Şedinţa publică din data de 25 mai 2023
Asupra recursului dedus judecăţii, reţine următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cauzei
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă la 31 mai 2016, sub nr. x/2016, reclamanţii A., B., C., D. şi E. au chemat în judecată pe pârâtele F. S.R.L. şi G., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să constate caracterul ilicit al faptei săvârşite de pârâte, prin editarea şi publicarea, în ediţia scrisă din 22 ianuarie 2016 a cotidianului naţional "Libertatea" şi postarea pe site-ul oficial, www.x.ro, a articolului intitulat "Exclusiv. Experiment şocant făcut de părinţii H.. Au dormit dezbrăcaţi pe zăpadă ca să vadă cum a murit fiica lor"; să oblige pârâta F. S.R.L. să retragă articolul menţionat de pe pagina on-line; să interzică pârâtei F. S.R.L., pentru viitor, publicarea acestui articol sau a altora similare; să oblige pârâtele să îşi prezinte scuzele faţă de reclamanţi, pe care să le publice în aceleaşi condiţii şi acelaşi format ca articolul invocat; să oblige pârâtele să publice, pe propria cheltuială, hotărârea de condamnare într-un ziar de largă circulaţie; să oblige pârâtele la plata, în solidar, către reclamanţi, a sumei de 50.000 Euro, reprezentând daune morale; să oblige pârâtele la plata, în solidar, către reclamanţi, a cheltuielilor de judecată.
2. Sentinţa Tribunalului Bucureşti, secţia a IV a civilă
Prin sentinţa nr. 913 din 21 iunie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV a civilă, a fost admisă, în parte, acţiunea formulată de reclamanţii A., B., C., D. şi E. în contradictoriu cu pârâtele F. S.R.L., şi G.; a fost obligată pârâta F. S.R.L. să retragă articolul intitulat "exclusiv. Experiment şocant făcut de părinţii H.: au dormit dezbrăcaţi pe zăpadă ca să vadă cum a murit fiica lor" de pe pagina on-line, s-a interzis pârâtei F. S.R.L., pentru viitor, publicarea articolului menţionat; au fost obligate pârâtele F. S.R.L. şi G. să publice, pe propria cheltuială, prezenta hotărâre, într-un ziar de largă circulaţie; au fost obligate pârâtele F. S.R.L. şi G., în solidar, la plata către reclamanţi a sumei de 5.000 Euro, în echivalent în RON la data plăţii, reprezentând daune morale; au fost obligate pârâtele F. S.R.L. şi G., în solidar, la plata către reclamanţi a sumei de 9.714,01 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxa de timbru în cuantum de 100 RON şi onorariul de avocat, în cuantum de 9.614,01 RON.
3. Decizia Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă
Prin decizia civilă nr. 7A din 8 ianuarie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta D., împotriva sentinţei civile nr. 913/21.06.2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV a civilă, în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimaţii reclamanţi C., E., A. şi B. şi apelanţii pârâţi G. şi F. S.R.L.; a admis apelurile declarate de apelanţii pârâţi G. şi F. S.R.L. împotriva aceleiaşi sentinţe civile şi a schimbat, în parte, sentinţa apelată, în sensul că a respins, în tot, acţiunea formulată de reclamanţii D., C., E., A. şi B. în contradictoriu cu pârâţii G. şi F. S.R.L., ca neîntemeiată.
4. Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă
Prin decizia nr. 442 din 18 februarie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul declarat de reclamanţii D., C., E., A. şi B. împotriva deciziei nr. 7A din 8 ianuarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
5. Decizia Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, în rejudecare
Prin decizia nr. 335 A din 3 martie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamanta D., precum şi de pârâţii G. şi F. S.R.L., împotriva sentinţei civile nr. 913 din 21 iunie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV a civilă.
6. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, pârâţii G. şi F. S.R.L. au declarat recurs, criticând decizia pentru nelegalitate.
În cuprinsul memoriului de recurs, neîntemeiat în drept, pârâta G. arată că titlul articolului şi expresia experiment şocant din cuprinsul acestuia nu îi aparţin, titlul fiind scris de redactorul şef al publicaţiei de la momentul respectiv, ceea ce reprezintă o regulă generală în orice redacţie.
Susţine că interesul public există, sens în care învederează că reclamanţii au apărut constant în media, au oferit interviuri inclusiv pentru emisiuni de tip tabloid, în care au relatat detalii cu puternic impact emoţional, deşi aceştia contestă interesul public al relatării comemorării.
Arată că fapta ilicită nu există. Invocă dispoziţiile art. 31 alin. (1) din Constituţie şi susţine că elementul esenţial pe care instanţa îl are de analizat este acela legat de interesul public al chestiunii discutate, iar odată stabilit caracterul de interes public, se poate vorbi dacă a fost o atingere adusă libertăţii de exprimare. Afirmă că a respectat Codul deontologic al Convenţiei de Media din România care instituie obligaţia jurnalistului de a informa publicul cu privire la toate aspectele de interes social, politic, economic, iar articolul incriminat evocă incapacitatea autorităţilor de a lua măsurile necesare, atât preventive, cât şi ulterioare, pentru a limita consecinţele unei tragedii, şi nu vizează membrii de familie sau chestiuni care ţin de viaţa intimă a acestora.
Cu referire la jurisprudenţa CEDO, arată că s-a statuat în repetate rânduri că accesul la informaţie al cetăţenilor într-un stat democratic trebuie să prevaleze dacă ne raportăm la limitările libertăţii de expresie, precum şi că libertatea de exprimare implică un grad de exagerare a faptelor, nu doar a informaţiilor sau ideilor primite favorabil, cu indiferenţă sau considerate inofensive, ci şi acelora care ofensează, şochează sau deranjează.
Arată că articolul incriminat conţine judecăţi de valoare, opinii circumscrise unei baze factuale de necontestat, iar buna credinţă a jurnaliştilor este una de netăgăduit în speţă, fiind confirmată de relatarea martorului care a arătat că tot ce s-a scris în articol s-a întâmplat.
