Şedinţa publică din data de 30 octombrie 2023
Asupra apelului de faţă;
În baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin decizia penală nr. 461 din data de 20 iunie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia penală în dosarul nr. x/2023, a fost respinsă, ca nefondată, contestaţia la executare formulată de contestatorul A. împotriva deciziei nr. 69/RC din data de 31 ianuarie 2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia penală, pronunţată în dosarul nr. x/2022.
A fost obligat contestatorul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 340 RON, a rămas în sarcina statului.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut următoarele:
Prin decizia penală nr. 69/RC din data de 31.01.2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a respins, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de recurentul inculpat A. împotriva deciziei penale nr. 685/A din data de 3 iunie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia I penală în dosarul nr. x/2017.
Pentru a dispune în acest sens, Înalta Curte a reţinut următoarele:
Potrivit dispoziţiilor art. 433 din C. proc. pen., în calea extraordinară de atac a recursului în casaţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie verifică conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, analiza de legalitate nefiind însă una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor şi reglementate, ca atare, în cuprinsul art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.
În speţă, s-a observat că recurentul inculpat A. a formulat recurs în casaţie întemeiat pe cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., dispoziţii din a căror interpretare rezultă că se circumscriu cazului de casare menţionat acele situaţii în care este înfrânt principiul legalităţii pedepsei, printre altele, prin depăşirea limitelor legale, respectiv, stabilirea unei pedepse care, fie depăşeşte limitele generale ale pedepsei ori se situează sub aceste limite, fie depăşeşte sau se situează sub limitele speciale ale pedepsei prevăzute pentru infracţiunea săvârşită.
Aşadar, prin sintagma "pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege", legiuitorul a avut în vedere limitele de pedeapsă ce sunt prevăzute de textul de lege, în raport cu încadrarea juridică şi cauzele de atenuare sau agravare a pedepsei a căror incidenţă a fost stabilită de instanţa de apel.
Examinând hotărârea atacată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia penală a constatat că, prin sentinţa penală nr. 804/2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – secţia I penală în dosarul nr. x/2017, definitivă prin decizia recurată, inculpatul A. a fost condamnat la următoarele pedepse principale: 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de cumpărare de influenţă prevăzută de art. 292 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 41 alin. (1) din C. pen. şi, respectiv, 2 ani şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de cumpărare de influenţă, prevăzută de art. 292 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (1) din C. pen.
Astfel, în temeiul art. 38 şi art. 39 alin. (1) lit. b) din C. pen., s-a dispus ca inculpatul A. să execute pedeapsa cea mai grea, de 3 ani închisoare, sporită cu 10 luni închisoare, respectiv pedeapsa principală de 3 ani şi 10 luni închisoare.
De asemenea, reţinându-se săvârşirea faptelor în stare de recidivă, în temeiul art. 43 alin. (1) şi (2) din C. pen., instanţa de apel a adăugat pedeapsa rezultantă de 3 ani şi 10 luni închisoare la restul rămas neexecutat de 346 de zile, dispunându-se ca inculpatul A. să execute, în final, pedeapsa principală rezultantă de 3 ani, 10 luni şi 346 zile de închisoare.
S-a reţinut că, în concret, în temeiul cazului de casare invocat, recurentul inculpat A. a criticat hotărârea curţii de apel, întrucât nu s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002, apreciindu-se astfel că, fără a se reţine incidenţa prevederilor legale menţionate cu privire la reducerea la jumătate a limitelor de pedeapsă în cazul formulării unui denunţ, au fost aplicate pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege.
În susţinerea acestor afirmaţii, recurentul inculpat a arătat că la dosarul cauzei se regăsesc adresele Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, în original, precum şi trimise prin mail de acesta, din care rezultă îndeplinirea condiţiilor pentru reţinerea art. 19 din Legea nr. 682/2002 în ceea ce îl priveşte, însă nu au fost luate în considerare de către instanţe.
Aşadar, recurentul inculpat A. a criticat, prin intermediul căii extraordinare de atac promovate, faptul că pedepsele stabilite sunt în afara limitelor legale, ca urmare a nereţinerii de către instanţa de apel a unei cauze de reducere a pedepsei.
Înalta Curte a apreciat că nu poate avea în vedere critica recurentului inculpat A. referitoare la neaplicarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002, întrucât aceasta nu poate fi examinată prin prisma cazului de recurs în casaţie invocat, şi anume cel prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., ca urmare a faptului că reţinerea sau nu a cauzei legale de reducere a pedepsei reprezintă o chestiune de apreciere a instanţei, fie în primă instanţă, fie în apel, numai acestea fiind în măsură să stabilească dacă un inculpat a denunţat şi a facilitat sau nu identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit infracţiuni.
