Şedinţa publică din data de 28 februarie 2023
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 06.05.2019 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII - a contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii A. S.A., B. şi C. au solicitat anularea Deciziei nr. 150/06.03.2019 adoptată de intimatul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării în dosarul nr. x/2018, cu consecinţa anulării sancţiunii amenzii de 5000 RON stabilită în sarcina societăţii A. şi a anulării sancţiunii avertismentului contravenţional aplicat contestatoarelor B. şi C.; au solicitat, de asemenea, obligarea la plata cheltuielilor de judecată generate de soluţionarea cauzei, în temeiul dispoziţiilor art. 451 C. proc. civ.
2. Soluţia instanţei de fond
Prin sentinţa nr. 1178 din 18 noiembrie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea privind contestaţia formulată de contestatorii A. S.A., B. şi C. împotriva Deciziei nr. 150/06.03.2019 pronunţată de intimatul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, în contradictoriu şi cu intimata Alianţa Sindicatelor din Tehnologia Informaţiilor şi Comunicaţii Antic în numele membrului de sindicat D., ca neîntemeiată.
3. Calea de atac exercitată
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs reclamantele B., C. şi A. S.A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, rejudecând, admiterea acţiunii şi anularea Hotărârii CNCD nr. 150/06.03.2019.
În motivarea recursului, recurentele au susţinut, în esenţă, următoarele:
3.1. Prima instanţă a apreciat în mod greşit că ar fi îndeplinită condiţia existenţei unui tratament diferit pentru situaţii similare.
Presupusul tratament diferenţiat aplicat d-nei D. nu se datorează apartenenţei sale la un grup socio-profesional specific - acela de membru sindicat.
Sub un prim aspect, calitatea de lider de sindicat nu poate fi asimilată apartenenţei la o categorie socio-profesională, ca atare nu se poate reţine că ar constitui un criteriu de diferenţiere. Nu mai puţin, liderul de sindicat nu beneficiază de vreun privilegiu în faţa altor salariaţi în privinţa îndeplinirii atribuţiilor de serviciu.
Sub un al doilea aspect, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut neîntemeiat că situaţia comparabilă în prezenta speţă este dată de liderii sindicali care nu au beneficiat de mărire salarială în condiţiile diminuării activităţii acestora.
În primul rând, prima instanţă a reţinut greşit că situaţia comparabilă este dată de calitatea de apartenenţă sindicală a intimatei. Or, motivul pentru care intimata nu a beneficiat de majorările salariale pe care consideră că le-ar merita este dat de activitatea sa în îndeplinirea obligator de serviciu şi nicidecum de către apartenenţa la un sindicat.
Prima instanţă a omis cu desăvârşire să efectueze o analiză a argumentelor societăţii reclamante referitoare la modalitatea (defectuoasă) în care intimata şi-a îndeplinit atribuţiile de serviciu, motiv pentru care au fost necesare redistribuiri interne ale anumitor sarcini punctuale şi implicarea altor membri ai echipei pentru îndeplinirea normei de muncă.
Astfel, modul în care intimata şi-a îndeplinit sarcinile de serviciu reprezintă singura cauză pentru care aceasta nu şi-a atins obiectivele de performanţă, neavând o creştere profesională care ar fi dus la creşterea salariului.
În al doilea rând, chiar şi in ipoteza situaţiei comparabile reţinute de prima instanţă, societatea reclamantă a demonstrat că ceilalţi lideri sindicali şi-au îndeplinit toate atribuţiile de serviciu, nefiind incidentă ipoteza diminuării volumului de muncă şi respectiv a salariului acestora. Or, dacă societatea ar practica discriminarea liderilor sindicali, nu exista niciun motiv pentru care ar discrimina pe preşedintele unui sindicat de mică anvergură (SL-TC nu este sindicat reprezentativ) şi nu ar discrimina şi pe ceilalţi lideri sindicali.
La o analiză comparativă cu situaţia celorlalţi lideri sindicali rezultă fără dubiu că apartenenţa la acest grup socio-profesional nu a fost un impediment în vederea obţinerii unei evaluări pozitive. Liderii sindicali care sunt angajaţi ai societăţii reclamante au fost evaluaţi atât din perspectiva performanţei cât şi prin Feedback 360, iar evaluările acestora au fost cel puţin "bune". De asemenea, venitul acestora a crescut în funcţie de rezultatul evaluării sau în funcţie de rezultatul evaluării 360.
