Şedinţa publică din data de 17 ianuarie 2023
asupra cauzei de faţă, constată următoarele;
I. Circumstanţele cauzei
Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, secţia I civilă, sub nr. x/2017, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, Statul Român reprezentat de Consiliul Local al Municipiului Timişoara, Societatea Drumuri Municipale Timişoara în calitate de succesoare a societăţii Administrarea Domeniului Public S.A. Timişoara, Primăria Municipiului Timişoara, Municipiul Timişoara reprezentat de Primarul Municipiului Timişoara şi de Consiliul Local al Municipiului Timişoara, Consiliul Local al Municipiului Timişoara, C. şi D., au solicitat următoarele:
- în principal, să se dispună obligarea solidară a pârâţilor de a plăti reclamanţilor, cu titlul de răspundere pentru evicţiune, despăgubiri pentru apartamentul situat în Timişoara, jud. Timiş, înscris în CF nr. x Timişoara (CF vechi x Timişoara), nr. top. xV, compus din două camere şi dependinţe cu 5% din p.c.i şi din teren în folosinţă, cumpărat de pârâţii C. şi D. în baza Legii nr. 112/1995 prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x din data de 22 octombrie 1998 încheiat cu Statul Român prin Administrarea Domeniului Public S.A. Timişoara, promis spre vânzare reclamanţilor prin promisiunea de vânzare-cumpărare încheiată la 17 septembrie 1999 şi constatat nul absolut, despăgubiri constând în: preţul plătit de reclamanţi pentru acest apartament, compus din preţul achitat Statului Român, respectiv avans şi rate cu dobânzi aferente pe o perioadă de 5 ani, actualizat cu rata inflaţiei şi cu dobânda legală, precum şi suma de 17.500 euro (ca echivalent al sumei de 33.000 DM), conform promisiunii de vânzare-cumpărare din 17 septembrie 1999; valoarea actualizată a lucrărilor de amenajare a apartamentului, respectiv a cheltuielilor necesare şi utile efectuate de reclamanţi în acest scop;
- în subsidiar, obligarea pârâtului Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, în calitate de creditori ai pârâţilor C. şi D., la plata către reclamanţi a sumei reprezentând preţul actualizat cu rata inflaţiei şi cu dobânda legală, plătit Statului Român pentru apartamentul descris mai sus, constând în avans şi rate cu dobânzi aferente pe o perioadă de 5 ani.
La data de 15 iunie 2018, reclamanţii A. şi B. au formulat o modificare a cererii introductive, privind întinderea despăgubirilor solicitate.
Hotărârea pronunţată în primă instanţă
Prin sentinţa nr. 1168/17.11.2020, Tribunalul Timiş, secţia I civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive în ceea ce priveşte pe pârâţii Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, Statul Român reprezentat de Consiliul Local al Municipiului Timişoara, Societatea Drumuri Municipale Timişoara în calitate de succesoare a societăţii Administrarea Domeniului Public S.A. Timişoara, Primăria Municipiului Timişoara, Municipiul Timişoara reprezentat de Primarul Municipiului Timişoara şi de Consiliul Local al Municipiului Timişoara, Consiliul Local al Municipiului Timişoara şi Ministerul Finanţelor Publice, în nume propriu; a respins acţiunea, în contradictoriu cu toţi pârâţii; a stabilit onorariu definitiv al curatorului numit pe seama pârâtului C. la suma de 1.000 RON şi a obligat pe reclamanţi să plătească curatorului E. diferenţa de onorariu în valoare de 800 RON.
Hotărârea pronunţată în apel
Prin decizia nr. 173/30.09.2021, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a respins apelul formulat de către reclamanţi împotriva sentinţei menţionate.
