Şedinţa publică din data de 30 octombrie 2023
Asupra apelului de faţă;
În baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin decizia nr. 475 din data de 22 iunie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia penală în dosarul nr. x/2023, a fost respinsă, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de contestatoarea inculpată A. împotriva deciziei nr. 230 din 20 martie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia penală în dosarul nr. x/2016.
A fost obligată contestatoarea inculpată la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru contestatoarea inculpată, în cuantum de 680 RON, a rămas în sarcina statului.
Pentru a decide astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia penală a reţinut următoarele:
Prin decizia nr. 230 din 20 martie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia penală în dosarul nr. x/2016, a fost admisă contestaţia formulată de contestatorul inculpat B. împotriva încheierii penale din 14 februarie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a II-a penală, a fost desfiinţată încheierea contestată şi, în rejudecare, a fost ridicată măsura asiguratorie instituită prin ordonanţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie din data de 03.06.2016 asupra sumelor de 13.500 RON, 9.256 USD, 720 Euro şi 20 Kuna, ridicate de la inculpatul B. cu ocazia percheziţiei domiciliare.
Totodată, a fost respinsă contestaţia formulată de inculpata A. împotriva aceleiaşi încheieri penale.
Cheltuielile judiciare ocazionate cu soluţionarea contestaţiei formulate de inculpatul B. au rămas în sarcina statului.
A fost obligată contestatoarea inculpată A. la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru contestatoarea A., în cuantum de 340 de RON, a rămas în sarcina statului.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Înalta Curte a reţinut că, prin ordonanţa din data de 04.05.2016, emisă în dosarul nr. x/2016 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.N.A., a fost instituită măsura sechestrului asigurator asupra sumei de 3.000 de RON, care a fost consemnată într-un cont deschis la S.C. C. S.A. – Agenţia Ştirbei Vodă pe numele inculpatei A. şi la dispoziţia organului de urmărire penală.
În motivarea ordonanţei, s-a arătat că suma de 3.000 de RON a fost ridicată de la inculpata A. cu ocazia flagrantului organizat la data de 07.03.2016, în baza art. 292 alin. (4) din C. pen. şi art. 20 din Legea nr. 78/2000, reţinându-se că, pentru a se evita ascunderea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a acestei sume aparţinând inculpatei şi care ar urma să facă obiectul confiscării speciale, se impune luarea măsurii asiguratorii.
S-a mai arătat că, prin ordonanţa din data de 03.06.2016, emisă în dosarul nr. x/2016 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.N.A., a fost instituită măsura sechestrului asigurator asupra sumelor totale de 13.500 RON, 9.256 USD, 720 euro şi 20 Kuna, ridicate de la inculpatul B. cu ocazia percheziţiei domiciliare efectuate la biroul său.
În motivarea ordonanţei s-a făcut referire la dispoziţiile art. 62 alin. (1) din C. pen. privind posibilitatea aplicării pedepsei amenzii pe lângă pedeapsa închisorii şi s-a arătat că, potrivit art. 249 alin. (1) din C. proc. pen., procurorul poate lua măsuri asiguratorii pentru a servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare.
Prin sentinţa penală nr. 176 din 23.02.2022, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Bucureşti – secţia I penală a dispus menţinerea sechestrului asigurator instituit prin ordonanţa D.N.A. din data de 14.05.2016 asupra sumei de 3.000 de RON ridicată de la inculpata A. cu ocazia flagrantului şi, în baza art. 292 alin. (4) din C. proc. pen., a dispus confiscarea specială a acestei sume.
De asemenea, a dispus revocarea sechestrului asigurator instituit prin ordonanţa D.N.A. din data de 03.06.2016 asupra sumelor totale de 13.500 RON, 9.256 USD, 720 euro şi 20 Kuna, ridicate de la inculpatul B. cu ocazia percheziţiei domiciliare efectuate în biroul său şi restituirea acestora inculpatului.
În ceea ce priveşte contestaţia inculpatului B., Înalta Curte a reţinut, în esenţă, că măsurile asigurătorii au fost ridicate de instanţa de fond, prin senţinţă, ca urmare a pronunţării unei soluţii de achitare.
Ca urmare, instanţa de control judiciar a apreciat că, la acest moment procesual, soluţia de achitare dispusă prin hotărârea instanţei de fond, precum şi lipsa unor elemente de noutate care să impună reevaluarea, justifică ridicarea măsurii asiguratorii instituite prin ordonanţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie din data de 03.06.2016, asupra sumelor de 13.500 RON, 9.256 USD, 720 Euro şi 20 Kuna, indisponibilizate în urma percheziţiei domiciliare.
