Şedinţa publică din data de 20 septembrie 2023
Deliberând asupra conflictului negativ de competenţă, din actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Mureş, secţia Civilă la data de 18 iulie 2022, reclamanţii A., B., C. şi D. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii MINISTERUL PUBLIC-PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE, PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL BRAŞOV, PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL BRAŞOV, cu citarea CONSILIUL NAŢIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII, ca prin hotărâre judecătorească să se dispună:
- recunoaşterea stării de discriminare în care se află din punct de vedere salarial în raport cu personalul auxiliar de specialitate şi conex din cadrul D.N.A. şi D.I.I.C.O.T. şi, pe cale de consecinţă, să se dispună obligarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Braşov la recalcularea indemnizaţiei de încadrare brute lunare şi a celorlalte drepturi aferente salariilor individuale ale fiecăruia dintre reclamanţi, având în vedere funcţia deţinută, conform prevederilor Legii nr. 71/2015 şi a O.U.G. nr. 20/2016, începând cu data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 27/2006 (01.08.2016) şi în continuare şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017, cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare corespunzător avut în vedere la calculul indemnizaţiilor de încadrare brute lunare şi a celorlalte drepturi salariale aferente ale personalului auxiliar de specialitate şi conex din cadrul D.N.A. şi D.I.I.C.O.T., aşa cum au fost prevăzute de O.U.G. nr. 27/2006;
- repararea prejudiciului produs prin neaplicarea dispoziţiilor legale mai sus arătate prin acţiunea pârâţilor până la data încetării stării de discriminare, prejudiciu constând în plata diferenţei dintre indemnizaţia de încadrare calculată potrivit modalităţii de calcul arătată la pct. l şi indemnizaţia de încadrare plătită efectiv (inclusiv după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017), de la data naşterii/recunoaşterii dreptului (01.08.2016) şi până la plata efectivă a noii indemnizaţii de încadrare, prejudiciu creat prin neacordarea drepturilor de care ar fi trebuit să beneficieze;
- obligarea PARCHETULUI DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL BRAŞOV la plata în favoarea reclamanţilor a diferenţelor de drepturi salariale rezultate din recalcularea indemnizaţiei de încadrare şi a celorlalte drepturi aferente, având în vedere funcţia deţinută, prin raportare la nivelul indemnizaţiei personalului auxiliar şi conex din cadrul D.N.A. şi D.I.I.C.O.T., pentru perioada efectiv lucrată, începând cu data de 01.08.2016 şi, în continuare, până la încetarea condiţiilor legale de acordare;
- actualizarea sumelor stabilite mai sus cu indicele de inflaţie stabilit de Institutul Naţional de Statistică şi prin aplicarea dobânzii legale penalizatoare pentru executarea cu întârziere a acestor obligaţii de plată privind diferenţele de drepturi salariale, calculate începând cu data scadenţei plăţii sumelor ce ar fi trebuit să fie achitate reclamanţilor până la plata efectivă a sumelor cuvenite solicitate anterior.
Prin sentinţa civilă nr. 1513 din 7 decembrie 2022, pronunţată de Tribunalul Mureş, secţia Civilă, a fost admisă excepţia necompetenţei teritoriale a instanţei şi a fost declinată competenţa de soluţionare a acţiunii în favoarea Tribunalului Braşov.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că, în materia competenţei teritoriale de soluţionare a cauzelor având ca obiect conflicte individuale de muncă, inclusiv salariale, dispoziţiile art. 127 C. proc. civ. prezintă un obiect de reglementare mai restrâns (limitat numai la cauzele în care reclamanţi sau pârâţi sunt, ca persoane încadrate în muncă, judecătorii, asistenţii judiciari, procurorii sau grefierii; respectiv la cauzele în care reclamanţi sau pârâţi sunt instanţele de judecată aflate în raporturi de muncă), faţă de prevederile de drept comun al muncii, cuprinse în art. 208 şi art. 210 din Legea nr. 62/2011 (referitoare la conflictele individuale de muncă, în general).
Prin urmare, prevederile de drept comun al muncii cuprinse în art. 208 şi art. 210 din Legea nr. 62/2011 devin aplicabile ori de câte ori nu sunt întrunite ipotezele reglementate de dispoziţiile speciale şi derogatorii ale art. 127 C. proc. civ.
În cauza dedusă judecăţii, nu sunt incidente dispoziţiile speciale ale art. 127 alin. (1) şi alin. (3) C. proc. civ., deoarece reclamanţii, având calitatea de personal auxiliar de specialitate şi conex în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Făgăraş, nu îşi desfăşoară activitatea la Tribunalul Braşov (competent teritorial, potrivit dreptului comun al muncii) sau la o instanţă inferioară acesteia.
