Şedinţa publică din data de 12 octombrie 2022
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Cererea de chemare în judecată. Primul ciclu procesual
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 05.03.2019, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Transporturilor,
- obligarea autorităţii pârâte la semnarea unui exemplar al Actului adiţional aferent anului 2015 la Contractul de servicii publice în transportul feroviar de călători pentru perioada 2014-2015 aprobat prin H.G. nr. 455/2014, iar în caz contrar hotărârea să substituie acordul pârâtei;
- obligarea autorităţii pârâte la emiterea unui document care să confirme că reclamanta a executat serviciul public de transport feroviar de călători aferent pachetului minim social pentru anul 2015 în acord cu parametrii conveniţi prin Actul adiţional, nesemnat de MT;
- obligarea autorităţii pârâte la emiterea unui document care să confirme că MT a achitat compensaţia aferentă serviciului public prestat de IRC în anul 2015 în acord cu parametrii conveniţi prin Actul adiţional, nesemnat de MT;
- obligarea autorităţii pârâte la efectuarea demersurilor de confirmare a Actului adiţional prin adoptarea unei hotărâri de guvern în baza art. 39 din O.U.G. nr. 12/1998, respectiv art. 1 alin. (1) din H.G. nr. 2408/2004 (forma în vigoare la nivelul anului 2015);
- obligarea autorităţii pârâte la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta procedură.
Prin sentinţa civilă nr. 145 din 19 iunie 2019, Curtea a respins excepţia lipsei de interes invocată de pârâtul Ministerul Transporturilor şi a respins acţiunea formulat de reclamantă, ca neîntemeiată.
Împotriva acestei hotărâri, reclamanta A. S.R.L. a formulat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând, în principal, casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe sau, în subsidiar, casarea hotărârii, reţinerea cauzei spre rejudecarea şi, pe fond, admiterea acţiunii, astfel cum a fost formulată.
Prin Decizia nr. 4575 din 8 octombrie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul formulat de reclamantă, a casat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
În esenţă, instanţa de control judiciar a reţinut că prima instanţă nu s-a raportat la normele substanţiale şi procedurale incidente, nu a analizat probele care au fost administrate, nu a stabilit împrejurările de fapt esenţiale referitoare la refuzul nejustificat al autorităţii de a soluţiona o cerere, nu a răspuns în fapt şi în drept la toate solicitările recurentei-reclamante şi nu a analizat susţinerile şi apărările părţilor litigante.
2. Al doilea ciclu procesual. Hotărârea ce face obiectul prezentului recurs
Cauza a fost înregistrată în rejudecare după casare pe rolul Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2019*, la data de 24.03.2022.
Prin sentinţa civilă nr. 188 din 29 iunie 2022, Curtea a respins excepţiile inadmisibilităţii acţiunii, lipsei calităţii procesuale pasive şi a lipsei de interes invocate de pârât, a admis cererea de chemare în judecată, a obligat pârâtul la semnarea unui exemplar al Actului adiţional la Contractul de servicii publice în transportul feroviar de călători pentru perioada 2014-2015 aprobat prin H.G. nr. 455/2014, iar, în caz contrar, hotărârea să substituie acordul pârâtului.
A obligat pârâtul la emiterea unui document care să confirme că reclamanta a executat serviciul public de transport feroviar de călători aferent pachetului minim social pentru anul 2015, în acord cu parametrii conveniţi prin Actul adiţional, nesemnat.
A obligat pârâtul la emiterea unui document care să confirme că a achitat compensaţia aferentă serviciului public prestat de către reclamantă în anul 2015, în acord cu parametrii conveniţi prin Actul adiţional.
A obligat pârâtul la efectuarea demersurilor de confirmare a Actului adiţional prin adoptarea unei hotărâri de guvern, în baza art. 39 din O.U.G. nr. 12/1998, respectiv art. 1 alin. (1) din H.G. nr. 2408/2004 (forma în vigoare la nivelul anului 2015).
3. Cererea de recurs
Împotriva acestei sentinţe, pârâtul Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii a formulat recurs, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii recurate şi, în rejudecare, respingerea acţiunii formulate de reclamanta A. S.R.L., în principal, ca inadmisibilă ori lipsită de interes sau, în subsidiar, ca neîntemeiată.