II. Calea de atac formulată în cauză
Împotriva deciziei menţionate, au declarat recurs reclamanţii, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ. şi susţinând, în esenţă, următoarele:
Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
- în analiza motivelor apelului privind greşita admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, instanţa s-a limitat la a reţine că reclamanţii au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu în baza contractului autentificat sub nr. x/29.09.2011 încheiat cu pârâţii C. şi D. şi că aceştia din urmă sunt singurii ce ar putea fi obligaţi în raportul juridic dedus judecăţii, obligaţia de garanţie pentru evicţiune revenind vânzătorului;
- instanţa de apel nu a analizat motivele invocate cu privire la obligaţia de răspundere pentru evicţiune a statului în condiţiile vânzării apartamentului în cauză în temeiul Legii nr. 112/1995, deşi constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare - cumpărare pentru încălcarea interdicţiei de vânzare a imobilelor monumente istorice este o chestiune de fond legată de calitatea procesuală pasivă şi cu toate că în practică şi în doctrină este stabilit că în asemenea situaţii, statul răspunde pentru evicţiune, prin entităţile care îl reprezintă;
- instanţa de apel avea obligaţia de a lămuri dacă, în contextul dat răspunderea pentru evicţiune revine atât statului, cât şi foştilor F., în solidar, aşa cum s-a invocat şi dacă în funcţie de aceasta respectivii pârâţi au calitate procesuală pasivă în cauză; această chestiune trebuia tranşată între aceleaşi părţi care au stat în judecată în cauza soluţionată prin hotărârea de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare, încheiat în baza Legii nr. 112/1995;
- obligaţia de restituire a preţului revine vânzătorului, în speţă Statul Român, care figura ca proprietar tabular la momentul vânzării bunului. împrejurarea că această restituire se face dintr-un fond constituit şi gestionat de Ministerul Finanţelor Publice (conform denumirii actuale) nu poate să confere acestui organ al puterii executive calitate procesuală pasivă în nume propriu într-un raport civil bazat pe dreptul comun;
- nici decizia de apel şi nici sentinţa tribunalului nu conţin considerente care să motiveze lipsa calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice în nume propriu, chemat în judecată, dar cu toate acestea, prin dispozitivul sentinţei s-a stabilit lipsa calităţii sale procesuale pasive;
- instanţa de apel a menţinut în mod greşit sentinţa tribunalului pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 248 C. proc. civ., încălcând, la rându-i, aceste dispoziţii legale;
- pentru a se pronunţa asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive nu era necesară administrarea unor dovezi, iar prima instanţă a unit-o cu fondul, în loc să se pronunţe asupra acesteia printr-o încheiere interlocutorie;
- deşi a fost sesizată cu criticile din apel împotriva soluţiei de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a tuturor pârâţilor chemaţi în judecată, cu excepţia foştilor F., chestiuni asupra cărora trebuia să se pronunţe cu prioritate, instanţa a depăşit limitele unei analize necesare impuse de exigenţele art. 36 teza a II-a C. proc. civ. asupra aspectelor de fond privind existenţa sau inexistenţa drepturilor şi obligaţiilor respectivilor pârâţi, în legătură cu excepţia invocată;
- decizia de apel a preluat în mod nejustificat considerente referitoare la fondul cauzei, altele decât cele privind pretinsa inexistenţă a obligaţiilor pârâţilor legate de răspunderea pentru evicţiune - respectivele considerente vor avea autoritate de lucru judecat în cazul menţinerii hotărârilor;
- decizia recurată a încălcat prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. prin nepronunţarea asupra motivelor cererii de apel prin care s-a invocat că prima instanţă nu a abordat fondul cauzei şi nearătarea motivelor pentru care acestea s-au respins;
- instanţa de apel le-a reproşat neîntemeiat reclamanţilor că nu au criticat argumentul tribunalului conform căruia aceştia au cumpărat imobilul în litigiu pe riscul lor şi că această argumentaţie a primei instanţe a intrat în puterea lucrului judecat; o asemenea critică a sentinţei nu se impunea, câtă vreme s-au raportat în invocarea răspunderii pentru evicţiune la încheierea altor două acte juridice, prin prisma cărora instanţa nu a analizat cererile; or, contractul autentic din 2011 a fost încheiat pendent de proces, deci în mod evident invocarea oricărui argument împotriva clauzelor stabilite prin acest contract era de prisos;
Motivul de casare prevăzut de ort. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.
- decizia Curţii de Apel Timişoara cuprinde motive contradictorii: s-a recunoscut de către instanţa de apel invocarea răspunderii foştilor F. ca urmare a încheierii promisiunii de vânzare-cumpărare din data de 17 septembrie 1999, însă, atunci când se reţine că tribunalul nu era obligat să răspundă tuturor argumentelor invocate de părţi şi că sentinţa conţine considerente clare şi concise, se arată că instanţa de fond s-a raportat corect doar la actul juridic în raport de care s-a solicitat răspunderea garanţiei de evicţiune a vânzătorului, referindu-se la contractul autentic de vânzare-cumpărare din anul 2011 prin prisma căruia prima instanţă a analizat în mod exclusiv cererea privind antrenarea acestei răspunderi, aspect pe care l-au criticat prin motivele de apel;
- aceste motive ale deciziei de apel au caracter contradictoriu, ele putând să denote intenţia vădită a curţii de a evita o analiză a efectelor promisiunii de vânzare-cumpărare din data de 17.09.1999 sub aspectul răspunderii pentru evicţiune a foştilor F. şi, totodată, de a evita concomitent analiza eventualei obligaţii de răspundere pentru evicţiune a statului prin vânzarea a cărei nulitate absolută s-a constatat.
Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
- decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea, respectiv greşita aplicare a normelor de drept material pe care s-a întemeiat acţiunea - dispoziţiile referitoare la răspunderea pentru evicţiune, respectiv art. 1337 şi urm., coroborat cu art. 998, art. 999 şi cu art. 1003 C. civ. de la 1864 şi art. 974 C. civ. de la 1864;
- menţinerea soluţiei de admitere a excepţia lipsei calităţii procesuale pasive nu este justificată în vreun fel, fiind reţinute în mod generic prevederile art. 248 C. proc. civ., definiţia şi condiţiile acţiunii civile, calitatea procesuală (activă şi pasivă);
- nu există niciun considerent referitor la criticile formulate în apel cu privire la justificarea chemării în judecată a tuturor pârâţilor, în funcţie de implicarea acestora în raportul juridic născut prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995, urmat de încheierea promisiunii de vânzare-cumpărare din data de 17.09.1999 şi constatat nul absolut în anul 2014;
- tot ca aspect de fond legat de lipsa calităţii procesuale pasive a Statului Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice în petitul subsidiar, curtea nu a răspuns în niciun fel argumentelor din cererea de apel;
- cât priveşte petitul principal, instanţa de apel nu a analizat cererea prin prisma promisiunii de vânzare-cumpărare, ceea ce era imperios necesar câtă vreme la data acesteia nu exista nicio revendicare, iar încheierea contractului în baza Legii nr. 112/1995 a avut loc fără niciun impediment, acest contract fiind ultimul dintre contractele încheiate în acelaşi temei pentru celelalte apartamente ale imobilului situat în Timişoara, şi, în plus, la acea dată nu exista publicată nicio listă a monumentelor istorice din Timişoara, în care imobilul respectiv să fie înscris - această situaţie le-a întărit convingerea că puteau contracta cu F. în mod legal;
- au semnat contractul autentic pentru acest apartament în anul 2011, ca urmare a apariţiei Legii nr. 1/2009, care a permis intabularea dreptului lor de proprietate în condiţiile existenţei revendicării în baza Legii nr. 10/2001 şi a notării în cartea funciară a procesului care formează obiectul dosarului nr. x/2002 al Tribunalului Timiş; faptul că la data încheierii acestui contract au cunoscut situaţia juridică a imobilului este neîndoielnic, în condiţiile în care au fost părţi în litigiul care a făcut obiectul dosarului nr. x/2002 al Tribunalului Timiş, în care au intervenit; acest aspect, însă, nu prezintă relevanţă câtă vreme obligaţia de răspundere pentru evicţiune au invocat-o atât faţă de stat prin entităţile sale, în condiţiile constatării nulităţii absolute ca urmare a vânzării imobilului cu încălcarea legii, cât şi faţă de foştii F. ca urmare a încheierii promisiunii de vânzare-cumpărare din data de 17.09.1999, dată la care situaţia juridică a imobilului a permis perfectarea acesteia;
- opţiunea de a îşi înscrie dreptul de proprietate în contextul legislativ respectiv a fost justificată prin aceea că revendicarea imobilului în care este situat apartamentul nu era finalizată, după cum nu este finalizată nici în prezent; totodată, nu erau dobânditori ai apartamentului în baza Legii nr. 112/1995, ci terţi subdobânditori, iar A. folosea imobilul cu destinaţia de sediu profesional, situaţie în care este preferabil să încheie contractul de vânzare-cumpărare chiar pendent de procesul având ca obiect nulitatea contractului încheiat de foştii F. cu Statul Român, în baza legii amintite;
- punctul de vedere al instanţei în sensul că nu au pierdut dreptul de proprietate este greşit; sub acest aspect, motivarea este contradictorie;
- dacă a reţinut împrejurarea că nu au pierdut dreptul de proprietate cât timp acesta figurează înscris în cartea funciară, prima instanţă avea obligaţia să stabilească ce consecinţe vor exista în cazul radierii acestui drept în viitor, respectiv dacă se va naşte dreptul lor la acţiune în răspundere pentru evicţiune şi să stabilească totodată momentul în care va începe să curgă termenul de exercitare a unei asemenea acţiuni; altfel, s-ar putea ajunge în situaţia în care, după radierea dreptului lor de proprietate, în cazul promovării unei noi acţiuni, să se reţină că dreptul lor la acţiune s-a prescris;
- în ceea ce priveşte petitul subsidiar, curtea a făcut o greşită aplicare a prevederilor art. 974 C. civ., reţinând că nu sunt îndeplinite condiţiile cumulative pentru exercitarea acţiunii oblice prevăzute de art. 974 din vechiul C. civ., preluând cel puţin în parte considerentele sentinţei tribunalului;
- sunt îndeplinite condiţiile pentru exercitarea acţiunii oblice;
- cererea întemeiată pe dispoziţiile art. 50 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001 nu are caracter personal, pentru a se putea considera că nu poate fi promovată decât de F. ca debitori ai lor;
- au calitatea de creditori ai pârâţilor C. şi D., derivând din încheierea promisiunii de vânzare-cumpărare, în care este stabilită obligaţia sus-numiţilor de a restitui preţul actualizat al apartamentului în cazul anulării contractului de vânzare-cumpărare încheiat de ei cu Statul Român;
- în contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, A. figurez ca girant, calitate în care a achitat personal ratele cu dobândă din preţul apartamentului către stat, existând pe multe chitanţe menţiunea expresă că plata a fost făcută de aceasta pentru F.; situaţia este similară şi în ceea ce priveşte avansul de preţ - aceste înscrisuri au fost depuse la dosarul cauzei în primă instanţă, odată cu notele înregistrate la 4 decembrie 2017 şi se află în posesia lor, în original - acest aspect a fost trecut cu vederea de către tribunal;
- au faţă de pârâţii F. o creanţă certă, lichidă şi exigibilă constând în preţul achitat Statului Român pentru apartamentul în cauză, contrar considerentelor reţinute, ceea ce le conferă calitatea de creditori ai lor;
- priveşte interesul, acesta este serios şi legitim, atât timp cât debitorii lor sunt inactivi, iar dreptul lor este pendent de procesul soluţionat prin hotărârea de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de stat în temeiul Legii nr. 112/1995 - au pierdut dreptul de proprietate prin îndeplinirea condiţiei de admitere a acţiunii care a făcut obiectul respectivului proces, dreptul lor poate fi radiat oricând din cartea funciară şi în patrimonial lor s-a produs un prejudiciu care se justifică să fie reparat prin restituirea preţului actualizat al apartamentului în cauză.
