Şedinţa publică din data de 1 februarie 2022
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2019, reclamantul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România a chemat în judecată pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, solicitând anularea Deciziei nr. 19853/12.04.2019 şi obligarea pârâtei la plata sumei de 34.577,76 RON.
2. Soluţia instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 595 din 15 octombrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a decis următoarele: "Admite acţiunea, în parte, formulată de reclamantul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România (B.A.A.R.), cu sediul în Bucureşti, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, cu sediul în Bucureşti.
Anulează Decizia nr. 19853/12.04.2019.
Obligă pârâtul să emită un act administrativ prin care să analizeze pe fond cererea de plată nr. x/17.05.2017 formulată de reclamant.
Respinge acţiunea, în rest, ca neîntemeiată.".
3. Calea de atac exercitată
Împotriva acestei sentinţe, în condiţiile art. 483 C. proc. civ., pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii şi rejudecând cauza să se dispună respingerea acţiunii reclamantei ca nefondată.
În motivarea opţiunii sale procesuale pârâtul a susţinut că reclamantul intimat nu este o persoană juridică care să se afle în raporturi juridice cu asigurătorul debitor prin încheierea unui contract de asigurare.
FPVS a dobândit un drept de regres însă acesta şi-1 exercită în nume propriu numai împotriva asigurătorului falit nicidecum împotriva FGA.
Aşadar, pentru a îndeplini condiţiile prevăzute de lege şi a-şi putea recupera sumele solicitate din disponibilităţile pârâtului, este absolut necesar ca suma solicitată să provină dintr-un contract de asigurare, condiţie neîndeplinită în cauză, cererea de plată fiind formulată de FPVS care a rambursat indemnizaţia de asigurare către organismul similar din Belgia acesta subrogându-se în drepturile şi obligaţiile persoanei nevinovate de producerea evenimentului în urma plăţii efectuate, dar care la rândul lui nu s-a subrogat şi în calitatea de creditor de asigurare.
Singura operaţiune juridică care transferă atât creanţa de asigurare cât şi calitatea de creditor de asigurare este cesiunea de creanţă.
Fondul garantează plata despăgubirilor cuvenite ca urmare a existenţei valabile a unui contract de asigurare, facultative şi/sau obligatorii, conform scopului prevăzut de Legea nr. 213/2015, şi nu din alte raporturi juridice, care reprezintă/pot reprezenta creanţe chirografare şi nu de asigurări.
Intimatul reclamant FPVS a achitat despăgubirea ca urmare a obligaţiei legale de organism de compensare şi regresul îl exercită în nume propriu şi nu în numele beneficiarului asigurării RCA, în acest caz A. proprietara auto cu număr de înmatriculare x, această societate fiind creditorul de asigurare în sensul dat de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015.
Nu toate creanţele asigurătorului în faliment sunt creanţe de asigurări, ci numai cele expres reglementate de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, celelate creanţe urmând a fi obţinute de către creditorii societăţii de asigurare în cadrul procedurii falimentului, prin formularea unei cereri de înscriere la masa credală. Dovada că legiuitorul a înţeles să reglementeze o categorie extrem de restrictivă a creditorilor de asigurări, Fondul fiind înfiinţată ca instituţie de drept public ca ultim resort de a obţine despăgubiri, rezultă şi din dispoziţiile art. 17 din Legea nr. 213/2015, potrivit cărora creditorii de asigurări pot urma, la alegere, fie procedura prevăzută de legea specială, fie procedura falimentului, aceasta din urmă fiind calea de urmat şi pentru creditorii de asigurări ale căror creanţe depăşesc plafonul de 450.000 RON prevăzut de art. 15 din Legea nr. 213/2015.
4. Apărările formulate în cauză
Prin întâmpinare reclamantul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România a solicitat respingerea recursului pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor ca nefondat, apreciind că hotărârea instanţei de fond este legală, fiind pronunţată cu interpretarea şi aplicarea corectă a normelor de drept material.
II. Soluţia instanţei de recurs
Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.
Reclamantul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România (B.A.A.R.) a învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu o acţiune prin care a solicitat anularea Deciziei nr. 19853/12.04.2019 emisă de Comisia Specială a F.G.A. şi obligarea pârâtei la plată sumei de 34.577,76 RON.
