Şedinţa publică din data de 25 septembrie 2023
Asupra contestaţiilor de faţă,
În baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din data de 14 iunie 2023, pronunţată în dosarul nr. x/2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în baza art. 2502 Cod procedură penală, a menţinut măsurile asigurătorii dispuse în dosarul nr. x/2019 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie, astfel cum au fost menţinute prin încheierea de cameră preliminară din data de 20 aprilie 2022, după cum urmează:
1. măsura asigurătorie a popririi până la concurenţa sumei de 3.904.511,61 RON, la dispoziţia Direcţiei Naţionale Anticorupţie, secţia de combatere a infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie, asupra sumelor de bani prezente şi viitoare din conturile bancare deschise la A., B. S.A., C. S.A şi D. ce au ca titular pe inculpata E..
2. măsura asigurătorie a sechestrului până la concurenţa sumei de 3.904.511,61 RON asupra unui număr de 811 acţiuni emise de A. S.A. Cluj Napoca, cu valoarea nominală/acţiune de 1 RON, având ca titular pe inculpata E., instituite prin ordonanţa din data de 27.08.2020 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie.
3. măsura asigurătorie a sechestrului până la concurenţa sumei de 3.904.511,61 RON, asupra următoarelor bunuri imobile având ca titular pe inculpatul F.:
- imobilul înscris în CF nr. x, număr cadastral x, reprezentat de un apartament în suprafaţă din acte de 165.38 mp, situat în Mun. Bucureşti, strada x. AVERESCU nr. 7A, bl. Corp B, fără date privind cota parte deţinută.
- imobilul înscris în CF nr. x, număr cadastral x, reprezentat de teren în suprafaţă din acte de 69 mp şi suprafaţă măsurată de 69 mp, situat în Mun. Bucureşti, strada x. AVERESCU nr. 7A, fără date privind cota parte deţinută.
4. măsura asigurătorie a sechestrului până la concurenţa sumei de 3.904.511,61 RON asupra următoarelor părţi sociale având ca titular pe inculpatul F.:
- 30 părţi sociale aferente unei cote de participare la beneficii şi pierderi de 20% deţinute la G. S.R.L., capital social subscris: 1500 RON, în care este asociat cu un aport de capital de 300 RON.
- 25 părţi sociale aferente unei cote de participare la beneficii şi pierderi de 25% deţinute la G. S.R.L., capital social subscris: 1000 RON, în care este asociat cu un aport de capital de 250 RON.
- 6 părţi sociale aferente unei cote de participare la beneficii şi pierderi de 30% deţinute la H. S.R.L., capital social subscris: 200 RON, în care este asociat cu un aport de capital de 60 RON.
- 2 părţi sociale aferente unei cote de participare la beneficii şi pierderi de 8% deţinute la I. S.R.L., capital social subscris: 250 RON, în care este asociat cu un aport de capital de 20 RON
- 60 părţi sociale aferente unei cote de participare la beneficii şi pierderi de 15% deţinute la J. S.R.L., capital social subscris: 4000 RON, în care este asociat cu un aport de capital de 600 RON.
- 5. măsura asigurătorie a popririi până la concurenţa sumei de 3.904.511,61 RON, la dispoziţia Direcţiei Naţionale Anticorupţie, secţia de combatere a infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie, asupra:
- tuturor sumelor de bani prezente şi viitoare din conturile bancare de depozit deschise la A., B. S.A. şi C. S.A. ce au ca titular pe inculpatul F.;
- asupra unei cote de o treime din sumele de bani prezente şi viitoare din conturile bancare curente deschise la A., B. S.A. şi C. S.A. ce au ca titular pe inculpatul F., instituite prin ordonanţa emisă în data de 29.10.2020 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie.
6. măsura sechestrului asigurătoriu până la concurenţa sumei de 3.904.511,61 RON asupra imobilului înscris în cartea funciară nr. x a Municipiului Bucureşti, Sectorul 1 reprezentat de locul de parcare nr. 222 (de la subsol -2) în suprafaţă construită de 11,5 mp şi suprafaţă utilă de 11/5 mp, cote părţi comune 792/10000, cote teren 792/10000 situat în mun. Bucureşti b-dul x, nr. 7A, et. Subsol -2, proprietatea inculpatului F..
7. măsura popririi asupra sumelor de bani datorate cu orice titlu inculpatului F., de către următoarele societăţi comerciale:
- G. S.R.L.,
- G. S.R.L.,
- H. S.R.L.,
- I. S.R.L.,
- J. S.R.L.,
8. măsura asigurătorie a popririi până la concurenţa sumei de 3.904.511,61 RON, asupra sumei de 17.800 de RON având ca titular pe inculpata E., ce a fost consemnată în contul ANABI pe nume beneficiar E. cu IBAN x deschis la K. S.A., conform recipisa cu număr de referinţă tranzacţie x/14.04.2021, emisă de K., instituite prin ordonanţa din data de 23.04.2021, emisă în dosar nr. x/2019 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie.
9. măsura sechestrului asigurătoriu până la concurenţa sumei de 3.904.511,61 RON asupra imobilului reprezentat de apartamentul nr. x, situat în Spania, referencia catastral x, inscrita en el Registro de la Propiedad x, Finca numero x+anexele apartamentului şi cota parte din spaţiile comune, proprietatea martorului L., posesor al paşaportului numărul 14517455, eliberat de România în 15.12.2008, imobil ce a fost identificat de organele judiciare din Spania cu ocazia punerii în executare a ordinului european de anchetă emis în data de 02.12.2020 în dosar nr. x/2019, instituită prin ordonanţa din data de 09.09.2021 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie.
Pentru a dispune astfel, instanţa de fond a reţinut că, potrivit art. 2502 din Codul de procedură penală, introdus prin Legea nr. 6 din 18 februarie 2021 privind stabilirea unor măsuri pentru punerea în aplicare a Regulamentului (UE) 2017/1.939 al Consiliului din 12 octombrie 2017 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în ceea ce priveşte instituirea Parchetului European (EPPO), publicată în Monitorul Oficial al României nr. 167/18.02.2021, în tot cursul procesului penal, procurorul, judecătorul de cameră preliminară sau, după caz, instanţa de judecată verifică periodic, dar nu mai târziu de 6 luni în cursul urmăririi penale, respectiv un an în cursul judecăţii, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menţinerea măsurii asigurătorii, dispunând, după caz, menţinerea, restrângerea sau extinderea măsurii dispuse, respectiv ridicarea măsurii dispuse, prevederile art. 250 şi art. 2501 din C. proc. pen. aplicându-se în mod corespunzător.