Susţine că prejudiciul nu există, iar, în speţă, nu există decât o simplă afirmaţie nejustificată cu privire la existenţa acestuia, comentariile de pe reţeaua de socializare care au fost, în mod vădit, trunchiate. Mai susţine că aceste comentarii se menţin în limitele unor curiozităţi fireşti.
Învederează că suma acordată ca daune morale şi obligarea la publicarea hotărârii de condamnare sunt excesive şi ar crea un precedent nefericit în aplicarea art. 10 din Convenţie, având în vedere că asemenea sume trebuie să aibă un efect strict compensatoriu, fără a se transforma în amenzi excesive pentru autorii daunelor şi nici în venituri nejustificate pentru victime.
Referitor la buna credinţă, susţine că aceasta este de netăgăduit în cazul de faţă, iar exerciţiul unui drept, în limitele stabilite prin lege, cu bună credinţă, nu poate atrage vinovăţia titularului dreptului.
În cuprinsul memoriului de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâta F. S.R.L. susţine că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a legii prin neanalizarea temeinică a probelor de la dosar şi a interpretat incorect normele de drept material, apreciind că reclamanţii îşi întemeiază cererea pe dispoziţiile art. 1349 şi urm. C. civ., art. 10 din CEDO şi art. 30 alin. (8) din Constituţie, astfel încât trebuie îndeplinite cumulativ condiţiile răspunderii civile delictuale.
Arată că, în privinţa răspunderii civile delictuale prin presă, fapta ilicită are o specificitate prin aceea că ea urmează a fi evaluată din perspectiva criteriilor enunţate de doctrină şi jurisprudenţă în privinţa aplicării art. 10 din CEDO.
Susţine că fapta ilicită nu există, iar potrivit CEDO, fapta nu există dacă sunt întrunite următoarele elemente: se discută chestiuni de interes public, există o minimă bază factuală, există buna credinţă a jurnalistului, care se prezumă, potrivit legii, ingerinţa statului este una necesară într-o societate democratică, se prezintă informaţii într-un articol de presă, însă acestea nu trebuie să aibă precizia faptelor prezentate într-un act de acuzare sau o hotărâre judecătorească întrucât dreptul publicului la informare este un element esenţial în evaluarea caracterului licit/ilicit al informaţiilor conţinute de articolele de presă. Susţine că articolul incriminat conţine judecăţi de valoare, opinii circumscrise unei baze factuale de necontestat, iar fapta ilicită nu există întrucât textul articolului se circumscrie limitelor libertăţii de exprimare.
Referitor la interesul public, arată că instanţa de apel a reţinut, în mod netemeinic, că afirmaţiile din titlu şi din cuprinsul articolului nu au nicio legătură cu aşa-zisul interes public afirmat de către pârâţi. Invocă dispoziţiile art. 31 alin. (1) din Constituţie şi susţine că elementul esenţial pe care instanţa îl are de analizat este acela legat de interesul public al chestiunii discutate, iar odată stabilit caracterul de interes public, se poate vorbi dacă a fost o atingere adusă libertăţii de exprimare. Afirmă că jurnalistul a respectat Codurile deontologice ale profesiei, articolul de presă având ca obiect o temă de interes general, astfel încât pârâta nu face altceva decât să aducă la cunoştinţa publicului informaţii ce privesc chestiuni de interes public, preluând în acest sens afirmaţii publice ce aparţin unor martori. Susţine că articolul incriminat subliniază incapacitatea autorităţilor de a lua măsurile necesare, atât preventive, cât şi ulterioare, pentru a limita consecinţele unei tragedii, şi nu vizează membrii de familie sau chestiuni care ţin de viaţa intimă a acestora. Arată că, pentru evitarea riscurilor pe care le presupun asemenea situaţii, era necesară sublinierea, detalierea şi atragerea atenţiei publice asupra dramei, ceea ce face parte din rolul presei care este datoare să sensibilizeze opinia publică cu privire la gravitatea unor situaţii similare.
Subliniază că întregul articol se bazează pe afirmaţiile martorilor accidentului, surse credibile, existând astfel baza factuală cerută de practica CEDO.
În mod netemeinic reţine instanţa de apel că afirmaţiile pârâtelor, chiar dacă nu sunt exacte, nu sunt lipsite de orice bază factuală. Susţine că întreg articolul este centrat pe incapacitatea autorităţilor de a de a salva semeni, iar despre oamenii muntelui se arată că i-am găsit pe salvatorii din Apuseni la 2 ani distanţă, mâhniţi de incapacitatea autorităţilor; tragedia aviatică a scos la iveală hibe catastrofale în privinţa intervenţiei în situaţii de urgenţă; stângăcia autorităţilor, comunicare defectuoasă; găsiţi după 6 ore, toate acestea constituind elemente care dau conţinut şi justifică interesul public al demersului jurnalistic.
Arată că reproşul este unul direct prin sancţionarea expresă a acestei incapacităţi a autorităţilor şi unul indirect prin sensibilizare, nota de emoţie pe care o induce în opinia publică prezentarea momentului comemorării ca şi dramă pe care o trăieşte familia. Subliniază că, deşi reclamanţii nu sunt persoane publice şi îşi păstrează dreptul la viaţă privată, în condiţiile în care evenimentele petrecute au fost expuse de la bun început publicului, aşa cum o dovedesc inclusiv imaginile video de la acel moment, nu se mai poate discuta de un eveniment privat.
Arată că a existat o minimă bază factuală, cerută de art. 10 din CEDO, evenimentul relatat a avut loc, astfel cum rezultă din declaraţiile martorului, iar familia a fost prezentă, prezenţa fratelui rezultând din poze şi relatarea martorului, în timp ce redarea înregistrării audio a convorbirii telefonice dintre reclamanta C. şi unul dintre salvatori relevă faptul că această persoană s-a exprimat în sensul că părinţii au fost acolo, iar fratele a stat puţin pe zăpadă jos.
