Şedinţa publică din data de 12 ianuarie 2023
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Cadrul procesual
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2020, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu autoritatea pârâtă Consiliul Naţional al Audiovizualului, a solicitat anularea Deciziei nr. 319/28.04.2020 şi exonerarea de la plata amenzii contravenţionale în cuantum de 5.000 RON, iar în subsidiar înlocuirea sancţiunii contravenţionale cu avertisment/somaţie.
2. Soluţia instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 201 din 17 februarie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului şi a anulat Decizia nr. 319/28.04.2020 emisă de pârât.
A exonerat pe reclamant de plata amenzii contravenţionale în cuantum de 5.000 RON.
3. Cererea de recurs
Împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate, respingerea acţiunii reclamantei şi menţinerea deciziei de sancţionare contestată, ca fiind temeinică şi legală.
În motivarea recursului arată că prin Decizia nr. 319/28.04.2020, intimata-reclamantă a fost sancţionată cu amendă în cuantum de 5.000 RON pentru încălcarea prevederilor art. 64 alin. (1) lit. a) şi b) şi art. 67 din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conţinutului audiovizual, cu modificările şi completările ulterioare (Codul audiovizualului), în sarcina intimatei-reclamante reţinându-se faptul că în cadrul emisiunii "B." din 31 martie 2020, prezentatorul B. a susţinut în mod exhaustiv, că pandemia provocată de COVID-19 nu este provocată de transmisia interumană a infecţiei virale, ci că cel mai probabil este vorba de pulverizarea în atmosferă a unui gaz care conţine virusul, la nivelul întregii planete, inducând telespectatorilor ideea că acest virus nu este atât de contagios, iar comentariul acestei informaţii, preluat de la o sursă oarecare, ce nu a fost verificată, a fost de natură să afecteze dreptul publicului la o informare corectă, prin alimentarea unor teorii ale conspiraţiei.
De asemenea, în cadrul aceleiaşi emisiuni, în ediţia din 1 aprilie 2020, acelaşi prezentator a formulat un discurs de discreditare la adresa unei categorii socio-profesionale, respectiv cea a medicilor, afirmând în mod echivoc că opţiunea de a deveni medic este corelată direct cu ideea de a lua şpagă, indiferent de forma pe care ar îmbrăca-o aceasta.
În urma stabilirii acestor abateri, membrii Consiliului au constatat că intimata-reclamantă nu a respectat prevederile legale invocate şi, ţinând cont de dispoziţiile art. 90 alin. (4) din Legea audiovizualului, au propus sancţionarea acesteia cu amendă de 5.000 RON, sancţiune adoptată cu respectarea condiţiilor de legalitate prevăzute la art. 15 din acelaşi act normativ.
O primă critică vizează faptul că dispozitivul şi considerentele actului contestat nu conţin explicaţii cu privire la modalitatea de sancţionare, mai exact dacă sunt una sau mai multe contravenţii şi pentru care dintre acestea a fost aplicată amenda în cuantum unic de 20.000 de RON, instanţa fiind în eroare cu privire la cuantumul amenzii aplicate prin decizia contestată, în speţă, amenda aplicată fiind de 5.000 RON şi nu de 20.000 de RON, cum greşit a reţinut instanţa de fond.
Recurentul-pârât arată că instanţa de fond a înlăturat invocarea de către intimata-reclamantă a unor hotărâri judecătoreşti, inclusiv cea pronunţată în dosarul nr. x/2016, în care aceasta a fost parte.
Critică faptul că instanţa de fond, în ceea ce priveşte interpretarea prevederilor art. 64 şi 67 din Codul audiovizualului, a reţinut că ar trebui să rezulte clar că nu s-a asigurat o distincţie clară între fapte şi opinii, că informarea cu privire la un fapt sau un eveniment nu a fost corectă, verificată şi prezentată în mod imparţial şi cu bună-credinţă şi că, în exercitarea dreptului lor de a-şi exprima opinii sau puncte de vedere în legătură cu subiecte de interes public, prezentatorul nu a asigurat o separare clară a opiniilor de fapte, contravenind exigenţelor de asigurare a imparţialităţii.