De asemenea, în speţă nu pot primi aplicare nici dispoziţiile speciale ale art. 127 alin. (2)1, coroborate cu cele ale alin. (2) ale aceluiaşi articol din C. proc. civ., întrucât pârâţii nu sunt instanţe de judecată competente să soluţioneze cauza.
Ca atare, în temeiul dispoziţiilor imperative ale art. 1, art. 278 alin. (2) şi art. 269 alin. (1) din Codul muncii, raportate la cele ale art. 208 şi art. 210 din Legea nr. 62/2011, este instituită o competenţă teritorială exclusivă, de ordine publică (potrivit art. 129 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ.).
Prin sentinţa nr. 768/MAS/2023 din 26 mai 2023, pronunţată de Tribunalul Braşov, secţia I civilă, a fost admisă excepţia necompetenţei teritoriale a instanţei şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Mureş, secţia Civilă; s-a constatat ivit conflictul negativ de competenţă, s-a dispus suspendarea judecării cauzei şi înaintarea acesteia la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unui regulator de competenţă.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că art. 269 alin. (2) din Codul muncii prevede că cererile referitoare la conflictele de muncă se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa, ori, după caz, sediul.
De asemenea, art. 210 din Legea nr. 62/2010, legea dialogului social, prevede că "cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul".
În acelaşi timp, potrivit art. 127 alin. (1) şi (3) C. proc. civ.:
"(1) Dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cerere de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea, va sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea. (…)
(3) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică în mod corespunzător şi în cazul procurorilor, asistenţilor judiciari şi grefierilor".
Astfel, rezultă că judecătorul, procurorul, asistenţii judiciari şi grefierii trebuie să se adreseze de la început uneia dintre instanţele arătate de art. 127 alin. (1) C. proc. civ.
Necompetenţa, în cazul reglementat de art. 127 alin. (1) C. proc. civ., este una de ordine publică, acest caracter fiind generat de valoarea ocrotită - asigurarea prestigiului justiţiei, ea putând fi invocată şi de instanţă, din oficiu, în condiţiile art. 130 alin. (2) C. proc. civ.
Referitor la noţiunea de "instanţă la care îşi desfăşoară activitatea" din cuprinsul art. 127 alin. (1) C. proc. civ., instanţa a avut în vedere şi interpretarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în decizia nr. 271/29.01.2015, pronunţată în regulator de competenţă, în sensul că "legiuitorul nu a avut în vedere doar instanţa de acelaşi grad cu cea la care funcţionează reclamantul, ci a avut în vedere şi posibilitatea exercitării căilor de atac, aceasta fiind raţiunea pentru care a făcut trimitere la circumscripţia curţii de apel în care se află instanţa unde se introduce cererea".
Ca atare, instanţa a arătat că dispoziţiile susmenţionate au în vedere ipoteza în care judecătorul are calitatea de reclamant, norma interzicând sesizarea instanţei competente, dacă este aceea la care judecătorul îşi desfăşoară activitatea sau, potrivit modificărilor normei, ipoteza în care judecătorul are calitatea de reclamant într-o cauză de competenţa instanţei inferioare faţă de instanţa la care îşi desfăşoară activitatea.
Dispoziţiile susmenţionate se aplică în mod corespunzător şi procurorilor, asistenţilor judiciari şi grefierilor de la instanţă şi unităţile de parchet.
A mai arătat instanţa că, prin decizia nr. 7 din 16 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 461 din 22 iunie 2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie privind interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 127 alin. (1) şi (3) din C. proc. civ. şi, în consecinţă, a stabilit că:
"Sintagma "instanţa la care îşi desfăşoară activitatea" din cuprinsul art. 127 alin. (1) din C. proc. civ. trebuie interpretată restrictiv, în sensul că se referă la situaţia în care judecătorul îşi desfăşoară efectiv activitatea în cadrul instanţei competente să se pronunţe asupra cererii de chemare în judecată în primă instanţă.
Art. 127 alin. (1) şi (3) din C. proc. civ. trebuie interpretat, sub aspectul noţiunii de "grefier", în sensul că este aplicabil şi în cazul reclamanţilor care fac parte din personalul auxiliar de specialitate (grefier) la parchetele de pe lângă instanţele judecătoreşti."