În mod netemeinic a reţinut instanţa de apel că articolul nu a avut o astfel de semnificaţie, însă i-a expus pe reclamanţi judecăţii publicului. Arată că nu poate fi dată o semnificaţie juridică menţionării în cuprinsul articolului a prezenţei părinţilor, deşi în realitate a fost prezentă doar mama victimei, ca reprezentând o faptă ilicită. Susţine că este real faptul că jurnalista, dat fiind profilul publicaţiei, a dat o coloratură emoţională mai puternică faptelor, însă doza de exagerare nu este de natură să creeze prejudicii reclamanţilor, doza de exagerare, provocare, şocare fiind agreată de jurisprudenţa CEDO ca fiind acceptabilă înlăuntrul dreptului la liberă exprimare.
Cu referire la jurisprudenţa CEDO, arată că libertatea de exprimare implică un grad de exagerare a faptelor, nu doar a informaţiilor sau ideilor primite favorabil, cu indiferenţă sau considerate inofensive, ci şi acelora care ofensează, şochează sau deranjează, libertatea de exprimare cuprinzând dreptul la opinie şi informare.
Susţine că buna credinţă a jurnaliştilor este una de netăgăduit în speţă, fiind confirmată de relatarea martorului care a arătat că tot ce s-a scris în articol s-a întâmplat şi arată că în articol jurnalista vorbeşte despre experimentul şocant, nu experiment macabru, cum susţin reclamanţii, afirmaţie ce acoperă purul adevăr, chiar dacă există o doză de exagerare emoţională.
Afirmă că, potrivit practicii şi doctrinei în materia libertăţii de exprimare, s-a apreciat că şi în ipoteza în care există, în mod real, un prejudiciu dar jurnalistul a acţionat cu bună credinţă, a abordat un subiect de interes major pentru public şi care vizează conduita unei publicaţii în raport de publicul cititor, sancţiunea nu se impune dacă ea ar conduce la apariţia unui efect inhibitor cu privire la discuţia în public a acestei probleme, iar CEDO a arătat că pentru a sancţiona pe autorul unui articol de presă trebuie ca această sancţionare să fie necesară într-o societate democratică, fiind necesară nevoia unei presiuni sociale pentru ca libertatea de exprimare să fie limitată.
Recurenta arată că practica şi doctrina au statuat că, în cazul în care afirmaţiile dintr-un articol de presă conţin exagerări sau inexactităţi, nu ar fi justificată adoptarea niciunei măsuri sancţionatorii întrucât atingerea adusă valorilor sociale ocrotite nu ar putea fi calificată decât minimă, în măsura în care s-ar reţine vreo încălcare, iar în speţă sancţionarea pârâtelor, dată fiind şi calitatea acestora de editor/jurnalist, nu se impune ca o măsură necesară, de corectă proporţionalitate între nevoia de remediere a acestor atingeri şi nevoia de prezervare a dreptului la liberă exprimare. Subliniază că, din cele anterior menţionate, se desprinde concluzia că necesitatea ca ingerinţa să fie necesară într-o societate democratică acţionează ca o veritabilă cauză de exonerare de răspundere şi în ipoteza în care elementele care atrag răspunderea civilă delictuală ar fi întrunite astfel încât, în materia delictelor comune, ar atrage răspunderea civilă.
În mod netemeinic reţine instanţa de apel că suma acordată de instanţa de fond cu titlu de despăgubiri pentru repararea acestui prejudiciu a fost una minimală, iar nu exorbitantă. Susţine că prejudiciul nu există având în vedere că nu există fapta ilicită, iar, în speţă, nu există decât o simplă afirmaţie nejustificată cu privire la existenţa prejudiciului, comentariile de pe reţeaua de socializare care au fost, în mod vădit, trunchiate. Mai susţine că aceste comentarii se menţin în limitele unor curiozităţi fireşti.
Arată că nu s-a produs nicio probă cu privire la existenţa prejudiciului, iar pretinsa atingere nu este una de natură să justifice cuantumul acordat de instanţă. Funcţia avută în vedere de art. 1381 C. civ. nu este sancţionatorie, ci de a repara prejudiciul, iar reclamanţii nu au făcut nicio referire concretă cu privire la criteriile avute în vedere la stabilirea existenţei şi întinderii prejudiciului, ceea ce denotă că nu au urmărit acoperirea unei daune morale, ci sancţionarea jurnaliştilor.
Învederează că suma acordată ca daune morale şi obligarea la publicarea hotărârii de condamnare sunt excesive şi ar crea un precedent nefericit în aplicarea art. 10 din Convenţie, având în vedere că asemenea sume trebuie să aibă un efect strict compensatoriu, fără a se transforma în amenzi excesive pentru autorii daunelor şi nici în venituri nejustificate pentru victime. Pretinsele acuzaţii defăimătoare realizate prin publicarea articolului de presă trebuie analizate dintr-o perspectivă rezonabilă şi de bună credinţă, iar, în aprecierea prejudiciului produs, nu trebuie luată în considerare temerea unor persoane de bună credinţă că alte persoane de rea credinţă pot califica negativ un anumit comportament care, în mod obiectiv, nu poate fi privit ca negativ.
Arată că raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu nu există, iar referitor la buna credinţă, susţine că aceasta este de netăgăduit în cazul de faţă, exerciţiul unui drept, în limitele stabilite prin lege, cu bună credinţă, neputând atrage vinovăţia titularului dreptului. Susţine că, în speţă, chiar dacă ar exista anumite inexactităţi şi exagerări, acestea nu au constituit o exercitare excesivă şi nerezonabilă a dreptului la liberă exprimare, fiind evident că s-a urmărit sensibilizarea publicului cititor cu privire la subiectul tratat, jurnalistul apelând la aceste exagerări pentru a produce un impact mai puternic, iar, pe de altă parte, nu s-au afirmat lucruri de o cu totul altă categorie sau cu o semnificaţie total diferită faţă de cele realmente petrecute.
Solicită admiterea recursului şi, în rejudecarea cauzei, respingerea cererii de chemare în judecată.
7. Apărările formulate
Prin întâmpinare, recurenta G. a solicitat admiterea propriului recurs şi a recursului formulat de pârâta F. S.R.L..
