Şedinţa publică din data de 22 februarie 2023
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul acţiunii
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal sub număr de dosar x/2021, la data de 28.09.2021, reclamanta Municipiul Constanţa, în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală de Administrare Fiscală/Direcţia Evidenţă şi Colectare din cadrul Administraţiei Fondului pentru Mediu, a solicitat ca prin hotărâre judecătorească să se dispună:
(1) Anularea deciziei nr. 28 emisă de Administraţia Fondului pentru Mediu, Direcţia Juridică - Serviciul Insolvenţă şi Soluţionare Plângeri Prealabile, prin care a fost respinsă contestaţia reclamantei împotriva Deciziei de impunere nr. x/07.04.2021 privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată la Fondul pentru Mediu stabilite de inspecţia fiscală şi a Raportului de Inspecţie Fiscală nr. x/07.04.2021;
(2) Anularea Deciziei de impunere nr. x/07.04.2021 privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată la Fondul pentru Mediu stabilite de inspecţia fiscală;
(3) Anularea Raportului de Inspecţie Fiscală nr. x/07.04.2021;
(4) Suspendarea Deciziei de Impunere şi a Raportului de inspecţie fiscală, până la soluţionarea în fond a cererii în anulare;
(5) Obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa nr. 254 din 07 decembrie 2021, Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamantul Municipiul Constanţa, prin primar, în contradictoriu cu pârâta Administraţia Fondului pentru Mediu - Direcţia Generală de Administrare Fiscală - Direcţia Evidenţă şi Colectare, ca nefondată.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Reclamantul Municipiul Constanţa a formulat recurs, invocând faptul că sentinţa recurată nu este motivată sub aspectul respingerii cererii de suspendare (motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.).
De asemenea, a susţinut că sentinţa recurată contravine prevederilor art. 14 din Legea nr. 554/2004 (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.), întrucât sunt îndeplinite toate condiţiile prevăzute de acest text legal.
În cadrul cererii de recurs îndreptată împotriva soluţiei de respingere a acţiunii în anulare, a invocat cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., apreciind recurentul că instanţa de fond nu a cerut clarificări de natură a-i schimba optica şi ar fi avut posibilitatea de a solicita administrarea unor probe din oficiu, rolu activ fiind reglementat de art. 22 din C. proc. civ.
Al doilea motiv de recurs constă în susţinerea că sentinţa recurată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Astfel, învederează că sentinţa contravine prevederilor art. 9 alin. (1) lit. p) din O.U.G. nr. 196/2005, reţinând în mod greşit că trebuie luate în considerare deşeurile menajere de la persoanele juridice.
O altî critică constă în susţinerea că sentinţa este dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a Ordinului nr. 2413/2016. Instanţa de fond şi-a întemeiat susţinerea doar pe calculele prezentate de pârâtă şi nu a făcut aplicarea modificărilor legislative care au intervenit odată cu adoptarea Ordinului, modul în care se efectuează plata fiind diferit.
Susţine că sentinţa contravine prevederilor art. 2 alin. (4) pct. 2,3 şi 4 din Legea nr. 101/2016, raportat la art. 17 alin. (3) şi anexa 1 la Legea nr. 211/2011.
Astfel, instanţa nu ar fi interpretat corect efectele modificării definiţiei deşeurilor municipale, fiind fără echivoc, în opinia recurentului, faptul că până la data de 19.07.2018, în cadrul deşeurilor municipale erau incluse şi deşeurile de producţie, agricultură. Silvicultură, pescuit, fose septice şi reţeaua de canalizare şi tratare, inclusiv nămolul de epurare, vehiculele scoase din uz şi deşeurile provenite din activităţi de construcţie şi desfiinţări, neputându-se sancţiona municipiul Constanţa pentru modalitatea de colectare şi reciclare a deşeurilor din perioada 2015-2018 în baza unei prevederi legale adoptate la finalul anului 2018.
Cu privire la modificarea procentului privind obiectivul anual de reciclare, susţine că instanţa de fond a ignorat principiile aplicării legii în timp, apreciind nelegal că nici anterior şi nici ulterior adoptării O.U.G. nr. 74/2018 în noţiunea de "deşeuri municipale" nu au intrat deşeurile provenite din construcţii şi desfiinţări şi deşeurile provenite din activităţile de reamenajare interioară şi/sau exterioară a locuinţelor.
