Şedinţa publică din data de 28 februarie 2023
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Cererea de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Braşov, secţia de contencios administrativ şi fiscal, la data de 23.06.2022, reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu Direcţia Regională Antifraudă Fiscală 7 Sibiu a formulat cerere de suspendare a executării actului administrativ-fiscal constând în Decizia de impunere privind obligaţiile fiscale principale stabilite ca urmare a verificării documentare nr. AFSB6594/15.06.2022 (în continuare Decizia), comunicată societăţii la data de 21.06.2022, solicitând instanţei să pronunţe o hotărâre prin care să dispună suspendarea executării actului contestat până la pronunţarea instanţei de fond, fiind întrunite toate condiţiile cerute de alin. (1) al art. 14 din Legea 554/2004: (I) formularea unei contestaţii fiscale; (II) o aparenţă a dreptului în favoarea reclamantei; (III) nevoia preîntâmpinării unei pagube iminente şi însemnate; (IV) plata cauţiunii prevăzute de lege; cu cheltuieli de judecată.
2. Soluţia instanţei de fond
Prin sentinţa nr. 103 din 13 iulie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal a admis cererea de suspendare formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta AGENŢIA NAŢIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ şi, în consecinţă: a suspendat executarea Deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale principale stabilite ca urmare a verificării documentare nr. A FSB 6594/15.06.2022 emisă de pârâtă până la pronunţarea instanţei de fond.
3. Calea de atac exercitată
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea cererii de suspendare formulate de reclamantă, ca neîntemeiată.
În ceea ce priveşte incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenţii au susţinut că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază.
Astfel, privitor la condiţia cazului bine justificat, instanţa de fond a făcut o recapitulare a celor susţinute de societatea intimată şi a enumerat aspectele teoretice ale prevederilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, fără a le circumstanţia la speţa dedusa judecaţii şi fără a arăta motivele pentru care a înlăturat apărările formulate de instituţia pârâtă.
Aşadar, consideră că instanţa de fond nu a arătat care sunt propriile argumente pe baza cărora şi-a format convingerea în speţă şi care a fundamentat soluţia de admitere a cererii de suspendare.
Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut că sentinţa recurată a fost pronunţată cu interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a art. 2 alin. (1) lit. ş) şi lit. t) şi art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
A susţinut recurenta că nu sunt îndeplinite în mod cumulativ condiţiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, neexistând în cauză o aparenţă serioasă de nelegalitate a Deciziei de impunere nr. x - FSB 6594/15.06.2022 şi nici paguba iminentă.
Direcţia Generală Antifraudă Fiscală are competenţă în efectuarea verificărilor documentare şi emiterea deciziilor de impunere.
Verificarea documentară derulată la intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. s-a efectuat în conformitate cu prevederile Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, coroborat cu prevederile Ordinului Preşedintelui ANAF nr. 3632/2020, privind stabilirea unor competenţe de efectuare a verificării documentare.
Prevederile OPANAF nr. 3632/2020 sunt corelate cu cele ale actului normativ de nivel superior cu care se află în conexiune (Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală), nu depăşesc limitele acestuia şi nu contravin principiilor şi dispoziţiilor pe care actul normativ de nivel superior le stabileşte.
Prin urmare, actul administrativ cu caracter normativ nu încalcă Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.
Astfel, Ordinul Preşedintelui ANAF nr. 3632/2020 nu adaugă la lege, ci doar asigură punerea în aplicare a dispoziţiilor legale primare.
Instituţia recurentă nu a exercitat în mod abuziv dreptul de apreciere conferit de art. 6 Codul de procedură fiscală şi dreptul de reîncadrare conferit de art. 11 Codul fiscal.
În mod corect organul de control a dat eficienţă dispoziţiilor art. 11 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, la reîncadrarea tranzacţiei de achiziţie de deşeuri metalice feroase şi neferoase şi a aliajelor acestora de la persoane fizice, mai mari decât media anuală, pentru care persoanele fizice nu au prezentat probe.
În aceste condiţii, organele de control au respectat prevederile art. 6 din Legea nr. 207/2015 Codul de procedură fiscală, în sensul în care acestea au procedat în limitele rezonabilităţii şi echităţii fiscale, la stabilirea pragului de semnificaţii în limita mediilor anuale de deşeuri metalice feroase şi neferoase şi a aliajelor acestora achiziţionate de la persoane fizice.