III. Procedura de filtru
Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 04.10.2022, completul de filtru a admis în principiu recursul; a desemnat pentru etapa procesuală a recursului în calitate de curator pe domnul avocat G., care urmează a fi citat la dezbateri pentru reprezentarea intereselor intimatului-pârât C.; a stabilit remuneraţia provizorie a curatorului la suma de 1.000 RON; a obligat pe recurenţii-reclamanţi să avanseze remuneraţia provizorie a curatorului în cuantum de 1.000 RON; a respins cererea formulată de doamna avocat E.; a fixat termen de judecată la data de 17.01.2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, intimatul-pârât fiind citat prin afişarea citaţiei la uşa instanţei şi pe portalul instanţei de judecată, la ultimul domiciliu cunoscut, conform art. 167 alin. (2) C. proc. civ., precum şi prin curatorul desemnat.
IV. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând decizia recurată, precum şi actele şi lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile în cauză, se constată următoarele:
Cu titlu prealabil, este de menţionat faptul că recurenţii – reclamanţi au invocat incidenţa motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., iar din dezvoltarea acestora, rezultă că toate motivele de recurs ce vizează petitul principal se bazează pe critica esenţială referitoare la ignorarea de către instanţa de apel, prin menţinerea soluţiei primei instanţe, a cauzei cererii de chemare în judecată, atât cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, cât şi în evocarea fondului cauzei.
Această susţinere, privită din perspective diferite, a generat motive de casare distincte, recurenţii reproşând instanţei de apel nerespectarea prevederilor art. 248 C. proc. civ., nemotivarea deciziei ori, după caz, inserarea unor motive contradictorii în cuprinsul deciziei, cât şi încălcarea normelor de drept substanţial.
Faţă de modul de elaborare a memoriului de recurs, se constată că eventuala netemeinicie a criticii de nelegalitate esenţiale conduce la concluzia neîntrunirii cerinţelor prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., indiferent de motivul de casare invocat, astfel încât analiza recursului presupune cercetarea prioritară a acestei critici, cu observarea, însă, şi a celorlalte critici, precum şi a tuturor argumentelor aduse de către recurenţi.
Totodată, motivele de recurs pot fi analizate exclusiv din perspectiva cazurilor de casare descrise de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.
Astfel, invocând motivul prevăzut la pct. 5 al aceluiaşi art. 488 alin. (1), recurenţii s-au raportat, pe de o parte, la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., pentru a reproşa instanţei de apel neanalizarea motivului de apel vizând nemotivarea hotărârii primei instanţe şi respectiv, nepronunţarea asupra aspectelor de fond invocate prin cererea de apel.
Or, critica referitoare la absenţa din cuprinsul deciziei de apel a considerentelor pentru care au fost înlăturate cererile şi susţinerile părţilor se subsumează motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.
Pe de altă parte, recurenţii au învederat nerespectarea prevederilor art. 248 C. proc. civ., însă finalitatea acestei susţineri rezidă în criticarea neanalizării pe fond a cererii de chemare în judecată, prin respingerea greşită a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, iar nu a modului de aplicare a art. 248 C. proc. civ., din perspectiva procedurii de soluţionare a excepţiei, care, de altfel, a fost admisă de către prima instanţă, nu în apel.
Prin urmare, susţinerile greşit fundamentate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 urmează a fi cercetate în contextul pct. 6 al aceleiaşi norme.
În ceea ce priveşte cauza cererii principale din acţiunea introductivă, din considerentele deciziei recurate reiese că instanţa de apel a constatat temeinicia şi legalitatea hotărârii primei instanţe sub aspectul actului juridic în raport de care s-a solicitat activarea garanţiei pentru evicţiune a vânzătorului, ca fiind contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/29.09.2011, prin care C. şi D., pârâţi în prezenta cauză, au vândut reclamanţilor A. şi B. imobilul pe care îl cumpăraseră în baza Legii nr. 112/1995 şi care făcuse anterior obiectul unei promisiuni de vânzare–cumpărare, încheiate între aceleaşi părţi la data de 17.09.1999.