Consideră argumentul de mai sus neîntemeiat.
Susţine că tot neîntemeiat este şi considerentul instanţei de fond în sensul că jurnalistul B. a prezentat această teorie ca nefiind a sa şi că informarea a fost prezentată cu bună credinţă şi în mod imparţial.
Arată că a sancţionat moderatorul pentru modul de prezentare a emisiunii, care nu a ţinut cont de protejarea telespectatorilor la momentul difuzări emisiunii, mai ales că, la acel moment, nu se cunoşteau destule informaţii veridice despre provenienţa şi modul de răspândire a virusului COVID-19.
Reţinerea instanţei de fond în sensul că această teorie nu este a prezentatorului este greşită, fiind scoasă din context, în condiţiile în care orice informaţie adusă la cunoştinţa publicului, sub formă de comentariu, trebuie să fie corectă, verificată şi prezentată cu bună-credinţă astfel cum impune norma prevăzută la art. 64 din Codul audiovizualului. Prima instanţă nu a ţinut cont de faptul că respectiva teorie a fost însuşită integral de către realizator şi prezentată publicului telespectator ca fiind veridică, astfel încât, acesta a fost privat de o informare corectă şi obiectivă cu privire la acest aspect.
Recurentul-pârât a mai criticat şi interpretarea potrivit căreia "emisiunea în discuţie nu este una de ştiri", concluzionând că nu se poate reţine că informarea prezentată nu ar fi fost corectă, verificată şi prezentată în mod imparţial şi cu bună-credinţă, având în vedere că instanţa de fond nu a explicitat, în concret, în ce a constat informarea corectă, imparţială şi onestă, atât timp cât intimata-reclamantă nu a prezentat sursa oficială a ştirii, nu a verificat informaţia, nu a prezentat un alt punct de vedere în acest sens pentru ca informaţia să fie imparţială, iar publicul să nu fie afectat.
Aşadar, indiferent de tipul/genul emisiunii, intimata-reclamantă avea obligaţia să respecte normele legale, în conformitate cu prevederile art. 3 alin. (3) din Legea audiovizualului. Sub acest aspect, la aplicarea sancţiunii, Consiliul a avut în vedere, comentariile prezentatorului cu privire la ideile preluate în legătură cu modul de răspândire a virusului la nivelul întregii planete şi prezentate publicului ca fiind veridice.
Referitor la emisiunea "B." din 01.04.2020, arată că instanţa de fond a reţinut că modul în care se raportează medicii la pacienţi, caracterizat printr-un număr covârşitor de cazuri de infracţiuni de mită, unele concretizate în condamnări definitive, sunt un subiect de interes general, ce a preocupat şi preocupă întreaga mass-media.
Susţine că sub acest aspect, instanţa de fond şi-a însuşit integral apărările intimatei-reclamante, reţinând inclusiv aspecte ce nu au fost prezentate în emisiune, referitoare la faptul că în cadrul unui proiect al Ministerului Sănătăţii a fost publicat "Topul mitei din spitalele româneşti", care are ca scop monitorizarea metodelor prin care se combate fenomenul mitei în unităţile medicale din România.
Consideră că citarea de către instanţa de fond a pct. 58, 59, 69 şi 49 din diferite Hotărâri CEDO nu au relevanţă în speţă, atât timp cât informaţiile din articolele de presă sau cele preluate de pe diferite site-uri nu au fost prezentate publicului şi, prin urmare, nu se circumscriu dreptului privind libertatea de exprimare reţinut în mod greşit de instanţă, în condiţiile în care în cauză nu au fost puse în discuţie aceste aspecte, ci doar faptul că prezentatorul nu a asigurat o separare clară a opiniilor de fapte în cadrul emisiunii moderate.
De asemenea, susţine că instanţa de fond a reţinut în mod greşit că afirmaţiile făcute în cadrul emisiunilor analizate se încadrează în limitele libertăţii de exprimare recunoscute atât de normele de drept interne, cât şi de normele de drept internaţional, câtă vreme intimata-reclamantă nu a prezentat dovezi în timpul emisiunilor analizate cum că virusul se răspândeşte datorită gazului salin, că nu se ia de pe clanţă sau de la persoane şi că medicii iau şpagă.