Referitor la contestaţia formulată de inculpata A., Înalta Curte a reţinut că măsurile asigurătorii au fost menţinute prin sentinţă, ca urmare a pronunţării unei soluţii de condamnare şi confiscare specială.
Astfel, s-a arătat că, faţă de inculpata A., prin sentinţă, s-a dispus condamnarea pentru săvârşirea infracţiunii de cumpărare de influenţă, menţinerea sechestrului asigurator instituit prin ordonanţa D.N.A. din data de 14.05.2016, asupra sumei de 3.000 de RON, ridicată de la inculpată cu ocazia flagrantului şi confiscarea specială a acesteia.
În susţinerea contestaţiei, inculpata a învederat că această sumă nu îi aparţine şi că nu are deschis cont bancar la C..
Prealabil, Înalta Curte a reţinut că depunerea, alături de concluziile scrise, a unor înscrisuri ce au fost respinse de instanţa de judecată ca lipsite de utilitate pentru cauză, nu produce niciun efect concret asupra situaţiei juridice a contestatoarei şi nu modifică utilitatea probelor.
Totodată, Înalta Curte a constatat că, prin ordonanţa din 14.05.2016, Direcţia Naţională Anticorupţie a dispus măsura asiguratorie asupra sumei de 3.000 de RON ridicată de la inculpată cu ocazia constatării infracţiunii flagrante, sumă ce a fost consemnată, într-un cont deschis la S.C. C. S.A. – Agenţia Ştirbei Vodă, pe numele acesteia şi la dispoziţia organului judiciar.
S-a arătat că, prin criticile formulate împotriva acestei măsuri, inculpata încearcă să supună cenzurii instanţei însuşi fondul acţiunii penale pornite împotriva sa.
Mai mult, susţinerile inculpatei, conform cărora suma de 3000 de RON nu îi aparţine, ar conduce la lipsa de interes a solicitării de ridicare a măsurii asigurătorii şi, implicit, a căii de atac, această strategie a apărării fiind lipsită de eficienţă în condiţiile urmăririi scopului intrării în posesia sumei indisponibilizate.
Analizând măsura asiguratorie dispusă de procuror şi menţinută prin sentinţă, Înalta Curte a constatat că natura infracţiunii pentru care inculpata a fost trimisă în judecată şi condamnată de către prima instanţă, precum şi motivul pentru care a fost menţinută măsura asiguratorie, respectiv în vederea confiscării speciale, justifică menţinerea acesteia şi conduc la dovedirea condiţiilor necesităţii şi proporţionalităţii.
În egală măsură, Înalta Curte a reţinut că nu a fost depăşit un termen rezonabil de desfăşurare a procedurilor judiciare, având în vedere complexitatea deosebită a cauzei, determinată de numărul de persoane implicate, durata activităţii infracţionale şi conţinutul materialului probator administrat, care, de altfel, se impune a fi readministrat în apel. Evaluându-se toate aceste elemente ce constituie, în esenţă, criterii utile demersului, s-a apreciat că, până la acest moment procesual, nu a fost încălcat art. 1 la Protocol nr. 1 din CEDO.
S-a mai arătat că, de la data instituirii măsurilor asigurătorii asupra sumei de bani aparţinând inculpatei, au trecut peste 7 ani, însă, în acest interval, a fost pronunţată o soluţie de condamnare (nedefinitivă) care modifică şi consolidează temeiul măsurii asigurătorii şi susţine finalitatea sa în raport cu confiscarea aceleiaşi sume.
Ca urmare, s-a apreciat că subzistă temeiurile care au determinat luarea şi menţinerea măsurii asigurătorii, aceasta fiind, în continuare, necesară pentru atingerea scopului prevăzut de art. 249 din C. proc. pen.
De asemenea, Înalta Curte a avut în vedere, pe de o parte, natura acuzaţiilor pentru care a fost trimisă în judecată inculpata, respectiv infracţiunea de cumpărare de influenţă, iar pe de altă parte, faptul că, prin sentinţa penală pronunţată de prima instanţă, s-a dispus condamnarea acesteia pentru săvârşirea respectivei infracţiuni şi a fost dispusă confiscarea specială a sumei de bani ce a făcut obiectul măsurii asiguratorii, soluţie care, deşi nu este definitivă, nu poate fi ignorată în analiza efectuată prin prisma dispoziţiilor art. 2502 din C. proc. pen., în condiţiile în care a fost pronunţată în urma administrării unui probatoriu complex şi a stat la baza menţinerii de către prima instanţă a măsurii asigurătorii dispuse în cursul urmăririi penale.