Înalta Curte constată caracterul nefondat al motivelor de recurs, în condiţiile în care cauza dreptului dedus judecăţii (causa debendi) a fost în mod corect identificată ca fiind reprezentată de contractul de vânzare-cumpărare sus-menţionat, iar nu de promisiunea de vânzare–cumpărare din anul 1999.
Din acest punct de vedere, este relevant faptul că prin cererea de chemare în judecată s-a invocat evicţiunea, aşadar o tulburare de drept pe care reclamanţii ar fi suferit-o prin desfiinţarea pe cale judecătorească a contractului de vânzare - cumpărare nr. x/22.10.1998, încheiat între S.C. Administraţia Domeniului Public S.A. Timişoara, în calitate de vânzător, şi chiriaşii C. şi D., în calitate de cumpărători.
Prin raportare la această cauză a acţiunii (causa petendi) şi la temeiul juridic explicit invocat, garanţia pentru evicţiune relevă conţinutul unui contract de vânzare-cumpărare, făcând obiectul unei obligaţii principale a vânzătorului, astfel cum rezultă din art. 1337 C. civ. de la 1864 (sub imperiul căruia a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare din speţă - la data de 29.09.2011).
Prin urmare, promisiunea de vânzare–cumpărare, anterioară încheierii contractului de vânzare–cumpărare, nu putea justifica pretenţia de despăgubire a reclamanţilor, din moment ce nu implică obligaţia de garanţie pentru evicţiune, specifică doar unui contract de vânzare-cumpărare.
În acelaşi timp, se observă că susţinerile recurenţilor referitoare la cauza dreptului dedus judecăţii sunt contradictorii, în condiţiile în care aceştia au învederat că au pierdut dreptul de proprietate ca urmare a constatării nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/22.10.1998, prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, formulând critici pe acest aspect (după cum se va arăta în analiza motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.).
Această susţinere echivalează cu invocarea calităţii de proprietar, care, în mod evident, a fost dobândită abia după încheierea contractului de vânzare –cumpărare, şi nu în temeiul promisiunii de vânzare–cumpărare, ceea ce contrazice alegaţia privitoare la efectele promisiunii de vânzare–cumpărare, în sensul că aceasta ar genera garanţia pentru evicţiune şi, astfel, ar putea reprezenta fundamentul dreptului de dezdăunare al reclamanţilor pentru pretinsa evicţiune suferită.
În aceste condiţii, se constată că instanţa de apel, confirmând considerentele primei instanţe, a dat o corectă calificare juridică actelor şi faptelor deduse judecăţii, prin stabilirea corespunzătoare a cauzei cererii de chemare în judecată, exercitându-şi în acest fel rolul activ, pe temeiul art. 22 alin. (4) C. proc. civ.
Faţă de cele expuse, Înalta Curte constată că nu poate fi primit motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizând modul de aplicare a legii de către instanţa de apel în legătură cu petitul principal, însă nici cel descris de pct. 6 al aceleiaşi norme, prin care recurenţii au criticat motivarea deciziei asupra susţinerilor relative la fondul raportului juridic dedus judecăţii, decurgând din obligaţia de garanţie pentru evicţiune.
Analiza pretenţiilor presupunea stabilirea de către instanţa de judecată a raporturilor juridice între reclamanţi şi persoanele chemate în judecată, pentru a se identifica drepturile şi obligaţiile născute în baza acestora.
În contextul formulării cererii în despăgubiri pentru evicţiune în considerarea pretinsei pierderi a dreptului de proprietate a reclamanţilor, ca urmare a desfiinţării titlului autorilor lor pe cale judecătorească, se constată că instanţa de apel a avut în vedere, în mod corect, raportul juridic născut din contractul de vânzare-cumpărare încheiat în formă autentică, în anul 2011, între reclamanţi, în calitate de cumpărători, şi pârâţii C. şi D., în calitate de vânzători.
Pe acest temei, s-a apreciat în mod corespunzător că obligaţia de garanţie nu ar putea reveni decât vânzătorilor din acest contract, motiv pentru care Înalta Curte constată ca fiind legală soluţia instanţei de apel de confirmare a admiterii de către prima instanţă a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive în privinţa tuturor persoanelor juridice, care nu au fost părţi la contractul de vânzare-cumpărare încheiat în anul 2011.
Contrar susţinerilor recurenţilor, calitatea de parte contractantă la contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 cu autorii reclamanţilor nu justifică legitimarea procesuală pasivă a persoanelor juridice chemate în judecată, întrucât respectivul contract a fost invocat în speţă ca reprezentând cauza evicţiunii, a tulburării de drept pretins produse unor persoane care revendicau pentru sine calitatea de proprietar.
