Detalii jurisprudență - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

Şedinţa publică din data de 21 septembrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 28 iunie 2019, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2019, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I. şi J., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, au solicitat:

- anularea ordinelor de salarizare nr. 691, 693, 780, 869,1027, 1035, 1039, 1112, 1114 şi 1138/2019 ale procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, şi emiterea altor ordine privind salarizarea, prin raportare Ia o valoare de referinţă sectorială de 405 RON, majorată cu 8,5% prevăzut de O.G. nr. 13/2008, în loc de 4,5%, începând cu data de 09.04.2015, respectiv prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 484,18 RON, începând cu 01.12.2015, care să cuprindă şi majorările de 8,5% din O.G.13/2008 şi de 10% din Legea nr. 293/2010 şi, în continuare, începând cu 01.01.2018, majorarea de 25%, prevăzută de Legea nr. 153/2017, care să se aplice faţă de nivelul acordat în decembrie 2017, recalculat prin acordarea VRS de 484,18 RON;

- reîncadrarea şi recalcularea salariului brut lunar, respectiv a indemnizaţiei brute lunare ce se cuvine procurorilor şi personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor, prin includerea procentului de 8.5% prevăzut de art. 2 din O.G. nr. 13/2008,.precum a procentului de 10% prevăzut de Legea nr. 293/2015, respectiv VRS 405 RON+4%+4,5%+10%, rezultând astfel o V.R.S. de 484.18 RON;

- repararea prejudiciului creat prin neacordarea drepturilor de care ar fi trebuit să beneficieze, respectiv obligarea pârâtului la plata pentru fiecare lună, până la recunoaşterea efectivă a dreptului, a diferenţei dintre venitul la care sunt îndreptăţiţi şi venitul efectiv plătit, sumă care va fi actualizată cu indicele de inflaţie, la care se va aplica dobânda (egală penalizatoare, calculată de Ia data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată până la data plăţii efective, începând cu 3 ani înainte de înregistrarea prezentei acţiuni până la plata efectivă a sumelor cuvenite (diferenţiat până la 1 decembrie 2015, după 1 decembrie 2015, dar şi pentru viitor, după intrarea în vigoare a Legii-cadru de salarizare nr. 153/2017, prin care se abrogă Legea-cadru nr. 284/2010).

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 326 din 29 mai 2020, Curtea de Apel Bucureşti:

- a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune;

- a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţi;

- a anulat parţial Ordinele nr. 691, 693, 780, 869, 1027, 1035, 1039, 1112, 1114 şi 1138 din 2019, emise de pârât, în partea ce priveşte elementele componente ale venitului total brut al reclamantei, ce nu corespund nivelului maxim recunoscut de lege;

- a obligat pârâtul să emită pentru reclamanţi ordinele de încadrare salarială în vederea recalculării indemnizaţiei cu aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5)¹ din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 71/2015, începând cu data de 09.04.2015 până la data de 30.11.2016, în raport de valoarea de referinţă sectorială iniţială de 440,16 RON, ulterior majorată cu 10%, conform Legii nr. 293/2015;

- a obligat pârâtul la plata către reclamanţi a diferenţelor salariale, actualizate cu rata inflaţiei şi cu dobânda legală începând cu data de 24.06.2016 la zi;

- a respins în rest cererea, ca rămasă fără obiect.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei menţionate la pct. I.2 a declarat recurs pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea în tot a sentinţei şi, rejudecând:

- admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile anterioare datei de 28.06.2016 şi respingerea acţiunii pentru această perioadă, ca prescrisă;

- admiterea excepţiei lipsei de obiect a acţiunii pentru perioada ulterioară datei de 01.12.2016 şi respingerea acţiunii pentru această perioadă, ca rămasă fără obiect;

- respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

Printr-o primă critică se susţine că instanţa de fond a respins în mod greşit excepţia prescripţiei extinctive sens în care susţine că reclamanţii au solicitat plata drepturilor începând cu data de 09.04.2015, iar acţiunea a fost introdusă la data de 28.06.2019, astfel că pentru pretenţiile anterioare datei de 28.06.2016 reiterează prescripţia dreptului material la acţiune.