Faptul că intimata-reclamantă a depus la dosarul cauzei anumite documente referitoare la anumite cazuri de mită în rândul medicilor, nu este relevant, întrucât aceste documente nu au fost prezentate în timpul emisiunii din 1 aprilie 2020.
Mai arată că instanţa de fond nu a explicat care a fost buna-credinţă a jurnalistului la momentul în care a informat publicul, fără să prezinte minime dovezi, statistici, rapoarte, studii clinice efectuate de lumea ştiinţifică care să confirme ipoteza prezentată cu privire la transmiterea virusului, în condiţiile în care intimata-reclamantă nu a făcut o distincţie clară între dreptul de a-şi exprima opiniile critice, dar în termeni rezonabili, şi activitatea medicilor, ci a făcut acuzaţii factuale la nivelul întregului grup socio-profesional.
Pe de altă parte, deşi instanţa de fond a considerat că emisiunea în sine este încadrată de radiodifuzor ca fiind un pamflet şi că legiuitorul nu distinge cu privire la genul emisiunii, totuşi judecătorul fondului a apreciat că, potrivit jurisprudenţeî CEDO, genul umoristic, satiric, ca expresie a libertăţii de opinie protejată de articolul 10 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, permite un grad mai ridicat de exagerare şi chiar de provocare, cât timp nu este de natură să prejudicieze publicul telespectator prin informaţiile prezentate, instanţa apreciind că acest tip de emisiune se încadrează în dreptul libertăţii de opinie protejat de art. 10 din CEDO.
Arată că libertatea de opinie a jurnalistului nu a fost îngrădită, întrucât controlul asupra conţinutul programului difuzat a fost exercitat de CNA după comunicarea publică a acestuia, conform art. 10 alin. (4) din Legea audiovizualului.
Totodată, invocă analiza contradictorie a instanţei de fond, care, pe de o parte, a considerat că este reală susţinerea pârâtului CNA potrivit căreia legiuitorul nu distinge cu privire la genul emisiunii, dar pe de altă parte, a apreciat că emisiunile analizate nu au prejudiciat telespectatorii, aceştia fiind avertizaţi că emisiunea nu este una de ştiri, ci reprezintă un pamflet.
4. Apărările intimatului
Intimata-reclamantă A. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, motivat de faptul că argumentele expuse prin cererea de recurs nu se circumscriu motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.
Astfel, în cauză a fost criticat modul în care prima instanţă a analizat probatoriul, precum şi modul în care instanţa a dezlegat situaţia de fapt.
În subsidiar, pe fondul recursului, solicită respingerea recursului ca nefondat, apreciind în esenţă, că prima instanţă a dat o dezlegare corectă litigiului de faţă.
II. Soluţia instanţei de recurs
2.1. Analizând, cu prioritate, în raport cu dispoziţiile art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-reclamantă A. S.R.L. prin întâmpinare, Înalta Curte constată că excepţia nu este întemeiată.
Astfel, se observă că, prin cererea de recurs, se indică explicit, raportat la textul invocat, respectiv art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., care sunt motivele de nelegalitate a hotărârii recurate, precum şi aspectele apreciate ca fiind interpretare ori aplicate greşit de către instanţa de fond.
Recurentul pârât prezintă, într-adevăr, situaţia de fapt, criticând reţinerile instanţei de fond raportat la probele administrate, însă evidenţiază şi motive concrete de nelegalitate, cum ar fi interpretarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 64 şi art. 67 din Codul audiovizualului, ce pot fi încadrate în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.
În consecinţă, în temeiul art. 248 C. proc. civ. raportat la art. 486 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge excepţia nulităţii recursului.
2.2. Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu motivul de casare invocat, cu apărările formulate în cauză şi cu dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
Argumentele de fapt şi de drept relevante.
În cuză, reclamanta A. S.R.L. a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului, anularea Deciziei nr. 319/28.04.2020 şi exonerarea de la plata amenzii contravenţionale în cuantum de 5.000 RON, iar în subsidiar înlocuirea sancţiunii contravenţionale cu avertisment/somaţie.
