Şedinţa publică din data de 9 octombrie 2023
Asupra recursului, reţine următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Hotărârea recurată
Prin decizia nr. 2195 din 27 octombrie 2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2022 a fost respinsă ca inadmisibilă cererea de revizuire formulată de revizuenţii A., B. şi C. împotriva sentinţei civile nr. 2071 din 22 martie 2021 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, în dosarul nr. x/2020.
În motivare s-a reţinut că, din examinarea hotărârilor pretins contradictorii, nu au putut fi reţinute elemente de contrarietate între acestea, în raport cu dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., având în vedere că nu au avut acelaşi obiect, iar părţile erau diferite.
2. Recursul
Împotriva acestei decizii, revizuenţii A., B. şi C. au formulat recurs, înregistrat pe rolul Completului de 5 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sub nr. x/2023.
Prin memoriul de recurs, indicând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3, 7 şi pct. 8 din C. proc. civ., recurenţii au solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate considerată a fi potrivnică sentinţei civile nr. 1508 din 26 aprilie 2017 pronunţate în dosarul nr. x/2015 de Curtea de Apel Bucureşti şi sentinţei civile nr. 3760 din 28 noiembrie 2016 pronunţate în dosarul nr. x/2016 de Curtea de Apel Bucureşti şi trimiterea cauzei spre rejudecare secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
3. Apărările părţilor
Intimatul Ministerul Justiţiei a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului şi menţinerea ca fiind legală şi temeinică a sentinţei civile nr. 2071 din 22 martie 2021 pronunţată de Tribunalul Bucureşti - secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, în dosarul nr. x/2020.
Intimatul Tribunalul Galaţi a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca inadmisibil întrucât în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 509 din C. proc. civ.
II. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Analizând recursul dedus judecăţii, Înalta Curte constată că este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare.
Se reţine că prin cererea de recurs, a fost indicată incidenţa motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3, 7 şi pct. 8 din C. proc. civ.
Cu privire la criticile din memoriul de recurs ce se referă la faptul că secţia a II-a civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi justiţie nu era competentă să soluţioneze cererea de revizuire se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ., care prevede că care prevede că se poate cere casarea unei hotărâri atunci când "a fost dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, invocată în condiţiile legii".
Acest motiv de recurs nu este, însă, fondat şi va fi înlăturat.
Se reţină că recurenţii-revizuenţi puteau solicita, în faţa instanţei de revizuire, pe calea excepţiei de necompetenţă, ca secţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sesizată cu revizuirea să decline competenţa de soluţionare a cererii, în limitele procedurale impuse de art. 132 din C. proc. civ.
Înalta Curte constată că recurenţii-revizuenţi nu au folosit această pârghie procedurală şi, în acest context au pierdut dreptul invocării necompetenţei, chiar de ordine publică, direct în calea de atac.
În continuare, se constată, că deşi motivele de recurs au fost întemeiate în mod explicit pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 şi 8 din C. proc. civ. (care vizează încălcarea autorităţii de lucru judecat şi încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material), criticile formulate privesc, în realitate, încălcarea regulilor de procedură vizând autoritatea de lucru judecat, situaţie în care, acestea vor fi examinate din perspectiva cazului reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., care permit casarea când "prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii".
Examinând argumentele dezvoltate de autorii recursului, ce vizează, în concret, încălcarea normei prevăzute de dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. (cu referire la condiţiile de admisibilitate a cererii de revizuire), Înalta Curte constată că susţinerile recurenţilor sunt neîntemeiate.
Suplimentar faţă de cele reţinute de instanţa de revizuire a cărei motivare va fi complinită de prezentele considerente, se reţine că, în ceea ce priveşte cazul reglementat de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., legiuitorul a stabilit că revizuirea unei hotărâri pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi promovată dacă există hotărâri potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.
Raţiunea reglementării remediului juridic prevăzut de textul menţionat o constituie necesitatea de a se înlătura încălcarea principiului autorităţii lucrului judecat, când instanţele au dat soluţii contrare, în litigii diferite, dar având acelaşi obiect, aceeaşi cauză şi aceleaşi părţi, situaţie în care executarea hotărârilor este imposibilă, întrucât fiecare parte se prevalează de hotărârea ce îi este favorabilă, iar ieşirea din situaţia anormală creată de existenţa hotărârilor potrivnice nu se poate realiza decât prin revizuirea şi anularea ultimei hotărâri, care înfrânge principiul menţionat.