Conform art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală, procurorul, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, din oficiu sau la cererea procurorului, în procedura de cameră preliminară ori în cursul judecăţii, poate lua măsuri asigurătorii, prin ordonanţă sau, după caz, prin încheiere motivată, pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracţiune.
Prin Decizia nr. 629 din 8 octombrie 2015 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 868 din 20 noiembrie 2015), Curtea Constituţională a stabilit că "sechestrul este o măsură asigurătorie de drept penal, iar nu o sancţiune penală, care poate fi dispusă împotriva persoanelor care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală, dar nu ca o consecinţă a răspunderii penale, nedepinzând de gravitatea faptei săvârşite, neavând aşadar caracter punitiv, ci eminamente preventiv."
Prin Decizia nr. 19 din 16 octombrie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, instanţa supremă a reţinut că: "instituirea unei măsuri asigurătorii obligă organul judiciar să stabilească un raport rezonabil de proporţionalitate între scopul pentru care măsura a fost dispusă ca modalitate de asigurare a interesului general şi protecţia dreptului persoanei acuzate de a se folosi de bunurile sale, pentru a evita să se impună o sarcină individuală excesivă. Proporţionalitatea trebuie asigurată indiferent de modul în care legiuitorul a apreciat necesitatea dispunerii sechestrului, ca decurgând din lege sau ca fiind lăsată la aprecierea judecătorului. Condiţia rezultă atât din art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană, cât şi din art. 53 alin. (2) din Constituţia României, republicată (măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii)".
Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului şi exigenţelor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană, atât la luarea măsurii asiguratorii a sechestrului, cât şi pe perioada în care aceasta este menţinută, trebuie respectat testul de proporţionalitate pentru ca măsura, prin durata şi scopul urmărit, să nu se transforme odată cu trecerea timpului într-o sarcină excesivă pentru persoana ale cărei bunuri sunt indisponibilizate (cauza Forminster Enterprises Limited c. Republicii Cehe (hotărârea din 2008).
În raport cu dispoziţiile legale menţionate, precum şi în raport cu consideraţiile de ordin teoretic expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală a constatat că în cauză sunt întrunite exigenţele legale pentru menţinerea măsurilor asigurătorii instituite în cauză.
Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală a reţinut că cerinţa proporţionalităţii măsurii asigurătorii cu scopul urmărit, care constă în garantarea executării pedepsei amenzii, a măsurii de siguranţă a confiscării speciale sau a reparării pagubei, denotă o legătură între temeiurile care stau la baza instituirii acestora şi premisele angajării răspunderii penale sau delictual civile ale persoanei acuzate. Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, atât la luarea măsurii sechestrului, cât şi în perioada în care acesta este menţinut, trebuie respectată exigenţa de proporţionalitate a măsurii asigurătorii cu scopul urmărit pentru ca măsura procesuală restrictivă de proprietate să nu se transforme odată cu trecerea timpului într-o sarcină excesivă pentru persoana ale cărei bunuri sunt indisponibilizate. În acest sens, s-a apreciat că este relevantă cauza Forminster Enterprises Limited c. Republicii Cehe (hotărârea din 2008), în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut necesitatea aplicării testului de proporţionalitate şi încălcarea exigenţelor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană faţă de durata excesivă a măsurilor asigurătorii.
De asemenea, proporţionalitatea dintre scopul urmărit la instituirea măsurii şi restrângerea drepturilor persoanei acuzate trebuie asigurată indiferent de modul în care legiuitorul a apreciat necesitatea dispunerii sechestrului, ca decurgând din lege sau ca fiind lăsată la aprecierea organului judiciar, întrucât măsurile asiguratorii sunt acele măsuri procesuale cu caracter real care au ca efect indisponibilizarea bunurilor mobile şi imobile care aparţin inculpatului, prin instituirea unui sechestru asupra acestora, afectând atributul dispoziţiei juridice şi materiale, întrucât proprietarul acestor bunuri pierde dreptul de a le înstrăina sau greva de sarcini.
În raport cu aceste aspecte, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală a constatat că măsurile asigurătorii dispuse cu privire la inculpaţii F. si E. sunt în continuare proporţionale cu scopul urmărit la momentul instituirii lor, respectiv confiscarea specială. Intervalul de timp scurs de la momentul instituirii acestor măsuri nu pare a fi de natură să conducă la concluzia unei sarcini excesive având în vedere complexitatea cauzei xi natura acuzaţiilor aduse inculpaţilor, iar consecinţele pe care le produc asupra acestora nu depăsesc efectele normale ale unei astfel de măsuri, în raport cu valoarea obiectului infracţiunilor de corupţie reţinut în sarcina fiecărui inculpat.
În ceea ce priveşte menţinerea măsurii asigurătorii instituite asupra apartamentului situat în Spania, Marbella, proprietatea martorului L., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală a constatat că subzistă temeiurile care au determinat luarea şi menţinerea măsurii asigurătorii, atât prin raportare la natura şi cuantumul sumei ce a făcut obiectul infracţiunilor de corupţie urmărite penal, dar şi prin raportare la natura acuzaţiei penale formulate împotriva inculpatului şi la dispoziţiile art. 249 alin. (4) din C. proc. pen., care permit luarea măsurilor asigurătorii în vederea confiscării speciale asupra bunurilor altor persoane în proprietatea sau posesia cărora se află bunurile ce urmează a fi confiscate, precum şi la dispoziţiile art. 112 alin. (5) C. pen., referitoare la confiscarea specială prin echivalent, în condiţiile concrete din cauză, instituirea sechestrului asigurătoriu asupra bunului aflat formal în proprietatea altei persoane este legală şi proporţională.
