Şedinţa publică din data de 24 octombrie 2023
Asupra conflictului negativ de competenţă:
I. Circumstanţele cauzei:
1. Obiectul cererii deduse judecăţii:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti, secţia civilă, la data de 27 iulie 2023, sub nr. x/2023, contestatoarea A. a formulat, în contradictoriu cu intimatul Biroul Executorului Judecătoresc B., contestaţie la executare împotriva executării silite ce face obiectul dosarului de executare nr. 241/2023 al C., C. şi Asociaţii, solicitând anularea executării silite şi a tuturor actelor de executare emise în dosarul de executare indicat anterior, precum şi anularea încheierii de încuviinţare a executării silite din data de 08 februarie 2023 pronunţate de Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, în dosarul nr. x/2023.
Totodată, a solicitat întoarcerea executării silite şi obligarea intimatului la plata sumei de 7.566,22 RON, reprezentând sumele executate în mod nelegal în cadrul dosarului de executare, cu obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 712 noul C. proc. civ., art. 3731, art. 3715, art. 3717 şi art. 399 vechiul C. proc. civ.
2. Hotărârile care au generat conflictul negativ de competenţă:
2.1. Prin sentinţa civilă nr. 9285 din 15 iunie 2023, Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, secţia civilă a admis excepţia necompetenţei teritoriale, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Oradea.
În fundamentarea acestei soluţii, reţinând incidenţa art. 714 alin. (1) coroborat cu art. 651 alin. (1)-(3) din C. proc. civ., instanţa a apreciat că debitoarea A. nu are sediul social în România, ci în străinătate, astfel că instanţa de executare este judecătoria în a cărei circumscripţie se află sediul creditorului Biroul Executorului Judecătoresc B., la data sesizării executorului judecătoresc, context în care nu prezintă importanţă, din perspectiva stabilirii instanţei de executare, locul unde se află sediul ales al debitorului pentru comunicarea actelor de procedură în România sau sediul eventualului mandatar al debitorului în România.
2.2. Învestită cu soluţionarea cauzei prin declinare de competenţă, Judecătoria Oradea, secţia civilă, prin sentinţa civilă nr. 3816 din 12 septembrie 2023, a admis excepţia necompetenţei teritoriale, invocată din oficiu; a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti; a constatat ivit conflictul negativ de competenţă între cele două instanţe; a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în vederea emiterii regulatorului de competenţă.
Pentru a hotărî astfel, având în vedere decizia nr. 20 din 27 septembrie 2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, instanţa a apreciat că, în speţă, competenţa de soluţionare a contestaţiei la executare revine Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti, instanţa care a încuviinţat executarea silită, prin încheierea din 08 februarie 2023, pronunţată în dosarul nr. x/2023.
II. Înalta Curte, competentă să soluţioneze conflictul în conformitate cu dispoziţiile art. 135 alin. (1) din C. proc. civ., urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti, secţia civilă, în considerarea argumentelor ce succed:
Prin demersul judiciar iniţiat, contestatoarea A. a solicitat anularea actelor de executare efectuate în dosarul nr. x/2023 al C., C. şi Asociaţii.
Din cuprinsul actelor transmise de către biroul executorilor judecătoreşti, la solicitarea instanţei, rezultă că sesizarea acestuia pentru deschiderea dosarului de executare s-a realizat prin cererea depusă la data de 06 februarie 2023, fiind deschis dosarul de executare nr. 241/2023 pentru punerea în executare a Procesului-verbal de cheltuieli nr. x/E/2010 din 06 octombrie 2010, împotriva debitoarei A. şi în favoarea creditorului Biroul Executorului Judecătoresc B. (24 şi 26 din dosarul nr. x/2023 al Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti).
Înalta Curte constată că Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti şi Judecătoria Oradea şi-au declinat reciproc competenţa de soluţionare a contestaţiei la executare, conflictul negativ de competenţă fiind generat de constatările diferite ale cele două instanţe cu privire la norma de procedură în temeiul căreia se stabileşte instanţa competentă a soluţiona litigiul.
Astfel, Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti a apreciat asupra competenţei teritoriale prin prisma dispoziţiilor art. 714 alin. (1) şi a celor ale art. 651 alin. (1)-(3) din C. proc. civ., reţinând că instanţa de executare este cea de la sediul creditorului, la data sesizării executorului judecătoresc, ţinând cont că debitorul are sediul în străinătate, iar locul unde se află sediul ales pentru comunicarea actelor de procedură în România al debitorului sau sediul eventualului mandatar al debitorului în România nu prezintă importanţă din perspectiva stabilirii instanţei de executare, pe când Judecătoria Oradea a reţinut că instanţa de executare este cea care a încuviinţat executarea silită, raportându-se şi la decizia nr. 20/2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii.