Având în vedere aspectele expuse, Înalta Curte a constatat că, raportat la ceea ce s-a dispus prin hotărârea apelată, la complexitatea cauzei, ce a determinat administrarea unui amplu probatoriu în fond, dar şi la stadiul procedurii judiciare în calea ordinară de atac a apelului, administrarea probatoriului, fără a exista vreo culpă a organului judiciar (nefiind, astfel, depăşită o durată rezonabilă), se poate aprecia în mod întemeiat că, la momentul procesual actual, în privinţa măsurii asigurătorii menţinute prin sentinţa penală apelată, se păstrează un just echilibru între interesul general legitim al statului, constând în asigurarea confiscării speciale şi interesul personal al inculpatei de a-şi exercita neîngrădit dreptul de proprietate asupra bunurilor indisponibilizate (cauza Benet Czech, spol. sr.o. împotriva Republicii Cehe, hotărârea din 21 octombrie 2010; cauza Iordăchescu împotriva României, cererea nr. x/09, hotărârea din 23 mai 2017).
Împotriva acestei hotărâri a formulat contestaţie în anulare inculpata A., invocând motivele prevăzute de dispoziţiile art. 426 alin. (1) lit. a), d) şi h) din C. proc. pen., argumentele fiind expuse, pe larg, în cuprinsul memoriilor formulate în scris şi ataşate la dosarul cauzei.
Analizând actele dosarului şi examinând admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare în raport cu dispoziţiile art. 431 alin. (2) din C. proc. pen., Înalta Curte a constatat că cererea formulată de inculpata A. este inadmisibilă, pentru considerentele arătate în continuare.
Astfel, potrivit art. 426 alin. (1) din C. proc. pen., sunt supuse reformării, prin intermediul căii extraordinare de atac a contestaţiei în anulare, hotărârile judecătoreşti definitive, în următoarele cazuri: a) când judecata în apel a avut loc fără citarea legală a unei părţi sau când, deşi legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre această imposibilitate; b) când inculpatul a fost condamnat, deşi existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal; c) când hotărârea din apel a fost pronunţată de alt complet decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului; d) când instanţa de apel nu a fost compusă potrivit legii ori a existat un caz de incompatibilitate; e) când judecata în apel a avut loc fără participarea procurorului sau a inculpatului, când aceasta era obligatorie, potrivit legii; f) când judecata în apel a avut loc în lipsa avocatului, când asistenţa juridică a inculpatului era obligatorie, potrivit legii; g) când şedinţa de judecată în apel nu a fost publică, în afară de cazurile când legea prevede altfel; h) când instanţa de apel nu a procedat la audierea inculpatului prezent, dacă audierea era legal posibilă; i) când împotriva unei persoane s-au pronunţat două hotărâri definitive pentru aceeaşi faptă.
S-a observat, aşadar, că, în conformitate cu dispoziţiile art. 426 alin. (1) din C. proc. pen., prin noţiunea de "hotărâre penală definitivă" din cuprinsul acestui text de lege se înţelege o hotărâre prin care a fost dezlegat raportul juridic de drept substanţial, prin pronunţarea unei soluţii de achitare, condamnare sau încetare a procesului penal, interpretare ce rezultă din modalitatea în care au fost reglementate de legiuitor cazurile de contestaţie în anulare, folosindu-se termeni precum "judecata în apel", "inculpatul", "faptă", "dezbaterea pe fond a procesului".
Deopotrivă, potrivit art. 431 alin. (2) din C. proc. pen., în vederea stabilirii admisibilităţii în principiu, instanţa examinează dacă cererea de contestaţie în anulare este făcută în termenul prevăzut de lege, dacă motivul pe care se sprijină contestaţia este dintre cele prevăzute la art. 426 şi dacă, în sprijinul contestaţiei, se depun ori se invocă dovezi care sunt la dosar, iar când constată neîndeplinirea acestor condiţii, dispune respingerea căii extraordinare de atac, ca inadmisibilă.
Verificându-se actele dosarului, s-a constatat că hotărârea a cărei anulare se solicită, respectiv decizia penală nr. 230 din 20 martie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia penală în dosarul nr. x/2016, a fost pronunţată în soluţionarea unei contestaţii formulată împotriva unei încheieri prin care s-a constatat, în temeiul art. 2502 raportat la art. 249 din C. proc. pen., legalitatea şi temeinicia măsurilor asigurătorii menţionate în dispozitivul sentinţei penale nr. 176/23.02.2022, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – secţia I penală, în dosarul nr. x/2016, fiind, totodată, menţinute măsurile asigurătorii dispuse în cauză.