În ceea ce priveşte modul de calcul utilizat în Decizia de impunere nr. A_FSB 6594/15.06.2022 pentru a fundamenta pragul valoric, recurenta a apreciat ca fiind critici ce ţin de analizarea pe fond a legalităţii actului administrativ mai sus menţionat.
De asemenea, privitor la cea de-a doua condiţie, în mod eronat instanţa de fond a reţinut ca Decizia de impunere nr. A_FSB 6594/15.06.2022 îi creează reclamantului un prejudiciu material şi previzibil, "în condiţiile în care se are în vedere recuperarea sumei totale de 3.135.161 RON".
În opinia recurentei, menţionarea creanţei contestate şi a valorii ei nu conduc, de facto, la constatarea că există o pagubă iminentă.
Valoarea sumei imputate nu este suficientă, în sine, pentru a aprecia iminentul dezechilibru financiar, întrucât executarea unei obligaţii bugetare stabilită prin Decizia de impunere nr. x FSB 6594/15.06.2022 nu constituie prin ea însăşi o pagubă, în sensul art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004.
4. Apărările formulate în cauză
Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei instanţei de fond ca fiind legală şi temeinică.
II. Soluţia instanţei de recurs
Examinând recursul prin prisma criticilor arătate şi a temeiului juridic invocat, Înalta Curte reţine caracterul său nefondat pentru următoarele considerente:
Motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu este fondat, sub aspectul nemotivării hotărârii.
Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, precum şi cele pentru care s-au admis ori s-au înlăturat cererile părţilor.
Motivarea hotărârii este necesară pentru ca părţile să cunoască motivele ce au fost avute în vedere de către instanţă în pronunţarea soluţiei, iar instanţa ierarhic superioară să aibă în vedere, în aprecierea legalităţii şi temeiniciei hotărârii, şi considerentele pentru care s-a pronunţat soluţia respectivă.
Obligaţia legală a instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată.
Plecând de la aceste coordonate teoretice, instanţa de control judiciar constată că hotărârea pronunţată de prima instanţă satisface cerinţele prevăzute de art. 425 alin. (1), lit. b) din C. proc. civ., republicat, considerentele explicând în mod convingător soluţia pronunţată în dispozitiv, prin argumente de fapt şi de drept care demonstrează că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat situaţia de fapt şi susţinerile părţilor, trecându-le prin filtrul propriei sale aprecieri.
Reţine Înalta Curte că cerinţa motivării adecvate a unei hotărâri judecătoreşti nu trebuie confundată cu obligaţia de a răspunde tuturor argumentelor prezentate de părţi în vederea susţinerii temeiurilor de fapt şi de drept pe care se întemeiază solicitările părţilor litigante, fiind suficient ca aceste argumente să fie tratate grupat, în analiza aspectelor relevante care fundamentează poziţia procesuală a părţilor.
Prin urmare, Înalta Curte reţine caracterul nefondat al recursului în privinţa criticilor întemeiate pe motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.
Analizând motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că în mod corect prima instanţă a reţinut ca fiind dovedite în cauză, atât condiţia cazului bine justificat, cât şi condiţia iminenţei pagubei, astfel încât hotărârea sa este legală, fiind pronunţată cu respectarea dispoziţiilor art. 14 şi art. 2 lit. ş) şi t) din Legea nr. 554/2004, criticile formulate de recurenta-pârâtă fiind nefondate.
În acest sens, instanţa de recurs are în vedere împrejurarea că acţiunea privind suspendarea executării actului administrativ se circumscrie noţiunii de protecţie provizorie a drepturilor şi intereselor reclamantei (până la momentul la care instanţa competentă va cenzura legalitatea actului), atunci când acestea sunt supuse unui risc iminent de vătămare, pentru a se evita exercitarea abuzivă a prerogativelor de care dispun autorităţile publice.