S-a reţinut că, în vederea confiscării speciale prin echivalent a sumelor obţinute de inculpat prin infracţiunile de corupţie, este legală luarea sechestrului asigurătoriu asupra apartamentului proprietatea martorului, în situaţia în care din probe rezultă presupusa implicare a suspectului în achiziţionarea imobilului sechestrat şi poziţia martorului de simplu interpus ca proprietar scriptic al imobilului, fiind evident riscul de înstrăinare sau sustragere de la urmărire penală a bunului imobil respectiv (Înalta Curte, încheierea penală nr. 526 din 18 octombrie 2021).
Dată fiind ingerinţa majoră asupra dreptului de proprietate al persoanei care nu face obiectul procedurilor judiciare, s-a reţinut că sunt întrunite şi cerinţele art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie care impune existenţa unui raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi obiectivul urmărit (Phillips împotriva Regatului Unit, Balsamo împotriva San Marino). Astfel, inculpatul este cercetat pentru săvârşirea unor infracţiuni prevăzute de Legea nr. 78/2000, iar dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie justifică ope legis luarea măsurilor asigurătorii în situaţia săvârşirii unor astfel de infracţiuni.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală a reţinut că, într-adevăr, bunul care a făcut obiectul infracţiunii de corupţie nu a constat în apartamentul anterior menţionat, însă sumele de bani despre care se pretinde că au fost date cu titlu de mită în cadrul acuzaţiei formulate împotriva inculpatului, în situaţia în care nu se găsesc, pot fi supuse confiscării prin echivalent, în condiţiile legale prevăzute de art. 112 alin. (5) din C. pen.
Măsura sechestrului asiguratoriu se dispune în vederea confiscării prin echivalent a sumelor de bani care au făcut obiectul infracţiunilor de corupţie şi care nu s-au găsit la niciunul dintre cei doi inculpaţi. În concluzie, în contextul factual al cauzei, s-a constatat că a fost justificat caracterul necesar al măsurii asiguratorii în vederea evitării ascunderii, distrugerii, înstrăinării sau sustragerii de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale.
În acord cu jurisprudenţa C.E.D.O., s-a considerat că sunt respectate exigenţele de proporţionalitate a măsurii asigurătorii în raport cu scopul urmărit, în conformitate cu garanţiile procedurale prevăzute de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie. Din această perspectivă, Curtea Europeană a statuat în repetate rânduri că o ingerinţă în dreptul de proprietate trebuie să fie prevăzută de lege şi să urmărească unul sau mai multe scopuri legitime. În plus, trebuie să existe un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopurile urmărite. Cu alte cuvinte, trebuie să se stabilească dacă a fost păstrat un echilibru între cerinţele interesului general şi interesele persoanelor în cauză (cauza Silickiene contra Lituaniei).
Prin urmare, prin raportare şi la cele statuate de Curtea Europeană în această materie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală a constatat că măsurile asiguratorii instituite în cursul urmăririi penale sunt justificate.
Cât priveşte solicitarea apărătorilor desemnaţi din oficiu ai inculpaţilor, de constatare a încetării de drept a măsurilor asigurătorii, întrucât subzistenţa temeiurilor care au determinat luarea şi menţinerea măsurilor asigurătorii nu a fost verificată în termenul prevăzut de lege, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală a reţinut că termenul a fost definit ca fiind intervalul de timp dinainte determinat de lege înăuntrul căruia pot sau trebuie îndeplinite ori nu pot fi îndeplinite unele acte şi măsuri procesuale sau anumite acte procedurale, după caz.
Cea mai importantă clasificare a termenelor se referă la termenele procedurale şi termenele substanţiale.
Termenele procedurale au fost considerate a fi toate acelea ce sunt dictate de nevoia de a disciplina şi sistematiza activităţile procesual penale.
Pe de altă parte, termenele substanţiale sunt statornicite de lege pentru a asigura un drept sau un interes extraprocesual, preexistent şi independent de procesul penal. Aceste termene nu-şi găsesc raţiunea în nevoia de a disciplina desfăşurarea activităţii ce conduce la realizarea justiţiei penale, ci ele sunt izvorâte din nevoia de a limita anumite măsuri, acte sau acţiuni care ar paraliza sau limita un drept, un interes sau o prerogativă.
La rândul lor, termenele procedurale se clasifică în termene de recomandare (cele înăuntrul cărora trebuie să se efectueze un act, dar fără a atrage o sancţiune pentru depăşirea acestuia), termene imperative, numite şi peremptorii (în limitele cărora este necesar să se efectueze un act procesual, în caz contrar intervenind sancţiunea decăderii urmată de nulitatea actului efectuat peste termen) şi termene prohibitive (care permit efectuarea actului doar după trecerea unei anumite durate de timp).
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală a apreciat că termenele de 6 luni, respectiv 1 an prevăzute de art. 2502 din C. proc. pen.. sunt termene procedurale. Natura lor este dată de scopul reglementării, termenele fiind instituite pentru disciplinarea şi sistematizarea activităţii procesuale ce priveşte măsurile asigurătorii.
Procedura penală nu prevede, însă, vreo sancţiune pentru nerespectarea termenului de 1 an în care instanţa de judecată trebuie să procedeze potrivit art. 2502 din C. proc. pen.
În lipsa unui text de lege care să prevadă expres că neverificarea subzistenţei temeiurilor care au stat la baza luării/menţinerii măsurilor asigurătorii conduce la încetarea de drept a măsurilor asigurătorii, o atare sancţiune nu poate fi presupusă şi, pe cale de consecinţă, nici constatată a fi intervenit.
Dacă legiuitorul ar fi dorit să instituie o atare sancţiune în cazul măsurilor asigurătorii, ar fi reglementat-o expres, astfel cum este situaţia măsurilor preventive. Or, în lipsa unei atare dispoziţii exprese sancţionatorii, nu se poate face o analogie cu sancţiunea care intervine în cazul nerespectării termenelor de verificare a măsurilor preventive.
Ca un argument în plus, cu referire exactă la măsurile asigurătorii, legiuitorul a prevăzut expres două cazuri de încetare a măsurilor asigurătorii, respectiv cel instituit de prevederile art. 315 alin. (2) lit. a) din Codul de procedură penală şi cel instituit de prevederile art. 397 alin. (5) din C. proc. pen., potrivit cărora măsurile asigurătorii încetează de drept în termen de 30 de zile de la comunicarea soluţiei de clasare, respectiv de la pronunţarea hotărârii prin care acţiunea civilă a fost lăsată nesoluţionată în temeiul art. 25 alin. (5) din C. proc. pen., dacă persoana vătămată nu a introdus acţiune la instanţa civilă.
