Şedinţa publică din data de 21 februarie 2023
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, anularea în parte a deciziei contestate ca fiind netemeinică şi nelegală.
2. Soluţia instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 797 din 24 mai 2021 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.
3. Calea de atac exercitată
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta A. S.A., invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta-reclamantă a arătat că prin hotărârea atacată instanţa de fond a respins contestaţia societăţii asigurătoare împotriva deciziei FGA nr. 24344 din 02.10.2020 prin care se solicita obligarea intimatului pârât FGA la plata sumei de 2117.68 RON reprezentând penalităţi de întârziere, conform cererii înregistrată de FGA reţinând că:
- penalităţile de întârziere nu rezultă dintr-un contract de asigurare, doar despăgubirile rezultând din contractual de asigurare făcând obiectul garanţiei oferite de FGA;
- penalităţile de întârziere nu intră în categoria creanţelor din asigurări în sensul Legii nr. 213/2015;
- creditorul poate recupera aceste sume în cadrul procedurii de faliment.
Astfel, în cadrul primei critici a susţinut că penalităţile de întârziere aferente despăgubirii din asigurări reprezintă creanţe din asigurări în sensul Normei nr. 23/2014 şi al Legii nr. 213/2015, ale căror dispoziţii relevante le-a redat în cuprinsul cererii de recurs, şi a subliniat că dispoziţiile Normei nr. 23/2014, în special cele cuprinse în Titlul I, Capitolul III având denumirea marginală "Contractul de asigurare", reprezintă practic conţinutul contractului de asigurare RCA.
A susţinut că, în condiţiile în care despăgubirile datorate de asigurător sunt privite ca fiind creanţe izvorâte din contractul de asigurare RCA, acestea fiind reglementate la art. 26 alin. (1) lit. a), lit. b) şi lit. c) din Normă, şi nu în cuprinsul poliţei RCA emise de asigurător, atunci şi penalităţile de întârziere, reglementate prin art. 38 din acelaşi Titlu I, capitolul III, având denumirea marginală "Contractul de asigurare" din aceleaşi Norme, izvorăsc tot din contractul de asigurare RCA, neexistând niciun argument care să justifice o soluţie sau o interpretare contrară.
În continuare, a evocat Decizia nr. 29/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, redând considerentele de la paragraful nr. 124, prin care s-a reţinut că penalităţile de întârziere fac parte din categoria creanţelor de asigurări; precum şi Decizia nr. 86/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, evidenţiind în acest sens considerentele de la paragraful nr. 59: "Dreptul de a solicita daune-interese moratorii reprezintă un accesoriu al creanţei, ce se transmite în patrimoniul asigurătorului de bunuri prin efectul subrogaţiei".
Raportat la considerentele relevante evidenţiate, a susţinut că penalităţile de întârziere reprezintă un accesoriu al despăgubirii şi urmează soarta creanţei principale, şi anume despăgubirea din asigurarea RCA, care face obiectul garantării de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor.
Prin cea de-a doua critică recurenta-reclamantă a arătat că penalităţile de întârziere rezultă din contractul de asigurare RCA, fiind prevăzute chiar prin normele care reglementează contractul de asigurare RCA, şi anume Ordinul CSA nr. 14/2011 şi Norma nr. 23/2014, astfel încât este evident că acestea au natură contractuală, fiind izvorâtă din contract nu doar obligaţia principală, ci şi obligaţia de plată a accesoriilor.
Ca atare, ţinând cont de faptul că, atât penalităţile de întârziere, cât şi cheltuielile de judecată sunt reglementate în capitolul destinat conţinutului contractului de asigurare, a apreciat recurenta-reclamantă că acestea au acoperire şi că sunt izvorâte din contractul de asigurare RCA.
Pe de altă parte, a arătat că Fondul de Garantare a Asiguraţilor poate recupera penalităţile de întârziere în cadrul procedurii falimentului, Legea nr. 213/2015 prevăzând că, prin derogare de la dispoziţiile art. 100 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/2014, Fondul de Garantare a Asiguraţilor poate înregistra la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, în vederea recuperării lor, orice sume, dobânzi şi/sau cheltuieli de judecată pe care acesta le-a achitat din resursele sale, sub acest aspect invocând şi art. 18 din Legea nr. 213/2015, ale cărui dispoziţii le-a redat.