Recurentul-pârât apreciază incident în cauză motivul de casare prevăzut de disp. art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., avându-se în vedere că motivarea instanţei în ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii şi excepţia lipsei de interes este insuficientă, incompletă, iar judecătorul fondului nu a răspuns argumentelor şi apărărilor formulate prin întâmpinare.
Instanţa de fond a arătat în considerente doar că se impune respingerea excepţiei inadmisibilităţii, raportat la cele arătate în decizia de casare cu trimitere spre rejudecare, iar în legătură cu excepţia lipsei de interes, a apreciat că se impune respingerea excepţiei în considerarea disp. art. 33 C. proc. civ.
Prin întâmpinare, susţine recurentul-pârât a invocat excepţia inadmisibilităţii primului capăt de cerere faţă de disp. art. 1270 C. civ., şi în raport de solicitarea semnării actului adiţional aferent anului 2015, după expirarea valabilităţii contractului de servicii publice în transportul feroviar de călători pentru perioada 2012 - 2015.
Obligarea recurentului-pârât la semnarea actului adiţional nu s-ar putea face decât cu încălcarea principiului libertăţii de voinţă, consacrat de disp. art. 1169 şi art. 1270 alin. (1) C. civ. şi principiului neretroactivităţii legii consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţia României.
Instanţa de fond nu a analizat argumentele recurentului-pârât şi nu a procedat la înlăturarea motivată a acestora.
În privinţa excepţiei lipsei de interes, recurentul-pârât consideră că intimata-reclamantă nu justifică interesul, nu a făcut dovada prejudiciului, ci doar a afirmat că în situaţia în care va fi supusă unei inspecţii economico-financiare, există riscuri şi vulnerabilităţi juridice semnificative în faţa organelor de control.
Cu privire la motivele de casare întemeiate pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât susţine că nu se poate vorbi de culpa sa, instanţa de fond nu a analizat întregul material probator şi a considerat că este inutilă analiza împrejurărilor legate de negocierile preexistente şi dificultăţile generate de aceste negocieri.
Din înscrisurile de la dosar rezultă că pârâtul şi-a îndeplinit obligaţiile prevăzute de lege, respectiv obligaţia de bună-credinţă, obligaţia de informare precontractuală, obligaţia de a negocia, de a continua negocierile, etc., aspecte care rezultă din minutele întocmite în urma desfăşurării şedinţelor cu operatorii de transport feroviar.
Recurentul-pârât a adus la cunoştinţa operatorilor de transport feroviar noile modificări şi condiţionalităţi legate de viitorul contract (actul adiţional pe anul 2015), pentru a se găsi unele formule în vederea implementării acestora.
Actul adiţional 2015 nu a vizat doar stabilirea pachetului minim social, ci şi perfecţionarea contractului de servicii publice cu privire la definirea transportului social de călători şi compensarea, în realitate, numai a transportului social.
Prin noile modificări şi condiţionalităţi, s-a urmărit asigurarea şi respectarea principiului cheltuirii utile şi eficiente a resurselor publice, aspect care a fost făcut cunoscut operatorilor de transport feroviar.
În urma negocierilor iniţiale, nu s-a ajuns la consens, punctul de vedere al operatorilor fiind în sensul menţinerii pentru actul adiţional la contractul de servicii publice ce urma să fie semnat în anul 2015, a principiilor de alocare a compensaţiei din anul 2014.
Instanţa de fond a reţinut greşit numai culpa ministerului fără să analizeze şi întârzierea operatorilor de transport feroviar în însuşirea noilor modificări şi condiţionalităţi, coroborată cu analiza anevoioasă pe circuitul extern de avizare a proiectului de hotărâre de guvern de aprobare a actului adiţional pe anul 2015, fapt ce a condus la neaprobarea actului adiţional.
Mai susţine recurentul-pârât interpretarea eronată a disp. art. 38 şi art. 39 din O.U.G. nr. 12/1998 privind transportul pe căile ferate române şi reorganizarea SNCFR, forma în vigoare pentru anul 2014 şi faptul că operatorii de transport feroviar au acceptat condiţiile impune de lege.