Or, calitate procesuală pasivă într-o acţiune fundamentată pe răspunderea pentru evicţiune poate avea doar autorul reclamantului, respectiv vânzătorul din contractul prin care reclamantul a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului, în aplicarea art. 1337 din vechiul C. civ. (faţă de data încheierii contractului de vânzare – cumpărare din cauză), calitate întrunită în persoana pârâţilor persoane fizice.
În aceste condiţii, nu pot fi primite nici susţinerile recurenţilor referitoare la neanalizarea de către instanţa de apel a motivelor invocate cu privire la obligaţia de răspundere pentru evicţiune a statului şi a autorităţilor locale chemate în judecată, cu referire la considerentele hotărârii primei instanţe, dar şi la cuprinsul deciziei de apel, din perspectiva dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.
Prin acele motive de apel se pretindea cercetarea întrunirii calităţii procesuale pasive în funcţie de implicarea acestor persoane în raportul juridic născut prin încheierea contractului de vânzare–cumpărare în baza Legii nr. 112/1995, adică de o împrejurare lipsită de relevanţă pentru stabilirea titularului obligaţiei pentru evicţiune, în circumstanţele speţei.
Cât priveşte soluţia dată de către instanţa de apel în evocarea fondului raportului juridic dintre reclamanţi şi pârâţii persoane fizice, Înalta Curte constată, de asemenea, că susţinerile recurenţilor nu pot fi primite.
Acest motiv de casare se bazează, în primul rând, pe pretenţia recurenţilor de neanalizare a cererii de chemare în judecată prin prisma promisiunii de vânzare–cumpărare din anul 1999, instanţa de apel confirmând analiza primei instanţe de raportare exclusiv la contractul de vânzare-cumpărare încheiat în anul 2011 cu pârâţii C. şi D..
Pentru considerentele deja expuse în prezenta decizie, critica recurenţilor nu are temei, din moment ce obligaţia de garanţie pentru evicţiune poate fi reţinută doar dacă a fost asumată printr-un contract de vânzare-cumpărare, odată cu transmiterea dreptului de proprietate în patrimoniul cumpărătorului.
Promisiunea de vânzare–cumpărare nu a dat naştere unei asemenea obligaţii în sarcina promitenţilor-vânzători, aceştia asumându-şi doar obligaţia de a vinde, prin încheierea în viitor a contractului de vânzare-cumpărare.
Împrejurarea că în cuprinsul deciziei recurate s-ar fi menţionat susţinerile din cererea de chemare în judecată, potrivit cărora încheierea promisiunii de vânzare–cumpărare constituie fapta generatoare a răspunderii pentru evicţiune a pârâţilor C. şi D., nu conduce la existenţa unei contrarietăţi între considerentele deciziei recurate şi la incidenţa celei de-a doua ipoteze descrise la pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ.
Condiţiile de aplicare a acestei norme sunt întrunite doar în măsura în care toate considerentele pretins contradictorii se regăsesc în analiza motivelor de recurs, întrucât numai în acest caz ar fi imposibilă exercitarea controlului de legalitate exercitat de către instanţa de recurs. Or, în speţă, considerentele la care se referă recurenţii sunt cele prin care instanţa de apel a consemnat susţinerile părţii, ceea ce exclude contrarietatea cu considerentele prin care aceste susţineri au fost cercetate în mod efectiv şi înlăturate ca nefiind fondate.
În al doilea rând, recurenţii au criticat modul de aplicare a dispoziţiilor art. 1337 C. civ. de la 1864, prin coroborare cu prevederile ce reglementează răspunderea civilă pentru fapta proprie.
Înalta Curte reţine că, prin decizia recurată, instanţa de apel a apreciat că nu poate exista evicţiune, respectiv pierderea dreptului de proprietate al reclamanţilor sau o tulburare în exercitarea prerogativelor de proprietari, în absenţa desfiinţării şi a titlului de proprietate al reclamanţilor, ori a intervenirii vreunei alte cauze de ineficacitate a acestui act juridic, subsecvent desfiinţării titlului autorilor lor.
Acest considerent este unul decisiv în pronunţarea soluţiei de respingere a pretenţiilor împotriva pârâţilor vânzători, întrucât are în vedere una dintre condiţiile evicţiunii rezultate din fapta unui terţ, iar aceste condiţii trebuie întrunite în mod cumulativ.
Criticând soluţia instanţei de apel pe acest aspect, recurenţii s-au limitat, însă, la reiterarea susţinerii potrivit căreia constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare–cumpărare încheiat de către autorii lor în baza Legii nr. 112/1995 semnifică şi pierderea dreptului de proprietate a reclamanţilor, fără a arăta argumentele pentru care consideră că desfiinţarea actului juridic subsecvent operează de drept, în aplicarea principiului resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis şi fără a înfăţişa o hotărâre judecătorească definitivă prin care s-a făcut aplicarea acestui principiu ori a fost valorificată o altă cauză de ineficacitate a titlului reclamanţilor, ca urmare a desfiinţării pe cale judecătorească a titlului autorilor lor.
