Şedinţa publică din data de 22 februarie 2023
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
1.1. Prin cererea înregistrată iniţial pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 26.10.2020, cu nr. x/2020, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, obligarea pârâtului la soluţionarea sesizării transmise cu email-ul din data de 07.12.2018, ora 07:43 (inclusiv la toate judecătoriile din România), precum şi daune morale în sumă de 1 EURO, sumă calculată în RON la cursul BNR din ziua plăţii.
1.2. Prin sentinţa civilă nr. 706 din data de 05.02.2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, cauza fiind înregistrată pe rolul secţiei a IX-a contencios administrativ şi fiscal a acestei instanţe la data de 05.04.2021.
2. Hotărârea primei instanţe
Prin sentinţa civilă nr. 773 din data de 18 mai 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia tardivităţii şi a respins acţiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, ca nefondată.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva sentinţei menţionate la punctul I.2. de mai sus a declarat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva unor argumente circumscrise, în esenţă, motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.. A solicitat recurentul admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi rejudecarea cauzei, cu consecinţa admiterii cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată, în sensul obligării pârâtului la soluţionarea sesizării transmise cu email-ul din data de 07.12.2018, ora 07:43 şi la comunicarea unui răspuns cu privire la modul în care a soluţionat sesizarea. De asemenea, recurentul a cerut obligarea CSM să îi plătească daune morale simbolice de 1 EURO, dat fiind prejudiciul adus timpului privat prin generarea contextului ce l-a determinat pe recurent să aloce timp prezentei judecăţi (întocmire acţiune instanţă, răspuns întâmpinare, prezenţa în sala de judecată, întocmire recurs).
Pe fondul unei succinte prezentări a aspectelor evocate prin sesizarea adresată doamnei B. - Preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii, prin email-ul din data de 07.12.2018, ora 07:43, a situaţiei de fapt aferente manierei în care CSM a tratat solicitarea recurentului, a aspectelor solicitate prin cererea de chemare în judecată şi a considerentelor sentinţei atacate, recurentul - reclamant a criticat, prin argumentele evocate în susţinerea căii de atac exercitate, raţionamentul primei instanţe prin care aceasta, deşi a reţinut că nu există dovada comunicării unui răspuns al CSM către recurent, a concluzionat că reclamantul ar fi luat la cunoştinţă de răspunsul CSM într-o împrejurare care nu poate fi identificată.
A mai arătat recurentul că este eronată concluzia judecătorului fondului potrivit căreia în sarcina pârâtului nu se poate reţine un refuz nejustificat de soluţionare a cererii reclamantului, câtă vreme, din probele de la dosar, rezultă că CSM, deşi a întocmit un răspuns către reclamant, nu a făcut dovada comunicării acestuia către recurent.
A mai învederat recurentul că instanţa de fond a procedat în mod eronat la interpretarea şi la aplicarea prevederilor Legii nr. 554/2004 şi a Legii nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public şi a aplicat în mod eronat aceste norme de drept la situaţia dedusă judecăţii. În opinia sa, instanţa de fond a concluzionat în mod netemeinic că reclamantul are cunoştinţă de respectivul răspuns şi a soluţionat în mod greşit cauza prin respingerea cererii sale pe motiv ca este nefondată, prin furnizarea unei motivări contradictorii.
A mai arătat recurentul că, prin răspunsul la întâmpinare, a demonstrat că CSM a fost complice la încheierea protocoalelor dintre SRI şi justiţia română şi, deşi CSM ar fi trebuit să protejeze independenţa justiţiei, CSM a nu i-a anchetat pe vinovaţi, fiind, în acest fel, complice la compromiterea independentei justiţiei.
În opinia recurentului, CSM a simulat întocmirea unui răspuns la sesizarea sa, fiind încălcate, cu vinovăţie, prevederile art. 3, art. 4, art. 5, art. 8 alin. (1) şi art. 9 din O.G. nr. 27/2002 privind reglementarea activităţii de soluţionare a petiţiilor.
4. Apărările formulate în cauză
Prin întâmpinarea depusă în cauză, intimatul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea hotărârii instanţei de fond, ca temeinică şi legală. În esenţă, intimatul a susţinut că soluţia pronunţată de prima instanţă este motivată în condiţii de conformitate, nefiind incident cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., iar demersul de redirecţionare a sesizării recurentului către alte instituţii ce, în opinia sa, aveau competenţele legale spre a o soluţiona, nu reprezintă refuz de soluţionare.
5. Răspunsul la întâmpinare
Prin răspunsul la întâmpinare depus în cauză, recurentul - reclamant a solicitat respingerea apărărilor formulate de intimat, apreciind drept nereale afirmaţiile prin care acesta a susţinut că nu s-a făcut dovada unui refuz nejustificat de soluţionare a sesizării, raportat la prevederile Legii 544/2001.