Deopotrivă, a reţinut că încadrarea juridică dată faptelor, reţinerea sau nu a unei cauze de reducere a pedepsei ori a circumstanţelor atenuante/agravante, nu mai pot constitui motive de cenzură din partea instanţei supreme în procedura recursului în casaţie, după cum nu se poate realiza o reindividualizare a pedepselor, având în vedere scopul recursului în casaţie reglementat ca şi o cale extraordinară de atac de reformare numai sub aspect legal, de drept şi nu faptic, excluzând rejudecarea pentru a treia oară a unei cauze în parametrii în care a avut loc judecata în fond şi apel. Aşa cum s-a arătat, fiind prevăzut ca o cale extraordinară de atac care trebuie să asigure echilibrul între principiul legalităţii, pe de o parte, şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, pe de altă parte, recursul în casaţie permite cenzurarea legalităţii unei categorii limitate de hotărâri definitive şi numai pentru motive expres reglementate de legea procesual penală. Pe calea recursului în casaţie nu se poate invoca şi, corespunzător, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu are posibilitatea de a analiza orice aspect de nelegalitate a hotărârilor, ci numai pe acelea pe care legiuitorul le-a considerat importante şi le-a prevăzut explicit în cuprinsul art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.
Prin urmare, recursul în casaţie nu poate tinde la reevaluarea unor elemente sau împrejurări de fapt ce au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu este abilitată să dea o nouă interpretare materialului probator şi să reţină o stare de fapt diferită de cea descrisă şi valorificată în hotărârea atacată.
S-a considerat că aceeaşi este concluzia nu doar prin raportare la chestiunile faptice aflate la baza raportului penal de conflict, ci şi la cele care definesc o anumită conduită procesuală a inculpatului, atunci când aceasta din urmă poate avea consecinţe în planul tratamentului sancţionator. Totodată, s-a apreciat că, în cazul unor manifestări de voinţă ale inculpaţilor intervenite pe parcursul procesului penal, orientate spre obţinerea unui tratament sancţionator mai blând, conţinutul obiectiv al acestora nu ar putea fi reinterpretat pe calea recursului în casaţie, în unicul scop de a da acestuia efecte juridice opuse celor reţinute prin hotărârea definitivă, fie în sensul înlăturării unui beneficiu deja recunoscut, fie dimpotrivă, al recunoaşterii acestuia direct pe calea recursului în casaţie.
S-a reţinut că aplicarea dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002, referitoare la beneficiul reducerii la jumătate a limitelor de pedeapsă, este o chestiune de fond, ce trebuia avută în vedere de instanţă la individualizarea judiciară a pedepsei, ca un criteriu obiectiv. Aplicarea acestor prevederi legale are consecinţe asupra limitelor de pedeapsă prevăzute pentru infracţiunea dedusă judecăţii, în sensul reducerii la jumătate a acestora şi al stabilirii unei pedepse între aceste limite în procesul complex al individualizării pedepsei realizat cu ocazia judecării pe fond a cauzei.
S-a apreciat că, potrivit legii, dar şi practicii judiciare, critica recurentului inculpat în sensul că instanţa de apel nu a dat eficienţă dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002, pentru care, în opinia recurentului, sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, nu se circumscrie cazului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen. sau vreunui alt caz de casare expres şi limitativ prevăzut de lege. Astfel de susţineri nu urmăresc să supună cenzurii Înaltei Curţi legalitatea pedepsei aplicate în speţă, prin raportare la particularităţile faptice reţinute prin decizia recurată, ci tind la o reevaluare a însuşi conţinutului acestor particularităţi, în scopul recunoaşterii unor efecte juridice diferite asupra tratamentului sancţionator, ceea ce excede scopului şi obiectului recursului în casaţie, astfel cum sunt reglementate de art. 433 şi art. 447 din C. proc. pen.