Prin întâmpinare, recurenta F. S.R.L. a solicitat admiterea recursului formulat de pârâta G..
8. Procedura de filtru
Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar, prin încheierea din 16 februarie 2023, a fost anulat, pentru lipsa semnăturii, recursul declarat de pârâta G. împotriva deciziei civile nr. 335 din 3 martie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă şi a fost admis în principiu recursul declarat de pârâta F. S.R.L. împotriva aceleiaşi decizii, fiind fixat termen de judecată la 25 mai 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, pentru analiza recursului admis în principiu.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâta F. S.R.L. este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.
Cu caracter prelabil, se reţine că recursul formulat de pârâta G. împotriva deciziei Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă a fost anulat pentru lipsa semnăturii prin încheierea din 16 februarie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă în acelaşi dosar.
Prin demersul judiciar declanşat în cauza dedusă judecăţii, reclamanţii A., B., C., D. şi E. au solicitat instanţei antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtelor G. şi F. S.R.L., pentru atingerea adusă dreptului la demnitate, componentă esenţială a vieţii private, susţinând că articolul publicat la 21 ianuarie 2016, orele 23:30, on-line pe site-ul www.x.ro şi în ediţia scrisă a cotidianului national "Libertatea" la 22 ianuarie 2016, intitulat "Exclusiv. Experiment şocant făcut de părinţii H., au dormit dezbrăcaţi pe zăpadă ca să vadă cum a murit fiica lor", cu următorul conţinut: "Ei erau mâhniţi că nu le-am salvat fata. Noi am făcut tot ce am putut pentru ea, dar era deja moartă când am ajuns. Şi le-am zis să meargă cu noi ca să vadă cu ochii lor că fata nu avea cum să reziste atâtea ore în frigul acela, fiind şi rănită. Când am ajuns acolo, părinţii şi fratele ei s-au dezbrăcat şi s-au întins pe jos, în locul în care am găsit-o pe H., şi au vrut să vadă cât rezistă în frig. Nu au putut sta mai mult de 20 de minute pe jos, după care i-am dus repede acasă şi i-am încălzit.", însoţit de fotografia defunctei I., îi vizează în mod direct pe reclamanţi.
Prima instanţă a admis, în parte, cererea de chemare în judecată şi a obligat pârâta F. S.R.L. să retragă articolul intitulat "Exclusiv. Experiment şocant făcut de părinţii H.: au dormit dezbrăcaţi pe zăpadă ca să vadă cum a murit fiica lor" de pe pagina on-line; a interzis pârâtei F. S.R.L., pentru viitor, publicarea articolului menţionat; a obligat pârâtele F. S.R.L. şi G. să publice, pe propria cheltuială, prezenta hotărâre, într-un ziar de largă circulaţie; a obligat pârâtele F. S.R.L. şi G., în solidar, la plata către reclamanţi a sumei de 5000 euro, echivalent în RON la data plăţii, reprezentând daune morale. În motivarea sentinţei pronunţate a reţinut, în esenţă, că a fost probată de către reclamanţi condiţia existenţei faptei ilicite a pârâtelor, prin răsturnarea prezumţiei de bună credinţă şi dovedirea lipsei de profesionalism a jurnalistului autor al articolului, care a redat sub formă de citat afirmaţii cu privire la care, din probele administrate, a rezultat că nu aparţin martorului J., în forma redată în articolul incriminat, iar pârâtele nu au probat existenţa unei minime baze factuale a evenimentelor relatate, a căror veridicitate a fost contestată de reclamanţi. Astfel, publicarea articolului menţionat reprezintă o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, conţinutul acestuia depăşind limitele libertăţii de exprimare a jurnalistului şi neavând la bază elemente de a căror veridicitate jurnalistul nu ar fi avut motive să se îndoiască.
Învestită cu soluţionarea apelului formulat de pârâte împotriva sentinţei primei instanţe, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, în rejudecare, a apreciat că drepturile reclamanţilor au fost încălcate prin publicarea articolului incriminat şi, prin raportare la conţinutul concret al afirmaţiilor acestuia, nu este îndeplinită condiţia existenţei interesului legitim public. A mai reţinut că afirmaţiile pârâtelor, chiar dacă nu sunt exacte, nu sunt lipsite de orice bază factuală, dar reprezintă o exagerarea nepermisă ce nu intră în sfera de protecţie a art. 10 din Convenţie, în cauză fiind îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale.
Obiectul controlului de legalitate în prezentul recurs, în considerarea art. 488 pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurentă, îl constituie aplicarea greşită a normelor de drept material care reglementează libertatea de exprimare şi răspunderea civilă delictuală, în privinţa condiţiilor care trebuie îndeplinite pentru angajarea răspunderii civile delictuale şi condiţiilor ingerinţei în dreptul de exprimare reglementat de CEDO, cu referire şi la limitele despăgubirilor şi păstrarea unui echilibru între dreptul la exprimare al pârâtelor şi drepturile nepatrimoniale ale reclamanţilor. Recurenta a arătat că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 30 din Constituţie, art. 1349 C. civ., iar în privinţa reglementărilor internaţionale în materie au arătat că sunt incidente dispoziţiile art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Se reţine că, fiind învestite cu o acţiune în răspundere civilă delictuală privind încălcarea dreptului la imagine şi reputaţie, instanţele fondului aveau obligaţia de a realiza o analiză a două drepturi fundamentale aflate în conflict, prin punerea în balanţă a dreptului la demnitate a reclamanţilor, pretins a fi încălcat, şi a dreptului la libertatea de exprimare a pârâtelor, cu privire la care aceştia au susţinut că a fost exercitat în limitele sale interne, în acord cu dispoziţiile art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, fără a aduce atingere drepturilor reclamanţilor.
