarea de către stat a răspunderii pentru situaţiile în care limitează libertatea individuală, acesta trebuind să repare, prin acordarea despăgubirilor, consecinţele încălcării libertăţii individuale. Răspunderea în această materie este obiectivă, temeiul răspunderii fiind cel general din cadrul răspunderii civile delictuale, art. 539 C. proc. pen. neputând fi interpretat în sensul limitării sale, pentru că o atare limitare ar face ca protecţia oferită de Constituţie să fie iluzorie.
4.2. Recursul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor
Invocând incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâtul a susţinut că hotărârea instanţei de apel este nelegală întrucât s-a reţinut că în prezenta cauză îşi găsesc incidenţa dezlegările date de Curtea Constituţională prin decizia nr. 136/2021, urmând, astfel, a se recunoaşte apelantului dreptul la repararea prejudiciului produs prin privarea nedreaptă de libertate, în condiţiile în care s-a făcut referire în mod constant la aplicarea limitativă a art. 539 C. proc. pen., ca urmare a pronunţării deciziei ÎCCJ nr. 15/2017 şi la faptul că, în lipsa înlăturării interpretării date prin această decizie, protecţia oferită de CEDO este iluzorie, întrucât nu există o cale prin care persoanele prejudiciate să îşi poată realiza dreptul la despăgubiri.
Recurentul a făcut referire la dispoziţiile art. 5 din Convenţie şi la art. 9 şi art. 539 C. proc. pen., arătând că ultimul articol invocat este o aplicaţie particulară a dreptului consacrat de art. 9 alin. (5) C. proc. pen., în sensul că reglementează exclusiv dreptul la reparaţie pentru prejudiciile derivate din privarea nelegală de libertate săvârşită în cursul procesului penal, independent de modul de finalizare a procesului.
A învederat că art. 539 C. proc. pen. se află în strânsă corelare cu art. 5 din Convenţie, precum şi cu art. 9 C. proc. pen., subliniind că art. 5 paragr. 5 din Convenţie garantează un drept executoriu la reparaţie numai victimelor unei arestări sau ale unei detenţii în condiţii contrare paragr. 1-4 ale aceluiaşi articol.
Recurentul a invocat jurisprudenţa CEDO şi a arătat că dreptul la indemnizaţie conferit de art. 5 paragr. 5 este direct şi strict condiţionat de stabilirea unei detenţii/arestări nelegale, condiţie ce rezultă chiar din redactarea normei.
A susţinut că instanţa de apel a ignorat dispoziţiile art. 147 alin. (1) din Constituţie întrucât, în speţă, dispoziţiile art. 539 C. proc. pen. şi-au încetat efectele juridice având în vedere că, de la data publicării în Monitorul Oficial a deciziei CCR nr. 136/2021, Parlamentul nu a pus în acord prevederile neconstituţionale cu Constituţia.
Recurentul a afirmat că, prin decizia CCR anterior menţionată nu s-a constatat ca fiind neconstituţionale şi dispoziţiile art. 9 alin. (5) C. proc. pen., ce au conţinut identic cu cele ale art. 539 din acelaşi act normativ şi, în consecinţă, instanţele sunt ţinute să analizeze cererile care vizează acordarea de despăgubiri pentru un eventual prejudiciu material/moral în raport de condiţiile impuse de art. 9 C. proc. pen., care constituie norma generală.
A învederat că nelegalitatea măsurilor preventive poate fi stabilită fie de instanţa penală, fie de instanţa civilă, în acest ultim caz numai în măsura în care în cursul procesului se invocă alte motive decât cele care au făcut obiectul controlului judiciar în faţa instanţei penale chemate să statueze asupra legalităţii măsurilor preventive privative de libertate luate în cursul procesului penal, în strict acord cu dispoziţiile art. 5 paragrafele 1-4 din Convenţie, respectiv art. 9 C. proc. pen.
Cu referire la jurisprudenţa CEDO, a arătat că acea condiţie a legalităţii reţinerii şi arestării preventive este esenţială pentru a se constata incidenţa cazului de excepţie prevăzut de art. 5 paragr. 1 lit. c) din Convenţie, iar legalitatea măsurii de lipsire de libertate este determinată de respectarea garanţiilor procesuale reglementate în paragr. 2, 3 şi 4 ale art. 5, garanţii reglementate şi în dreptul intern de C. proc. pen. şi care, în speţă, au fost respectate.