Tribunalul a avut în vedere şi decizia nr. 290 din 26 aprilie 2018, pronunţată de Curtea Constituţională a României referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 127 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ., instanţa constituţională reţinând următoarele:
"Prin aplicarea dispoziţiilor art. 127 alin. (2) din C. proc. civ. doar ipotezei judecătorului care are calitatea de pârât, şi nu şi la ipoteza la care instanţa de judecată ar avea această calitate, dispoziţiile legale nu îşi ating scopul pentru care au fost reglementate. Legiuitorul a prevăzut, în ipoteza alin. (2) al art. 127 din C. proc. civ., că pentru cererea introdusă împotriva unui judecător, procuror, asistent judiciar sau grefier care îşi desfăşoară activitatea la instanţa competentă să judece cauza, reclamantul poate sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa care ar fi fost competentă, potrivit legii. Caracterul facultativ rezultă din folosirea verbului "poate", ceea ce duce la concluzia că reclamantul decide dacă să se prevaleze sau nu de această posibilitate, putând renunţa la beneficiul acordat de lege. Dar atunci când decide să uzeze de acest beneficiu, apreciind că nu va avea parte de un proces echitabil judecat de o instanţă imparţială, legea nu îi poate interzice accesul la acest mecanism pe motiv că partea pârâtă este chiar instanţa competentă să îi judece cauza şi nu doar un judecător din cadrul acesteia. Legiuitorul a reglementat acest beneficiu în considerarea calităţii de judecător a părţii pârâte, însă, cu atât mai mult cu cât parte pârâtă este chiar instanţa de judecată, legea ar trebui să acorde dreptul de opţiune părţii reclamante, mai ales că în viziunea legiuitorului exercitarea unei acţiuni de competenţa de soluţionare a instanţei la care acesta îşi desfăşoară activitatea este de natură să nască suspiciuni în privinţa modului de soluţionare a litigiului tocmai de colegii acestuia.
În acest context, se reţine că, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005, puterea judecătorească se exercită de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege. Prin urmare, puterea judecătorească se circumscrie activităţii instanţelor judecătoreşti desfăşurate de către judecătorii care alcătuiesc aceste instanţe.
Având în vedere circumstanţele cauzei, Curtea a constatat că există elemente obiective care conduc în mod întemeiat la îndoieli cu privire la imparţialitatea judecătorului, întrucât instanţa din care face parte cumulează competenţa jurisdicţională cu calitatea de parte în proces. Curtea a reţinut că, în urma constatării neconstituţionalităţii sintagmelor menţionate la paragraful 46 al deciziei, noua formulă a textului art. 127 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ. se bucură în continuare de prezumţia de constituţionalitate, permiţând, în mod rezonabil, calificarea noţiunii de judecător ca fiind una sui generis, aceasta cuprinzând atât judecătorul - stricto sensu, cât şi instanţa de judecată - lato sensu. În aceste condiţii, Curtea a reţinut că noţiunea de judecător privită stricto sensu din cuprinsul dispoziţiilor legale criticate are un caracter restrictiv şi nu corespunde cerinţelor de imparţialitate obiectivă a instanţelor.
Prin urmare, Curtea a reţinut că dispoziţiile art. 127 alin. (2) din C. proc. civ., în interpretarea restrictivă, încalcă principiul imparţialităţii justiţiei cuprins în art. 124 alin. (2) şi, implicit, dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 21 alin. (3) din Constituţie.
Şi în acest caz, în mod simetric constatării neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 127 alin. (1) din C. proc. civ. cu privire la conţinutul constituţional al normei menţionate, Curtea şi-a extins controlul, potrivit art. 31 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 la art. 127 alin. (1) din C. proc. civ. sub aspectul sensului constituţional al acestuia. Astfel, Curtea a reţinut că noţiunea de "judecător" din cuprinsul art. 127 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ. îşi găseşte un sens constituţional numai în măsura în care aceasta vizează şi instanţa de judecată, astfel încât competenţa facultativă urmează a se aplica şi în ipoteza în care instanţa de judecată are calitatea de reclamant sau de pârât, după caz.
Având în vedere circumstanţele cauzei, Curtea a reţinut că permiterea cumulului competenţei jurisdicţionale cu calitatea de parte în proces reprezintă un element obiectiv care conduce în mod întemeiat la îndoieli cu privire la imparţialitatea instanţei, contrar art. 21 alin. (3) şi art. 124 alin. (2) din Constituţie.
Instanţa a arătat că un astfel de argument în baza art. 127 alin. (3) C. proc. civ. este aplicabil şi în cazul procurorilor din cadrul parchetelor precum şi parchetelor, în situaţia în care au calitatea de parte, aşa cum este cazul în speţă. Or, cum reclamanţii din prezenta cauză sunt personal auxiliar şi conex, iar unităţile de parchet figurează ca părţi pârâte, competenţa de soluţionare a cauzei revine uneia dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curte de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa care ar fi fost competentă conform legii.
În cauză, astfel cum a constatat instanţa, reclamanţii au calitatea de personal auxiliar de specialitate şi conex la Parchetul de pe lângă Judecătoria Făgăraş, iar în raport de dispoziţiile art. 127 alin. (1), art. 21 şi art. 3 C. proc. civ., competenţa teritorială de soluţionare a prezentei cauze nu aparţine Tribunalului Braşov.