Instanţa nu a cenzurat faptul că Municipiul Constanţa a fost sancţionat pentru modalitatea de colectare şi reciclare a deşeurilor în perioada 2015-2018 în baza unei prevederi legale adoptate la finalul anului 2018.
În ceea ce priveşte includerea în noţiunea de "deşeuri municipale", contrar celor reţinute de prima instanţă, şi deşeurile provenite din activităţile de reamenajare interioară şi/sau exterioară a locuinţelor, cel puţin în perioada 01.01.2015-19.07.2018, se încadrau în această categorie, în baza legislaţiei în vigoare la acel moment.
În perioada ulterioară adoptării O.U.G. nr. 74/2018 instanţa de fond nu a avut în vedere diferenţa dintre regimul deşeurilor provenite din activităţi de construcţii şi desfiinţări şi între regimul deşeurilor provenite din acitivităţile de reamenajare şi reabilitare interioară şi/sau exterioară a locuinţelor.
În ceea ce priveşte regimul deşeurilor provenite din activităţi de construcţii şi desfiinţări, aceasta nu mai face parte din categoria "deşeurilor municipale", pe când deşeurile provenite din activităţile de reamenajare şi reabilitare interioară şi/sau exterioară a locuinţelor fac parte din categoria deşeurilor municipale sau deşeurilor asimilabile acestora.
Instanţa de fond în mod nelegal nu a corelat dispoziţiile actelor normative menţionate şi a reţinut greşit că, nici anterior şi nici ulterior adoptării O.U.G. nr. 74/2018 în noţiunea de "deşeuri municipale" nu intrau deşeurile provenite din construcţii şi defiinţări şi deşeurile provenite din activităţile de reamenajare interioară şi/sau exterioară a locuinţelor.
Mai susţine recurentul că sentinţa contravine prevederilor Anexei nr. 1 a Legii nr. 211/2011.
Pornind de la această eroare, instanţa de fond nu a avut în vedere că operaţiunea de rambleiere reprezintă o operaţiune de valorificare a deşeurilor, aptă să reducă implicit cantităţile de deşeuri depozitate. Instanţa trebuia să facă distincţia între reciclare şi depozitare şi, deşi există o legătură între aceste operaţiuni, ele nu sunt interdependente exclusiv. În cocnret, reducerea deşeurilor depozitate se poate realiza nu doar prin reciclare, ci şi prin alte metode de valorificare.
În cadrul ultimei critici, recurentul învederează că sentinţa contravine prevederilor art. 6 alin. (1) din C. civ., fiind ignorat principiul neretroactivităţii aplicării legii în timp.
A depus la dosar înscrisuri.
4. Apărările formulate în cauză
Intimata a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursurilor iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursurilor, apreciind că sentinţa a fost dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente în speţă.
II. Soluţia instanţei de recurs
În ceea ce priveşte excepţia nulităţii recursurilor, Înalta Curte reţine că, potrivit prevederilor art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni: (…) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat".
Instanţa constată că, motivele de nelegalitate despre care face vorbire dispoziţia legală anterior menţionată se referă, in primul rând, la indicarea considerentelor pentru care partea apreciază că hotărârea recurată este nelegală, lipsa acestora atrăgând sancţiunea nulităţii.
Sub aspectul temeiului de drept procesual, se reţine că partea are obligaţia de a indica, în cuprinsul cererii de recurs, motivele de nelegalitate pe care le apreciază că sunt incidente însă este suficientă indicarea considerentelor pentru care hotărârea recurată este apreciată a fi nelegală, încadrarea în drept a acestora, într-unul dintre motivele de la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. putând fi făcută chiar de către instanţa de control judiciar din oficiu.
În speţă, se constată că în cuprinsul cererilor de recurs recurentul reclamant a indicat aspecte care pot fi încadrate în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. referitor la pronunţarea hotărârii cu aplicarea greşită a normelor de drept material astfel că instanţa de control judiciar poate trece la analiza incidenţei acestora.
Faţă de cele expuse, Înalta Curte va respinge excepţia nulităţii în baza prev.art. 489 alin. (2) C. proc. civ..
Examinând sentinţa recurată prin prisma motivelor de casare invocate, în raport de actele şi lucrările dosarului şi de dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, potrivit considerentelor ce urmează.