O atare abordare în soluţionarea cauzei s-a impus în raport de faptul că reglementarea libertăţii de exprimare şi a condiţiilor de exercitare a acesteia este cuprinsă atât în norme interne, cât şi în norme internaţionale, ratificate sau adoptate de Statul Român, norme pe care părţile şi-au întemeiat apărările, întrucât doar în ipoteza în care s-a constatat, urmare a examinării cauzei din perspectiva justului echilibru care trebuie păstrat între cele două drepturi fundamentale garantate, deopotrivă, că pârâtele s-au aflat în afara limitelor de protecţie oferite de art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, a putut fi atrasă răspunderea civilă delictuală pentru fapta ilicită reprezentată de încălcarea art. 8 din Convenţie.
În drept, dispoziţiile art. 1349 C. civ. statuează că: Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral (…).
Conform prevederilor art. 1357 C. civ., Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare. Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă.
Noul C. civ. reglementează cu caracter extins dreptul la liberă exprimare şi dreptul la viaţă privată, în acord cu dispoziţiile constituţionale şi ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, precum şi cu jurisprudenţa instanţei de contencios european al drepturilor omului, care formează împreună un bloc de convenţionalitate, obligatoriu pentru instanţe şi instituţiile statului.
Art. 70 C. civ. prevede că: Orice persoană are dreptul la libera exprimare. Exercitarea acestui drept nu poate fi restrânsă decât în cazurile şi limitele prevăzute la art. 75.
Potrivit art. 71 alin. (1) şi (2) C. civ.: Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private. Nimeni nu poate fi supus vreunor imixtiuni în viaţa intimă, personală sau de familie, nici în domiciliul, reşedinţa sau corespondenţa sa, fără consimţământul său ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75.
Conform dispoziţiilor art. 72 C. civ.: (1) Orice persoană are dreptul la respectarea demnităţii sale. (2) Este interzisă orice atingere adusă onoarei şi reputaţiei unei persoane, fără consimţământul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75.
În acest sens, art. 75 C. civ. prevede că: (1) Nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în această secţiune atingerile care sunt permise de lege sau de convenţiile şi pactele internaţionale privitoare la drepturile omului la care România este parte. (2) Exercitarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale cu bună-credinţă şi cu respectarea pactelor şi convenţiilor internaţionale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în prezenta secţiune.
Potrivit art. 252 C. civ.: "Orice persoană fizică are dreptul la ocrotirea valorilor intrinseci fiinţei umane, cum sunt viaţa, sănătatea, integritatea fizică şi psihică, demnitatea, intimitatea vieţii private, libertatea de conştiinţă, creaţia ştiinţifică, artistică, literară sau tehnică."
Articolul 10 din Convenţie prezintă următorul conţinut: Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. (…) Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute le lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti".
Dispoziţiile art. 8 din Convenţie prevăd următoarele: "Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirii faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora".
Trebuie subliniat că dreptul la libertatea de exprimare, garantat de art. 10 al Convenţiei, şi dreptul la viaţă privată, consacrat de art. 8 al Convenţiei, sunt protejate în mod egal de lege şi nu sunt ierarhizate, deci nu se poate da a priori superioritate vreunuia dintre ele, ci instanţele naţionale trebuie să cântărească cu atenţie interesele concurente aflate în joc, iar atunci când examinează necesitatea ingerinţei în dreptul la libertatea de exprimare, în vederea protejării reputaţiei sau drepturilor altora, Curţii Europene i se poate solicita să verifice dacă autorităţile interne au păstrat un just echilibru între protejarea a două valori garantate de Convenţie şi aflate în conflict în anumite cauze şi dacă motivele pe care autorităţile interne le-au invocat pentru a justifica ingerinţa în dreptul la libertatea de exprimare au fost relevante şi suficiente (a se vedea, în acest sens, cauza Axel Springer AG c. Germanie, hotărârea de Mare Cameră din 7 februarie 2012 şi cauza Cicad c. Elveţiei, hotărârea din 7 iunie 2016).
În cauza Handyside c. Marii Britanii, s-a subliniat că "libertatea de exprimare constituie unul din fundamentele esenţiale ale unei societăţi democratice, una din condiţiile primordiale ale progresului său şi ale împlinirii individuale a membrilor săi. Sub rezerva paragrafului 2 al art. 10, ea acoperă nu numai "informaţiile" sau "ideile" care sunt primite favorabil sau care sunt considerate inofensive ori indiferente, ci şi pe acelea care ofensează, şochează sau îngrijorează statul sau un anumit segment al populaţiei. Acestea sunt cerinţele pluralismului, toleranţei şi spiritului deschis, în absenţa cărora nu există societate democratică".
În aprecierea depăşirii limitelor libertăţii de exprimare şi necesităţii respectării dreptului la viaţa privată, respectiv dreptul la imagine şi dreptul la reputaţie, Curtea Europeană, într-o jurisprudenţă constantă, a avut în vedere calitatea şi funcţia persoanei criticate; forma/stilul şi contextul mesajului critic; contextul în care este redactat articolul (cauza Niculescu Dellakeza c. Românei); interesul public pentru tema dezbătută (cauza Bugan c. României); buna-credinţă a jurnalistului (cauza Ileana Constantinescu c. României); raportul dintre judecăţile de valoare şi situaţiile faptice; doza de exagerare a limbajului artistic; proporţionalitatea sancţiunii cu fapta imputată, precum şi motivarea hotărârii, respectiv motivele pertinente şi suficiente pe care autorităţile le invocă pentru a justifica ingerinţa în dreptul la libertatea de exprimare (cauza Bugan c. României, cauza Dumitru c. României, cauza Cumpănă şi Mazăre c. României).
În acelaşi sens, criteriile relevante pentru punerea în balanţă a celor două drepturi au fost sintetizate în hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 7.02.2012, în cauza Von Hannover împotriva Germaniei şi în cauza Axel Springer AG împotriva Germaniei, hotărârea din 7.02.2012 şi au fost analizate distinct de către instanţa de apel, reprezentând fundamentul silogismului judiciar ce a determinat deznodământul judiciar în cauză.