Reiterând aspectele învederate prin memoriul de recurs şi cererea de chemare în judecată, recurentul - reclamant a mai arătat că nu a contestat soluţia de respingere a excepţiei tardivităţii şi nici nu are un interes în contestarea acestei soluţii, însă acest aspect nu poate duce la ignorarea faptului că motivarea hotărârii judecătoreşti cuprinde argumente contradictorii.
În opinia recurentului, lipsa dovezii comunicării răspunsului CSM către acesta este elementul cheie în probarea vinovăţiei intimatului, CSM invocând nejustificat propria culpă a recurentului, de a nu-şi fi ridicat corespondenţa de la adresa: Oficiul Postal 49, căsuţa poştala 48.
Mai arată recurentul că pretinsul borderou din data de 11.12.2018, la care face referire intimatul, nu a fost depus nici la prima instanţă de judecată şi nu a fost comunicat nici cu ocazia depunerii întâmpinării în recurs, iar un astfel de borderou nu ar putea fi acceptat drept probă, chiar dacă ar exista, în lipsa unei confirmări de primire sau a dovezii returnării plicului în care se presupune ca ar fi fost transmisă corespondenţa.
6. Procedura de soluţionare a recursului
6.1. În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluţia din data de 30 septembrie 2021 s-a fixat termen de judecată la data de 22 februarie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.
6.2. Prin încheierea din data de 8 iunie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins cererea recurentului-reclamant A. privind preschimbarea termenului de judecată acordat la data de 22 februarie 2022.
II. Soluţia instanţei de recurs
Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, normele legale incidente şi aspectele învederate în întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul A. este nefondat, pentru următoarele considerente:
Răspunzând punctual criticilor aduse de recurentul - reclamant sentinţei atacate, Înalta Curte le apreciază nefondate pe cele subsumate motivului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., neputându-se reţine că motivarea dată de prima instanţă cuprinde motive ce ar avea un caracter contradictoriu ori că hotărârea nu ar fi motivată.
Înalta Curte reţine că prima instanţă şi-a îndeplinit obligaţia de a motiva hotărârea atacată în conformitate cu art. 425 C. proc. civ.. Instanţa de fond a stabilit, în considerentele hotărârii, situaţia de fapt (pe care a expus-o în detaliu), dar şi încadrarea acesteia în drept, fiind examinate argumentele părţilor şi exprimat punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant al acestora, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată fiind unul clar, concis şi concret, fără elemente de contradictorialitate şi în deplină legătură cu natura cauzei.
Aspectele considerate de recurent ca fiind contradictorii vizează, în realitate, două paliere distincte de analiză a aceleiaşi situaţii de fapt, fiecare palier implicând parametrii diferiţi de verificare.
Astfel, pe de o parte, chestiunea modului în care reclamantul a luat sau nu cunoştinţă de informarea emisă de intimat (privind redirecţionarea petiţiei recurentului către alte autorităţi) a fost analizată de prima instanţă din perspectiva criteriilor de identificare a momentului de la care curge termenul de formulare a acţiunii în contencios administrativ (necesar a fi verificate în demersul de soluţionare a excepţiei tardivităţii, invocată de pârât), iar pe de altă parte, aceeaşi chestiune a fost analizată, în mod distinct, din perspectiva criteriilor relevante în planul analizei impuse de prevederile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, referitoare la materia refuzului nejustificat de soluţionare a unei cereri.
Cele două raţionamente logico - juridice sunt distincte, motiv pentru care argumentele evocate de instanţă nu pot fi calificate drept motivare contradictorie.
De asemenea, instanţa de control judiciar reţine că obligaţia instanţelor de a-şi motiva hotărârile nu trebuie înţeleasă ca necesitând un răspuns la fiecare argument invocat pentru a răspunde cerinţelor procesului echitabil, fiind suficient ca motivarea să evidenţieze că judecătorul a examinat chestiunile esenţiale ce i-au fost prezentate, în acest sens fiind, spre exemplu, şi aspectele reţinute de Curtea EDO în hotărârea Boldea c. României. Pe cale de consecinţă, potenţiala lipsă a unui răspuns al instanţei la fiecare argument al părţii nu poate fi calificată drept lipsă a motivării.
Ceea ce trebuie observat în cauză este faptul că cerinţa existenţei unei motivări concise, care nu are elemente de contradictorialitate, este îndeplinită, fiind respectate garanţiile unui proces echitabil şi ale dreptului la apărare, astfel cum acestea sunt ocrotite prin prisma dispoziţiilor art. 6 din Convenţia EDO, astfel că sunt nefondate criticile subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.