Recurentul a mai susţinut că, şi în ipoteza în care se reţine că, în speţă, dispoziţiile art. 539 C. proc. pen. îşi produc în continuare efectele, instanţa de apel a admis, în mod greşit, chiar şi în parte, capătul de cerere vizând pretenţiile materiale, reţinând că demisia a fost consecinţa unor constrângeri impuse reclamantului şi nu manifestarea liberei voinţe a acestuia.
A invocat dispoziţiile art. 81 din Legea nr. 53/2003, republicată, art. 8 şi art. 12 din O.U.G. nr. 93/2012 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Autorităţii de Supraveghere Financiară şi a arătat că situaţia invocată de reclamant nu poate fi pusă sub semnul egalităţii cu cea generată de concedierea legală în virtutea condamnării, urmată de pierderea drepturilor de natură salarială la care ar fi fost îndreptăţit dacă ar fi urmat o achitare definitivă. A susţinut că, în speţă, raporturile de muncă au încetat în condiţiile stipulate de art. 12 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 93/2012, respectiv prin demisie, ca act unilateral al celui care înţelege să plece din unitate pe baza unei motivaţii personale.
Recurentul a subliniat că a fost voinţa reclamantului să înceteze raporturile de muncă cu angajatorul, iar nu iniţiativa acestuia din urmă, iar la momentul depunerii demisiei de către reclamant nu se putea vorbi despre o imposibilitate definitivă de exercitare a mandatului, în accepţiunea tezei a II-a a art. 11 din O.U.G. nr. 93/2012. A arătat că nu se poate susţine că reclamantul a fost obligat să îşi dea demisia, aceasta reprezentând un act juridic unilateral prin care s-a desistat voluntar de sursa veniturilor lunare, în condiţiile în care nu survenise o iniţiativă a ASF către Parlament în sensul revocării sale din funcţie, iar numirea în funcţie nu îi conferea acestuia garanţia faptului că, pe parcursul mandatului, nu vor surveni modificări de natură a face aplicabile dispoziţiile art. 12 alin. (1) lit. c) şi d) din O.U.G. nr. 93/2012.
A afirmat că instanţa de apel a dat eficienţă declaraţiilor martorilor audiaţi şi a apreciat că suma de 75.000 RON reprezintă o satisfacţie echitabilă şi rezonabilă având în vedere calitatea reclamantului la momentul luării măsurii privative de libertate, compromiterea imaginii pe care o avea în societate, dezechilibrul emoţional şi afectarea stării de sănătate. A considerat că Statul român nu poate fi ţinut răspunzător pentru mediatizarea cazului reclamantului, neavând rolul de a cenzura informaţiile apărute, întrucât ar încălca dreptul fundamental la exprimare, prevăzut de art. 10 paragr. 1 din CEDO şi Constituţia României.
A citat dispoziţiile art. 30 alin. (8) din Constituţie şi a arătat că, în cazul în care reclamantul se considera prejudiciat de informaţiile publicate în presă cu referire la persoana sa, avea liberul acces la justiţie pentru angajarea răspunderii celor care ar fi depăşit limitele libertăţii de informare. Cu referire la o decizie de speţă a Curţii de Apel Bucureşti şi o decizie CEDO, a arătat că nu se poate aprecia că publicarea unor anumite articole în presă legate de ancheta penală desfăşurată împotriva reclamantului constituie o încălcare la respectarea vieţii private, întrucât ar însemna că, în nicio situaţie, presa nu ar trebui să publice informaţii ce ţin de efectuarea unor acte de cercetare penală, mai ales în cazuri de corupţie. În decizia CCR nr. 179/2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 539 alin. (2) C. proc. pen. s-a reţinut că procedura specială prevăzută de articolul menţionat vizează exclusiv cazurile de privare nelegală de libertate, iar nu drepturi fundamentale ale omului pentru a căror lezare este necesară invocarea art. 252, art. 253 C. civ. sau a art. 8 din CEDO.