Prin Decizia nr. 319 din 28.04.2020 emisă de pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului, intimata reclamantă A. S.R.L. a fost sancţionată cu amendă în cuantum de 5.000 RON pentru încălcarea prevederilor art. 64 alin. (1) lit. a) şi b) şi art. 67 din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conţinutului audiovizual, cu modificările şi completările ulterioare (Codul audiovizualului).
În esenţă, în Decizia nr. 319 din 28.04.2020, s-a reţinut că postul de televiziune A. a difuzat două ediţii ale emisiunii B. din 31.03.2020 şi 01.04.2020, cu încălcarea prevederilor legale invocate.
Referitor la emisiunea B., ediţia din 31.03.2020, Consiliul a constatat că prezentatorul emisiunii a susţinut, în mod exhaustiv, că pandemia provocată de COVID-19 nu este provocată de transmisia interumană a infecţiei virale, ci că "cel mai probabil este vorba de pulverizarea în atmosferă a unui gaz care conţine virusul, la nivelul întregii planete", iar în ediţia emisiunii B. din 01.04.2020, prezentatorul emisiunii a formulat un discurs de discreditare a categoriei socio-profesionale a medicilor, afirmând că opţiunea de a deveni medic este corelată direct cu ideea de a lua şpagă, indiferent de forma pe care ar îmbrăca-o aceasta: bani, bunuri materiale concretizate în porci, curcani, piele de cangur, cărţi.
În acest context, instanţa de contencios administrativ şi fiscal a fost învestită cu o cerere prin care intimata-reclamantă A. S.R.L. a solicitat anularea Deciziei Consiliului Naţional al Audiovizualului nr. 319 din 28.04.2020 şi, în subsidiar, modificarea sancţiunii dispuse, în sensul înlocuirii amenzii în cuantum de 5.000 RON cu avertisment/somaţie.
Prin sentinţa recurată a fost admisă acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. şi a fost anulată decizia emisă de CNA, reţinându-se, în esenţă, că afirmaţiile făcute în cadrul emisiunilor analizate se încadrează în limitele libertăţii de exprimare, nefiind de natură să prejudicieze telespectatorii, iar atât termenii utilizaţi, cât şi ideile în sine expuse, au fost menite să stârnească interesul, dar fără o incitare la ură şi fără abordarea unei atitudini dispreţuitoare la adresa unei categorii socio - profesionale.
Împotriva acestei hotărâri, Consiliul Naţional al Audiovizualului a exercitat calea de atac a recursului, invocând motivul de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., considerând că prima instanţă a interpretat şi aplicat greşit prevederile art. 64 şi art. 67 din Codul audiovizualului.
Instanţa de control judiciar constată că prima critică vizând cuantumul amenzii menţionat la un moment dat de judecătorul fondului în cuprinsul hotărârii recurate, de 20.000 RON în loc de 5.000 RON, este o simplă eroare materială, care nu poate conduce la reformarea sentinţei atacate, în cuprinsul hotărârii reţinându-se în mod corect faptul că prin Decizia nr. 319/28.04.2020 reclamanta a fost sancţionată de autoritatea pârâtă cu amendă în cuantum de 5.000 RON.
În ceea ce priveşte încălcarea prevederilor art. 64 alin. (1) lit. a) şi b) şi art. 67 din Codul audiovizualului, Înalta Curte constată că în mod corect prima instanţă a reţinut respectarea prevederilor în materie, în sensul că prin modul de desfăşurare şi conţinutul celor două ediţii ale emisiunii în cauză radiodifuzorul a asigurat o separare clară a opiniilor de fapte, comentariile realizatorului fiind conforme cu exigenţele de asigurare a imparţialităţii, în condiţiile în care nu era vorba despre o emisiune de ştiri, ci de un pamflet.
Potrivit textelor de lege considerate a fi fost încălcate de către intimata-reclamantă prin decizia emisă de către Consiliului Naţional al Audiovizualului:
"Art. 64
(1) În virtutea dreptului fundamental al publicului la informare, furnizorii de servicii media audiovizuale trebuie să respecte următoarele principii:
a) asigurarea unei distincţii clare între fapte şi opinii;
b) informarea cu privire la un subiect, fapt sau eveniment să fie corectă, verificată şi prezentată în mod imparţial şi cu bună- credinţă. (...)