Sub un al doilea aspect, invocă excepţia lipsei de obiect a acţiunii pentru perioada ulterioară datei de 01.12.2016, arătând că în baza art. 1 din Ordinul nr. 3206/29.11.2019 al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în perioada 01.12.2016 - 31.12.2017 procurorii din cadrul acestui parchet, parchetelor de pe lângă curţile de apel, parchetelor de pe lângă tribunale şi parchetelor de pe lângă judecătorii, personalul de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor, specialiştii IT şi specialiştii din cadrul Ministerului Public se salarizează având în vedere valoarea de referinţă sectorială de 484,18 RON, iar începând cu 01.01.2018 drepturile salariale se stabilesc potrivit art. 1 din acelaşi ordin, în măsura în care nu intervin incidente prevederile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.

În continuare, arată că începând cu 01.01.2010, legiuitorul a instituit un nou sistem de salarizare, care a înlocuit reglementările anterioare, sens în care invocă dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 330/2009, din care reiese că noile indemnizaţii de încadrare din sistemul justiţiei sunt cele prevăzute în Legea nr. 330/2009, la care se adaugă sporurile, majorările şi adaosurile acordate prin aceeaşi lege, iar principiile avute în vedere la elaborarea Legii nr. 330/2009 au fost menţinute şi în Legea nr. 284/2010, în vigoare de la 01.01.2011. În acest sens invocă prevederile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 284/2010.

Susţine că instanţa de fond a ignorat dispoziţiile Deciziei nr. 25 din 14.11.2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursurilor în interesul legii, prin care s-a statuat că dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr. 10/2007 se interpretează în sensul că nu se aplică şi magistraţilor.

Consideră că în mod greşit prima instanţă a acordat reclamanţilor valoarea de referinţă sectorială determinată prin raportare la majorările salariale prevăzute de art. 1 din O.G. nr. 3/2006 şi art. 1 din O.G. nr. 10/2007, deoarece reclamanţii nu fac parte din categoria personalului contractual din sectorul bugetar şi nici din categoria personalului care ocupă funcţii de demnitate publică.

Arată că în considerentele Deciziei nr. 289 din 07.06.2005, Curtea Constituţională a reţinut că legiuitorul este în drept să modifice sistemul de salarizare existent ori să îl înlocuiască cu altul nou, considerat mai adecvat pentru atingerea scopului urmărit, ţinând seama şi de resursele financiare disponibile, iar C.E.D.O. a reţinut în jurisprudenţa sa, că statul se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea şi intensitatea politicilor sale în acest domeniu.

Mai arată că prin Deciziile nr. 818 - 821 din 03.07.2008, Curtea Constituţională a constatat că prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) şi art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 sunt neconstituţionale, în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

De asemenea, invocă prevederile art. 1 alin. (5)¹ din O.U.G. nr. 83/2014, art. 31 alin. (13) din O.U.G. nr. 57/2015, cu precizarea că la data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015, nivelul maxim al indemnizaţiilor de încadrare aflate în plată nu cuprindea şi majorările salariale prevăzute de art. 1 din O.G. nr. 3/2006 şi art. 1 din O.G. nr. 10/2007. Mai invocă dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi (2), art. 2 din O.G. nr. 13/2008, apreciind că reclamanţii solicită creşteri salariale de care a beneficiat doar personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor şi parchetelor, în cursul anului 2008, cu referire la drepturi salariale recalculate, începând cu 09.04.2015.