Înalta Curte a arătat că, dacă în cauză instanţa de apel ar fi reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 şi nu ar fi redus, în mod corespunzător, limitele de pedeapsă ca urmare a acestor prevederi, atunci s-ar fi putut considera că s-ar fi aplicat o pedeapsă nelegală, în accepţiunea cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen.. Or, această situaţie nu se regăseşte în contextul cauzei, întrucât instanţa de apel nu a făcut aplicarea dispoziţiilor mai sus invocate de către recurent. Aşa cum a reieşit din decizia atacată în cauză, instanţa de apel a menţionat că "nu sunt incidente nici dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 682/2002, în cazul inculpatului A., întrucât din adresele înaintate în mod oficial instanţei de control judiciar, urmare a solicitărilor efectuate, nu a rezultat valorificarea denunţurilor formulate de inculpat, nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de aceste prevederi legale".
Prin urmare, s-a apreciat că aplicarea acestor dispoziţii legale, pe calea recursului în casaţie, ar excede cadrului legal al acestei căi extraordinare de atac.
Totodată, Înalta Curte a constatat că pedepsele stabilite inculpatului A. prin decizia penală atacată, pentru fiecare dintre fapte, dar şi pedeapsa rezultantă aplicată, sunt în limite legale, sub aspectului cuantumului care se circumscrie limitelor prevăzute în lege, de altfel recurentul inculpat necriticând acest aspect, ci doar împrejurarea că instanţa de apel nu a procedat la valorificarea art. 19 din Legea nr. 682/2002.
În concret, având în vedere că toate argumentele formulate pe calea recursului în casaţie au vizat individualizarea pedepselor aplicate, ca urmare a nereţinerii unei cauze de reducere a pedepsei, recursul în casaţie formulat a fost apreciat ca nefondat.
Împotriva acestei decizii penale condamnatul A. a formulat contestaţie, solicitând, în esenţă, admiterea căii de atac şi desfiinţarea deciziei penale nr. 69/RC din 31 ianuarie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia penală.
În esenţă, a precizat că limitele pedepsei reţinute prin decizia penală nr. 685/A din data de 3 iunie 2022, de Curtea de Apel Bucureşti – secţia I penală, prin care s-a dispus condamnarea sa, sunt nelegale.
În ceea ce priveşte nelămurirea ce rezultă din decizia penală atacată, a arătat că, în raport de încadrarea juridică a infracţiunii de cumpărare de influenţă, de dispoziţiile art. 308 alin. (1) şi alin. (2) din C. pen., respectiv art. 19 din Legea nr. 682/2002, decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 3/2018, Decizia Curţii Constituţionale nr. 67/2015 şi Decizia nr. 1/2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, limitele de pedeapsă se situează, în cauză, între 8 luni şi 2 ani şi 4 luni închisoare.
Examinând contestaţia formulată de contestatorul A., în baza actelor şi lucrărilor din dosar, Înalta Curte a constatat că aceasta este nefondată, pentru următoarele considerente:
Contestaţia la executare este un mijloc procesual prin care se asigură punerea în executare şi executarea propriu-zisă a hotărârilor penale definitive în conformitate cu legea, prin aplicarea acelor dispoziţii de drept penal şi de drept procesual penal care se referă la executarea unei condamnări penale. Dispoziţiile art. 598 din C. proc. pen. prevăd, în mod expres, cazurile în care poate fi promovată contestaţia la executare, prin a căror limitare legiuitorul a urmărit să nu transforme acest mijloc procesual într-o cale prin care să se împiedice procedura normală de punere în executare a hotărârilor definitive, putând fi vizate exclusiv aspecte ce se referă la executarea hotărârii intrate în puterea lucrului judecat, fără a se putea aduce modificări în ceea ce priveşte soluţia.
Astfel, potrivit art. 598 alin. (1) din C. proc. pen., contestaţia împotriva executării hotărârii penale se poate face în următoarele cazuri:
a) când s-a pus în executare o hotărâre care nu era definitivă;
b) când executarea este îndreptată împotriva altei persoane decât cea prevăzută în hotărârea de condamnare;
c) când se iveşte vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau vreo împiedicare la executare;
d) când se invocă amnistia, prescripţia, graţierea sau orice altă cauză de stingere ori de micşorare a pedepsei.
Potrivit dispoziţiilor art. 166 alin. (6) din Legea nr. 302/2004, "instanţa examinează hotărârea judecătorească străină, verifică lucrările dosarului şi, în baza celor constatate, pronunţă una din următoarele soluţii:
a) dispune, prin sentinţă, executarea în România a pedepsei aplicate de instanţa statului emitent;
b) în cazul în care natura sau durata pedepsei aplicate de instanţa străină nu corespunde cu natura sau durata pedepsei prevăzute de legea penală română pentru infracţiuni similare, adaptează, prin sentinţă, pedeapsa aplicată de instanţa statului emitent, potrivit alin. (8) şi (9); [...]"