De altfel, chiar în situaţia în care o asemenea hotărâre judecătorească ar fi fost înfăţişată în prezenta cauză, conţinutul acesteia nu ar fi infirmat, ci, dimpotrivă, ar fi întărit concluzia instanţei de apel referitoare la inexistenţa evicţiunii prin desfiinţarea titlului autorilor reclamanţilor, întrucât evicţiunea ar urma să opereze doar în virtutea eventualei hotărâri judecătoreşti distincte, prin care s-ar fi dat eficienţă principiului anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului iniţial.
Pentru aceeaşi raţiune, nu pot fi primite nici susţinerile recurenţilor referitoare la efectele menţinerii înscrierii în cartea funciară a dreptului lor de proprietate, în pofida desfiinţării pe cale judecătorească a titlului autorilor lor, cât timp doar înfăţişarea unei hotărâri judecătoreşti din care să rezulte aplicarea principiului de drept menţionat anterior ar fi putut genera o chestiune de drept referitoare la cauza evicţiunii şi, mai mult decât atât, aceasta ar fi fost tranşată în sensul celor ce preced, prin plasarea evicţiunii la momentul constatării pe cale judecătorească a ineficacităţii titlului de proprietate al reclamanţilor.
Se observă, de altfel, că susţinerile recurenţilor pe acest aspect sunt contradictorii, întrucât, pe de o parte, se învederează faptul că înscrierea dreptului de proprietate în cartea funciară nu are caracter constitutiv, ceea ce ar însemna că este necesară desfiinţarea expresă a titlului de proprietate, dar, pe de altă parte, se susţine că radierea dreptului de proprietate din cartea funciară este posibilă independent de o eventuală anulare a contractului de vânzare-cumpărare, ceea ce echivalează tocmai cu recunoaşterea unui efect constitutiv înscrierii în cartea funciară.
Faţă de cele expuse, urmează ca motivele de recurs pe aspectul în discuţie să fie respinse, impunându-se a se constata, totodată, că devine lipsită de relevanţă inserarea în cuprinsul deciziei recurate a unor considerente suplimentare, în evaluarea celorlalte condiţii ale evicţiunii provenind din fapta unui terţ (anterioritatea cauzei evicţiunii şi cunoaşterea cauzei evicţiunii de către cumpărător), pentru ipoteza în care nu ar fi întrunită condiţia existenţei unei tulburări de drept. Din moment ce prin prezenta decizie a fost confirmată concluzia instanţei de apel în sensul neîntrunirii primei condiţii a evicţiunii, este inutilă vreo referire şi la celelalte condiţii.
Această constatare se impune şi prin prisma faptului că o eventuală dezlegare şi asupra acestor din urmă condiţii ale evicţiunii, concomitent cu stabilirea inexistenţei unei tulburări de drept, nu ar reprezenta lucru judecat şi nu ar putea împiedica analiza lor ulterioară, în ipoteza în care ar opera evicţiunea (în speţă, desfiinţarea pe cale judecătorească a titlului de proprietate al reclamanţilor ori intervenirea vreunei alte cauze de ineficacitate a acestui act juridic, ca urmare a unei hotărâri judecătoreşti definitive).
În ceea ce priveşte modul de soluţionare a apelului din perspectiva petitului subsidiar, se reţine că recurenţii formulează susţineri referitoare la menţinerea în apel a soluţiei primei instanţe de admitere a excepţiei privind lipsa calităţii procesuale a Statului Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, dar şi de respingere pe fond a cererii subsidiare.
Din considerentele deciziei recurate, rezultă că instanţa de apel a considerat că, faţă de temeiul juridic al cererii de restituire a preţului apartamentului vândut în baza Legii nr. 112/1995, respectiv prevederile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, calitate procesuală pasivă în privinţa acestui petit o are Ministerul Finanţelor Publice, în nume propriu.
Pe fondul cauzei, instanţa de apel a apreciat că în cauză nu sunt întrunite condiţiile cumulative pentru exercitarea acţiunii oblice prevăzute de art. 974 din vechiul C. civ., prin intermediul căreia reclamanţii urmăresc, pe temeiul art. 50 din Legea nr. 10/2001, restituirea preţului actualizat al imobilului vândut în baza Legii nr. 112/1995.
Prin motivele de recurs, s-a arătat că obligaţia de restituire a preţului revine vânzătorului, în speţă Statul Român, iar împrejurarea că restituirea se face dintr-un fond constituit şi gestionat de Ministerul Finanţelor Publice nu poate să confere acestui organ al puterii executive calitate procesuală pasivă în nume propriu într-un raport civil bazat pe dreptul comun. Totodată, recurenţii au arătat că sunt întrunite condiţiile pentru exercitarea acţiunii oblice, pentru formularea unei cereri întemeiate pe dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001.