Instanţa de fond a reţinut greşit în considerente că procedura de avizare interministerială s-a desfăşurat într-o manieră defectuoasă, iar pârâtul nu a făcut dovada existenţei vreunei cauze exoneratoare de răspundere, deoarece nu i se poate imputa lipsa de acţiune în obţinerea avizelor, în condiţiile în care s-au implementat cu celeritate toate propunerile/observaţiile de modificare/completare care au venit din partea ministerelor avizatoare.
Recurentul-pârât consideră că au fost admise nelegal capetele 2, 3 şi 4 ale cererii de chemare în judecată, fără a face o analiză motivată şi argumentată a soluţiei, avându-se în vedere că valabilitatea contractului de servicii publice pentru perioada 2014-2015 a încetat la data de 31.12.2015, nu este posibilă încheierea/semnarea unui act adiţional la un contact care nu mai este în vigoare şi care nu mai produce efecte juridice, în lipsa actului adiţional încheiat pe anul 2015, nu s-au putut acorda sumele reprezentând compensaţiile lunare cu respectarea indicatorilor tren-km. şi călător - km. realizaţi ca serviciu public, ci doar potrivit prevederilor în vigoare.
Adoptarea unei hotărâri de guvern de aprobare a actului adiţional pe anul 2015, în baza art. 39 din O.U.G. nr. 12/1998, forma în vigoare la nivelul anului 2015, respectiv în baza art. 1 alin. (1) din H.G. nr. 2408/2004, hotărâre abrogată începând cu data de 25.04.2017, nu s-ar putea face decât cu încălcarea principiului legalităţii şi al neretroactivităţii legii.
II. Soluţia instanţei de recurs
Analiza motivelor de casare
Prima critică, întemeiată pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., susţine nemotivarea sentinţei atacate în privinţa excepţiei inadmisibilităţii primului capăt de cerere şi excepţia lipsei de interes a reclamantei în formularea acţiunii.
Înalta Curte a apreciat că este nefondată critica referitoare la nemotivarea hotărârii asupra celor două excepţii.
Instanţa de fond a considerat că, în raport de considerentele deciziei de casare, admisibilitatea cererii de chemare în judecată şi, implicit a primului capăt al cererii, a făcut obiectul analizei instanţei de recurs şi a generat casarea sentinţei cu trimitere spre rejudecare, astfel încât, nu mai este necesară antamarea aspectelor invocate de către pârât.
Din cuprinsul deciziei de casare reiese faptul că sentinţa a fost casată cu trimitere la aceeaşi instanţă, urmând ca în rejudecare, să se pronunţe o hotărâre pe fondul cauzei, fiind depăşită astfel chestiunea inadmisibilităţii primului capăt al cererii, prin urmare, în mod corect, nu au fost analizate argumentele/apărările pârâtei.
Referitor la excepţia lipsei de interes, instanţa de fond, în rejudecare, a reţinut că, în primul ciclu procesual această excepţie a fost respinsă, iar hotărârea a fost casată cu trimitere spre rejudecare pe fondul cauzei.
Soluţia oferită de judecătorul fondului este corectă, în această situaţie nemaifiind necesar să fie analizate argumentele formulate prin întâmpinare, în plus, Înalta Curte va reţine şi că soluţia instanţei din primul ciclu procesual, privitoare la respingerea excepţiei lipsei de interes nu a fost recurată de către pârât, rămânând astfel definitivă.
Cu privire la motivele de nelegalitate întemeiate pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în esenţă, se constată că recurentul-pârât a susţinut lipsa culpei, în raport de împrejurările legate de negocierile preexistente şi dificultăţile generate de aceste negocieri, interpretarea eronată a disp. art. 38 şi 39 din O.U.G. nr. 12/1998, încălcarea principiului legalităţii şi neretroactivităţii legii civile.
Prima instanţă a constatat că deşi Ministerul Transporturilor avea obligaţia legală instituită potrivit disp. art. 39 din O.U.G. nr. 12/1998 şi disp. art. 6 din H.G. nr. 74/2012, de a încheia actul adiţional pentru anul 2015, că deşi a elaborat acest proiect de act normativ, în calitatea sa de iniţiator al acestuia, a desfăşurat într-o manieră defectuoasă procedura de avizare interministerială prevăzută de H.G. nr. 561/2009, ceea ce a condus la imposibilitatea adoptării hotărârii de guvern, întrucât proiectul a fost înaintat Secretariatului General al Guvernului abia la data de 29.12.2015 şi a fost introdus pe agenda de lucru a Guvernului la data de 30.12.2015, fără să conţină avizul Ministerului Justiţiei.