În acest context, Înalta Curte a constatat că, prin sentinţa penală nr. 804 din data de 17.07.2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – secţia I penală în dosarul nr. x/2017, în baza art. 396 alin. (2) din C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul A., cu antecedente penale, la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de cumpărare de influenţă, prevăzută de art. 292 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 41 alin. (1) din C. pen.
În baza art. 396 alin. (5) rap. la art. 16 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., a fost achitat inculpatul A., sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 292 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (1) din C. pen.
Prin decizia penală nr. 685/A din data de 03.06.2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia I penală, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., a fost admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi de inculpatul A. împotriva sentinţei penale nr. 804 din data de 17.07.2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – secţia I penală în dosarul nr. x/2017.
A fost desfiinţată, în parte, sentinţa penală atacată şi, în rejudecare, cu privire la inculpatul A., s-au dispus următoarele:
În temeiul art. 292 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (1) din C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 2 ani şi 6 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de cumpărare de influenţă.
În temeiul art. 38, art. 39 alin. (1) lit. b) din C. pen., s-a dispus ca inculpatul A. să execute pedeapsa cea mai grea, de 3 ani închisoare, sporită cu 10 luni închisoare, respectiv pedeapsa principală de 3 ani şi 10 luni închisoare.
În temeiul art. 43 alin. (1) şi (2) din C. pen., s-a adăugat pedeapsa rezultantă de 3 ani şi 10 luni închisoare la restul rămas neexecutat de 346 zile, dispunându-se ca inculpatul A. să execute pedeapsa principală de 3 ani, 10 luni şi 346 zile de închisoare.
Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate.
Împotriva deciziei penale nr. 685/A din data de 03.06.2022, a formulat recurs în casaţie inculpatul A., iar prin decizia penală nr. 69/RC din data de 31.01.2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a respins, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 685/A din data de 3 iunie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia I penală în dosarul nr. x/2017.
În cuprinsul deciziei penale atacate, evaluând cauza din perspectiva cazului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., Înalta Curte a constatat că pedepsele stabilite în sarcina inculpatului A., pentru fiecare dintre fapte, dar şi pedeapsa rezultantă aplicată, sunt în limite legale, sub aspectului cuantumului care se circumscrie limitelor prevăzute în lege, apreciind că aspectele referitoare la încadrarea juridică a faptei şi, respectiv, reţinerea sau nereţinerea unei cauze legale de reducere, în speţă art. 19 din Legea nr. 682/2002, nu pot fi analizate de instanţa de recurs în casaţie.
În acest context, analizând contestaţia la executare prin prisma consideraţiilor expuse, Înalta Curte a constatat că, prin cererea formulată, contestatorul condamnat a criticat, în fapt, împrejurarea că instanţa de recurs în casaţie nu a dispus reţinerea cauzei de reducere a pedepsei prevăzută de art. 19 din Legea nr. 682/2002 şi nu a procedat la schimbarea de încadrare juridică a faptei prin reţinerea art. 308 din C. pen., ambele aspecte având ca efect reducerea limitelor de pedeapsă şi, implicit, a pedepsei stabilite şi aplicate de instanţa de apel.
Or, în raport de considerentele deciziei penale atacate, Înalta Curte a reţinut că aspectele invocate de contestatorul condamnat prin cererea formulată au fost tranşate cu prilejul soluţionării cauzei având ca obiect recursul în casaţie promovat împotriva deciziei penale nr. 685/A din data de 3 iunie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia I penală în dosarul nr. x/2017 şi, de asemenea, că nu pot fi încadrate în niciunul dintre cazurile limitativ prevăzute de lege pentru a fi examinate în cadrul contestaţiei la executare întemeiate pe dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen.
A fost avut în vedere că nelămurirea cu privire la hotărârea ce se execută – caz de contestaţie la executare prevăzut de teza I a art. 598 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., invocat în cauză de către contestator, trebuie să vizeze limitele în care se execută hotărârea contestată, iar nu însăşi valabilitatea acesteia în privinţa soluţiei pe care o conţine, care a intrat în puterea lucrului judecat.
Astfel cum rezultă din însăşi reglementarea legală a instituţiei juridice a contestaţiei la executare, aceasta este un mijloc procesual, cu caracter jurisdicţional, care poate fi folosit înainte de punerea în executare a hotărârii penale definitive, în cursul executării şi chiar după ce s-a executat pedeapsa, dar în legătură cu executarea acesteia, care poate fi promovat în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege, fără însă a putea fi analizate sau reanalizate aspecte de fond deja avute în vedere de instanţe la momentul soluţionării cauzei sau aspecte care sunt legate de alte instituţii de drept, cu reglementare distinctă.