În susţinerea opiniei conform căreia posibilitatea creditorului de a solicita recuperarea penalităţilor de întârziere în cadrul procedurii falimentului nu este de natură să excludă posibilitatea recuperării acestora de la Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a expus dispoziţiile art. 17 din Legea nr. 213/2015 şi a subliniat faptul că Decizia nr. 29/2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, confirmă acest aspect.
4. Apărările formulate în cauză
Prin întâmpinarea formulată în cauză intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea hotărârii instanţei de fond ca temeinică şi legală.
Recurenta-reclamantă A. S.A nu a formulat răspuns la întâmpinare.
II. Soluţia instanţei de recurs
Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, pentru următoarele considerente:
Un prim aspect ce trebuie reliefat este faptul că, deşi recurenta-reclamantă şi-a întemeiat cererea de recurs pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., din dezvoltarea argumentelor expuse în cuprinsul acesteia nu rezultă că partea a arătat, în mod concret, punctual, motivele pe care hotărârea de fond ar fi trebuit să se întemeieze, motivele contradictorii sau străine de natura cauzei pe care le cuprinde aceasta, limitându-se să menţioneze că motivarea instanţei de fond este nelegală şi netemeinică şi nu ţine cont de normele legale incidente în cauză, neindicând, prin urmare, care dintre ipotezele motivului de casare invocat este incidentă în cauză - nemotivarea hotărârea sau menţiuni contradictorii.
Or, în condiţiile în care recurenta-reclamantă a invocat doar în mod formal motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., neformulând argumente de ordin critic care să se circumscrie acestor dispoziţii, instanţa de recurs se află în imposibilitate de a efectua un control de legalitate a sentinţei recurate din această perspectivă, nemulţumirea părţii cu privire la soluţia adoptată de prima instanţă şi simpla indicare a acestui temei legal neputând echivala cu motivarea cererii de recurs sub acest aspect.
În acest context, Înalta Curte reţine că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. nu este fondat, ipoteza că hotărârea recurată ar fi nemotivată neputând fi reţinută.
Analizând sentinţa atacată prin raportare la cel de-al doilea motiv de casare invocat, astfel cum este reglementat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că nici acest motiv de casare nu este incident în cauză, criticile formulate de parte din această perspectivă fiind, de asemenea, nefondate.
Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, hotărârea fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit. În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente.
În cadrul criticilor subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că sentinţa atacată a fost pronunţată de către instanţa de fond cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material aplicabile speţei, indicând în acest sens prevederile Normei A.S.F. nr. 23/2014 şi pe cele ale Legii nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor.
În esenţă, chestiunea supusă analizei şi asupra căreia părţile au opinii contrare, vizează penalităţile de întârziere aferente despăgubirii din asigurări şi se referă la faptul că acestea reprezintă sau nu creanţe din asigurări în sensul Normei nr. 23/2014 şi al Legii nr. 213/2015 şi dacă sunt sau nu izvorâte din contractul de asigurare RCA.
În opinia recurentei-reclamante, penalităţile de întârziere aferente despăgubirii din asigurări reprezintă creanţe din asigurări, în sensul Normei nr. 23/2014 şi al Legii nr. 213/2015, rezultând în mod expres din contractul de asigurare RCA.
În schimb, intimatul-pârât a solicitat să se constate că penalităţile de întârziere nu îşi au sursa într-un contract de asigurare, astfel că nu reprezintă creanţe de asigurări, neputând fi achitate din disponibilităţile Fondului. Totodată, a considerat că aceste penalităţi au fost gândite ca daune moratorii, iar dispoziţiile legale care reglementează plata acestor penalităţi se aplică doar societăţilor de asigurare, nu şi Fondului de Garantare a Asiguraţilor.
Aşadar, obligaţia de plată a penalităţilor de întârziere nu se naşte în sarcina asiguratului deoarece nu este o obligaţie preluată prin antrenarea răspunderii civile contractuale/legale a societăţii de asigurare pentru prejudiciul de care răspunde asiguratul, ci, este prevăzută în sarcina asigurătorului atunci când nu-şi îndeplineşte la timp obligaţiile sau nu şi le îndeplineşte în mod corespunzător.