Un prim motiv de nelegalitate valorificat de recurent este cel reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. potrivit căruia, casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.
Din această perspectivă, sunt vizate ipotezele de motivare insuficientă şi contradictorie a hotărârii primei instanţe.
Din analiza considerentelor hotărârii recurate, Înalta Curte constată că motivarea primei instanţe răspunde la argumentele prezentate de părţi, fiind examinate în mod efectiv motivele de fapt şi de drept, nefiind astfel identificate contradicţii în raţionamentul instanţei de fond şi nici considerente străine de natura cauzei.
Conform prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea va cuprinde (şi) "motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".
În conformitate cu jurisprudenţa CEDO, chiar dacă dispoziţiile art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale impun instanţelor naţionale să-şi motiveze deciziile (cauza Boldea vs. Romania), această obligaţie nu presupune existenţa unor răspunsuri detaliate la fiecare problemă ridicată, fiind suficient să fie examinate în mod real problemele esenţiale care au fost supuse spre judecată instanţei, iar în considerentele hotărârii trebuie să se regăsească argumentele care au stat la baza pronunţării acesteia.
În speţă, nu sunt îndeplinite condiţiile cazului bine justificat prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, tocmai pentru faptul că prima instanţă a respins acţiunea privind anularea actelor, ca neîntemeiată iar soluţia a fost însuşită de instanţa de control judiciar astfel că nu se poate pune problema unei nemotivări corespunzătoare asupra cererii de suspendare a executării actului iar actele contestate au fost constatate ca fiind legale.
Argumentele invocate de recurent vizând interpretarea normelor legale incidente deduc controlului judiciar al instanţei de recurs legalitatea soluţiei instanţei de fond prin prisma dreptului substanţial, analiză pe care Înalta Curte o va dezvolta cu ocazia analizării motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
În consecinţă, acest motiv de nelegalitate al hotărârii recurate nu va fi reţinut ca întemeiat.
În ceea ce priveşte recursul pe fond, examinând sentinţa recurată prin prisma motivelor de casare invocate, în raport de actele şi lucrările dosarului şi de dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, potrivit considerentelor ce urmează.
Motivul de recurs întemeiat pe cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu este fondat, instanţa de fond lămurind circumstanţele de fapt ale cauzei deduse judecăţii.
În ceea ce priveşte probatoriul administrat, potrivit dispoziţiilor art. 254 alin. (6) C. proc. civ., părţile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanţei de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus şi administrat în condiţiile legii. Chiar recurentul recunoaşte faptul că nu consideră necesară administrarea unor probe noi astfel că nu se poate reproşa instanţei care are dreptul de apreciere asupra probelor administrate, faptul că nu ar fi ordonat probe din oficiu.
Nu se identifică o încălcare a normelor de procedură a căror nerespectare ar atrage nulitatea hotărârii iar faptul că nu a fost suplimentat probatoriul de către instanţă nu constituie un motiv de casare, dat fiind dispoziţiile speciale ale art. 254 alin. (6) C. proc. civ.
Înalta Curte apreciază drept neîntemeiate şi criticile recurentului subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din noul C. proc. civ.
Susţine recurentul faptul că instanţa ar fi încălcat prevederile art. 9 alin. (1) lit. p) din O.U.G. nr. 196/2005.
Potrivit acestor dispoziţii legale, veniturile Fondului pentru mediu se constituie din "o contribuţie de 50 RON/tonă, datorată de unităţile administrativ-teritoriale sau, după caz, subdiviziunile administrativ-teritoriale ale muncipiilor, în cazul neîndeplinirii obiectivului anual de reducere cu procentul prevăzut în anexa nr. 6 a cantităţilor de deşeuri eliminate prin depozitare din deşeurile municipale, plata făcându-se pentru diferenţa dintre cantitatea corespunzătoare obiectivului anual şi cantitatea efectiv încredinţată spre reciclare şi alte forme de valorificare. Pentru unităţile administrativ-teritoriale sau, după caz, subdiviunile administrativ-teritoriale ale municipiilor care nu au organizat serviciul public de salubrizare, contribuţia se calculează pentru întreaga cantitate de deşeuri municipale estimate ca fiind generate potrivit indicilor prevăzuţi în Planul naţional de gestionare a deşeurilor, respectiv de 233 kg/locuitor/an în mediul urban şi 105/kg/locuitor/an în mediul rural".