Societatea a făcut dovada faptului pozitiv contrar (performanţa altor lideri de sindicate) pentru a demonstra un fapt negativ determinat (lipsa existenţei situaţiei comparabile reţinute de prima instanţă).
Prin urmare, Curtea de Apel Bucureşti a sancţionat nelegal reclamanta pentru o pretinsă nedovedire a unui fapt negativ.
Sub un al treilea aspect, pentru a se reţine o faptă de discriminare în sarcina reclamantei, motivul ("mobilul") aplicării unui tratament diferit ţine de apartenenţa la un anumit grup social/economic.
Prima instanţă a reţinut neîntemeiat că motivul pretinsului tratament diferenţiat a fost dat de apartenenţa la sindicat, în condiţiile în care A. a susţinut, cu probe, că reducerea volumului de muncă a fost justificată în mod obiectiv de neimplicarea intimatei în îndeplinirea sarcinilor de serviciu.
În plus, societatea recurentă a dovedit că ceilalţi lideri sindicali au obţinut o evaluare pozitivă indiferent de apartenenţa sindicală a acestora.
De asemenea, s-a mai invocat şi faptul că intimatei D. nu i s-a creat un dezavantaj faţă de ceilalţi angajaţi şi nu i s-a încălcat vreun drept, volumul de muncă fiind diminuat ca urmare a faptului că aceasta nu îşi îndeplinea în mod corespunzător atribuţiile de serviciu.
Totodată, creşterea salariului nu reprezintă un drept al salariatului, iar absenţa unei majorări s-a datorat îndeplinirii necorespunzătoare a atribuţiilor de serviciu.
Cu privire la fapta de a nu soluţiona contestaţia formulată de salariată, recurentele au susţinut că aceasta nu are ca motiv calitatea de membru sindical; cel mult, lipsa soluţionării contestaţiei în termenul prevăzut prin contractul colectiv de muncă poate fi calificată drept o neîndeplinire a atribuţiilor de serviciu.
3.2. Recurentele au mai susţinut că tratamentul diferenţiat aplicat intimatei are o justificare obiectivă şi rezonabilă.
Astfel, reducerea volumului de muncă s-a datorat poziţiei asumate de aceasta de lider sindical. Potrivit protocolului semnat între E. şi sindicat, pentru activitatea prestată în interesul sindicatului, intimata era plătită de societate, iar norma de lucru era redusă corespunzător.
Apoi, ineficienţa şi îndeplinirea necorespunzătoare a sarcinilor de serviciu de către intimată a determinat repartizarea sarcinilor intern (fiind preluate de superiorul intimatei sau repartizate altor salariaţi), în scopul protejării societăţii în ansamblu.
Nu mai puţin, creşterea salarială nu reprezintă un drept. În realitate, creşterea nivelului salarial reprezintă o prerogativa/un drept al angajatorului, care îşi impune şi urmăreşte criterii obiective. În acest scop, societatea a implementat programul de evaluare 360°.
Aceste criterii au fost avute în vedere la momentul oferirii bonusurilor. Faptul că datorită conduitei intimatei aceste criterii nu au fost îndeplinite nu poate fi imputat societăţii recurente.
Referitor la pretinsa nesoluţionare a contestaţiei intimatei, recurentele au arătat că Departamentul Resurse Umane a analizat informaţiile oferite la cererea de lămuriri cu privire la motivele care au condus superiorul ierarhic la emiterea unei evaluări cu calificativ "slab" şi a constatat că nu este întemeiată petiţia salariatei. Pentru că petiţia/contestaţia salariatei nu a fost găsită întemeiată şi pentru că nu există o procedură internă din care să rezulte că aceasta ar fi trebuit analizată de o comisie de contestaţii care să emită un răspuns, contestatoarei nu i s-a comunicat un răspuns oficial.
4. Apărările formulate în cauză
Intimata-pârâtă D. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei instanţei de fond ca fiind legală şi temeinică.
II. Considerentele şi soluţia Înaltei Curţi asupra recursului
Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor formulate în cauză şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.
Recurentele-reclamante au apreciat că hotărârea emisă de pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, şi care face obiectul prezentului dosar, este pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor Ordonanţei Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare.