A arătat că nu au fost aduse dovezi precum înscrisuri sau raport de expertiză medico-legală pentru a contura un prejudiciu moral derivat din agravarea stării de sănătate a reclamantului, declaraţia de martor avută în vedere de instanţa de apel fiind insuficientă pentru atestarea unor afecţiuni medicale dobândite ca urmare a măsurilor dispuse în cauza penală sau a agravării unora preexistente. Simpla mărturie a unei persoane, chiar dacă este medic (prietenă de familie) nu poate suplini opinia unui specialist sau a medicului curant.
Instanţa de apel a dat eficienţă susţinerilor reclamantului ce se regăsesc în declaraţia martorului B., potrivit cărora cercetarea penală a avut ca urmare retragerea din viaţa politică, fără a verifica în ce măsură acestea corespund realităţii. Recurentul a susţinut că renunţarea reclamantului la viaţa politică a fost o condiţie impusă de art. 9 lit. b) din O.U.G. nr. 93/2012, iar faptul că, ulterior înlocuirii din funcţie, nu s-a mai afiliat unui partid politic nu se datorează unui refuz din partea unei formaţiuni politice ca urmare a cauzei penale în care a fost implicat, ci a faptului că reclamantul nu a mai dorit să se implice direct în viaţa politică şi a renunţat la aceasta în favoarea unei funcţii în cadrul BNR pentru ocuparea căreia era necesar să nu fie senator, deputat sau membru al unui partid politic.
A învederat că suma stabilită cu titlu de prejudiciu moral nu se justifică, în condiţiile în care acesta nu a fost dovedit, iar, în ipoteza în care se va aprecia că poate fi acordată, recurentul a solicitat cenzurarea cuantumului acesteia prin raportare la jurisprudenţa CEDO şi la criteriul echităţii în materia despăgubirilor morale, apreciind că achitarea în sine reprezintă o satisfacţie echitabilă, iar prin numirea de către Parlament în Consiliul de administraţie al BNR i-a fost oferită o compensaţie morală şi materială.
4.3. Recursul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie
Invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a susţinut că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 478 alin. (3) C. proc. civ. cu privire la cauza cererii de chemare în judecată.
A arătat că decizia nr. 136/2021 a CCR are caracter interpretativ, avându-se în vedere că a impus interpretarea obligatorie a art. 539 C. proc. civ., în sensul includerii noţiunii de privare nedreaptă de libertate, adică privarea dispusă în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen. sau prin achitare.
Recurentul a susţinut că, în considerentele deciziei s-a reţinut că privarea nedreaptă de libertate este măsura privativă de libertate care îndeplineşte cerinţele de legalitate cuprinse în C. proc. pen. şi în art. 5 pargr. 1 lit. c) din Convenţie, fiind dispusă conform legii, dar care devine nedreaptă ca urmare a unei soluţii de respingere pe fond a acuzaţiei în materie penală, această ipoteză suplimentară de acordare a despăgubirilor constituind un standard mai înalt faţă de protecţia instituită prin art. 5 CEDO.
Referitor la dreptul la despăgubire pentru privarea nedreaptă de libertate, Curtea Constituţională a precizat că valorificarea dreptului la repararea pagubei în faţa instanţei civile va avea ca temei ordonanţa de clasare sau hotărârea judecătorească de admitere. În privinţa efectelor deciziei, recurentul a afirmat că, de la publicarea acesteia, art. 539 C. proc. civ. îşi va înceta aplicabilitatea în ceea ce priveşte interpretarea neconformă criteriilor constituţionale, adică prin excluderea dreptului la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen. sau prin achitare.
A arătat că reclamantul şi-a întemeiat cererea de chemare în judecată pe dispoziţiile art. 5 din CEDO, art. 20 alin. (2) şi art. 148 alin. (2) din Constituţie, art. 539 C. proc. pen., în considerarea celor statuate de CCR prin decizia nr. 45/1998, publicată în M. Of. nr. 182/11/04/2018, precum şi ale art. 1349 şi urm. C. civ., iar prin cererea modificatoare din 11 aprilie 2018, a indicat ca temei juridic art. 539 alin. (1) C. proc. pen., art. 20 din Constituţia României şi art. 5 CEDO.