De asemenea, nefondate sunt şi criticile prin care recurentul evocă incidenţa motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Din această perspectivă, Înalta Curte reţine că reclamantul A. a învestit instanţa de judecată cu cererea privind obligarea Consiliul Superior al Magistraturii ("CSM") la emiterea unui răspuns favorabil sesizării transmise cu email-ul din data de 07.12.2018, ora 07:43, susţinând că pârâtul nu i-a comunicat un răspuns.
Prima instanţă a ajuns la concluzia că acţiunea formulată de reclamant este neîntemeiată, considerând, în esenţă, că nu se poate reţine, în sarcina pârâtului, un refuz nejustificat de soluţionare a cererii, câtă vreme, în raport de limitele competenţelor legale atribuite CSM, aceasta a apreciat că se impune redirecţionarea petiţiei reclamantului către Inspecţia Judiciară şi către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Această soluţie a primei instanţe este corectă în raport atât de prevederile Legii nr. 554/2004 cât şi în raport de cele ale O.G. nr. 27/2002, astfel cum se va argumenta în cele ce urmează.
Cât priveşte prevederile Legii nr. 544/2001, Înalta Curte observă că, deşi în diverse paragrafe ale memoriului de recurs reclamantul a evocat o nerespectare a dispoziţiilor unui astfel de act normativ, acesta nu a indicat care sunt prevederile concrete ale actului normativ în discuţie ce au fost încălcate de judecătorul fondului, motiv pentru care evocarea unei greşite aplicări a prevederilor Legii nr. 544/2001 are caracter pur formal, neconstituind o critică efectivă în recurs. De altfel, Înalta Curte observă că, din perspectiva obiectului cererii de chemare în judecată - refuz soluţionare petiţie- relevante sunt prevederile O.G. nr. 27/2002 privind reglementarea activităţii de soluţionare a petiţiilor (iar nu cele ale Legii nr. 544/2001).
Potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din O.G. nr. 27/2002:
"Prezenta ordonanţă are ca obiect reglementarea modului de exercitare de către cetăţeni a dreptului de a adresa autorităţilor şi instituţiilor publice petiţii formulate în nume propriu, precum şi modul de soluţionare a acestora."
Procedura de soluţionare a petiţiilor este detaliată în conţinutul art. 6 şi art. 61 din acelaşi act normativ, după cum urmează:
"Art. 6 - (1) Autorităţile şi instituţiile publice prevăzute la art. 2 sunt obligate să organizeze un compartiment distinct pentru relaţii cu publicul, care să primească, să înregistreze, să se îngrijească de rezolvarea petiţiilor şi să expedieze răspunsurile către petiţionari.
(2) Compartimentul prevăzut la alin. (1) înaintează petiţiile înregistrate către compartimentele de specialitate, în funcţie de obiectul acestora, cu precizarea termenului de trimitere a răspunsului.
(3) Compartimentul prevăzut la alin. (1) este obligat să urmărească soluţionarea şi redactarea în termen a răspunsului.
(4) Expedierea răspunsului către petiţionar se face numai de către compartimentul pentru relaţii cu publicul, care se îngrijeşte şi de clasarea şi arhivarea petiţiilor.
Art. 61 - Petiţiile greşit îndreptate vor fi trimise în termen de 5 zile de la înregistrare de către compartimentul prevăzut la art. 6 alin. (1) autorităţilor sau instituţiilor publice care au ca atribuţii rezolvarea problemelor sesizate, urmând ca petiţionarul să fie înştiinţat despre aceasta."
Relevante în soluţionarea prezentei cauze sunt şi dispoziţiile art. 8 din O.G. nr. 27/2002, potrivit cărora:
"(1)Autorităţile şi instituţiile publice sesizate au obligaţia să comunice petiţionarului, în termen de 30 de zile de la data înregistrării petiţiei, răspunsul, indiferent dacă soluţia este favorabilă sau nefavorabilă.
(2) Pentru soluţionarea petiţiilor transmise, potrivit art. 6^1, de la alte autorităţi sau instituţii publice, termenul de 30 de zile curge de la data înregistrării petiţiei la autoritatea sau instituţia publică competentă."
Înalta Curte reţine că, prin sesizarea adresată Preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii prin email-ul din data de 07.12.2018, ora 07:43, reclamantul a solicitat, în conformitate cu prevederile art. 7 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 303/2004, destituirea din funcţie a unor "magistraţii acoperiţi din justiţie", precum şi, în temeiul prevederilor art. 7 alin. (4) din acelaşi act normativ, dispunerea începerii urmăririi penale faţă de "şefii câmpului tactic din justiţie". În cuprinsul sesizării, reclamantul a nominalizat atât magistraţi - procurori, cât şi magistraţi judecători, a căror investigare a solicitat-o (în acest sens paragrafele finale ale sesizării).
Prin adresele emise la data de 10.12.2018, intimatul-pârât a înaintat petiţia recurentului - reclamant către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi către Inspecţia Judiciară, în vederea soluţionării acesteia.