Procedând la cenzurarea legalităţii hotărârii recurate, din perspectiva interpretării şi aplicării normelor legale ce guvernează răspunderea civilă delictuală în materia libertăţii de exprimare, a dispoziţiilor convenţionale şi jurisprudenţei instanţei de contencios european a drepturilor omului, dezvoltată în interpretarea acestora în materia descrisă, Înalta Curte constată că, raportat la situaţia de fapt reţinută de instanţele de fond, pe baza probelor administrate în etapa procesuală anterioară, imposibil de reevaluat în recurs faţă de configuraţia art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., instanţa de apel a identificat şi aplicat în mod corect criteriile desprinse din jurisprudenţa Curţii Europene, pe baza cărora se impunea soluţionarea pretenţiei deduse judecăţii, şi a ajuns la concluzia corectă că intimatele pârâte au depăşit limitele libertăţii de exprimare.
Referitor la fapta ilicită, recurenta arată că articolul incriminat conţine judecăţi de valoare, opinii circumscrise unei baze factuale de necontestat, iar fapta ilicită nu există întrucât textul articolului se circumscrie limitelor libertăţii de exprimare.
Pentru a analiza această critică trebuie făcută, din perspectivă convenţională, o distincţie între imputarea unor fapte determinate, ce implică obligaţia de a furniza o bază factuală suficientă, şi emiterea unor judecăţi de valoare care, deşi nu trebuie să fie lipsite total de o bază reală, sunt supuse, în special, probei bunei-credinţe.
Se reţine că, în litigiul dedus judecăţii, putem distinge două nivele de imputare, afirmaţii factuale, obiective şi judecăţi de valoare, cu privire la care instanţa de apel a efectuat verificări conform deciziei de casare.
Instanţa de recurs apreciază că, inclusiv pe terenul imputărilor factuale, în principiu, unui jurnalist nu trebuie să i se pretindă administrarea unor probe de aceeaşi valoare sau semnificaţie probatorie ca cele administrate într-un proces penal, ci faptele pe care le aduce la cunoştinţa publicului, dacă au natura unor fapte determinate, obiective trebuie să se sprijine pe o bază factuală suficientă care să îl determine, în exercitarea dreptului la liberă exprimare, dar, corelativ, şi a dreptului membrilor societăţii de a primi informaţii reale, veridice despre subiecte de interes general, să le facă publice.
Conform practicii Curţii Europene a Drepturilor Omului, în privinţa informaţiilor dintr-un articol de presă, acestea nu trebuie să aibă precizia faptelor prezentate într-un act de acuzare sau o hotărâre judecătorească întrucât dreptul publicului la informare este un element esenţial în evaluarea caracterului licit/ilicit al informaţiilor conţinute de articolele de presă.
Înalta Curte reţine că, în deplin acord cu principiile jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului expuse în considerentele hotărârii recurate, curtea de apel a reţinut că afirmaţiile pârâtelor, chiar dacă nu sunt exacte, nu sunt lipsite de orice bază factuală, dar reprezintă o exagerare nepermisă care nu intră în sfera de protecţie a art. 10 din Convenţie.
Astfel, în analiza caracterului ilicit al faptei imputate pârâtelor, instanţa de apel a reţinut că modul în care familiile victimelor îşi manifestau durerea pierderii unui membru era doar o chestiune privată, iar suferinţa familiilor victimelor trebuia tratată cu consideraţie, aşa cum acestea şi-ar fi dorit, nu oferită publicului ca subiect de categoria ştirilor şocante.
Totodată, curtea de apel a apreciat că este necesar să clarifice unele aspecte legate de natura de interes public sau nu a chestiunii dezbătute prin articolul incriminat, procedând la o atare analiză în strânsă legătură cu criteriile ce vizează notorietatea persoanei vizate şi contribuţia acestora la o dezbatere de interes general.
În analiza criteriilor anterior enunţate, instanţa de apel a efectuat un examen sumar al jurisprudenţei CEDO care să reflecte modul în care este văzut interesul public în diverse cauze şi a reţinut că deşi, de principiu, scopul atragerii atenţiei opiniei publice asupra unor chestiuni de natură publică, legate de incapacitatea autorităţilor de a interveni la momentul accidentului aviatic din 20 ianuarie 2014 şi de a salva victimele accidentului ar intra în sfera interesului general, examinând conţinutul concret al afirmaţiilor incriminate, în principal, afirmaţia "Părinţii H. au făcut un experiment şocant. Au dormit dezbracaţi în zăpadă, ca să vadă cum a murit fiica lor", nu au legătură cu aşa zisul interes public afirmat de pârâte.
Instanţa de apel a reţinut că articolul incriminat nu este de la momentul accidentului pentru a presupune că jurnaliştii au redat dramatismul situaţiei şi s-au aflat sub impactul evenimentului, iar modul dramatic în care familia uneia dintre victime a trăit evenimentul nu era de interes public în momentul la care a fost publicat articolul.
În ceea ce priveşte notorietatea persoanelor vizate, instanţa de apel a constatat că, potrivit celor reţinute de instanţa de recurs în decizia de casare, reclamanţii în cauză sunt persoane private.
Se impune a se face o distincţie necesară între persoanele de drept privat şi persoanele care acţionează într-un context public, în calitate de personalităţi sau persoane publice. Astfel, o persoană de drept privat necunoscută publicului poate pretinde o protecţie deosebită a dreptului său la viaţa privată, lucru care nu este valabil, însă, şi pentru persoanele publice sau care bucură de o anumită notorietate.
Cum reclamanţii intimaţi nu sunt persoane implicate în viaţa publică, interesul cu privire la o eventuală faptă sau conduită care ţine de activitatea acestora nu este justificat, limitele criticii admisibile într-o atare situaţie fiind mai restrânse, neputându-se reţine, raportat la situaţia de fapt, că prin afirmaţiile criticate s-a intenţionat informarea publicului asupra unei probleme de interes general şi nu furnizarea unui subiect de scandal.
După cum a reţinut Curtea Europeană a Drepturilor Omului, viaţa intimă, fără relevanţă publicului, este la adăpost de orice intruziune nepermisă.
În jurisprudenţa dată în interpretarea şi aplicarea art. 8 din Convenţie, CEDO a arătat că noţiunea de viaţă privată cuprinde elemente care se raportează la identitatea unei persoane, cum ar fi numele său, fotografia sa, integritatea sa fizică şi morală, iar garanţia oferită de acest articol este destinată, în principal, să asigure dezvoltarea, fără ingerinţe din afară, a personalităţii fiecărui individ în relaţiile cu semenii.