Recurentul a susţinut că acţiunea în despăgubiri formulată de reclamant a avut drept cauză privarea nelegală de libertate, raportat la criteriile CEDO, însă instanţa de apel a pronunţat soluţia exclusiv având în vedere privarea nedreaptă de libertate, arătând caracterul general obligatoriu şi pentru viitor al deciziei CCR nr. 136/2021, fapt ce echivalează cu modificarea cauzei în apel.
A învederat că efectul general obligatoriu şi pentru viitor al deciziilor CCR nu obligă instanţele de judecată să dispună modificarea cauzei cererii de chemare în judecată în dosarele în curs de soluţionare, întrucât s-ar încălca principiul disponibilităţii şi contradictorialităţii. Cu atât mai mult, instanţele nu pot să dispună modificarea cauzei în apel, deoarece s-ar încălca dispoziţiile art. 478 alin. (3) C. proc. civ. şi principiul dublului grad de jurisdicţie.
Recurentul a afirmat că, la examinarea pretenţiilor pe temeiul corect al privării nelegale de libertate, urmează să se aibă în vedere faptul că, în conformitate cu dispoziţiile art. 539 C. proc. pen., caracterul nelegal al privării de libertate dispuse pe parcursul procesului penal nu poate rezulta din lipsa de motivare sau din motivarea laconică a hotărârilor pronunţate de instanţele care au dispus luarea sau prelungirea măsurii preventive – aspect ce trebuie constatat de instanţele civile, ci trebuie stabilit ca atare de organele judiciare şi prin actele judiciare enumerate în dispoziţiile art. 539 alin. (2) C. proc. pen., situaţie ce nu se regăseşte în speţă.
5. Apărările formulate
Prin întâmpinare, recurentul-reclamant A. a solicitat anularea, în parte, a recursului formulat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, în privinţa criticilor aduse modului de stabilire şi de interpretare a situaţiei de fapt şi a probelor de către instanţa de apel. În subsidiar, a solicitat respingerea căii de atac, ca nefondate. Referitor la recursul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie, a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.
6. Procedura de filtru
Raportul întocmit în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost comunicat părţilor, iar prin încheierea din camera de consiliu din 26 ianuarie 2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie –Secţia I civilă a admis în principiu recursul, stabilind termen pentru soluţionarea acestuia în şedinţa publică din 11 mai 2023.
7. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Obiectul cauzei este reprezentat de cererea pe care reclamantul a formulat-o împotriva Statului român în calitate de garant al bunei funcţionări a organelor judiciare, în temeiul art. 539 alin. (1) C. proc. pen., prin care acesta a solicitat despăgubiri materiale reprezentate de indemnizaţia de preşedinte al ASF pentru perioada de mandat neexercitat, precum şi daune morale pentru suferinţele pricinuite de măsurile preventive luate împotriva sa.
Instanţa de apel a obligat pârâtul la plata drepturilor salariale neîncasate pe perioada arestării preventive şi a unei sume de 75.000 RON cu titlu de daune morale, aplicând în cauză decizia Curţii Constituţionale nr. 136/2021 referitor la caracterul nedrept al privării de libertate dedus din soluţia de achitare a reclamantului pronunţată în dosarul penal.
Împotriva acestei soluţii au declarat recurs părţile şi Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie, reclamantul susţinând că prejudiciul suferit nu i-a fost reparat integral, potrivit dispoziţiilor art. 1385 C. civ., iar pârâţii contestând, în principal, interpretarea dată de instanţa de apel art. 539 C. proc. pen. prin aplicarea deciziei Curţii Constituţionale, în ceea ce priveşte calificarea faptei ilicite, invocând şi lipsa prejudiciului material şi moral.
Sintetizând motivele de recurs prin raportare la condiţiile răspunderii civile delictuale a căror modalitate de reţinere de către instanţa de apel a fost contestată, Înalta Curte reţine următoarele:
În ceea ce priveşte existenţa unei fapte ilicite, pârâţii au susţinut în esenţă că prin aplicarea deciziei Curţii Constituţionale direct în faza procesuală a apelului instanţa ar fi modificat în mod nepermis cauza juridică a acţiunii (critica, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ., a fost formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie), respectiv că art. 539 C. proc. pen. este o aplicaţie particulară a dreptului consacrat de art. 9 alin. (5) C. proc. pen. (ce nu a fost declarat neconstituţional) care se află în strânsă corelare cu art. 5 din Convenţie, ce garantează un drept executoriu la reparaţie numai victimelor unei arestări sau ale unei detenţii în condiţii contrare paragr. 1-4 ale aceluiaşi articol (critica întemeiată pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., a fost formulată de Statul român reprezentat de Ministerul Finanţelor).