Îndeplinirea celor două condiţii, respectiv cazul bine justificat şi iminenţa producerii unei pagube, este lăsată la aprecierea judecătorului, fiind verificată, în funcţie de circumstanţele cauzei, printr-o analiză sumară a aparenţei dreptului, pe baza argumentelor de fapt şi de drept prezentate de partea interesată, care trebuie să ofere indicii suficiente pentru răsturnarea prezumţiei de legalitate de care se bucură actul administrativ şi să facă verosimilă iminenţa producerii unei pagube greu, sau imposibil de înlăturat, în ipoteza în care actul contestat ar fi anulat de instanţa de judecată.
Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 "în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond".
Cu alte cuvinte, un act administrativ va putea fi suspendat din executarea sa numai în situaţia în care instanţa va constata în mod temeinic îndeplinirea cumulativă a celor două condiţii: existenţa unui caz bine justificat şi necesitatea evitării unei pagube iminente ireparabile sau dificil de reparat.
Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, Înalta Curte apreciază că în cauză există elemente care conturează îndeplinirea condiţiei cazului bine justificat, prima instanţă reţinând în mod corect argumentele reclamantei cu privire la aspectele ce vizează nelegalitatea controlului documentar desfăşurat de pârâtă şi nelegalitatea emiterii deciziei de impunere, prin raportare la prevederile Ordinului Preşedintelui ANAF 3632/2020 şi modificarea legislativă cuprinsă la alin. (3) al art. 148 Codul de procedură fiscală .
Astfel, intimata - reclamantă a susţinut că la nivelul anului 2020 nu existau hotărâri sau ordonanţe de Guvern care să prevadă atribuţii ale inspectorilor antifraudă în acest sens. Abia la 3.02.2022 a fost introdus alin. (3) al art. 148 Codul de procedură fiscală, raportat la alin. (2) al art. 119, care prevede că "prin excepţie de la prevederile alin. (1), competenţa de efectuare a inspecţiei fiscale în cazul creanţelor administrate de organul fiscal central poate fi stabilită prin ordin al preşedintelui A.N.A.F. şi în sarcina altor organe fiscale care nu au competenţă. Or, controlul documentar ce face obiectul analizei a început în anul 2021.
Având în vedere aspectele semnalate de reclamantă, în mod corect a reţinut judecătorul fondului că se impune verificarea competenţei funcţionarilor publici din cadrul Direcţiei generale antifraudă fiscală de a efectua controlul.
De asemenea, Înalta Curte împărtăşeşte opinia instanţei de fond în sensul că se impune a se verifica exercitarea în mod abuziv a dreptului de apreciere conferit de art. 6 Codul de procedură fiscală şi, respectiv, a dreptului de reîncadrare conferit de art. 11 Codul fiscal, prin prisma jurisprudenţei CJUE cu privire la răspunderea societăţii pentru comportamentul fiscal al furnizorilor săi, argumentele societăţii reclamante referitoare la aceste aspecte întrunind condiţia cazului bine justificat.
În ceea ce priveşte condiţia pagubei iminente, Înalta Curte aminteşte că, potrivit prevederilor art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004, paguba iminentă este definită de legiuitor ca fiind "prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public".
Condiţia pagubei iminente presupune însă producerea unui prejudiciu material viitor şi previzibil, greu sau imposibil de reparat, dar cu toate acestea, iminenţa prejudiciului nu trebuie dovedită cu certitudine absolută, ci este suficient, mai ales atunci când realizarea prejudiciului depinde de intervenţia unui ansamblu de factori, ca acesta să poată fi prevăzut cu un grad de probabilitate suficient de mare, cum este cazul şi în situaţia dedusă prezentei judecăţi.
Având în vedere considerentele antereferite precum şi faptul că urmare a emiterii actului a cărui suspendare a executării se solicită, o creanţă bugetară cu o valoare mare poate fi executată silit, în mod corect şi legal prima instanţă a apreciat ca fiind îndeplinită şi condiţia existenţei unei pagube iminente, patrimoniul şi activitatea societăţii putând fi afectate de un dezechilibru iremediabil.
În aceste împrejurări, reţine Înalta Curte că hotărârea supusă recursului este legală şi temeinică, nefiind evidenţiate aspecte care să conducă la o altă soluţie decât cea avută în vedere de judecătorul primei instanţe.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în aplicarea prevederilor art. 496 C. proc. civ., prin raportare la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva sentinţei nr. 103 din 13 iulie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 28 februarie 2023.