Norma cuprinsă în art. 651 din C. proc. civ., cea care trebuie să lămurească asupra instanţei de executare, are următorul cuprins: "(1) Instanţa de executare este judecătoria în a cărei circumscripţie se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul debitorului, în afara cazurilor în care legea dispune altfel. Dacă domiciliul sau, după caz, sediul debitorului nu se află în ţară, este competentă judecătoria în a cărei circumscripţie se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul creditorului, iar dacă acesta nu se află în ţară, judecătoria în a cărei circumscripţie se află sediul biroului executorului judecătoresc învestit de creditor.
(2) Schimbarea domiciliului sau sediului debitorului ori, după caz, al creditorului după începerea executării silite nu atrage schimbarea competenţei instanţei de executare.
(3) Instanţa de executare soluţionează cererile de încuviinţare a executării silite, contestaţiile la executare, precum şi orice alte incidente apărute în cursul executării silite, cu excepţia celor date de lege în competenţa altor instanţe sau organe.
(4) Dacă prin lege nu se dispune altfel, instanţa de executare se pronunţă prin încheiere executorie, care poate fi atacată numai cu apel, în termen de 10 zile de la comunicare."
Competenţa instanţei de executare se determină potrivit regulilor cuprinse în primele două alineate ale art. 651, adaptarea regulii generale actor sequitur forum rei în materia executării silite fiind făcută pornindu-se de la premisa unui cadru execuţional simplu, în care există un singur debitor, al cărui domiciliu sau sediu poate fi determinat prin raportare la momentul începerii procedurii de executare silită.
Din analiza textului art. 651 din C. proc. civ. se poate observa cu uşurinţă că dacă în privinţa competenţei materiale legiuitorul desemnează, cu titlu general, judecătoria ca fiind instanţa de executare [concluzie ce se desprinde din finalul primei teze a alin. (1) al art. 651, unde este menţionat că regula aceasta se aplică "în afara cazurilor în care legea dispune altfel"], din punctul de vedere al criteriului teritorial norma în discuţie identifică judecătoria care devine instanţă de executare prin aplicarea unui set de reguli succesive.
Astfel, ca regulă generală, instanţa de executare este judecătoria în a cărei circumscripţie se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul debitorului, dacă nu există reglementări derogatorii.
Deşi executarea silită începe odată cu sesizarea organului de executare [art. 622 alin. (2) din acelaşi Cod] prin cererea formulată de creditor, totuşi, încuviinţarea executării silite este procedura care marchează trecerea acestei etape a procesului civil într-o nouă fază, aceea a efectuării actelor de executare în condiţiile în care niciun act de executare nu poate fi înfăptuit decât după obţinerea încuviinţării.
Drept urmare, elementul care condiţionează întreaga fază procesuală execuţională este procedura încuviinţării executării silite.
Astfel, se poate observa că încă din momentul încuviinţării executării silite (care reprezintă condiţia esenţială a demarării efective a procedurii execuţionale) este determinată instanţa de executare, aceasta fiind unică pe parcursul întregii proceduri de executare silită, potrivit art. 651 alin. (3) din C. proc. civ.
Cu alte cuvinte, odată stabilită instanţa de executare în raport cu criteriile teritoriale prevăzute de norma menţionată, aceasta va rămâne aceeaşi pe întreaga procedură, fiind unica instanţă competentă material şi teritorial a soluţiona toate cererile şi incidentele apărute în cursul executării silite, cu excepţia cazurilor în care legea prevede în mod expres altfel.
Pe cale de consecinţă, ulterior admiterii cererii de încuviinţare a executării silite, calitatea de instanţă de executare a instanţei care a încuviinţat executarea nu doar că este câştigată, dar şi rămâne aceeaşi pe întreaga durată a procedurii execuţionale. Aceasta înseamnă că în respectiva executare silită nicio altă instanţă nu va putea fi apreciată drept instanţă de executare, motiv pentru care, exceptând derogările anume prevăzute, cum este cazul contestaţiei la titlu, spre exemplu, toate cererile şi incidentele care vor apărea pe parcursul executării silite vor fi soluţionate de acea instanţă.
În susţinerea concluziei de mai sus, se evidenţiază Decizia nr. 20 din 27 septembrie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii în dosarul nr. x/2021, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 1083 din data de 11 noiembrie 2021, obligatorie potrivit art. 517 alin. (4) C. proc. civ., în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 651 alin. (1), art. 666, art. 712, art. 714 şi art. 112 C. proc. civ., prin care instanţa supremă a stabilit că: "(...) încă din momentul încuviinţării executării silite (care reprezintă condiţia esenţială a demarării efective a procedurii execuţionale) este determinată instanţa de executare, aceasta fiind unică pe parcursul întregii proceduri de executare silită, potrivit art. 651 alin. (2) C. proc. civ.