Criticile sunt nefondate.
Astfel, în mod corect instanţa de apel a făcut aplicarea în cauză a dispoziţiilor deciziei nr. 136/2021 a Curţii Constituţionale prin care s-a dat textului de lege o interpretare conformă cu Constituţia, constatând că reclamantul a fost supus unei măsuri preventive nedrepte, situaţie care, potrivit deciziei invocate, intră în sfera de reglementare a art. 539 C. proc. pen.
Acest mecanism de aplicare a legii nu poate fi interpretat ca o schimbare a cauzei juridice a acţiunii, cum a susţinut Parchetul, în condiţiile în care textul de lege incident, respectiv art. 539 C. proc. pen. nu a fost înlăturat de la aplicare, ci i s-a dat o interpretare extinsă, astfel cum este prevăzut în dispozitivul deciziei instanţei de contencios constituţional: "soluţia legislativă din cuprinsul art. 539 din C. proc. pen. care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., sau achitare este neconstituţională".
În cauză, instanţa de apel, raportat la dispoziţiile art. 477 alin. (1) C. proc. civ., a procedat la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit de către reclamant în apel, precum şi cu privire la soluţiile dependente de partea din hotărâre care a fost atacată, reţinând că această parte a invocat caracterul nelegal şi netemeinic al sentinţei atacate solicitând instanţei de control judiciar să interpreteze şi să aplice art. 539 C. proc. pen. în lumina art. 5 CEDO, prin înlăturarea limitării impuse prin decizia ÎCCJ nr. 15/2017, cu consecinţa încălcării drepturilor recunoscute de Convenţie şi a art. 20 din Constituţia României.
Pornind de la aceste elemente, în mod corect instanţa de apel a analizat în ce măsură poate fi antrenată răspunderea statului în baza art. 539 C. proc. civ. astfel cum acesta a fost interpretat prin decizia ICCJ nr. 15/2017, însă în contextul pronunţării deciziei nr. 136/2021 a Curţii Constituţionale.
Prin urmare, nu constituie o schimbare a cauzei acţiunii pendinte aplicarea unei decizii interpretative a instanţei de contencios constituţional, ci o corectă şi judicioasă adecvare a înţelesului normei juridice pe care partea îşi întemeiază pretenţiile la situaţia de fapt dedusă judecăţii, prin pronunţarea deciziei, această interpretare devenind obligatorie pentru instanţe.
Mai trebuie reţinut că interpretarea conformă cu Constituţia a art. 539 C. proc. civ., în sensul că "în ipoteza unei privări de libertate în cursul unui proces penal finalizat prin soluţie definitivă de achitare, fără ca nelegalitatea măsurii privative de libertate să fi fost stabilită în conformitate cu decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii nr. 15 din 18 septembrie 2017, soluţia de achitare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., este suficientă prin ea însăşi pentru acordarea de despăgubiri persoanei private de libertate şi, ulterior, achitate. În acest context, "caracterul injust/nedrept al măsurilor privative de libertate", respectiv "netemeinicia acuzaţiei în materie penală" constituie criterii autonome care dau dreptul persoanei în cauză la repararea pagubei şi care extind sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 539 din C. proc. pen..", a fost validată prin decizia nr. 1/2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial Partea I nr. 142 din 20 februarie 2023, decizia având caracter obligatoriu pentru instanţe inclusiv în faza procesuală a recursului.
Ca atare nu poate fi reţinută încălcarea dispoziţiilor art. 478 alin. (3) C. proc. civ. prin prisma motivului de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ.