Având în vedere aceste aspecte, Înalta Curte constată că, faţă de obiectul sesizării formulate de recurent, intimatul-pârât a apreciat că petiţia se circumscrie atribuţiilor legale aparţinând sus indicatelor autorităţi, procedând la înaintarea cererii către organele competente să o soluţioneze, conform dispoziţiilor art. 6 indice 1 din O.G. nr. 27/2002.
În consecinţă, având în vedere obiectul specific al petiţiei formulate de reclamant, nu subzistă, în sarcina intimatului-pârât, obligaţia prevăzută de art. 8 din O.G. nr. 27/2002, respectiv aceea de a răspunde petiţiei reclamantului, ci obligaţiile stipulate de art. 61 din acest act normativ, referitoare la înaintarea cererii către forul competent, în termen de 5 zile de la înregistrare şi la aducerea acestei măsuri la cunoştinţa petentului (CSM având, în acest context, o obligaţie de informare).
Înalta Curte reţine şi faptul că reclamantul a luat cunoştinţă de adresa nr. x/2018 emisă de CSM, prin care pârâtul l-a informat asupra faptului că petiţia sa a fost transmisă antereferitelor autorităţi, cel mai târziu la momentul comunicării acesteia drept anexă a întâmpinării depuse de pârât la data de 11.12.2020 în dosarul Tribunalului Bucureşti.
Contrar celor afirmate de recurent, instanţa de control judiciar constată că aspectul îndeplinirii sau neîndeplinirii, de către intimat, anterior unui astfel de moment, a obligaţiei de informare reglementată de teza a II-a a art. 6 indice 1 din O.G. nr. 27/2002, nu poate conduce la admiterea acţiunii reclamantului (prin care acesta solicită constatarea refuzului nejustificat de soluţionare a petiţiei sale), câtă vreme finalitatea reglementată de art. 6 indice 1 teza a II-a din O.G. nr. 27/2002 a fost atinsă fie şi prin comunicarea informării în cadrul litigios pendinte.
Potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, prin refuzul nejustificat de a soluţiona o cerere se înţelege exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinţei de a nu rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim.
Definiţia excesului de putere este dată de art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, constând în exercitarea dreptului de apreciere, aparţinând administraţiei publice, prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.
Corelarea acestor dispoziţii legale cu întregul context normativ în care se exercită dreptul la acţiune al persoanei care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică (potrivit art. 1 alin. (1) şi art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004), conferă consistenţă concluziei primei instanţe de respingere a acţiunii reclamantului, în contextul în care, în contenciosul administrativ subiectiv, conduita culpabilă a autorităţii publice este sancţionată doar în măsura în care are ca efect o lezare a reclamantului într-un drept sau într-un interes legitim.
Or, nu îi poate fi imputată intimatului - pârât împrejurarea că nu a procedat la comunicarea unui răspuns favorabil recurentului-reclamant, câtă vreme petiţia acestuia a fost înaintată autorităţilor competente să o soluţioneze, iar asupra acestui aspect recurentul a fost informat (nefiind relevant momentul informării sale), astfel încât recurentul-reclamant nu a fost vătămat în dreptul de petiţionare prevăzut de art. 51 din Constituţia României şi de O.G. nr. 27/2002.
Prin urmare, câtă vreme intimatul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii nu se face vinovat de refuzul nejustificat de a soluţiona cererea reclamantului, în sensul dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, acesta procedând în conformitate cu normele prevăzute de art. 6 indice 1 din O.G. nr. 27/2002, dezlegarea dată litigiului de către prima instanţă reflectă o interpretare şi aplicare corectă a prevederilor legale incidente, neputând fi reţinută vreo încălcare a prevederilor art. 3, art. 8 şi art. 9 din O.G. nr. 27/2002, or a prevederilor Legii nr. 554/2004.
De asemenea, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată, Înalta Curte apreciază că nu prezintă relevanţă în cauza pendinte dispoziţiile art. 4 din O.G. nr. 27/2002, ce reglementează aspectul răspunderii directe a conducătorilor autorităţilor şi instituţiilor publice prevăzute la art. 2 de buna organizare şi desfăşurare a activităţii de primire, evidenţiere şi rezolvare a petiţiilor ce le sunt adresate, precum şi de legalitatea soluţiilor şi comunicarea acestora în termenul legal, şi nici cele ale art. 5 din acelaşi act normativ, conform cărora pentru soluţionarea legală a petiţiilor ce le sunt adresate conducătorii autorităţilor şi instituţiilor publice sesizate vor dispune măsuri de cercetare şi analiză detaliată a tuturor aspectelor sesizate.
În concluzie, nefiind identificate motive de casare prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, coroborat cu art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamantul A., ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 773 din data de 18 mai 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 22 februarie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.