Ca atare, în situaţiile în care legiuitorul a dorit să instituie o astfel de sancţiune, precum cea a încetării de drept, a reglementat-o în mod expres. Dreptul penal material şi procedura penală sunt de strictă reglementare, iar această caracteristică a legislaţiei penale constituie o garanţie de natură să înlăture abuzul ori arbitrariul.
În cazul verificării periodice a subzistenţei temeiurilor care au determinat luarea sau menţinerea măsurii asigurătorii, legiuitorul nu a prevăzut sancţiunea încetării de drept a măsurilor asigurătorii, în cazul neefectuării verificării în intervalul de timp prevăzut, aşa cum este cazul măsurilor preventive, care cunosc un alt regim de reglementare, pe principii şi raţionamente juridice diferite.
Referitor la consecinţele nerespectării acestor termene, spre deosebire de măsurile preventive, în cazul cărora art. 241 din C. proc. pen. stabileşte în mod expres situaţiile în care acestea încetează de drept, o asemenea reglementare nu se regăseşte în codificarea procesual penală în privinţa măsurilor asigurătorii.
Instanţa de fond a reţinut că, deşi sunt enumerate soluţiile pe care organul judiciar le poate pronunţa cu ocazia examinării subzistenţei temeiurilor care au justificat luarea sau menţinerea măsurii asigurătorii, art. 2502 din C. proc. pen. nu face trimitere şi la cea a constatării încetării de drept a acestora, indicând expres doar posibilitatea menţinerii, restrângerii, extinderii sau ridicării lor.
Având în vedere cele expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală a reţinut că aplicarea unei atare sancţiuni pentru neverificarea măsurilor asigurătorii în termenul prevăzut de art. 2502 din C. proc. pen., ar reprezenta o adăugare la lege, care aduce atingere tuturor principiilor care guvernează materia penalului, dând posibilitate arbitrariului.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte a dispus, în baza art. 2502 din C. proc. pen., menţinerea măsurilor asigurătorii dispuse în dosarul nr. x/2019 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie, astfel cum au fost menţinute prin încheierea de cameră preliminară din data de 20 aprilie 2022.
Împotriva acestei încheieri contestatorii L. şi M. au formulat contestaţii, dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători Penal 2 - 2023 sub nr. x/2023, primul termen de judecată fiind fixat în mod aleatoriu la data de 25 septembrie 2023, dată la care au avut loc şi dezbaterile, susţinerile apărătorului ales al contestatorilor, respectiv ale reprezentantului Ministerului Public fiind consemnate în partea introductivă a prezentei decizii.
Prin contestaţiile formulate, contestatorii L. şi M. au criticat soluţia instanţei de fond atât sub aspectul nelegalităţii cât şi sub aspectul netemeiniciei.
Sub aspectul criticii de nelegalitate, contestatorii L. şi M. au invocat încălcarea principiului ce garantează dublul grad de jurisdicţie şi încălcarea dreptului la apărare.
În ceea ce priveşte criticile de netemeinicie, contestatorul L. a precizat că în mod greşit instanţa de fond a dispus menţinerea măsurii asigurătorii instituite asupra apartamentului nr. x, situat în blocul C, Spania, referencia catastral x, inscrita en el Registro de la Propiedad x+anexele apartamentului şi cota parte din spaţiile comune, în contextul în care a făcut dovada provenienţei sumei de bani folosită pentru achiziţionarea acestuia, în acest sens fiind depus un contract de împrumut, iar contestatoarea M. a precizat că apartamentul în suprafaţă de 165.38 mp, situat în Mun. Bucureşti, şi terenul în suprafaţă de 69 mp, situat în Mun. Bucureşti, înscrise în CF nr. x, număr cadastral x, respectiv în CF nr. x, număr cadastral x, sunt bunuri proprii, aşa cum rezultă din actul de partaj voluntar încheiat la data de 26.10.2020, astfel încât, în mod greşit instanţa de fond a dispus menţinerea măsurii asigurătorii instituite asupra acestor imobile.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători, examinând contestaţiile formulate de contestatorii L. şi M., constată următoarele:
1. Termenul de formulare a contestaţiilor
Referitor la contestaţia formulată de contestatorul L., Înalta Curte - Completul de 5 Judecători constată că aceasta a fost exercitată în data de 16 iunie 2023, cu respectarea termenului de 48 de ore prevăzut de art. 2502 raportat la art. 2501 din C. proc. pen.
În ceea ce priveşte contestaţia formulată de contestatoarea M., Înalta Curte - Completul de 5 Judecători constată că, deşi imobilul asupra căruia a fost menţinută măsura asigurătorie a sechestrului este în proprietatea acesteia, astfel cum rezultă din actele aflate la dosarul cauzei (actul de partaj voluntar), instanţa de fond nu a comunicat contestatoarei minuta încheierii prin care a fost menţinută măsura asigurătorie, context în care contestaţia a fost exercitată cu respectarea termenului prevăzut de art. 2502 raportat la art. 2501 din C. proc. pen.
2. Referitor la criticile care tind la trimiterea cauzei spre rejudecare
2.1. Nerespectarea dublului grad de jurisdicţie
Înalta Curte - Completul de 5 Judecători, în majoritate, constată că dublul grad de jurisdicţie este garantat de art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, potrivit căruia "Orice persoană declarată vinovată de o infracţiune de către un tribunal are dreptul să ceară examinarea declaraţiei de vinovăţie sau a condamnării de către o jurisdicţie superioară. Exercitarea acestui drept, inclusiv motivele pentru care acesta poate fi exercitat, sunt reglementate de lege."
După cum se poate observa, această dispoziţie vizează asigurarea dublului grad de jurisdicţie doar în situaţia examinării vinovăţiei în materie penală, respectiv când, într-o cauză penală instanţa se pronunţă asupra fondului acuzaţiei.