Nu poate fi reţinută nici încălcarea, susţinută de recurentul Statul român, a art. 488 pct. 8 C. proc. civ. din aceeaşi perspectivă, a interpretării dispoziţiilor art. 539 C. proc. pen.. Recurentul consideră că, deşi prevederile art. 539 C. proc. civ. au fost declarate neconstituţionale, principiul răspunderii exclusiv pentru măsuri privative de libertate nelegale, în acord cu art. 5 CEDO, rămâne reglementat în art. 9 C. proc. pen., text de lege pe care instanţa de apel l-ar fi ignorat.
Contrar susţinerilor recurentului, deşi dispoziţiile art. 539 C. proc. civ. au caracter de normă specială, raportat la principiul reglementat de art. 9 C. proc. pen., ele sunt aplicabile în cauză în modalitatea în care au fost interpretate prin decizia Curţii Constituţionale nr. 136/2021.
Dat fiind caracterul obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale, atât în privinţa dispozitivului, cât şi a considerentelor, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a dat o corectă interpretare prevederilor art. 539 C. proc. pen., considerând că reclamantul are drept la despăgubiri şi în situaţia în care împotriva sa s-a pronunţat o măsură privativă de libertate nedreaptă, fără a fi nelegală, caracterul nedrept al acesteia rezultând din împrejurarea că dosarul penal a fost soluţionat prin pronunţarea unei hotărâri de achitare pentru considerentul că fapta nu există, respectiv fapta nu este prevăzută de legea penală.
În acest context, nu prezintă relevanţă împrejurarea, susţinută de recurent, că nu au fost încălcate dispoziţiile art. 5 CEDO care reglementează dreptul la libertate şi condiţiile în care privarea de libertate reprezintă o ingerinţă permisă autorităţii statale în exercitarea acestui drept, câtă vreme, potrivit deciziei Curţii Constituţionale, legea naţională, astfel cum a fost interpretată de instanţa de contencios constituţional, acordă un standard de protecţie mai ridicat decât cel al convenţiei în materia garanţiilor pentru privarea de libertate.
În viziunea Curţii Constituţionale, recunoaşterea acestui drept la despăgubiri, generat de măsura preventivă privativă de libertate nedreaptă, nu reprezintă o exigenţă a Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului, care prin art. 5 paragr. 5 impune un standard minim de protecţie, ci, ţinând cont de faptul că dispoziţiile art. 1 alin. (3), art. 23 alin. (1) şi art. 53 alin. (3) teza întâi din Constituţie oferă un standard mai înalt de protecţie a libertăţii individuale, intră în marja de apreciere a statului care este îndreptăţit să ofere, prin legislaţia internă, o atare protecţie prin reglementarea dreptului la reparaţii şi în alte situaţii decât cele expres rezultate din art. 5 paragr. 5 din Convenţie (paragr. 31 şi 47 din decizia nr. 136/2021).
Având în vedere faptul că, prin decizia Curţii Constituţionale, răspunderea obiectivă a statului a fost extinsă şi în cazul persoanelor faţă de care a fost dispusă o măsură preventivă, privativă de libertate în conformitate cu dispoziţiile legale, măsură care a devenit nedreaptă tocmai pentru că acuzaţia s-a dovedit a fi neîntemeiată, în mod corect instanţa de apel a considerat că această formă de răspundere este aplicabilă în cauză, fără a se aprecia că se depăşeşte cadrul procesual al dispoziţiilor art. 539 C. proc. civ. în limitele cărora este învestită a judeca (în condiţiile în care decizia reformulează conţinutul normei supuse controlului în scopul de a-l face compatibil cu prevederile constituţionale) şi fără a se putea reţine, cum susţine recurentul, încălcarea principiului general al dreptului la libertate şi siguranţă în maniera reglementată de art. 9 C. proc. pen.
Prin urmare, criticile vizând greşita aplicare şi interpretare în cauză a deciziei nr. 136/2021 a Curţii Constituţionale sunt nefondate.
În ceea ce priveşte condiţia existenţei unui prejudiciu cert, dispoziţiile instanţei de apel prin care au fost acordate despăgubiri materiale echivalente cu drepturile băneşti care ar fi fost cuvenite reclamantului pe perioada arestării sale preventive au fost criticate din perspective diferite în baza art. 488 pct. 8 C. proc. civ., atât de către reclamant, cât şi de către pârât, susţinându-se greşita aplicare a art. 539-540 C. proc. pen.