Înalta Curte reţine că pârâtul nu a pretins neîndeplinirea obligaţiilor contractuale de către reclamantă, ci doar dificultatea negocierilor, însă avându-se în vedere restituirea în mai multe rânduri a proiectului pentru neconformitatea acestuia cu prevederile legale în baza cărora a fost iniţiat, criticile sub acest aspect sunt nefondate, mai ales că recurentul-pârât prin dezvoltarea motivelor de nelegalitate reiterează apărările făcute în faţa primei instanţe, fără să existe o analiză punctuală a considerentelor ce privesc culpa sa în neîndeplinirea obligaţiilor prevăzute de lege.
Cu privire la interpretarea eronată a disp. art. 38 şi art. 39 din O.U.G. nr. 12/1998, Înalta Curte observă că acestea se referă la încheierea contractelor de servicii publice pe o durată de până la 5 ani, aspect ce nu face obiectul prezentului dosar.
Ultima critică adusă sentinţei de fond are în vedere încălcarea principiului legalităţii şi principiului neretroactivităţii legii civile.
În acest sens, recurentul-pârât consideră că, întrucât valabilitatea contractului de servicii publice pentru perioada 2014 - 2015 a încetat la data de 31.12.2015, nu se poate semna un act adiţional la un contract care nu mai este în vigoare şi nu mai produce efecte juridice, iar în lipsa actului adiţional pentru anul 2015, Ministerul Transportului nu a putut acorda sumele reprezentând compensaţiile lunare cu respectarea indicatorilor teren-km. şi călător-km., realizaţi ca serviciu public, ci potrivit prevederilor legale în vigoare.
Înalta Curte reaminteşte faptul că este în discuţie analizarea unei acţiuni întemeiate pe dispoziţiile Legii contenciosului administrativ, instanţa de fond a găsit întemeiată acţiunea, fiind vorba despre un refuz nejustificat de adoptare a unui act adiţional pentru anul 2015 la contractul de servicii publice 2014-2015.
În raport de disp. art. 18 din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, în această situaţie, instanţa de contencios administrativ a obligat pârâtul în culpă să soluţioneze cererea, cu toate aspectele particulare ale speţei.
Prin urmare, faptul că valabilitatea contractului de prestări servicii publice a încetat de la data de 31.12.2015, nu afectează soluţia adoptată de prima instanţă de viciile arătate de recurentul-pârât, respectiv încălcarea principiului legalităţii şi neretroactivităţii legii civile.
Principiul legalităţii a fost respectat întocmai de judecătorul fondului, în raport de dispoziţiile art. 1 şi art. 18 din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată.
În privinţa pretinsei nerespectări a principiului neretroactivităţii legii civile, înţeleasă în cauză drept legea contractului/legea părţilor, soluţia instanţei de fond are în vedere perioada de valabilitate a contractului şi obligaţiile părţilor ce trebuiau să fie executate în această perioadă, astfel că în ipoteza în care una dintre părţi prestează serviciul, iar cealaltă parte nu înţelege să achite c/valoarea serviciilor, aceasta fiind în culpă contractuală, obligarea celei din urmă prin intermediul instanţei de judecată, să soluţioneze cererea, nu contravine principiului enunţat.
Contractul de prestări servicii publice şi-a produs efectele cât timp a fost în vigoare, iar încheierea actului adiţional urma să se facă în baza acestui contract şi pentru perioada amintită, nefiind vorba despre o situaţie definitivă/stinsă, în plus, potrivit disp. art. 6 din H.G. nr. 455/2014, există obligaţia actualizării anuale a contractelor de servicii publice, prin încheierea actelor adiţionale, însă pârâtul nu a respectat-o.
Faţă de acestea, în temeiul disp. art. 496 C. proc. civ., coroborat cu disp. art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul formulat de pârâtul Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii (fost Ministerul Transporturilor) împotriva sentinţei nr. 188 din 29 iunie 2022 a Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 12 octombrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.