În acord cu statuările instanţei de apel, instanţa de recurs apreciază că articolul imputat nu are natura unui subiect de interes public, general, nu se înscrie în contextul unor dezbateri publice şi priveşte aspecte ale vieţii personale a reclamanţilor, persoane private.
Referitor la judecata de valoare "experiment şocant" din titlul articolului, instanţa de apel a apreciat că nu poate fi reţinută buna credinţă a pârâtelor în raport de lipsa unui interes public şi de faptul că acestea aveau toate elementele pentru a reda în mod onest realitatea.
Instanţa de recurs apreciază că exprimarea unor judecăţi de valoare presupune buna credinţă a subiectului care le exprimă, deci o atitudine subiectivă a autorului afirmaţiilor denunţate ca fiind calomnioase.
În consecinţă, este necesară analiza atitudinii subiective a autorului articolelor de presă, în raport atât cu adevărul afirmaţiilor sale, cât şi cu scopul demersului său, reaua - credinţă fiind înlăturată, dacă se dovedeşte că acesta nu a acţionat cu intenţia de a afecta, în mod gratuit, reputaţia reclamanţilor, ci a urmărit să informeze opinia publică asupra unor chestiuni de interes public, aceasta fiind ipoteza speţei deduse judecăţii.
Astfel, instanţa de apel a verificat, raportându-se la normele de drept internaţional, respectiv la jurisprudenţa CEDO, dacă afirmaţiile incriminate sunt ofensatoare.
În acest sens, curtea de apel a apreciat că, în privinţa afirmaţiilor pârâtelor, fiecare element a fost ales cu un scop: folosirea termenului "părinţi", deşi era vorba despre mama, fratele şi sora victimei, determină o sensibilizare mai mare a publicului faţă de disperarea celor care şi-au pierdut copilul; folosirea expresiei "Au dormit dezbracaţi în zăpadă ca să vadă cum a murit fiica lor" vizează creionarea unei disperări care abandonează raţionalitatea, în acelaşi scop al sensibilizării publicului, sensibilizare care nu este folosită pentru a determina anumite reacţii ale publicului faţă de autorităţi şi a impune o accelerare a luării unor măsuri necesare, ci vizează interese pur economice, de atractivitate a publicaţiei.
În consecinţă, în contextul în care pârâtele nu au acţionat pentru a informa publicul cu privire la teme de interes public, câtă vreme afirmaţiile incriminate reprezintă o exagerare neprmisă, nu poate fi validată susţinerea din recurs în sensul că buna credinţă a jurnaliştilor este una de netăgăduit în speţă, fiind confirmată de relatarea martorului care a arătat că tot ce s-a scris în articol s-a întâmplat, în condiţiile în care s-a reţinut, de către instanţele devolutive, că ziaristul a redat sub formă de citat afirmaţii care nu aparţin martorului în conţinutul redat în articolul incriminat, îndepărtându-se mult de conţinutul relatărilor salvatorului montan.
Se constată că, în urma întregii analize efectuate, curtea de apel, în mod legal, făcând o aplicare corectă a criteriilor relevate de instanţa europeană, a reţinut că afirmaţiile pârâtelor reprezintă o exagerare nepermisă, care nu intră în sfera de protecţie a art. 10 din CEDO, neputând fi reţinută buna credinţă a pârâtelor.
Pe cale de consecinţă, a constatat că se poate reţine existenţa unei fapte ilicite, în condiţiile în care aspectele expuse în articolul invocat de reclamanţi au încălcat limitele care se circumscriu exerciţiul rezonabil al libertăţii de exprimare, astfel cum sunt prevăzute în textul normei convenţionale.
În ceea ce priveşte dreptul la libertatea de exprimare, garantat de articolul 10 al Convenţiei, în doctrina drepturilor omului, este unanim admis că acesta nu este unul absolut; paragraful 2 fiind cel care permite restrângerea exercitării acestuia, în ipoteza în care folosirea libertăţii de exprimare este îndreptată împotriva unor interese de ordin general, precum şi a unor interese de ordin personal, anume reputaţia şi drepturile ce aparţin altor persoane.
Instanţa europeană a subliniat însă, în repetate rânduri, că restricţiile libertăţii de exprimare, oricare ar fi contextul în discuţie, nu sunt compatibile cu dispoziţiile art. 10 par. 2 al Convenţiei decât dacă sunt respectate cele trei condiţii cumulative enumerate în paragraful 2, enunţate şi analizate de către instanţa de apel, respectiv: să fie prevăzute de lege (noţiune autonomă), lege care trebuie să întrunească anumite calităţi, respectiv să fie accesibilă şi previzibilă; să urmărească cel puţin unul dintre scopurile legitime prevăzute de par. 2 al art. 10 al Convenţiei; să fie necesare într-o societate democratică, adică să corespundă unei nevoi sociale imperioase pentru atingerea acelui scop, respectiv să nu fie arbitrară sau excesivă (Cumpănă şi Mazăre contra României, Barb împotriva României, Sabou şi Pîrcălab împotriva României).
Acestor condiţii, li s-a adăugat, pe cale pretoriană, şi cerinţa proporţionalităţii, văzută ca balans între măsura dispusă de stat şi scopul legitim invocat.
Testul de necesitate şi proporţionalitate impune ca instanţa să verifice dacă există un echilibru între ingerinţa dispusă şi valoarea ocrotită şi dacă motivele invocate de stat, prin autorităţile sale, sunt suficiente şi pertinente pentru a justifica măsura dispusă.
În plus, necesitatea păstrării echilibrului între cele două drepturi aflate în dispută poate impune adoptarea unor măsuri pozitive în măsură să garanteze respectarea efectivă a vieţii private mergând până la relaţiile interpersonale ale indivizilor implicaţi (a se vedea în acest sens cauzele Von Hannover împotriva Germaniei, nr. 59.320/00, paragraful 57, si Petrina împotriva României, paragraful 35, hotărârea din 14 octombrie 2008).