Instanţa de fond a apreciat că, prin hotărârea a cărei anulare s-a solicitat, pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a reţinut în mod corect fapte de discriminare şi hărţuire.
Instanţa de control judiciar aminteşte că, potrivit art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 republicată, cu modificările şi completările ulterioare, prin discriminare se înţelege orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice.
Din analiza textului legal citat, în raport de jurisprudenţa CEDO în materia discriminării, rezultă că diferenţa de tratament devine discriminare atunci când se induc distincţii între situaţii analoage şi comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă şi obiectivă.
Pentru ca încălcarea dreptului la nediscriminare să se producă, trebuie stabilit că persoane plasate în situaţii analoage sau comparabile beneficiază de un tratament preferenţial şi că această distincţie nu-şi găseşte nicio justificare obiectivă sau rezonabilă.
Prin raportare la textul art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, republicată, deosebirea, excluderea, restricţia sau preferinţa trebuie să aibă la bază unul din criteriile exemplificate şi trebuie să se refere la persoane aflate în situaţii comparabile, dar care sunt tratate în mod diferit datorită apartenenţei lor la una din categoriile prevăzute în textul de lege menţionat anterior, iar criteriul în baza căruia se aplică tratamentul diferenţiat trebuie să fie mobilul determinant în aplicarea tratamentului diferit, în sensul că acest element constituie cauza faptei de discriminare.
În cazul discriminării diferenţa de tratament este determinată hotărâtor de existenţa unui criteriu, ceea ce presupune o relaţie de cauzalitate între tratamentul diferit imputat şi criteriul invocat în situaţia persoanei care se consideră discriminată, iar tratamentul diferenţiat trebuie să urmărească sau să aibă ca efect restrângerea ori înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice.
Principiul egalităţii sau nediscriminării constă în aceea că persoanele care se găsesc într-o situaţie identică au dreptul la un tratament identic, fără ca egalitatea să însemne uniformitate.
Funcţia sa este aceea de a preveni formularea de distincţii arbitrare şi de a evita diferenţele de tratament juridic fără motive obiective.
Principiul nediscriminării este înscris în toate tratatele şi documentele internaţionale de protecţie a drepturilor omului. Acest principiu presupune aplicarea unui tratament egal tuturor indivizilor, care sunt egali în drepturi. Conceput astfel, principiul nediscriminării apare ca o formă modernă şi perfecţionată a principiului egalităţii tuturor în faţa legii. De altfel, art. 7 din Declaraţia Universală proclamă că toţi oamenii sunt egali în faţa legii şi au dreptul, fără deosebire, la protecţia egală a legii.
Ca natură juridică, dreptul la nediscriminare, prevăzut de art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, este un drept subiectiv substanţial. Textul în discuţie enumeră un număr de 13 motive de nediscriminare, însă această listă nu este limitativă. Cu alte cuvinte, este interzisă orice formă de discriminare, indiferent de criteriul care stă la baza ei.
Dreptul la nediscriminare prevăzut de art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu are o existenţă independentă în sistemul de protecţie europeană a drepturilor şi libertăţilor fundamentale pe care aceasta îl instituie, deoarece nu poate fi invocat decât prin raportare la acestea. El poate apărea însă autonom, prin aceea că, într-o situaţie dată, este posibil să fie încălcat, fără a se constata şi o încălcare a drepturilor în legătură cu care a fost invocat. Constatarea unei încălcări a acestor dispoziţii se poate face, însă, numai în legătură cu un alt drept apărat de Convenţie şi/sau de protocoalele sale adiţionale, iar, după data de 1 aprilie 2005, când a intrat în vigoare Protocolul nr. 12 la Convenţie privitor la interdicţia generală a oricărei forme de discriminare, şi cu privire la orice drept recunoscut în legislaţia naţională a unui stat contractant.
Făcând o interpretare nuanţată a prevederilor Convenţiei, organele acesteia au concluzionat însă că a distinge nu înseamnă a discrimina, observând existenţa unor situaţii ale căror particularităţi impun a fi tratate diferenţiat.
Diferenţa de tratament devine discriminare, în sensul art. 14 din Convenţie, numai atunci când autorităţile statale introduc distincţii între situaţii analoage şi comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă şi obiectivă.