Precizează că prin Ordinul nr. 897 din 22.05.2018 al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a dispus recalcularea drepturilor salariale ale procurorilor din cadrul acestui parchet, parchetelor de pe lângă curţile de apel, parchetelor de pe lângă tribunale şi parchetelor de pe lângă judecătorii, precum şi ale personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor, pentru perioada 09.04.2015 -30.11.2015, prin raportare la valoarea de referinţă sectorială de 421,36 RON, iar pentru perioadele 01.12.2015 - 31.07.2016, 01.08.2016 - 30.09.2016 şi 01.10.2016 - 31.12.2017, prin raportare la valoarea de referinţă sectorială de 463,5 RON, avându-se în vedere salarizarea la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Susţine că, ulterior, prin Ordinul nr. 906 din 24.05.2018 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, anexele 1-15 ale Ordinului nr. 247 din 30.01.2018 au fost înlocuite cu noi anexe, iar prin Ordinul nr. 907 din 24.05.2018 au fost stabilite drepturile salariale începând cu 01.05.2018. arată că toate ordinele anterior menţionate, nefiind anulate de instanţa de contencios administrativ, îşi produc pe deplin efectele juridice.

De asemenea, invocă Decizia nr. 794 din 15.12.2016 a Curţii Constituţionale, prin care s-a constatat că dispoziţiile art. 31 alin. (12) din O.U.G. nr. 57/2015 sunt neconstituţionale, arătând că după publicarea acestei decizii, ordonatorii de credite din sistemul justiţiei au procedat la recalcularea indemnizaţiilor brute lunare şi a sporurilor la nivelul maxim stabilit pentru fiecare funcţie, grad, gradaţie şi vechime în funcţie, dacă personalul îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii, începând cu 09.04.2015.

Menţionează că de la data de 09.04.2015 s-a procedat la recalcularea drepturilor salariale ale personalului din familia ocupaţională "Justiţie", prin raportare la valoarea de referinţă sectorială de 421,36 RON, iar începând cu 01.12.2015, prin raportare la valoarea de referinţă sectorială de 463,5 RON, astfel cum rezultă din Ordinul nr. 897/2018 al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Ulterior, prin Ordinul nr. 3206 din 29.11.2019 s-a stabilit că în perioada 01.12.2016 - 31.12.2017, procurorii din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, parchetelor de pe lângă curţile de apel, parchetelor de pe lângă tribunale şi parchetelor de pe lângă judecătorii, personalul de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor, specialiştii IT şi specialiştii din cadrul Ministerului Public se salarizează având în vedere valoarea de referinţă sectorială de 484,18 RON; începând cu 01.01.2018, drepturile salariale se stabilesc potrivit art. 1 din ordin, în măsura în care nu devin incidente prevederile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.

Totodată, susţine că în mod greşit instanţa de fond a dispus actualizarea diferenţelor de drepturi salariale în funcţie de rata inflaţiei şi acordarea dobânzii legale penalizatoare, în condiţiile în care reclamanţii nu au contestat Ordinul nr. 3206 din 29.11.2019 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care îşi produce în continuare efectele juridice. Prin ordinul anterior menţionat se prevede că plata diferenţelor salariale rezultate din aplicarea acestuia urmează să se facă după asigurarea fondurilor necesare în bugetul Ministerului Public.

Precizează că dobânda este o sancţiune civilă constând în daune moratorii pentru neexecutarea obligaţiei de plată; daunele moratorii reprezintă echivalentul prejudiciului pe care creditorul îl suferă ca urmare a executării cu întârziere a obligaţiei; noul C. civ. permite repararea prejudiciului moratoriu concret şi variabil probat de partea care îl pretinde în condiţiile dreptului comun al răspunderii contractuale, astfel încât condiţiile acordării acestui tip de despăgubiri ţin de răspunderea civilă contractuală, iar pentru a fi în prezenţa răspunderii civile contractuale trebuie ca între cel chemat să răspundă şi cel care răspunde să existe un contract, motiv pentru care apreciază că în speţă este vorba de o răspundere civilă delictuală.

Consideră că dobânda moratorie nu poate fi prezumată, fiind un sistem de reparaţie ataşat răspunderii contractuale, întrucât vizează doar obligaţiile băneşti contractuale şi, cum între reclamanţi şi pârât nu este încheiată nicio convenţie care să determine angajarea unei eventuale răspunderi civile contractuale, nu se pune problema analizei întrunirii condiţiilor existenţei acestui tip de răspundere.