Altfel spus, odată stabilită instanţa de executare în raport cu criteriile teritoriale prevăzute de norma menţionată, aceasta va rămâne aceeaşi pe întreaga procedură, fiind unica instanţă competentă material şi teritorial a soluţiona toate cererile şi incidentele apărute în cursul executării silite, cu excepţia cazurilor în care legea prevede în mod expres altfel (paragraful 70). Pe cale de consecinţă, ulterior admiterii cererii de încuviinţare a executării silite, calitatea de instanţă de executare a instanţei care a încuviinţat executarea nu doar că este câştigată, dar şi rămâne aceeaşi pe întreaga durată a procedurii execuţionale.
Aceasta înseamnă că în respectiva executare silită nicio altă instanţă nu va putea fi apreciată drept instanţă de executare, motiv pentru care - exceptând derogările anume prevăzute, cum este cazul contestaţiei la titlu, spre exemplu - toate cererile şi incidentele care vor apărea pe parcursul executării silite vor reveni în competenţa aceleiaşi instanţe de executare" (paragraful 71).
"Aşadar, principiul unicităţii instanţei de executare presupune că una şi aceeaşi instanţă soluţionează atât cererile de încuviinţare a executării silite, cât şi cererile având ca obiect contestaţie la executare, precum şi orice alte incidente apărute în cursul executării silite, cu excepţia celor date de lege în competenţa altor instanţe sau organe, potrivit celor prevăzute de alin. (3) al art. 651 din C. proc. civ., respectiva instanţă fiind calificată de legislator drept instanţă de executare" (paragraful 80).
Curtea remarcă faptul că, în cadrul motivării referitoare la declinarea competenţei, Judecătoria sectorului 4 Bucureşti nu a analizat în vreun fel incidenţa în cauză a Deciziei pronunţate în interesul legii nr. 20/2021, deşi această analiză era necesară în cauză.
În speţă, Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, secţia civilă, prin încheierea din 08 februarie 2023, pronunţată în dosarul nr. x/2023, a admis cererea de încuviinţare a executării silite formulată de petentul C., împotriva debitorului A., în temeiul titlului executoriu reprezentat de Procesul-Verbal de cheltuieli nr. 875E/2010 din 06 octombrie 2010, prin toate modalităţile de executare silită, simultan sau succesiv, până la realizarea dreptului creditorului B. rezultată din titlu executoriu, precum şi a cheltuielilor de executare, astfel cum rezultă din actele de executare ce compun dosarul de executare nr. 241/2023 al C., C. şi Asociaţii, ataşat dosarului nr. x/2023 al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti .
Ţinând cont de principiul unicităţii instanţei de executare, principiu care presupune că, odată ce o anumită instanţă a încuviinţat executarea silită, instanţa de executare a fost deja stabilită prin efectul pronunţării încheierii de încuviinţare a executării silite, ca urmare a caracterului imperativ al normei înscrise în art. 714 alin. (1) din C. proc. civ., aplicând (cel puţin) prin analogie dezlegările obligatorii ale Deciziei nr. 20 din 27 septembrie 2021, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, secţia civilă, a devenit instanţa competentă să soluţioneze contestaţia la executare formulată de debitoarea A. împotriva executării silite ce face obiectul dosarului nr. x/2023 al C., C. şi Asociaţii.
Concluzia enunţată în cele ce preced nu este infirmată de ipoteza teoretică în care s-ar constata că instanţa de executare ar fi trebuit ab initio să fie alta. În această situaţie ipotetică, instanţa de executare desemnată potrivit celor ce preced – Judecătoria sectorului 4 Bucureşti – ar lua măsurile corespunzătoare în cazul în care ar fi sesizată cu o contestaţie la executare propriu-zisă în care persoana interesată ar invoca expres, ca motiv de anulare a executării silite, ipotetica necompetenţă a instanţei care a încuviinţat executarea silită.
Ceea ce este important în procedura de faţă este că şi în această ipoteză, instanţa de executare este şi rămâne cea care a încuviinţat executarea silită, iar ipotetica neregularitate din etapa încuviinţării executării silite poate fi valorificată doar în cadrul soluţionării pe fond a contestaţiei îndreptate împotriva executării silite înseşi şi care ar cuprinde un motiv formulat în termen prin care s-ar invoca necompetenţa.
Pentru considerentele expuse, reţinând că determinarea instanţei de executare se realizează, în concret, în raport de instanţa care a încuviinţat executarea silită, demers procesual prin care se fixează competenţa teritorială în favoarea acestei instanţe, Înalta Curte constată că Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, secţia civilă, este instanţa competentă teritorial să soluţioneze contestaţia la executare dedusă judecăţii, urmând a dispune în acest sens, pe calea regulatorului de competenţă, conform art. 135 alin. (4) din C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti, secţia civilă.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 octombrie 2023.