De asemenea, conform jurisprudenţei Curţii Constituţionale, în concordanţă cu cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului, principiul constituţional al egalităţii în drepturi presupune identitatea de soluţii numai pentru situaţii identice, acest principiu neopunându-se la stabilirea unor soluţii diferite pentru persoanele aflate în situaţii distincte.
În plus, Protocolul nr. 12 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului impune interdicţia generală a oricărei forme de discriminare.
Curtea de la Strasbourg reţine două criterii cumulative de definire a discriminării: o inegalitate de tratament în exercitarea sau beneficierea de un drept recunoscut (CEDO, 23 noiembrie 1983, Van der Mussele, Seria x nr. x, p. 46; CEDO, 18 februarie 1991, Fredin, Seria x nr. x, p. 60) şi lipsa unei justificări obiective şi rezonabile (CEDO, 23 iulie 1968, Affaire linguistique belge c/Belgique, Seria x nr. x, p. 9).
În sistemul nostru juridic, principiul analizat se găseşte reglementat în art. 16 alin. (1) din Constituţie şi în O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată.
Astfel, pentru ca o faptă să fie calificată drept faptă de discriminare, aceasta trebuie să îndeplinească, cumulativ, mai multe condiţii: existenţa unui tratament diferenţiat, manifestat prin deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă (existenţa unor persoane sau situaţii aflate în poziţii comparabile); existenţa unui criteriu de discriminare potrivit art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 republicată, tratamentul diferenţiat să nu fie justificat obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop să nu fie adecvate şi necesare; tratamentul diferenţiat să aibă drept scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a unui drept recunoscut de lege.
Tratamentul diferenţiat trebuie să urmărească sau să aibă ca efect restrângerea ori înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice.
Este adevărat că principiul egalităţii între cetăţeni, prin excluderea privilegiilor şi discriminării, este garantat şi prin exercitarea drepturilor economice, sociale şi culturale, în special dreptul la muncă, la libera alegere a ocupaţiei, la condiţii de muncă echitabile şi satisfăcătoare, la protecţia împotriva şomajului, la un salariu egal pentru muncă egală, la o remuneraţie echitabilă şi satisfăcătoare.
De aceea, O.G. nr. 137/2000 prevede că "sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. (1), faţă de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate şi necesare".
În aceste condiţii se constată că O.G. nr. 137/2000 prevede expres care sunt faptele şi actele de discriminare, precum şi criteriile de discriminare.
În opinia Înaltei Curţi, în cauza de faţă este vorba de aplicarea unui tratament discriminatoriu, de constatarea unei inegalităţi, contrare prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţie.
Din probele administrate, şi raportat la circumstanţele concrete ale cauzei, având în vedere şi argumentele anterior arătate, rezultă în mod evident o discriminare a intimatei-pârâte D., în cauză fiind întrunite elementele constitutive ale faptei de discriminare, în acord cu definiţia juridică a discriminării din art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 republicată.
Din această perspectivă, instanţa de control judiciar constată că în mod corect s-a avut în vedere de către instanţa de fond că faptele menţionate în sesizarea adresată Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării de către intimata-reclamantă constituie manifestarea unui comportament contrar sau advers, îndreptat împotriva unei persoane care a iniţiat o astfel de procedură.
Pe de altă parte, potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (5) din O.G. nr. 137/2000, "hărţuirea" este definită ca fiind orice comportament pe criteriu de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, gen, orientare sexuală, apartenenţă la categorie defavorizată, vârstă, handicap, statut de refugiat ori azilant sau orice alt criteriu care duce la crearea unui cadru intimidant, ostil, degradant şi ofensiv.
Instanţa de control judiciar constată că instanţa de fond a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale mai sus menţionate, reţinând din probatoriul administrat în cauză legalitatea hotărârii Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării contestate.
Astfel cum rezultă din probatoriul administrat în cauză şi cum s-a reţinut prin sentinţa criticată, atitudinea recurentelor faţă de intimată se bazează pe criteriul invocat de către aceasta din urmă - faptul că este lider sindical, ceea ce reprezintă un criteriu socio-profesional, ce intră în sfera de reglementare a sintagmei "sau orice alt criteriu" prevăzută de dispoziţiile art. 2 alin. (1) şi alin. (5) din O.G. nr. 137/2000, de natură să califice această atitudine ca fiind de discriminare şi hărţuire.