Or, în speţa de faţă nu ne aflăm într-o astfel de situaţie, întrucât, prin încheierea atacată, instanţa s-a pronunţat asupra legalităţii şi temeiniciei unei măsuri asigurătorii.
În acest sens este şi Decizia nr. 242 din 16 aprilie 2019 a Curţii Constituţionale a României, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 568 din 10 iulie 2019, prin care a statuat:
"30. Cât priveşte dreptul la două grade de jurisdicţie în materie penală, reglementat de art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Curtea a reţinut că acesta obligă statele membre la asigurarea unui dublu grad de jurisdicţie doar în situaţia examinării vinovăţiei în materie penală. Garantarea existenţei unui dublu grad de jurisdicţie în materie penală are ca premisă faptul că examinarea unei "acuzaţii penale" formulate împotriva unei persoane a fost analizată la nivelul unui prim grad de jurisdicţie (...)."
2.2. Criticile privind nulitatea absolută a încheierii atacate
Tot cu privire la solicitarea de trimitere a cauzei la prima instanţă în vederea rejudecării cauzei, din perspectiva nulităţii absolute a încheierii contestate, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători constată că, potrivit art. 281 alin. (1) din C. proc. pen., nulitatea absolută intervine atunci când sunt încălcate dispoziţiile privind:
a) compunerea completului de judecată;
b) competenţa materială şi competenţa personală a instanţelor judecătoreşti, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente;
b1) competenţa materială şi competenţa după calitatea persoanei a organului de urmărire penală;
c) publicitatea şedinţei de judecată;
d) participarea procurorului, atunci când participarea sa este obligatorie potrivit legii;
e) prezenţa suspectului sau a inculpatului, atunci când participarea sa este obligatorie potrivit legii;
f) asistarea de către avocat a suspectului sau inculpatului, a celorlalte părţi, precum şi a persoanei vătămate, atunci când asistenţa este obligatorie.
În situaţia în care o hotărâre ar fi pronunţată cu încălcarea cel puţin a uneia dintre dispoziţii legale enumerate limitativ de textul de lege mai sus menţionat, ar fi lovită de nulitate absolută, consecinţa fiind desfiinţarea cu trimitere spre rejudecare.
În acest context, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători, în majoritate, analizând încheierea atacată, constată că prin aceasta nu a fost încălcată niciuna dintre dispoziţiile legale enumerate limitativ de art. 281 alin. (1) din C. proc. pen., astfel încât nu se poate reţine existenţa unei cauze de natură a atrage nulitatea absolută.
În atare situaţie, solicitarea contestatorilor de trimitere a cauzei spre rejudecare apare ca fiind neîntemeiată.
2.3. Încălcarea dreptului la apărare
Această critică se impune a fi analizată din perspectiva dispoziţiilor art. 282 alin. (1) din C. proc. pen., potrivit cărora "Încălcarea oricăror dispoziţii legale în afara celor prevăzute la art. 281 determină nulitatea actului atunci când prin nerespectarea cerinţei legale s-a adus o vătămare drepturilor părţilor ori ale subiecţilor procesuali principali, care nu poate fi înlăturată altfel decât prin desfiinţarea actului."
În raport cu aceste dispoziţii legale, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători, în majoritate, constată că, în cauză, nu s-a produs o vătămare care să nu poată fi înlăturată decât prin desfiinţarea încheierii cu trimitere spre rejudecare, apreciind că dreptul la apărare nu a fost încălcat în condiţiile în care, în faţa instanţei de control judiciar, contestatorii persoane interesate au fost asistate de apărător ales. Pe de altă parte, instanţa de control judiciar analizând contestaţia, în situaţia în care s-ar aprecia că aceasta este întemeiată şi că măsura asigurătorie ar fi excesivă sau nu ar mai îndeplini toate condiţiile pentru a fi menţinută, ar avea posibilitatea să dispună restrângerea ori ridicarea acestei măsuri.
Totodată, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători reţine că, pe durata existenţei măsurii asigurătorii, contestatorii persoane interesate au posibilitatea să formuleze, oricând, o cerere distinctă de ridicare a măsurii asigurătorii dacă ar aprecia că aceasta este excesivă sau nu mai îndeplineşte condiţiile legale privind necesitatea şi scopul pentru care a fost instituită.
3. Pe fondul contestaţiei
Înalta Curte - Completul de 5 Judecători constată că prin ordonanţa din data de 09.09.2021 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie si Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie, s-a instituit măsura sechestrului asigurătoriu până la concurenţa sumei de 3.904.511,61 RON, asupra imobilului reprezentat de apartamentul nr. x, Spania, referencia catastral x, inscrita en el Registro de la Propiedad x+anexele apartamentului şi cota parte din spaţiile comune, proprietatea martorului L., posesor al paşaportului numărul 14517455, eliberat de România în 15.12.2008, imobil ce a fost identificat de organele judiciare din Spania cu ocazia punerii în executare a ordinului european de anchetă, emis în data de 02.12.2020 în dosarul nr. x/2019.
De asemenea, prin ordonanţa emisă în data de 29.10.2020 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie, printre altele, s-a instituit măsura asigurătorie a sechestrului până la concurenţa sumei de 3.904.511,61 RON, asupra următoarelor bunuri imobile având ca titular pe inculpatul F.:
-imobilul înscris în CF nr. x, număr cadastral x, reprezentat de un apartament în suprafaţă din acte de 165.38 mp, situat în Mun. Bucureşti, strada x. Averescu, nr. 7A, bl. Corp B, fără date privind cota parte deţinută.
- imobilul înscris în CF nr. x, număr cadastral x, reprezentat de teren în suprafaţă din acte de 69 mp şi suprafaţă măsurată de 69 mp, situat în Mun. Bucureşti, strada x, nr. 7A, fără date privind cota parte deţinută.
Înalta Curte - Completul de 5 Judecători, în majoritate, reţine că, în conformitate cu art. 53 din Constituţia României, exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz: pentru apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor, desfăşurarea instrucţiei penale, prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav. Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii.