Prin decizia contestată s-a dispus respingerea cererii de plată, pârâtul invocând atingerea plafonului de 450.000 RON pe creditor de asigurare potrivit art. 4 alin. (1) lit. e) şi art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.
Prima instanţă a admis acţiunea reclamantului şi a anulat Decizia nr. 19845/12.04.2019 emisă de pârât, fiind obligat pârâtul să soluţioneze pe fond cererea de plată formulată de reclamant.
Împotriva acestei soluţii a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.
Referitor la motivul de nelegalitate circumscris cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte îl consideră a fi nefondat.
În sensul normei citate, acest motiv de casare este incident atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, echivalând astfel cu o nemotivare.
Subsumat acestui text de lege, recurentul-pârât aduce critici hotărârii primei instanţe pe considerentul că aceasta nu a argumentat apărările formulate de F.G.A. în ceea ce priveşte instituţia patrimoniului prevăzută şi reglementată de C. civ. şi că motivarea sentinţei cu privire la aplicarea legii în timp este în mare parte o preluare din opinii juridice.
Reţine Înalta Curte că cerinţa motivării adecvate a unei hotărâri judecătoreşti nu trebuie confundată cu obligaţia de a răspunde tuturor argumentelor prezentate de părţi în vederea susţinerii temeiurilor de fapt şi de drept pe care se întemeiază solicitările părţilor litigante, fiind suficient ca aceste argumente să fie tratate grupat, în analiza aspectelor relevante care fundamentează soluţia, în funcţie de problemele de drept deduse judecăţii.
Totodată, hotărârea nu trebuie să cuprindă un răspuns exhaustiv dat fiecărei susţineri formulate de părţile în proces, fiind suficient a se răspunde argumentelor fundamentale.
Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătoreşti nu se regăsesc literal toate susţinerile invocate de părţi, sentinţa nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.
Motivul de recurs circumscrise cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este de asemenea nefondat, soluţia primei instanţe fiind corectă, însă, în virtutea atribuţiilor conferite instanţei de control judiciar, care poate înlătura argumentele ce nu corespund, în contextul raţionamentului logico-juridic aplicabil speţei, Înalta Curte apreciază că se impune menţinerea acesteia, însă pentru argumentele în continuare arătate.
În primul rând, Înalta Curte constată că în speţă se impune a fi lămurit aspectul legii substanţiale aplicabile litigiului.
Astfel cum rezultă din cererea de plată înregistrată la autoritatea pârâtă sub nr. x/17.05.2017, reclamantul B.A.A.R a înţeles să-şi întemeieze această cerere pe dispoziţiile art. 12 şi 13 din Ordinul CSA nr. 1/2008, art. 1593 şi următoarele C. civ. şi ale Legii nr. 213/2015, solicitând plata indemnizaţiei/despăgubirii în cuantum de 34.577,76 RON, conform procedurilor reglementate în lege.
Aşadar, reclamantul B.A.A.R. a înţeles să formuleze cererea de plată în condiţiile Legii nr. 213/2015, solicitând a-i fi acordate despăgubirile prevăzute de art. 22 din acest act normativ, conform procedurilor reglementate în lege, iar nu în raport de Legea nr. 136/1995.
Pârâtul, Fondul de Garantare a Asiguraţilor a soluţionat cererea de plată a reclamantului în raport de prevederile Legii nr. 213/2015, considerând că suma solicitată depăşeşte limita impusă de prevederile art. 4 alin. (1) lit. e) coroborat cu art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor.
Potrivit art. 12 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 "Orice persoană care invocă vreun drept de creanţă împotriva asigurătorului ca urmare a producerii unor riscuri acoperite printr-o poliţă de asigurare valabilă, între data publicării în Monitorul Oficial al României a deciziei Autorităţii de Supraveghere Financiară de retragere a autorizaţiei de funcţionare şi constatare a existenţei indiciilor stării de insolvenţă a asigurătorului şi data încetării contractelor de asigurare, dar nu mai târziu de 90 de zile de la data pronunţării hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, poate solicita deschiderea dosarului de daună printr-o cerere adresată Fondului;
Totodată, dispoziţiile art. 266 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, prevăd că:
"(1) La data publicării deciziei prin care Autoritatea de Supraveghere Financiară constată existenţa indiciilor stării de insolvenţă a societăţii de asigurare/reasigurare şi imposibilitatea redresării se naşte dreptul creditorilor de asigurări de a solicita plata sumelor cuvenite de la Fondul de garantare.