Art. 67
În exercitarea dreptului lor de a-şi exprima opinii sau puncte de vedere în legătură cu subiecte de interes public, prezentatorii şi moderatorii trebuie să asigure o separare clară a opiniilor de fapte şi nu trebuie să profite de apariţia lor constantă în programe într-un mod care să contravină exigenţelor de asigurare a imparţialităţii."
În jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit o distincţie între afirmarea unor fapte şi cea a unor judecăţi de valoare, apreciind că dacă concreteţea primelor se poate dovedi, următoarele nu-şi pot demonstra exactitatea. Pentru judecăţile de valoare, această cerinţă este irealizabilă şi aduce atingere libertăţii de opinie în sine, element fundamental al dreptului asigurat de art. 10 din Convenţie.
Posibilitatea recunoscută ziaristului de a exagera, la nevoie, în prezentarea informaţiilor se justifică, pe de o parte, prin caracterul perisabil al informaţiei, iar pe de altă parte prin necesitatea ca ziaristul să poată folosi o modalitate de a atrage atenţia publicului asupra chestiunilor de interes public la care se referă (cauza Dalban vs. România).
Din moment ce transmiterea informaţiei a fost realizată cu bună credinţă, iar pe de altă parte, aceasta a fost difuzată în cadrul unei emisiuni pamflet, şi nu în cadrul unei emisiuni de ştiri, ceea ce este de natură să determine alte aşteptări din partea publicului telespectator, nu se poate reţine încălcarea obligaţiei de informare obiectivă şi corectă, urmând ca destinatarul mesajului să adopte în mod liber o opinie cu privire la informaţiile recepţionate, trecând mesajul prin propriul filtru de gândire.
Prin urmare, Înalta Curte constată că raţionamentul juridic expus de instanţa de fond care, în analiza chestiunii litigioase referitoare la depăşirea limitelor libertăţii de exprimare, s-a raportat la reperele consacrate în jurisprudenţa relevantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, nu relevă o aplicare eronată a normelor incidente în cauza de faţă şi nici a acestei jurisprudenţe.
În continuare, recurentul-pârât a făcut referire la modalitatea în care instanţa de fond a analizat probele administrate în cauză, susţinând că s-au reţinut aspecte şi înscrisuri care nu au fost prezentate în emisiune sau nu au fost analizate în raportul de monitorizare.
Or, instanţa de recurs nu este îndreptăţită a reanaliza probatoriul administrat, decât în măsura în care o astfel de analiză se impune prin prisma aplicării greşite de către instanţa de fond a unor dispoziţii legale, cum ar fi regulile procedurale referitoare la modalitatea de administrare a probatoriilor sau la forţa probantă a unor asemenea mijloace administrate, aspecte care nu au fost invocate de recurentul-pârât.
Cu alte cuvinte, instanţa învestită cu soluţionarea fondului cauzei este suverană în a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces din perspectiva utilităţii, concludenţei şi pertinenţei acestora, iar instanţa de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate.
De altfel, inclusiv criticile referitoare la situaţia de fapt reţinută de instanţa de judecată constituie o problemă de temeinicie şi nu o problemă de legalitate a hotărârii, astfel că nu pot fi analizate în recurs, cale de atac în care dezbaterile sunt limitate la motivele de nelegalitate ale hotărârii.
Faţă de împrejurările de fapt şi de drept expuse, Înalta Curte constată că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale la situaţia de fapt ce rezultă din probatoriul administrat, motiv pentru care nu se impune casarea sentinţei recurate.
2.3. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.
În baza dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de Consiliul Naţional al Audiovizualului împotriva sentinţei civile nr. 201 din 17 februarie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia nulităţii recursului.
Respinge recursul declarat de Consiliul Naţional al Audiovizualului împotriva sentinţei civile nr. 201 din 17 februarie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.
Pronunţată astăzi, 12 ianuarie 2023.