Totodată, se reţine că potrivit art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei, orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea drepturilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
De asemenea, instanţa de control judiciar reţine că potrivit jurisprudenţei constate a Curţii Europene a Drepturilor Omului instituirea sechestrului nu reprezintă o judecată asupra unei acuzaţii în materie penală în sensul art. 6 din Convenţie, deoarece, atât stabilirea unor drepturi de creanţe ale unor terţi, cât şi confiscarea unor bunuri sunt măsuri ce urmează a fi luate ulterior, în cadrul unor proceduri separate. (Decizia din 18 septembrie 2006, pronunţată în Cauza Mohammad Yassin Dogmoch împotriva Germaniei).
Mai mult decât atât, se reţine că prin decizia nr. 629 din 8 octombrie 2015, Curtea Constituţională a reţinut că "sechestrul este o măsură asigurătorie de drept penal, iar nu o sancţiune penală, care poate fi dispusă împotriva persoanelor care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală, dar nu ca o consecinţă a răspunderii penale, nedepinzând de gravitatea faptei săvârşite, neavând, aşadar, caracter punitiv, ci eminamente preventiv."
În continuare, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, în majoritate, notează faptul că potrivit art. 2502 din C. proc. pen. "în tot cursul procesului penal, procurorul, judecătorul de cameră preliminară sau, după caz, instanţa de judecată verifică periodic, dar nu mai târziu de 6 luni în cursul urmăririi penale, respectiv un an în cursul judecăţii, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menţinerea măsurii asigurătorii, dispunând, după caz, menţinerea, restrângerea sau extinderea măsurii dispuse, respectiv ridicarea măsurii dispuse, prevederile art. 250 şi 2501 aplicându-se în mod corespunzător."
În conformitate cu prevederile art. 249 alin. (1) din C. proc. pen., "Procurorul, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, din oficiu sau la cererea procurorului, în procedura de cameră preliminară ori în cursul judecăţii, poate lua măsuri asigurătorii, prin ordonanţă sau, după caz, prin încheiere motivată, pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracţiune."
În raport cu normele legale anterior menţionate, se constată că acestea reglementează scopul instituirii de măsuri asigurătorii într-o anumită cauză penală, respectiv evitarea ascunderii, distrugerii, înstrăinării sau sustragerii de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracţiune.
De asemenea, din analiza modului de redactare al art. 249 din C. proc. pen., Completul de 5 Judecători al instanţei supreme constată, ca regulă generală, că luarea măsurilor asigurătorii în cursul procesului penal este facultativă, dispunerea acestora fiind lăsată la aprecierea organului judiciar.
Prin excepţie, legiuitorul a înţeles să reglementeze şi situaţii derogatorii, în care luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie. O situaţie în care luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie este prevăzută în Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării terorismului, respectiv în Legea nr. 129/2019 pentru prevenirea şi combaterea spălării banilor şi finanţării terorismului, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative (în vigoare de la 21 iulie 2019). Astfel, potrivit art. 32 din Legea nr. 656/2002, respectiv art. 50 din Legea nr. 129/2019, în cazul infracţiunilor de spălare a banilor şi de finanţare a terorismului, se aplică dispoziţiile din C. pen. privind confiscarea bunurilor, iar pentru a garanta aducerea la îndeplinire a confiscării bunurilor, este obligatorie luarea măsurilor asigurătorii prevăzute de Codul de procedură penală.
Indiferent de caracterul lor obligatoriu sau facultativ, prin noile dispoziţii procesual penale legiuitorul a impus obligativitatea verificării periodice a subzistenţei temeiurilor care au fost avute în vedere la luarea sau menţinerea respectivelor măsuri, putându-se dispune, în raport cu particularităţile fiecărei cauze, menţinerea, restrângerea, extinderea sau ridicarea măsurii dispuse. În cadrul acestui examen, instanţa trebuie să se raporteze atât la dispoziţiile legale care vizează condiţiile în care poate fi dispusă măsura, la jurisprudenţa cu caracter obligatoriu a Înaltei Curţi de Casaţie şi justiţiei (Decizia nr. 19/2017 pronunţată de Completul competent să judece recursul în interesul legii), dar şi la principiile rezultate din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la protecţia proprietăţii.
Jurisprudenţa europeană în materia drepturilor omului a statuat că orice ingerinţă în drepturile protejate de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale trebuie să fie prevăzută de lege, pentru a exclude caracterul arbitrar, să fie justificată de un interes public sau general legitim şi, nu în ultimul rând, să asigure un just echilibru între cerinţele de interes general ale comunităţii şi cele privind protecţia drepturilor fundamentale ale persoanei. Referitor la proporţionalitatea dintre ingerinţa statului în dreptul recunoscut de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie şi interesul urmărit prin instituirea unei măsuri asigurătorii/de confiscare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că aceasta trebuie analizată, în funcţie de circumstanţele cauzei şi natura ingerinţei în discuţie, prin raportare la mai mulţi factori relevanţi, precum durata măsurii şi valoarea bunurilor supuse acesteia (cauza OOO Avrora Maloetazhnoe Stroitelstvo împotriva Rusiei, hotărârea din 7 aprilie 2020, paragr. 69; cauza Credit Europe Leasing IFN S.A. împotriva României, hotărârea din 21 iulie 2020, paragr. 87), necesitatea menţinerii măsurii, având în vedere desfăşurarea procedurii penale şi consecinţele acesteia asupra părţii interesate (cauza Lachikhina împotriva Rusiei, hotărârea din 10 octombrie 2017, paragr. 59), comportamentul reclamantului şi al autorităţilor statului care intervin, prin raportare şi la complexitatea cauzei (cauza Forminster Enterprises Limited împotriva Republicii Cehe, hotărârea din 9 octombrie 2008, paragr. 75), disponibilitatea unei căi de atac efective, inclusiv accesul la instanţe, prin care un reclamant poate contesta măsura asigurătorie/confiscarea (cauza Benet Czech, spol. sr.o. împotriva Republicii Cehe, hotărârea din 21 octombrie 2010, paragr. 49; cauza Credit Europe Leasing IFN S.A. împotriva României, hotărârea din 21 iulie 2020, paragr. 83 şi 87).