Înalta Curte constată că motivele de recurs nu relevă veritabile critici de nelegalitate la adresa deciziei recurate, în condiţiile în care conţin o simplă reiterare a unor susţineri formulate în cursul procesului, deja analizate, fără a se face vreo referire la considerentele pentru care au fost înlăturate.
Astfel, în privinţa titularului obligaţiei de restituire a preţului, nu sunt arătate argumentele pentru care recurenţii consideră că dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, reţinute de către instanţa de apel ca fiind incidente în cauză – şi care stipulează în mod expres titularul obligaţiei de restituire a preţului actualizat în ipoteza desfiinţării contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea Legii nr. 112/1995 - nu reprezintă, de fapt, o derogare de la dreptul comun în privinţa legitimării procesuale pasive.
În acelaşi timp, se constată că susţinerile recurenţilor pe acest aspect sunt lipsite de finalitate, în sensul că, în ipoteza admiterii lor, tot nu ar conduce la admiterea recursului şi la casarea deciziei recurate, dat fiind că petitul subsidiar a fost formulat în cadrul unei acţiuni oblice, iar instanţa de apel a confirmat concluzia primei instanţe potrivit căreia condiţiile de exercitare a unei asemenea acţiuni nu sunt întrunite în cauză.
Cu privire la acest din urmă aspect menţionat, se constată că susţinerile din memoriul de recurs nu sunt de natură a învesti instanţa de recurs cu exercitarea unui control de legalitate al deciziei de apel, conţinând o simplă enunţare a unei teze contrare celei reţinute de către instanţa de apel, prin care sunt reluate susţineri formulate în etapele procesuale anterioare.
Prin decizia recurată s-a constatat că reclamanţii nu au calitatea de creditori ai pârâţilor persoane fizice, în absenţa unei creanţe certe, lichide şi exigibile împotriva pârâţilor la momentul formulării acţiunii de faţă.
Or, în recurs, părţile au învederat doar că au calitatea de creditori ai pârâţilor, derivând din încheierea promisiunii de vânzare–cumpărare, fără a face vreo referire la caracterul cert, lichid şi exigibil al pretinsei creanţe, la momentul formulării cererii de chemare în judecată, aşadar, fără a combate în vreun fel considerentele deciziei de apel.
În aceste condiţii, susţinerile referitoare la petitul subsidiar nu vor fi primite şi, faţă de toate considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ.
În ceea ce priveşte remuneraţia cuvenită curatorului desemnat pentru faza procesuală a recursului în condiţiile art. 167 alin. (3) coroborat cu art. 58 alin. (3) C. proc. civ., prin încheierea din camera de consiliu din data de 4.10.2022 a completului filtru şi pentru motivele arătate în acea încheiere, se impune stabilirea cu titlu definitiv a acestei remuneraţii, dat fiind că prin încheierea menţionată, a fost stabilită remuneraţia provizorie.
În aceste condiţii, faţă de cererea curatorului desemnat pentru intimatul-pârât C., avocat G., se constată că sunt întrunite condiţiile de aplicare a prevederilor art. 58 alin. (4) C. proc. civ., faţă de activitatea desfăşurată de către curator, care a participat la şedinţa de judecată din 17 ianuarie 2023 şi a asigurat apărarea intimatului-pârât, formulând concluzii asupra recursului.
În consecinţă, pe acest temei, Înalta Curte va stabili cu titlu definitiv remuneraţia curatorului intimatului-pârât C., la suma de 1.700 RON, cu observarea dispoziţiilor referitoare la cuantumul onorariilor care se cuvin avocaţilor pentru asigurarea serviciilor de asistenţă judiciară şi reprezentare, respectiv art. 2 alin. (1) pct. 2 lit. f) din Protocolul încheiat între Ministerul Justiţiei, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Uniunea Naţională a Barourilor din România, înregistrat la respectivele instituţii sub nr. x/17.06.2022, y/17.06.2022 şi w/17.06.2022.
Întrucât prin încheierea din camera de consiliu din data de 4.10.2022, avansarea remuneraţiei cuvenite curatorului a fost stabilită în sarcina recurenţilor – reclamanţi, pe temeiul art. 48 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013, urmează a se dispune obligarea recurenţii-reclamanţi A. şi B. la plata sumei de 700 RON, reprezentând diferenţă remuneraţie curator, între suma de bani stabilită cu titlu de remuneraţie provizorie şi cea stabilită în baza art. 58 alin. (4) C. proc. civ. prin prezenta decizie.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei nr. 173 din data de 30 septembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.
Stabileşte cu titlu definitiv remuneraţia curatorului intimatului-pârât C., avocat G., la suma de 1.700 RON.
Obligă pe recurenţii-reclamanţi A. şi B. la plata sumei de 700 RON, reprezentând diferenţă remuneraţie curator.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 ianuarie 2023.