Contrar susţinerilor recurentului, instanţa de fond a reţinut în mod corect că pentru calculul contribuţiei datorate de acesta Fondului de mediu trebuiau luate în considerare şi deşeurile menajere de la persoanele juridice, atâta timp cât recurentul este o unitate administrativ-teritorială care a organizat serviciul public de salubrizare, ceea ce înseamnă că îi sunt aplicabile prevederile tezei I a art. 9 alin. (1) lit. p) din O.U.G. nr. 196/2005 care stipulează obligaţia de plată a contribuţiei menţionate pentru diferenţa dintre cantitatea de deşeuri municipale corespunzătoare obiectivului anual şi cantitatea efectiv încredinţată spre valorificare, iar, în lipsa unei stipulaţii legale contrare, noţiunea de deşeuri municipale include atât deşeurile provenite de la persoanele fizice, cât şi cele de la persoanele juridice.
Nu pot fi primite aserţiunile recurentului potrivit cărora această interpretare ar echivala cu o aplicare discriminatorie a legii, un asemenea aspect putând fi invocat numai prin intermediul unei excepţii de neconstituţionalitate a prevederilor tezei I a art. 9 alin. (1) lit. p) din O.U.G. nr. 196/2005. Aceasta în condiţiile în care, printr-o jurisprudenţă constantă a Curţii Constituţionale s-a statuat că prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) şi art. 27 alin. (1) din O.U.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituţionale, în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Nu pot fi primite nici susţinerile recurentului conform cărora sentinţa atacată ar fi fost dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a Ordinului nr. 2413/2016, atâta timp cât prin acest ordin se procedează doar la o detaliere a modului de calcul a contribuţiei prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. p) din O.U.G. nr. 196/2005, text legal care reglementează în mod explicit faptul că plata contribuţiei se face pentru diferenţa dintre cantitatea corespunzătoare obiectivului anual de reducere a cantităţilor de deşeuri eliminate prin depozitare din deşeurile municipale şi cantitatea efectiv încredinţată spre reciclare şi alte forme de valorificare. Or, recurentul nu susţine că modul de calcul al contribuţiei ar fi încălcat această prevedere legală cu forţă juridică superioară celei a Ordinului nr. 2413/2016.
Sunt neîntemeiate şi criticile recurentului prin care se susţine încălcarea de către instanţa fondului a prevederilor art. 2 alin. (4), pct. 2, 3 şi 4 din Legea nr. 101/2006, precum şi ale anexei 1 la Legea nr. 211/2011. Înalta Curte are în vedere că, pe de o parte, în considerentele sentinţei atacate s-a reţinut că recurentul nu ar avea niciun folos practic dacă deşeurile provenite din construcţii ar intra în categoria deşeurilor municipale (pg. 15 par. 3 din sentinţă), considerente ce nu au fost recurate. Pe de altă parte, judecătorul fondului a reţinut motivat că nici anterior O.U.G. nr. 74/2018, deşeurile provenite din construcţii nu puteau fi considerate deşeuri municipale, întrucât nu erau comparabile cu deşeurile menajere, argumentaţie care, de asemenea, nu a fost criticată în mod explicit de către recurent.
Ca atare, Înalta Curte apreciază drept lipsite de relevanţă susţinerile recurentului privitoare la deşeurile provenite din activităţile de reamenajare şi reabilitare a locuinţelor şi la operaţiunea de rambleiere.
În fine, Înalta Curte constată că nu sunt întemeiate nici criticile prin care se susţine încălcarea principiului neretroactivităţii legii civile, dat fiind că aprecierea judecătorului fondului potrivit căreia nici anterior O.U.G. nr. 74/2018, deşeurile provenite din construcţii nu puteau fi considerate deşeuri municipale nu a fost întemeiată pe prevederile acestui act normativ, ci pe cele ale art. 2 alin. (4) din Legea nr. 101/2006.
În acest context, nu prezintă relevanţă înscrisurile depuse la dosarul de recurs.
Faţă de considerentele mai sus expuse, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia nulităţii recursurilor.
Respinge recursurile formulate de reclamantul Municipiul Constanţa împotriva sentinţei nr. 254 din 07.12.2021 a Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 22 februarie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.