Prin urmare, unul dintre criteriile ce trebuie evaluate în procedura prevăzută de art. 2502 din C. proc. pen. îl reprezintă proporţionalitatea dintre scopul urmărit prin instituirea măsurilor asigurătorii şi restrângerea dreptului de proprietate al unei persoane acuzate, aspect ce trebuie analizat indiferent de modul în care legiuitorul a reglementat necesitatea dispunerii sechestrului (decurgând din lege ori fiind lăsată la aprecierea organului judiciar), având în vedere caracterul real al respectivelor măsuri procesuale, care au ca efect indisponibilizarea bunurilor mobile şi imobile care aparţin suspectului sau, după caz, inculpatului, afectând atributul dispoziţiei juridice şi materiale, de vreme ce proprietarul pierde dreptul de a le înstrăina sau greva de sarcini.
În acest context, indiferent dacă instituirea măsurii asigurătorii derivă din lege, verificările efectuate de instanţa de judecată în considerarea art. 2502 din C. proc. pen., se limitează la examinarea asigurării unei juste proporţionalităţi între restrângerea dreptului de proprietate şi scopul urmărit prin impunerea măsurii asigurătorii, respectiv înlăturarea riscului de ascundere, distrugere, înstrăinare sau sustragere de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale.
Cerinţa proporţionalităţii măsurii asigurătorii cu scopul urmărit, care constă în garantarea executării pedepsei amenzii, a măsurii de siguranţă a confiscării speciale sau a reparării pagubei, denotă o legătură între temeiurile care stau la baza instituirii acestora şi premisele angajării răspunderii penale sau delictual civile ale persoanei acuzate.
Proporţionalitatea dintre scopul urmărit la instituirea măsurii şi restrângerea drepturilor persoanei acuzate, sau altor persoane în proprietatea sau posesia cărora se află bunurile ce urmează a fi confiscate, trebuie asigurată indiferent de modul în care legiuitorul a apreciat necesitatea dispunerii sechestrului, ca decurgând din lege sau ca fiind lăsată la aprecierea organului judiciar, întrucât măsurile asiguratorii sunt acele măsuri procesuale cu caracter real care au ca efect indisponibilizarea bunurilor mobile şi imobile care aparţin inculpatului, prin instituirea unui sechestru asupra acestora, afectând atributul dispoziţiei juridice şi materiale, întrucât proprietarul acestor bunuri pierde dreptul de a le înstrăina sau greva de sarcini.
În raport cu aceste aspecte, se constată că măsurile asigurătorii dispuse cu privire la inculpatul F. şi martorul L. sunt în continuare proporţionale cu scopul urmărit la momentul instituirii lor, respectiv confiscarea specială. Intervalul de timp scurs de la momentul instituirii acestor măsuri nu este, cel puţin la acest moment procesual, de natură să conducă la concluzia unei sarcini excesive având în vedere complexitatea cauzei şi natura acuzaţiilor aduse inculpaţilor, iar consecinţele pe care le produc asupra acestora nu depăşesc efectele normale ale unei astfel de măsuri, în raport cu valoarea obiectului infracţiunilor de corupţie reţinut în sarcina fiecărui inculpat.
Referitor la apărarea potrivit căreia apartamentul situat în Spania, Marbella, nu poate face obiectul măsurii sechestrului asigurător întrucât se află în proprietatea martorului L., Înalta Curte - Completul de 5 Judecători, în majoritate, o apreciază ca fiind nefondată prin raportare la natura acuzaţiei penale formulate împotriva inculpatului F. şi la dispoziţiile art. 249 alin. (4) din C. proc. pen., care permit luarea măsurilor asigurătorii în vederea confiscării speciale asupra bunurilor altor persoane în proprietatea sau posesia cărora se află bunurile ce urmează a fi confiscate, precum şi la dispoziţiile art. 112 alin. (5) C. pen., referitoare la confiscarea specială prin echivalent, în condiţiile concrete din cauză, se constată că instituirea măsurii asigurătorii asupra bunului aflat formal în proprietatea altei persoane este legală şi proporţională prin raportare la natura şi cuantumul sumei ce a făcut obiectul infracţiunilor de corupţie urmărite penal.
În vederea confiscării speciale prin echivalent a sumelor obţinute de inculpat prin infracţiunile de corupţie, este legală luarea sechestrului asigurator asupra apartamentului proprietatea martorului, în situaţia în care din probe rezultă presupusa implicare a inculpatului F. în achiziţionarea imobilului sechestrat şi poziţia martorului L. de simplu interpus ca proprietar scriptic al imobilului, fiind evident riscul de înstrăinare sau sustragere de la urmărire a bunului imobil respectiv.
Dată fiind ingerinţa majoră asupra dreptului de proprietate al persoanei care nu face obiectul procedurilor judiciare, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători, în majoritate, apreciază că sunt întrunite şi cerinţele art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie care impune existenţa unui raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi obiectivul urmărit (Phillips împotriva Regatului Unit, Balsamo împotriva San Marino). Astfel, inculpatul este cercetat pentru săvârşirea unor infracţiuni prevăzute de Legea nr. 78/2000, iar dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie justifică ope legis luarea măsurilor asigurătorii în situaţia săvârşirii unor astfel de infracţiuni.
Înalta Curte - Completul de 5 Judecători, în majoritate, constată că bunul care a făcut obiectul infracţiunii de corupţie nu este apartamentul anterior menţionat, însă sumele de bani despre care se pretinde că au fost date cu titlu de mită în cadrul acuzaţiei formulate împotriva inculpatului F., în situaţia în care nu se găsesc, pot fi supuse confiscării prin echivalent, în condiţiile legale prevăzute de art. 112 alin. (5) C. pen.
În concluzie, în contextul factual al cauzei, se constată că a fost justificat caracterul necesar al măsurii asiguratorii în vederea evitării ascunderii, distrugerii, înstrăinării sau sustragerii de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale.
În ceea ce priveşte apărarea formulată de contestatoarea M., potrivit căreia apartamentul în suprafaţă de 165.38 mp, situat în Mun. Bucureşti, strada x. Averescu, nr. 7A, bl. Corp B, sector 1şi terenul în suprafaţă de 69 mp, situat în Mun. Bucureşti, strada x, nr. 7A, înscrise în CF nr. x, număr cadastral x, respectiv în CF nr. x, număr cadastral x, sunt bunuri proprii, aşa cum rezultă din actul de partaj voluntar încheiat la data de 26.10.2020, astfel încât nu pot face obiectul măsurii sechestrului asigurător, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători, în majoritate, o apreciază ca nefondată în contextul în care actul de partaj voluntar a fost încheiat, în cursul procedurii de ridicare a imunităţii parlamentare a inculpatului F., în scopul sustragerii bunului de la o eventuală confiscare.