Astfel, arată că art. 1 din O.G nr. 13/2011 se aplică întârzierii în executarea oricărei creanţe băneşti (dobânda penalizatoare), iar pe de altă parte, se aplică ori de câte ori o creanţă bănească este producătoare de dobândă, oricare ar fi caracteristicile creanţei sau motivul pentru care aceasta generează dobânda (dobânda remuneratorie). În acest sens, invocă şi dispoziţiile art. 197 pct. 11 din Legea nr. 71/2011 şi arată că începând cu data intrării în vigoare a noului C. civ. (1 octombrie 2011), a fost introdus articolul 101, care prevede că dispoziţiile art. 1535 şi 1538 - 1543 din C. civ. sunt aplicabile dobânzii penalizatoare. Or, termenul de dobândă este definit în două moduri, ca dobândă remuneratorie sau ca dobândă penalizatoare, însă ambele au ca factor comun preexistenţa unei convenţii încheiate între părţi.

Apreciază că deşi art. 1535 alin. (1) C. civ. prevede că cel prejudiciat poate pretinde daune moratorii fără să dovedească un prejudiciu, condiţia o constituie existenţa unui contract, motiv pentru care susţine că aceste dispoziţii nu sunt aplicabile, aşa încât în cauză se acordă dobânda legală remuneratorie, calculată de la data emiterii ordinelor/deciziilor de acordare a drepturilor salariale, iar nu dobânda legală penalizatoare, conform art. 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 3/2019.

4. Apărările formulate în cauză

Intimaţii-reclamanţi A. ş.a. nu au formulat întâmpinare în dosarul de recurs.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârât este nefondat, pentru următoarele considerente:

1. Argumente de fapt şi de drept

Reclamanţii, procurori şi personal de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin acţiunea formulată au solicitat în esenţă:

Prin sentinţa recurată, acţiunea a fost admisă, pârâtul înţelegând să formuleze critici din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În primul rând, în ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile anterioare datei de 28.06.2016, Înalta Curte constată că, prin recursul formulat, recurentul-pârât a arătat doar că reiterează excepţia prescripţiei, fără a formula şi critici de nelegalitate faţă de modul cum a motivat judecătorul fondului soluţia de respingere a acestei excepţii, astfel încât, în lipsa unor critici concrete sub acest aspect, nu se poate proceda în recurs la o reanalizare a excepţiei.

În ce priveşte excepţia lipsei de obiect a acţiunii pentru perioada ulterioară datei de 01.12.2016 când a fost emis Ordinul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nr. 3206/2019, Înalta Curte o apreciază ca neîntemeiată.

Obiectul acţiunii civile de faţă este reprezentat de pretenţia reclamanţilor de a le fi recunoscute şi recalculate drepturile salariale, având în vedere refuzul pârâtului de a stabili drepturile salariale în conformitate cu textele de lege indicate. Prin urmare, obiectul acţiunii există atât la data introducerii cererii, cât şi la data pronunţării hotărârii de fond, iar emiterea Ordinului nr. 3206/29.11.2019 constituie o împrejurare ce vizează interesul procesual al susţinerii recursului, dar nu afectează obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin urmare, va fi respins, ca nefondat, motivul de recurs referitor la lipsa de obiect a acţiunii.

În ceea ce priveşte criticile invocate pe fondul recursului, examinând cererea de recurs formulată de către pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Înalta Curte constată că aceasta reprezintă o redare fidelă a întâmpinării depuse la fond în dosarul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la filele x, aspectele invocate făcând obiectul analizei primei instanţe, prin cererea de recurs nefiind adus niciun argument suplimentar în privinţa acestor aspecte care să se circumscrie motivelor de nelegalitate apte să conducă la casarea hotărârii recurate.