În sensul ipotezei reglementate de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat presupune existenţa triplei identităţi: de cauză, de obiect şi de părţi, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 431 alin. (1) din C. proc. civ., conform cărora "Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect".
Examinând prin prisma acestor consideraţii teoretice speţa, se constată contrar susţinerilor recurenţilor, că nu există tripla identitate în privinţa părţilor, obiectului şi cauzei.
Înalta Curte reţine că, în speţă, s-a solicitat revizuirea sentinţei civile nr. 2071 din 22 martie 2021 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, în dosarul nr. x/2020, pretins a fi potrivnică următoarelor hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile: 1) sentinţa civilă nr. 1508 din 26 aprilie 2017 pronunţată în dosarul nr. x/2015 de Curtea de Apel Bucureşti definitivă prin decizia nr. 4974 din 23 octombrie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal - reclamanţi fiind A. şi B.; 2) sentinţa civilă nr. 3760 din 28 noiembrie 2016 pronunţată în dosarul nr. x/2016 de Curtea de Apel Bucureşti definitivă prin decizia nr. 2982 din 30 iunie 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal coroborată cu - sentinţa civilă nr. 809 din 8 octombrie 2020 a Tribunalului Covasna pronunţată în dosarul nr. x/2020 rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 15/Ap din 21 ianuarie 2021 a Curţii de Apel Braşov - reclamant fiind C..
Mai mult, se constată că sentinţa civilă nr. 2071 din 22 martie 2021 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, în dosarul nr. x/2020 a cărei revizuire s-a solicitat a fost soluţionată de instanţe cu privire la solicitarea de constatare a stării de discriminare şi acordarea sporurilor în procent de 45% din indemnizaţia judecătorilor, iar prin sentinţele civile nr. 1508/2017 şi nr. 3760/2016, instanţele de contencios administrativ au soluţionat cereri de chemare în judecată privind anularea unor ordine de salarizare.
Prin urmare, Înalta Curte constată, în acord cu instanţa de revizuire, că obiectul cauzelor nu este acelaşi, iar părţile din dosarele menţionate sunt diferite, şi ca atare, contrarietatea hotărârilor poate fi analizată numai dacă sunt îndeplinite condiţiile anterior menţionate, astfel cum s-a arătat mai sus.
În acest context, trebuie menţionat că instanţa competentă să se pronunţe asupra revizuirii întemeiată pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. nu exercită un control judiciar asupra legalităţii şi temeiniciei hotărârilor contradictorii, nu are căderea să aprecieze care dintre hotărârile considerate potrivnice conţine soluţia corectă, ci verifică numai dacă ultima hotărâre a fost pronunţată cu încălcarea principiului puterii lucrului judecat ce rezultă din prima hotărâre şi, în caz afirmativ, procedează la anularea ultimei hotărâri.
De asemenea, trebuie avut în vedere scopul revizuirii, care nu a fost concepută pentru a deschide părţii nemulţumite o nouă cale de control judiciar cu privire la legalitatea soluţiei pronunţate în primul proces. Necesitatea îndeplinirii acestei condiţii de admisibilitate a revizuirii este recunoscută în mod constant în literatura de specialitate şi în practica judiciară, neexistând vreo controversă care să justifice o abordare diferită a acestei probleme de drept.
Aşadar, cum s-a reţinut şi în decizia recurată, condiţiile prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. nu sunt îndeplinite, întrucât între hotărârile pretins a fi contradictorii nu pot fi reţinute elemente de contrarietate, având în vedere că nu au avut acelaşi obiect, iar părţile sunt diferite.
Pentru toate considerentele arătate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători constată că hotărârea ce formează obiectul recursului este legală şi temeinică, nefiind identificate motive de reformare în sensul art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., astfel că, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., va fi respins, ca nefondat, recursul declarat în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenţii A., B. şi C. împotriva deciziei nr. 2195 din 27 octombrie 2022 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2022.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 9 octombrie 2023.