(2) De la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, în condiţiile prezentului titlu, Fondul de garantare este în drept să efectueze plăţi din disponibilităţile acestui fond, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, conform procedurii administrative reglementate de Legea nr. 213/2015."
Aşadar, Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri ce rezultă din contractele de asigurare numai în cazul falimentului asigurătorului, raportul juridic de drept administrativ fiind născut ca urmare a falimentului asigurătorului, acesta fiind rezultatul îndeplinirii condiţiilor cerute de legea specială în vigoare la data falimentului asigurătorului, şi anume, Legea nr. 213/2015, lege aplicabilă speţei.
Referitor la calitatea reclamantului de creditor de asigurare, Înalta Curte reţine că aceasta a fost recunoscută de pârât prin decizia contestată în prezenta cauză, motivul respingerii cererii de plată fiind atingerea plafonului de 450.000 RON pe creditor de asigurare. Astfel, a arătat pârâtul în decizie că limita de 450.000 RON i-a fost achitată petentului în dosarul nr. x .
În ceea ce priveşte atingerea plafonului de 450.000 RON, instanţa de control judiciar reţine că prin Decizia nr. 29 din 02.03.2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat că:
"În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.
În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.
În interpretarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte."
Pentru identitate de raţiune, cele statuate prin Decizia nr. 29/02.03.2020 se aplică şi în prezenta speţă, chiar dacă reclamantul nu este societate de asigurare.
În acest sens, Înalta Curte va avea în vedere următoarele considerente ale deciziei nr. 29/2020, relevante pentru modalitatea de interpretare a dispoziţiilor care reglementează plafonul maxim de despăgubire:
"157. Interpretarea prevederilor art. 15 alin. (2) din lege în sensul plafonării despăgubirii pe creditor de asigurare, afectează esenţial nu numai conţinutul obligaţiei legale de garanţie care incumbă Fondului de garantare a asiguraţilor, dar şi dreptul societăţii de asigurare de a fi despăgubită, în cazul fiecărui dosar de daună, ceea ce aduce atingere dispoziţiilor legale, în contextul în care finalitatea creării Fondului de garantare a fost aceea de a prelua riscurile din piaţă în scopul protejării creditorilor de asigurare de consecinţele insolvenţei unui asigurător, urmare a producerii unui risc asigurat.
158. În contextul dat, prezintă importanţă şi faptul că scopul înfiinţării Fondului de garantare, astfel cum este menţionat în cuprinsul expunerii de motive la Legea nr. 213/2015, este acela de "plată din disponibilităţile sale a despăgubirii/indemnizaţiilor rezultate din contractele de asigurare facultativă şi obligatorii în cazul insolvenţei unui asigurător."
159. Instituirea plafonului legal de garantare pe creditor de asigurare nu se justifică nici din perspectiva protejării interesului public, având în vedere că se realizează o limitare a plăţilor către asigurătorii de răspundere facultativă care se adresează Fondului de garantare, ca urmare a subrogării în drepturile asiguraţilor, ceea ce conduce, în fapt, la defavorizarea persoanelor îndreptăţite la recuperarea prejudiciului.
160. În consecinţă, plafonul stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, priveşte fiecare creanţă deţinută de asigurătorul CASCO ca urmare a subrogării în numele persoanei asigurate sau a beneficiarului asigurării, iar nu întregul portofoliu de creanţe deţinute ca urmare a mai multor operaţiuni de subrogare."
Faţă de prevederile art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., în conformitate cu care dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie pentru toate instanţele de judecată de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Înalta Curte constată că nu poate fi primită interpretarea normelor de drept substanţial din cuprinsul Legii nr. 213/2015, referitoare la calitatea de creditor de asigurare şi la limitele despăgubirii, conform susţinerilor recurentului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor.
Ca atare, decizia prin care recurentul-pârât a respins cererea de plată formulată de intimatul-reclamant cu privire la suma solicitată (pe motiv că s-a achitat deja suma de 450.000 RON către B.A.A.R., în limita plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015 pentru un creditor de asigurare al asigurătorului în faliment) este nelegală.
Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.
Pentru considerentele expuse, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 595 din 15 octombrie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 1 februarie 2022.