Sub acest aspect, instanţa de apel a reţinut că reclamantul a solicitat repararea prejudiciului material, constând în salariile neîncasate pe toată perioada de la momentul arestării preventive şi până la sfârşitul mandatului de preşedinte ASF cuantificat la suma de 9.704.896 RON, deşi acesta a demisionat din funcţie la data de 5.03.2014. Necontestând caracterul demisiei, de act unilateral al persoanei de a înceta raporturile în baza cărora îşi exercită activitatea cu instituţia din care face parte, instanţa de apel a analizat dacă manifestarea de voinţă a reclamantului a avut un caracter voluntar sau dimpotrivă, reprezintă o consecinţă a privării nedrepte de libertate care constituie temeiul răspunderii statului.
În acest sens a constatat că cererea de demisie a fost înregistrată la ASF a doua zi după pronunţarea hotărârii definitive prin care s-a dispus luarea măsurii arestării preventive, apreciind că opţiunea reclamantului a fost generată de această circumstanţă şi de imposibilitatea exercitării, pentru cel puţin 30 zile, a atribuţiilor care îi reveneau şi că, faţă de perioada concretă în care măsura arestării şi-a produs efectele, acesta ar fi fost oricum demis din funcţie în conformitate cu prevederile art. 11 din O.U.G. nr. 93/2012 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Autorităţii de Supraveghere Financiară, care definesc imposibilitatea definitivă de exercitare a mandatului. A reţinut că opţiunea reclamantului de a demisiona, pentru a nu bloca activitatea instituţiei pe care o conducea şi a nu o decredibiliza faţă de participanţii la piaţa financiară nebancară, nu a fost o consecinţă a unei manifestări libere a voinţei ci s-a datorat constrângerii impuse de măsura preventivă la care a fost supus, astfel că demisia nu constituie un impediment pentru acordarea despăgubirilor.
Recurentul pârât a susţinut în recurs că demisia, ca act unilateral al celui care înţelege să plece din unitate pe baza unei motivaţii personale, nu a fost consecinţa unor constrângeri impuse reclamantului ci manifestarea liberei voinţe a acestuia, nefiind similară concedierii în virtutea condamnării, urmată de pierderea drepturilor de natură salarială la care ar fi fost îndreptăţit dacă ar fi urmat o achitare definitivă sau revocării din funcţie.
Critica este nefondată.
Astfel, instanţa de apel nu a contestat caracterul unilateral al demisiei, ci a analizat modalitatea de formare a actului voliţional care a stat la baza emiterii actului juridic, apreciind că voinţa reclamantului nu a fost liber exprimată, ci a constituit rezultatul unor constrângeri obiective şi insurmontabile, pe care le-a dedus din circumstanţe factuale reţinute pe baza probatoriului administrat în cauză.
Or, recurentul pârât nu a combătut raţionamentul instanţei de apel care a reţinut existenţa legăturii de cauzalitate între arestarea nedreaptă şi actul demisiei, considerând că eventualul prejudiciu ar fi putut subzista doar în cazul revocării din funcţie a reclamantului, instituţie similară ca efecte, unei încetări a raportului de muncă din iniţiativa angajatorului, respectiv concedierii. Însă, raportat la cele reţinute de instanţa de apel ca situaţie factuală, în sensul că alterarea voinţei reclamantului a fost determinată de consecinţele produse de arestarea ce s-a dovedit a fi nedreaptă asupra raporturilor de serviciu, demisia iniţiată în această conjunctură poate fi inclusă în lanţul cauzal al producerii prejudiciului pretins, motiv pentru care în mod corect s-a apreciat că actul demisiei nu reprezintă un impediment la acordarea despăgubirilor materiale.
La rândul său, invocând dispoziţiile art. 1385 C. civ., reclamantul a criticat întinderea acestor despăgubiri, susţinând că este îndreptăţit la acordarea lor pentru întreaga perioadă pentru care îi fusese conferit mandatul, în aplicarea art. 539 C. proc. pen., întrucât, după încetarea arestării preventive nu a mai existat posibilitatea reluării mandatului, Parlamentul desemnând o altă persoană care să ocupe funcţia deţinută. Consideră că nu sunt aplicabile, în acest context, dispoziţiile art. 540 C. proc. pen. care doar exemplifică anumite tipuri de prejudicii.