Totodată, instanţa de control judiciar observă că legătura de cauzalitate dintre criteriu şi tratament este evidenţiată inclusiv de alegaţiile recurentelor - reclamante din cuprinsul memoriul de recurs privind modalitatea în care s-a derulat raportul de muncă cu intimata, prin raportare inclusiv la activitatea sindicală pe care aceasta o realiza.
De altfel, Înalta Curte reţine că potrivit art. 20 alin. (6) din ordonanţă "Persoana interesată va prezenta fapte pe baza cărora poate fi prezumată existenţa unei discriminări directe sau indirecte, iar persoanei împotriva căreia s-a formulat sesizarea îi revine sarcina de a dovedi că nu a avut loc o încălcare a principiului egalităţii de tratament. În faţa Colegiului director se poate invoca orice mijloc de probă, respectând regimul constituţional al drepturilor fundamentale, inclusiv înregistrări audio şi video sau date statistice", iar conform art. 327 C. proc. civ. "Prezumţiile sunt consecinţele pe care legea sau judecătorul le trage dintr-un fapt cunoscut spre a stabili un fapt necunoscut". Cu alte cuvinte, în cazul prezumţiilor ne aflăm în prezenţa unor "consecinţe" sau concluzii ce presupun, eo ipso, probarea anterioară a unui fapt vecin şi conex cu faptul necunoscut ce este relevat prin mijlocirea prezumţiei.
În cadrul sarcinii probei partajate între petentă şi societatea reclamată (astfel cum rezultă din Directivele nr. 2000/43/CE, Directiva 2000/78 şi ampla jurisprudenţă în materia atât a CJUE, a instanţelor naţionale în materie şi a CEDO), odată ce petenta care a invocat discriminarea pe bază apartenenţei sale la sindicat a stabilit o prezumţie de discriminare (discriminare prima facie), sarcina revine celui împotriva căruia s-a formulat sesizarea să demonstreze că diferenţa de tratament nu este discriminatorie. S-a reţinut în mod constant în jurisprudenţa europeană că adaptarea normelor privind sarcina probei se impune de îndată ce există o prezumţie de discriminare şi, în cazul în care această situaţie se verifică, aplicarea efectivă a principiului egalităţii impune ca sarcina probei să revină celui vizat de sesizare.
Pornind de la prezumţia de discriminare dovedită de intimata - pârâtă prin raportare la elementele expuse, Înalta Curte apreciază că niciunul dintre aspectele evocate prin memoriul de recurs nu are aptitudinea de a răsturna, în vreo modalitate, o astfel de prezumţie.
Recurentele au susţinut că tratamentul diferenţiat nu se datorează apartenenţei sindicale a intimatei; diminuarea volumului de muncă coroborat cu neacordarea unor creşteri salariale a fost cauzată de modalitatea defectuoasă în care şi-a îndeplinit atribuţiile de serviciu, iar în ceea ce priveşte nesoluţionarea contestaţiei, s-a susţinut că este justificată obiectiv, având în vedere că nu există o procedură internă din care să rezulte că aceasta ar fi trebuit analizată de o comisie de contestaţii care să emită un răspuns.
Însă, din perspectiva situaţiilor comparabile/analoage, instanţa de fond în mod corect a reţinut că reclamantele nu au probat cum au procedat în situaţii similare, şi anume cum a procedat societatea reclamantă atunci când a redus volumul de muncă pentru alte persoane care au calitatea de lideri de sindicat, neacordând nici creşteri salariale în aceeaşi ipoteză. De asemenea, recurentele nu au probat aspectul că nici altor persoane care au contestat evaluarea nu au primit răspuns.
În raport de aceste considerente, în mod corect prima instanţă a confirmat legalitatea Hotărârii Colegiului Director al CNCD nr. 150 din 06.03.2019.
În condiţiile în care recurentele-reclamante nu au adus dovezi în faţa instanţei de recurs care să demonstreze că măsurile luate au fost justificate obiectiv de un scop legitim, Înalta Curte constată că sentinţa instanţei de fond este apărată de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.
În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B., C. şi A. S.A. împotriva sentinţei nr. 1178 din 18 noiembrie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 28 februarie 2023.