În acest sens, Înalta Curte constată că potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ.:

"Recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", legiuitorul înţelegând să încadreze calea de atac a recursului în rândul căilor extraordinare de atac, obiectul său fiind verificarea aspectelor de nelegalitate indicate în mod expres şi limitativ de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

Recursul nu reprezintă o cale devolutivă de atac, instanţa de recurs fiind învestită cu analiza conformităţii hotărârii recurate în raport cu dispoziţiile legale incidente, prin prisma motivelor de casare expuse de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Dincolo de aceste aspecte, Înalta Curte constată că recurentul-pârât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a criticat faptul că intimaţii-reclamanţi nu au contestat Ordinul nr. 3206/29.11.2019 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care îşi produce în continuare efectele juridice, acest act prevăzând că plata diferenţelor salariale rezultate din aplicarea acestui ordin urmează să se facă după asigurarea fondurilor necesare în bugetul Ministerului Public.

Critica este nefondată, în condiţiile în care dispoziţia din respectivul ordin vizează modalitatea de executare a obligaţiilor salariale restante rezultate din aplicarea ordinului, în timp ce instanţa l-a obligat la plata diferenţelor de drepturi salariale pe care instanţa le-a recunoscut reclamanţilor nu numai în raport cu Ordinul nr. 3206/29.11.2019 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ci şi în raport cu celelalte aspecte reţinute prin sentinţa recurată.

De altfel, prin O.U.G. nr. 3/2019 privind eşalonarea plăţii drepturilor salariale restante pentru unele categorii de personal din sistemul justiţiei s-a stabilit plata sumelor reprezentând drepturi de natură salarială restante stabilite în favoarea personalului din sistemul justiţiei aferente perioadei 9 aprilie 2015-30 iunie 2018, precum şi plata dobânzilor şi actualizarea cu rata inflaţiei.

Cu privire la critica recurentului-pârât referitoare la cererea reclamanţilor de actualizare cu dobânda legală a drepturilor salariale solicitate, Înalta Curte constată că soluţia primei instanţe este legală, aceasta impunându-se în vederea asigurării reparării integrale a prejudiciului suferit de reclamanţi prin plata, pentru perioada de timp indicată în cererea de chemare în judecată, a unor drepturi salariale într-un cuantum inferior celui cuvenit.

În privinţa dobânzilor este relevantă Decizia nr. 2/2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursurilor în interesul legii, în dosarul nr. x/2013, prin care s-a statuat că:

"În aplicarea dispoziţiilor art. 1082 şi 1088 din C. civ. din 1864, respectiv art. 1.531 alin. (1), alin. (2) teza I şi art. 1.535 alin. (1) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, cu modificările ulterioare, pot fi acordate daune-interese moratorii sub forma dobânzii legale pentru plata eşalonată a sumelor prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea unor drepturi salariale personalului din sectorul bugetar în condiţiile art. 1 şi 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2011".

În considerentele acestei decizii s-a reţinut că "pierderea efectiv suferită de creditor, ca prim element de reparare integrală a prejudiciului, este remediată prin măsura prevăzută de art. 1 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009, constând în actualizarea sumelor stabilite prin titlul executoriu cu indicele preţurilor de consum (…). Însă principiul reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor, ca efect al executării eşalonate a titlurilor executorii, impune şi remedierea celui de-al doilea element constitutiv al prejudiciului, prin acordarea beneficiului de care a fost lipsit (lucrum cessans), respectiv daune-interese moratorii, sub forma dobânzii legale".

Aşadar, prin această decizie, aplicabilă în cauză, s-a stabilit posibilitatea de acordare a dobânzii legale, decizia de mai sus fiind pronunţată în aplicarea dispoziţiilor 1.535 alin. (1) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., ce a fost invocat chiar de către recurentul-pârât în susţinerea criticii formulate.

Prin urmare, aspectele invocate de către recurentul-pârât prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, legalitatea soluţiei pronunţate fiind confirmată de către instanţa de control judiciar, aceasta reflectând interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

În temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondat, recursul formulat de pârât.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva sentinţei civile nr. 326 din 29 mai 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 septembrie 2022.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

scj