Prima instanţă a validat raţionamentul intimatului-pârât, reţinând, în esenţă, că pretenţiile reclamantei solicitate sub forma penalităţilor de întârziere nu au un suport legal, din interpretarea întregului cadru normativ aplicabil în speţă rezultând că penalităţile nu sunt incluse în sfera creanţei de asigurare, deoarece noţiunea de "creanţe ale creditorilor de asigurări" nu poate fi echivalată cu aceea de "creanţe de asigurări" în sensul Legii nr. 213/2015, prima categorie incluzând-o pe cea de-a doua.
Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, instanţa de control judiciar constată că prima instanţă a pronunţat hotărârea cu interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente în materie raportat la situaţia de fapt reţinută, soluţie pe care, la rândul său, o adoptă ca atare.
Relativ la motivul de respingere a cererii de plată, Înalta Curte reţine că în art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 creanţele de asigurări sunt definite ca fiind "creanţele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări creanţele Fondului de Garantare a Asiguraţilor, precum şi primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operaţiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului".
Art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, acordă creanţei de asigurare aceeaşi definiţie, respectiv:
"creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".
Faţă de aceste dispoziţii legale, Înalta Curte reţine că penalităţile de întârziere aferente daunelor materiale nu reprezintă creanţe de asigurări în înţelesul dat de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 deoarece, pe de o parte, prin hotărârile judecătoreşti nu se instituie obligaţia de plată în sarcina Fondului de Garantare a Asiguraţilor, ci, în sarcina asigurătorului în faliment, iar, pe de altă parte, acestea trebuie să fie achitate de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor doar în măsura în care constituie creanţe de asigurări.
Din interpretarea acestor dispoziţii care reglementează noţiunea de creanţă de asigurări rezultă în mod indubitabil că legiuitorul a înţeles să prevadă aceste definiţii pentru a o circumscrie ipotezei speciale a falimentului unui asigurător, similar art. 5 din Legea nr. 85/2014, situaţia astfel reglementată aplicându-se cu prioritate.
De asemenea, potrivit art. 268 pct. 1 lit. g) din Directiva 2009/138/CE, creanţa de asigurare reprezintă orice sumă care este datorată de către întreprinderea de asigurare unor asiguraţi, deţinători de poliţe de asigurare, beneficiari sau oricărei părţi vătămate având drept direct de acţiune împotriva întreprinderii de asigurare şi care rezultă dintr-un contract de asigurare sau din orice operaţiune prevăzută la art. 2 alin. (3) lit. b) şi c) din activitatea de asigurare directă, inclusiv o sumă rezervată pentru persoanele respective, în cazul în care unele elemente ale datoriei nu sunt încă cunoscute.
Înalta Curte are în vedere şi faptul că art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabileşte rolul Fondului:
"Garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5. În cazul în care disponibilităţile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanţele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege."
Pe de altă parte, prevederile art. 2214 din C. civ. stabilesc că "În cazul asigurării de bunuri asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptăţite", din interpretarea acestora rezultând că despăgubirea care decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat.
Aşadar, scopul pentru care a fost constituit Fondul de Garantare a Asiguraţilor este acela de a plăti despăgubirile în cazul falimentului unui asigurător, neexistând un suport legal pentru a se considera că temeiul răspunderii Fondului îl constituie contractul de asigurare, pentru a fi incidente textele de lege aplicabile societăţilor de asigurare şi, implicit, pentru a putea fi obligat şi la plata penalităţilor de întârziere, a dobânzilor legale sau a cheltuielilor de judecată.
Dimpotrivă, din interpretarea normelor speciale cuprinse în Legea nr. 213/2015 rezultă că temeiul răspunderii Fondului nu îl constituie contractul de asigurare, ci, tocmai dispoziţiile actului normativ menţionat, acesta fiind ţinut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăţi ale indemnizaţiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, iar nu plăţi ale daunelor interese moratorii, penalităţilor sau cheltuielilor de judecată, întrucât acestea sunt determinate de atitudinea culpabilă a asigurătorului, care nu a înţeles să-şi execute obligaţiile contractuale la termenul scadent.