Prin urmare, s-a reţinut că, pe calea contestaţiei la executare, nu se poate schimba sau modifica soluţia care a dobândit autoritate de lucru judecat, astfel cum, în realitate, a solicitat contestatorul.
Împotriva deciziei penale nr. 461 din data de 20 iunie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia penală în dosarul nr. x/2023, a declarat apel contestatorul A., care a fost înregistrat pe rolul Completului de 5 Judecători al instanţei supreme sub nr. x/2023.
La termenul din data de 30 octombrie 2023, reprezentantul Ministerului Public a invocat excepţia inadmisibilităţii apelului, calea de atac fiind exercitată împotriva unei hotărâri definitive.
Concluziile formulate de reprezentantul Ministerului Public, de apărătorul desemnat din oficiu apelantului contestator şi cuvântul acestuia din urmă au fost consemnate în partea introductivă a prezentei hotărâri, astfel încât nu vor mai fi reluate.
Examinând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte – Completul de 5 Judecători constată că prezentul apel este inadmisibil, pentru considerentele care urmează.
Potrivit dispoziţiilor art. 598 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., contestaţia împotriva executării hotărârii penale se poate face când se iveşte vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau vreo împiedicare la executare.
În alin. (2) al aceluiaşi articol se prevede că, în cazul prevăzut la alin. (1) lit. c), competenţa de a soluţiona contestaţia revine instanţei care a pronunţat hotărârea ce se execută. În cazul în care nelămurirea priveşte o dispoziţie dintr-o hotărâre pronunţată în apel sau în recurs în casaţie, competenţa revine, după caz, instanţei de apel sau Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
În ceea ce priveşte exercitarea căii de atac împotriva hotărârii prin care a fost soluţionată contestaţia la executare fundamentată pe dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., analiza trebuie să aibă ca punct de plecare, pe de o parte, dispoziţiile art. 129 din legea fundamentală, iar pe de altă parte, dispoziţiile art. 35 şi următoarele din C. proc. pen., care reglementează competenţa funcţională, după materie şi după calitatea persoanei, a instanţelor judecătoreşti şi, în fine, dispoziţiile art. 409 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. (potrivit cărora, poate face apel orice persoană fizică ori juridică ale cărei drepturi legitime au fost vătămate nemijlocit printr-o măsură sau printr-un act al instanţei, în ceea ce priveşte dispoziţiile care au provocat asemenea vătămare).
Astfel, potrivit art. 129 din Constituţia României, "împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii".
Textul invocat cuprinde două teze: prima teză consacră dreptul subiectiv al oricărei părţi a unui proces, indiferent de obiectul procesului, precum şi dreptul procurorului de a exercita căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti considerate ca fiind nelegale şi netemeinice, iar a doua teză prevede că exercitarea căilor de atac se poate realiza în condiţiile legii.
Această a doua teză are în vedere reguli de procedură referitoare la termene, instanţa la care se depune cererea, competenţa şi modul de judecare. Totodată, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie, "competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege".
Prin art. 40 din C. proc. pen., se prevede că: "(1) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă în primă instanţă infracţiunile de înaltă trădare, infracţiunile săvârşite de senatori, deputaţi şi membri din România în Parlamentul European, de membrii Guvernului, de judecătorii Curţii Constituţionale, de membrii Consiliului Superior al Magistraturii, de judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi de procurorii de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de judecătorii de la curţile de apel şi Curtea Militară de Apel, precum şi de procurorii de la parchetele de pe lângă aceste instanţe; (2) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă apelurile împotriva hotărârilor penale pronunţate în primă instanţă de curţile de apel, de curţile militare de apel şi de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie; (...); (5) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează şi alte cauze anume prevăzute de lege."
Totodată, dispoziţiile art. 597 alin. (7) din C. proc. pen. prevăd în mod expres că "Hotărârile pronunţate în primă instanţă în materia executării potrivit prezentului titlu pot fi atacate cu contestaţie la instanţa ierarhic superioară, în termen de 3 zile de la comunicare." Aşadar, în conformitate cu prevederile legale menţionate, calea de atac împotriva hotărârilor care se pronunţă în materia executării (însă exclusiv în primă instanţă) o reprezintă contestaţia la instanţa ierarhic superioară.