Critica este nefondată.
Astfel, instanţa de apel a reţinut că se poate dispune repararea prejudiciului doar în limitele legăturii de cauzalitate dintre prejudiciul încercat şi măsura privativă de libertate declarată ca fiind nejustificată (nedreaptă).
A apreciat că, după încetarea măsurii preventive, reclamantul nu a dovedit faptul că a fost lipsit efectiv de posibilitatea de a obţine venituri, dat fiind că ceea ce solicită pe această cale sunt despăgubirile materiale pentru privarea de libertate, neprezentând relevanţă, din această perspectivă, faptul că nu a exercitat în întregime mandatul acordat de Parlament.
Având în vedere că una dintre condiţiile pentru repararea prejudiciului material în cauză este aceea ca prejudiciul să fie cert, nu se poate aprecia, potrivit dispoziţiilor art. 1385 alin. (2) C. proc. civ., că, pentru intervalul de timp rămas, producerea lui a fost neîndoielnică. În condiţiile în care ceea ce s-a pretins prin acest capăt de cerere au fost despăgubiri de ordin material echivalente cu veniturile de care reclamantul a fost lipsit prin prestarea unei activităţi lucrative, acesta trebuia să demonstreze că, ulterior încetării aplicării măsurii privative de libertate şi în considerarea acesteia, a fost în imposibilitate de a obţine venituri din muncă, ceea ce potrivit constatărilor instanţei de apel nici nu a pretins şi nici nu a dovedit. Ca atare, pentru această perioadă, prejudiciul nu are un caracter cert.
Prin urmare, vor fi respinse criticile conţinute în ambele recursuri referitoare la legalitatea stabilirii despăgubirilor materiale în forma dispusă de instanţa de apel.
Invocând dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurentul pârât susţine şi neîndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale pentru acordarea daunelor morale, considerând că nu există un prejudiciul moral susceptibil a fi acoperit.
Sub acest aspect, se constată că instanţa de apel a indicat criteriile de evaluare a prejudiciului moral ca fiind consecinţele negative suferite de reclamant în plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, intensitatea în care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială. Raportat la circumstanţele concrete ale cauzei, respectiv durata arestării (6 luni), calitatea reclamantului la momentul luării măsurii privative de libertate (preşedintele ASF), compromiterea imaginii pe care reclamantul o avea în societate, dezechilibrul emoţional produs acestuia, şocul asupra soţiei şi fiicelor sale, afectarea stării de sănătate pe perioada detenţiei, dar şi reţinând, pe de altă parte, faptul că reclamantul este membru în Consiliul de administraţie al BNR, ceea ce a însemnat că afectarea imaginii publice a acestuia la momentul luării măsurii privative de libertate a fost una temporară, în prezent fiindu-i recunoscută calificarea profesională, instanţa de apel a apreciat că suma de 75.000 RON (echivalent a aproximativ 15.000 euro) este de natură a reprezenta o satisfacţie echitabilă şi rezonabilă pentru a cuantifica din punct de vedere pecuniar prejudiciul moral suferit de reclamant pentru privarea injustă de libertate.
Instanţa de recurs constată că la judecata în apel au fost indicate criteriile de evaluare a prejudiciului moral şi au fost identificate circumstanţe factuale încadrabile în aceste criterii.
Câtă vreme recurentul nu a criticat aplicarea greşită a legii, ci reţinerea unor circumstanţe factuale subsumate unei suferinţe morale, condiţia existenţei prejudiciului moral, ca element al răspunderii civile delictuale, nu poate fi înlăturată în recurs, întrucât acele circumstanţe nu pot fi reevaluate în calea extraordinară de atac ce are în vedere exclusiv corecta interpretare şi aplicare a textului de lege unei situaţii de fapt stabilite în faza devolutivă a procesului.
Prin urmare, critica recurentului pârât nu poate fi valorificată prin prisma dispoziţiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, în baza art. 496 C. proc. civ., recursurile declarate în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul A., de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor şi de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva deciziei nr. 1053 A din 5 iulie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 8 iunie 2023.