Această concluzie este confirmată de art. 1535 din noul C. civ. care prevede că "În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu", sancţiunile în discuţie constând în penalităţi de întârziere aplicabile asigurătorului pentru neplata la termen a unei despăgubiri.
Or, având în vedere că pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu este continuatorul B. S.A., nu i se poate imputa culpa asigurătorului pentru plata cu întârziere a despăgubirilor, criticile formulate de recurenta-reclamantă din această perspectivă şi invocarea în acest sens a considerentelor cuprinse la pct. 59 al Deciziei nr. 86/2017 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, nefiind, prin urmare, întemeiate.
Cât priveşte invocarea în cauză a Deciziei nr. 29/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, mai exact a considerentelor de la pct. 124, instanţa de control judiciar reţine, în acord cu judecătorul fondului, că aceasta nu stabileşte că penalităţile de întârziere reprezintă creanţe de asigurări în sensul Legii nr. 213/2015, ci, a constatat că în cuprinsul definiţiei date noţiunii de creanţă de asigurare legiuitorul a folosit, iniţial, termenul la plural, respectiv "creanţele creditorilor de asigurări", întrucât a înţeles să includă în această categorie daunele materiale, daunele morale sau penalităţile, pentru ca, ulterior, să indice în mod clar elementul care uneşte aceste creanţe şi impune a fi tratate ca fiind una singură, şi anume contractul de asigurare, ipoteză care, aşa cum s-a arătat în precedent, nu se verifică în speţă, temeiul răspunderii pârâtului nefiind reprezentat de contractul de asigurare, ci de prevederile Legii nr. 213/2015.
De altfel, referirea la termenul "penalităţi" din cuprinsul considerentelor acestei decizii nu poate fi privită în afara restului considerentelor, din cuprinsul cărora rezultă că sunt creanţe ale creditorilor de asigurări acelea care rezultă din contractul de asigurare.
Pe de altă parte, este de observat că legea specială nu a prevăzut o garanţie legală şi în ceea ce priveşte daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, astfel că reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligaţii decât cele expres prevăzute de lege, penalităţile de întârziere nefiind, prin urmare, incluse în sfera creanţei de asigurare, pentru ca pârâtul să aibă obligaţia de a le plăti din disponibilităţile aflate la dispoziţia sa.
În acest sens al neincluderii penalităţilor şi cheltuielilor de judecată în sfera creanţei de asigurare este şi Soluţia de unificare a jurisprudenţei la nivelul secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, adoptată în cadrul Şedinţei din data de 13 decembrie 2021.
În aceste condiţii, Înalta Curte constată că nu a fost demonstrată nelegalitatea Deciziei nr. 24344/02.10.2020 emise de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, prima instanţă apreciind în mod corect că sumele solicitate cu titlu de penalităţi de întârziere nu reprezintă creanţe de asigurări pentru a fi obligat Fondul la plata acestora, iar temeiul răspunderii pârâtului nu îl constituie contractul de asigurare, ci dispoziţiile Legii nr. 213/2015, aşa încât argumentele expuse de către recurenta-reclamantă în calea de atac a recursului nu sunt apte să determine casarea hotărârii de fond, întrucât a fost motivată cu respectarea rigorilor prevăzute de lege şi a fost dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept material incidente în cauză.
În concluzie, penalităţile datorate de asigurător pentru plata cu întârziere a despăgubirii, precum şi cheltuielile de judecată stabilite în litigiul care a avut ca obiect obligarea acestuia la plata despăgubirii, nu reprezintă creanţe de asigurări, astfel încât pârâtul FGA nu are obligaţia de a le plăti din disponibilităţile sale, întrucât sfera de cuprindere a noţiunii se determină în raport de prevederile art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 şi art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, ce reglementează în mod expres această instituţie, motiv care nu conduce la reformarea sentinţei recurate.
Prin urmare, Înalta Curte apreciază că susţinerile şi criticile recurentei-reclamante sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală.
Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 797 din 24 mai 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 21 februarie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.