Or, în cauză, hotărârea criticată (decizia penală nr. 461 din data de 20 iunie 2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia penală) nu face parte din categoria celor reglementate de dispoziţiile art. 597 alin. (7) din C. proc. pen., întrucât nu a fost pronunţată în primă instanţă, în materia executării, prin aceasta fiind soluţionată contestaţia la executare promovată de contestatorul A. împotriva unei decizii prin care instanţa supremă a soluţionat recursul în casaţie declarat de acesta împotriva unei alte decizii, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia I penală în calea de atac a apelului, hotărârea dobândind, astfel, caracter definitiv.
Înalta Curte – Completul de 5 Judecători reţine, în acest sens, că legea procesual penală a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, acelaşi pentru persoane aflate în situaţii identice, luând în considerare efectele principiului stabilit prin art. 129 din Constituţia României privind exercitarea căilor de atac în condiţiile legii procesual penale, principiul privind liberul acces la justiţie statuat prin art. 21 din legea fundamentală şi exigenţele stabilite prin art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Prin urmare, revine părţii interesate obligaţia sesizării instanţelor de judecată în condiţiile legii procesual penale, prin exercitarea căilor de atac apte a provoca un control judiciar al hotărârii atacate.
Admisibilitatea căilor de atac este condiţionată de exercitarea acestora potrivit dispoziţiilor legii procesual penale, prin care au fost reglementate hotărârile susceptibile a fi supuse examinării, căile de atac şi ierarhia acestora, termenele de declarare şi motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârii atacate.
Procesul penal se desfăşoară în conformitate cu dispoziţiile legale, iar hotărârile judecătoreşti sunt supuse doar acelor căi de atac prevăzute de lege.
Dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 din CEDO impune existenţa unei căi judiciare efective, care să permită părţii de a beneficia de o cale de atac, dreptul de acces la o instanţă fiind un element inerent al garanţiilor consacrate de acest articol şi oferă instanţei posibilitatea ca, în fiecare caz, să procedeze la o evaluare în lumina particularităţilor procedurii, pentru ca, în aplicarea normelor de procedură, să se evite un formalism excesiv care ar aduce atingere caracterului echitabil al procedurilor şi o flexibilitate excesivă care ar conduce la eliminarea condiţiilor procedurale stabilite de lege.
Recunoaşterea unei căi de atac în alte situaţii decât cele prevăzute de legea procesual penală constituie o încălcare a principiului legalităţii acesteia, precum şi a principiului constituţional al egalităţii în faţa legii şi autorităţilor şi, din acest motiv, calea de atac denumită "apel" împotriva unei decizii penale definitive, apare ca o situaţie inadmisibilă în ordinea de drept. Normele procesuale privind sesizarea instanţelor judecătoreşti şi soluţionarea cererilor în limitele competenţei atribuite prin lege sunt de ordine publică, corespunzător principiului stabilit prin art. 126 alin. (2) din Constituţia României.
C. proc. pen. reglementează hotărârile susceptibile de a fi supuse examinării, căile de atac care pot fi exercitate împotriva acestora, termenele de declarare şi motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârilor. Inadmisibilitatea reprezintă o sancţiune procedurală care intervine atunci când părţile implicate în proces efectuează un act pe care legea nu îl prevede sau îl exclude, precum şi în situaţia când se încearcă exercitarea unui drept epuizat pe o altă cale procesuală ori chiar printr-un act neprocesual.
Astfel, dacă s-ar recunoaşte promovarea unei căi de atac în alte situaţii decât cele prevăzute de lege, s-ar ajunge la încălcarea principiului legalităţii căilor de atac, consfinţit prin art. 129 din Constituţie, ceea ce este inadmisibil.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 421 alin. (1) pct. 1 lit. a) teza finală din C. proc. pen., Înalta Curte – Completul de 5 Judecători va respinge, ca inadmisibil, apelul declarat de contestatorul A. împotriva deciziei penale nr. 461 din data de 20 iunie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia penală în dosarul nr. x/2023.
În baza dispoziţiilor art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., apelantul contestator va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.
În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru apelantul contestator, în cuantum de 340 RON, va rămâne în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibil, apelul declarat de contestatorul A. împotriva deciziei penale nr. 461 din data de 20 iunie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia penală în dosarul nr. x/2023.
În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., obligă apelantul contestator la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru apelantul contestator, în cuantum de 340 RON, rămâne în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 30 octombrie 2023.