În raport cu considerentele expuse anterior, în baza art. 4251 alin. (7) pct. 1 lit. b) din Codul de procedură penală Înalta Curte - Completul de 5 Judecători, cu majoritate, va respinge, ca nefondate, contestaţiile formulate de contestatorii L. şi M. împotriva încheierii din data de 14 iunie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia Penală, în dosarul nr. x/2021, iar în baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga contestatorii la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Cu majoritate,
Respinge, ca nefondate, contestaţiile formulate de contestatorii L. şi M. împotriva încheierii din data de 14 iunie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia Penală, în dosarul nr. x/2021.
În baza art. 275 alin. (2) din Codul de procedură penală, obligă contestatorii la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 25 septembrie 2023.
Opinie Separata
Cu opinie separată a doamnelor judecător N. şi O. în sensul admiterii contestaţiilor formulate şi trimiterea acestora spre rejudecare la instanţa de fond.
Contestatorii nu au fost citaţi pentru termenul de judecată la care au fost puse în discuţie măsurile asigurătorii prin încheierea atacată, iar analizarea măsurilor asigurătorii de către instanţa de control judiciar, în contextul în care contestatorii nu au fost citaţi, încalcă dublul grad de jurisdicţie, garantat prin norme procesual penale.
Prin încheierea atacată pronunţată în data de 14 iunie 2023, în dosarul nr. x/2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în baza art. 2502 C. proc. pen., a menţinut măsurile asigurătorii dispuse în dosarul nr. x/2019 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie, astfel cum au fost menţinute prin încheierea de cameră preliminară din data de 20 aprilie 2022.
În cauză, măsurile asigurătorii erau dispuse şi menţinute în faze procesuale anterioare, iar termenul de 1 an, în care urma a se efectua verificarea subzistenţei temeiurile ce determinaseră luarea şi menţinerea acestora, are natura juridică a unui termen de recomandare.
În aceste condiţii, soluţia opiniei separate are exclusiv în vedere o chestiune de procedură, respectiv necesitatea respectării dublului grad de jurisdicţie în materia măsurilor asigurătorii dispuse în procesul penal. Chestiunea dublului grad de jurisdicţie în cazul examinării acuzaţiei în materie penală, astfel cum aceasta a fost decelată din studiu jurisprudenţei CEDO, şi a fost antamată de opinia majoritară, nu este contestată.
Relevante pentru rezolvarea chestiunii de drept vizate de opinia separată sunt chiar dispoziţiile ce reglementează calea de atac a contestaţiei în cazul încheierii prin care s-a dispus luarea sau menţinerea unei măsuri asigurătorii de către instanţa de judecată sau de instanţa de apel, ce poate fi exercitată de către inculpatul, procurorul sau orice altă persoană interesată, potrivit art. 2501 şi 2502 din C. proc. pen., texte ce a fost introduse prin Ordonanţă de urgenţă nr. 18/2016[1], respectiv Lege nr. 6/2021. În aceste condiţii, fiind asumat de legiuitorul român, dublul grad de jurisdicţie în materia măsurilor asigurătorii funcţionează ca o garanţie procesuală în favoarea părţilor şi terţilor ce justifică un interes legitim asupra bunurilor supuse măsurilor.
Judecata fondului măsurii direct în calea de atac, chiar în considerarea substanţei apărărilor, eludează această garanţie procesuală recunoscută de norma internă (mai favorabilă în raport cu documentul international numit în opinia majoritară), astfel că singurul remediu îl constituia trimiterea spre rejudecare la instanţa de fond.
[1] Calea de atac împotriva măsurilor asigurătorii dispuse în cursul judecăţii a fost introdus prin Ordonanţă de urgenţă 18/2016. Astfel, potrivit art. 2501 alin. (1) Împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea unei măsuri asigurătorii de către judecătorul de cameră preliminară, de instanţa de judecată sau de instanţa de apel, inculpatul, procurorul sau orice altă persoană interesată poate face contestaţie, în termen de 48 de ore de la pronunţare sau, după caz, de la comunicare. Contestaţia se depune, după caz, la judecătorul de cameră preliminară, instanţa de judecată sau instanţa de apel care a pronunţat încheierea atacată şi se înaintează, împreună cu dosarul cauzei, după caz, judecătorului de cameră preliminară de la instanţa ierarhic superioară, respectiv instanţei ierarhic superioare, în termen de 48 de ore de la înregistrare.
(2) Contestaţia împotriva încheierii prin care judecătorul de cameră preliminară de la secţia penală a Înaltei Curte de Casaţie şi Justiţie a luat o măsură asigurătorie se soluţionează de un complet format din 2 judecători de cameră preliminară, iar contestaţia împotriva încheierii prin care secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în primă instanţă sau în apel, a luat o măsură asigurătorie se soluţionează de Completul de 5 judecători
(3) Contestaţia formulată potrivit alin. (1) nu este suspensivă de executare. Contestaţia se soluţionează în termen de 5 zile de la înregistrare, în şedinţă publică, cu participarea procurorului şi cu citarea inculpatului şi a părţilor interesate care au formulat-o. Prevederile art. 4251 şi următoarele se aplică în mod corespunzător.
(4) În cazul în care măsura asigurătorie s-a dispus direct prin hotărârea instanţei de apel, dispoziţiile alin. (1) - (3) se aplică în mod corespunzător.
Potrivit art. 2502 ce a fost introdus prin Lege 6/2021, în tot cursul procesului penal, procurorul, judecătorul de cameră preliminară sau, după caz, instanţa de judecată verifică periodic, dar nu mai târziu de 6 luni în cursul urmăririi penale, respectiv un an în cursul judecăţii, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menţinerea măsurii asigurătorii, dispunând, după caz, menţinerea, restrângerea sau extinderea măsurii dispuse, respectiv ridicarea măsurii dispuse, prevederile art. 250 şi 2501 aplicându-se în mod corespunzător.