Înalta Curte, constatând existenţa unui conflict negativ de competenţă între cele două instanţe, care se declară deopotrivă necompetente în a judeca aceeaşi pricină, în temeiul dispoziţiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind în favoarea Tribunalului Braşov, secţia I civilă competenţa de soluţionare a cauzei, pentru următoarele considerente:
Instanţele aflate în conflict negativ de competenţă au fost sesizate cu o acţiune având ca obiect plata unor drepturi salariale. Având în vedere cele solicitate în cuprinsul cererii de chemare de judecată, rezultă faptul că prezentului litigiu i se aplică dispoziţiile legii speciale referitoare la conflictele de muncă.
În cauza dedusă judecăţii, reclamanţii au calitatea de personal auxiliar de specialitate şi conex la Parchetul de pe lângă Judecătoria Făgăraş.
Dreptul comun pentru soluţionarea conflictelor de muncă este reglementat de dispoziţiiile art. 266-275 din Codul muncii şi Legea nr. 62/2011 privind dialogul social.
Art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social prevede că "Cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul", iar art. 216 din acelaşi act normativ stipulează:
"Dispoziţiile prezentei legi referitoare la procedura de soluţionare a conflictelor individuale de muncă se completează în mod corespunzător cu cele din C. proc. civ..".
În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 127 din C. proc. civ., amintite de instanţele aflate în conflict în cuprinsul considerentelor, aceste dispoziţii legale reglementează situaţia particulară a litigiilor în care este implicat un judecător în calitate de reclamant sau de pârât, raţiunea normei fiind aceea de a înlătura orice suspiciune de soluţionare părtinitoare a cauzei, din pricina calităţii părţii.
Textul de lege se aplică întocmai şi în cazul procurorilor, asistenţilor judiciari şi grefierilor şi vizează două situaţii, respectiv când una din aceste persoane are legitimare procesuală activă (este reclamant) şi când are legitimare procesuală pasivă (este pârât).
Potrivit art. 127 alin. (1) şi (3) C. proc. civ. "(1) Dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cauză de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea sau a unei instanţe inferioare acesteia, va sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea. (…)
(3) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică în mod corespunzător şi în cazul procurorilor, asistenţilor judiciari şi grefierilor".
Se reţine că Legea nr. 310/2018, aplicabilă în raport de data introducerii acţiunii - 18 iulie 2022, a modificat dispoziţiile art. 127 alin. (1) C. proc. civ. prin extinderea sferei de aplicare a textului legal, în sensul că este incidentă competenţa facultativă nu numai atunci când magistratul are calitatea de reclamant într-o cerere de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea, ci şi atunci când cererea este de competenţa unei instanţe inferioare celei la care magistratul îşi desfăşoară activitatea.
Totodată, prin decizia nr. 7/2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul Competent să judece recursul în interesul legii, a stabilit că art. 127 alin. (1) şi (3) C. proc. civ. trebuie interpretat, sub aspectul noţiunii de "grefier", în sensul că este aplicabil şi în cazul personalului auxiliar de specialitate (grefier) la parchetele de pe lângă instanţele judecătoreşti şi că sintagma "se aplică în mod corespunzător", utilizată de legiuitor în cuprinsul art. 127 alin. (3) C. proc. civ. trebuie înţeleasă ca referindu-se şi la desfăşurarea activităţii în cadrul unei unităţi de parchet ce funcţionează pe lângă instanţa arătată la alin. (1) al aceluiaşi text de lege.
Însă, în speţă, reclamanţii îşi desfăşoară activitatea la Parchetul de pe lângă Judecătoria Făgăraş, iar competenţa materială de soluţionare a cauzei aparţine în primă instanţă tribunalului.
În consecinţă, aşa cum s-a arătat în precedent, în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 210 din Legea nr. 62/2011, potrivit cărora este competentă, instanţa de la domiciliul reclamanţilor sau instanţa de la locul de muncă.
Deşi reclamanţii au introdus acţiunea pe rolul Tribunalului Mureş, niciunul dintre ei nu a făcut dovada că are domiciliul în circumscripţia acestui tribunal.
Dat fiind că aceştia au locul de muncă în circumscripţia Tribunalului Braşov, competenţa de soluţionare a cauzei revine acestui tribunal.
Aşa fiind, în raport de considerentele expuse şi de principiul asigurării accesului efectiv la justiţie, văzând şi dispoziţiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competenţa de soluţionare a cererii ce face obiectul cauzei, în favoarea Tribunalului Braşov, secţia I civilă, căruia i se va trimite dosarul pentru continuarea judecăţii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Braşov, secţia I civilă.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 septembrie 2023.