Or, în cauza dedusă judecăţii, ingerinţa statului în libertatea de exprimare a pârâţilor a constat în admiterea acţiunii în răspunderea civilă delictuală formulate de reclamanţi şi obligarea acestora la plata unor despăgubiri civile, în cuantum de 5000 euro, la publicarea hotărârii pronunţate într-un ziar de largă circulaţie, pe propria cheltuială, precum şi la interzicerea pârâtei F. S.R.L., pentru viitor, să publice articolul menţionat.
Această ingerinţă a fost prevăzută de o lege accesibilă şi previzibilă – dispoziţiile interne care reglementează răspunderea civilă delictuală; a urmărit un scop legitim – protecţia drepturilor invocate de reclamant, şi a fost necesară într-o societate democratică, întrucât numai prin intermediul acestei ingerinţe echilibrul dintre cele două drepturi aflate în conflict juridic poate fi restabilit, iar protecţia drepturilor afirmate de către reclamant poate fi una efectivă.
Tot astfel, ingerinţa este una proporţională cu scopul legitim, stabilirea unui cuantum de 5000 euro al despăgubirilor morale fiind rezultatul unei aprecieri rezonabile şi echitabile, de natură să ofere o anumită satisfacţie compensatorie reclamanţilor, pentru prejudiciul moral suferit, fără a duce în derizoriu faptele săvârşite şi prejudiciul produs.
În acest context, ceea ce trebuie să se impună cu valoare de principiu este faptul că, deşi libertatea de exprimare este esenţială într-o societate democratică, raţiunile care stau la baza oricărui demers public care ar afecta drepturile altuia trebuie să fie la fel de demne ca această libertate, pentru că limitele externe ale dreptului la liberă exprimare se întind până acolo unde ar putea atinge drepturile legitime ale altei persoane.
Referitor la îndeplinirea condiţiei privind existenţa prejudiciului, recurenta a susţinut că instanţa de apel a constatat, în mod nelegal, că suma acordată de instanţa de fond cu titlu de despăgubiri a fost una minimală, iar nu exorbitantă, subliniind că nu s-a produs nicio probă cu privire la existenţa acestuia, funcţia avută în vedere de art. 1381 C. civ. nefiind sancţionatorie, ci de a repara prejudiciul.
În principiu, în raport de obiectul material şi juridic al acţiunii pendinte de acordare a daunelor morale ca urmare a încălcării unui drept personal nepatrimonial cum este dreptul la demnitate (onoare, reputaţie) sau dreptul la imagine, poate fi prezumată ca certă doar existenţa unui prejudiciu, nu şi întinderea lui.
Având în vedere natura neeconomică a prejudiciului moral, practica judiciară şi literatura de specialitate au subliniat că întrucât acesta, în principiu, nu se concretizează într-o stare de fapt, ci se menţine la nivelul trăirilor psihice, daunele morale fiind extranee realităţilor materiale, nu există criterii precise pentru cuantificarea lor. Aşa fiind, problema stabilirii despăgubirilor morale nu trebuie privită ca o cuantificare economică a unor drepturi şi valori nepatrimoniale (cum ar fi demnitatea, onoarea ori suferinţa psihică încercată de cel ce le pretinde), ci ca o evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează, supusă puterii de apreciere a instanţelor de judecată care trebuie să acorde despăgubiri apte să constituie o satisfacţie echitabilă.
Chiar dacă valorile morale nu pot fi evaluate în bani, atingerile acestora îmbracă forme concrete de manifestare, iar instanţa are astfel posibilitatea să apreciere intensitatea şi gravitatea lor şi să stabilească dacă şi în ce cuantum o sumă de bani este potrivită pentru a repara prejudiciul moral produs. Ca urmare, în materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, fapt explicabil în raport de natura respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate material.
Totodată, indemnizarea victimei nu trebuie să fie una speculativă, ci să reprezinte o reparare suficientă a drepturilor sale încălcate, cuantumul acesteia urmând în mod necesar a fi raportat şi la atitudinea adoptată de pârât atât la momentul săvârşirii faptelor ilicite, cât şi la alte circumstanţe factuale relevante.
Înalta Curte observă că, în apreciarea cuantumului daunelor morale cuvenite pentru prejudiciul cauzat, curtea de apel a avut în vedere încălcarea dreptului reclamanţilor la viaţă privată, la demnitate, la respectul datorat unui membru de familie decedat prin publicarea articolului de către pârâte şi prin utilizarea fotografiei defunctei H., fără acordul membrilor familiei acesteia, prin asocierea fotografiei articolului cu un titlu şi conţinut denigrator pentru reclamanţi, ceea ce i-a expus pe reclamanţi judecăţii publicului sau cel puţin compasiunii acestuia, a expus publicului ceea ce membrii familiei victimei H. doreau să comemoreze în intimitate şi a transformat o acţiune simplă, decentă într-un show.
Instanţa de apel a mai reţinut că formularea prezentei acţiuni este dovada faptului că reclamanţii şi-au simţit încălcate dreptul la onoare, demnitate, viaţă privată, imagine şi s-au simţit datori să protesteze.
Ca atare, instanţa de apel a avut în vedere criteriile necesare stabilirii şi acordării unor daune morale în cauză, inclusiv prejudiciul moral şi de imagine suferit de reclamanţi şi prejudiciul moral direct constând în suferinţa pricinuită acestora ca urmare afirmaţiilor pârâtelor la adresa lor.
Pentru argumentele expuse, instanţa de recurs apreciază că normele interne şi convenţionale au fost corect interpretate şi aplicate în litigiul dedus judecăţii de către instanţa de apel, astfel încât nu este fondat motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurenta pârâtă.
În consecinţă, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta F. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 335 din 3 martie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Anulează, pentru lipsa semnăturii, recursul declarat de pârâta G. împotriva deciziei civile nr. 335 din 3 martie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta F. S.R.L. împotriva aceleiaşi decizii.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 25 mai 2023.