Aşadar, hotărârea atacată (prin care s-a respins contestaţia formulată împotriva unei încheieri pronunţată în procedura prevăzută de dispoziţiile art. 2502 din C. proc. pen.), deşi este definitivă, nu a fost pronunţată în calea de atac a apelului şi nici nu a rezolvat aspecte legate de fondul cauzei, neîncadrându-se în dispoziţiile art. 426 alin. (1) din C. proc. pen.
Ca atare, s-a reţinut că, atâta timp cât prin lege nu este reglementată posibilitatea extinderii exercitării căii extraordinare de atac a contestaţiei în anulare şi împotriva hotărârilor judecătoreşti prin care nu a fost dezlegat un raport juridic de drept substanţial, o atare cale de atac nu este admisibilă, întrucât, în situaţia contrară, s-ar încălca principiul instituit prin art. 129 din Constituţia României, potrivit căruia "împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile (…) pot exercita căile de atac, în condiţiile legii".
Astfel fiind, Înalta Curte a constatat că, în cauză, nu sunt îndeplinite, în mod cumulativ, cerinţele impuse de art. 426 şi art. 431 alin. (2) din C. proc. pen., motiv pentru care a respins, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de contestatoarea inculpată A. împotriva deciziei nr. 230 din 20 martie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia penală în dosarul nr. x/2016.
Împotriva deciziei nr. 475 din data de 22 iunie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia penală în dosarul nr. x/2023, a declarat apel contestatoarea A., care a fost înregistrat pe rolul Completului de 5 Judecători al instanţei supreme sub nr. x/2023.
La termenul din data de 30 octombrie 2023, Înalta Curte – Completul de 5 Judecători, din oficiu, a pus în discuţia părţilor excepţia inadmisibilităţii apelului, calea de atac fiind exercitată împotriva unei hotărâri definitive.
Concluziile formulate de reprezentantul Ministerului Public, de apărătorul desemnat din oficiu apelantei contestatoare şi susţinerile acesteia din urmă au fost consemnate în partea introductivă a prezentei hotărâri, astfel încât nu vor mai fi reluate.
Examinând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte – Completul de 5 Judecători constată că apelul declarat în cauză este inadmisibil, pentru considerentele care urmează.
Dând eficienţă principiului stabilit prin art. 129 din Constituţie privind exercitarea căilor de atac în condiţiile legii procesual penale, precum şi celui privind liberul acces la justiţie, statuat prin art. 21 din legea fundamentală, respectiv exigenţelor art. 13 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, C. proc. pen. a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, acelaşi pentru toate persoanele aflate în situaţii juridice identice.
C. proc. pen. reglementează hotărârile susceptibile de a fi supuse examinării, căile de atac care pot fi exercitate împotriva acestora, termenele de declarare şi motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârilor.
Cât priveşte contestaţia în anulare, aceasta reprezintă o cale extraordinară de atac ce se adresează instanţei care a pronunţat hotărârea a cărei anulare se solicită, fiind firesc ca, împotriva hotărârii pronunţate în contestaţie în anulare, contestatorul să beneficieze de calea de atac pe care ar fi avut-o hotărârea contestată.
În acest sens este şi Decizia nr. 5 din 4 martie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin care s-a stabilit că hotărârea pronunţată în procedura examinării admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare, împotriva unei sentinţe pentru care nu este prevăzută o cale de atac, nu poate fi supusă apelului.
În speţă, contestatoarea A. a declarat apel împotriva deciziei penale nr. 475 din data de 22 iunie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia penală în dosarul nr. x/2023, prin care a fost respinsă, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de aceasta cu privire la decizia nr. 230 din 20 martie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia penală în dosarul nr. x/2016, prin această din urmă hotărâre fiind soluţionate, în mod definitiv, contestaţiile formulate de inculpaţii B. şi A. împotriva încheierii penale din data de 14 februarie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a II-a penală, prin care s-a constatat (în calea de atac a apelului), în temeiul dispoziţiilor art. 2502 raportat la art. 249 din C. proc. pen., legalitatea şi temeinicia măsurilor asigurătorii menţionate în dispozitivul sentinţei penale nr. 176 din 23 februarie 2022, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – secţia I penală în dosarul nr. x/2016, fiind, totodată, menţinute măsurile asigurătorii dispuse în cauză.
Decizia penală nr. 230 din 20 martie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia penală în dosarul nr. x/2016 – prin care a fost soluţionată contestaţia formulată împotriva unei încheieri pronunţate în procedura prevăzută de dispoziţiile art. 2502 din C. proc. pen. – şi împotriva căreia a fost formulată contestaţia în anulare soluţionată prin decizia atacată în prezenta cauză, are caracter definitiv, fiind o hotărâre prin care nu s-au rezolvat aspecte legate de fondul cauzei şi care nu se circumscrie dispoziţiilor art. 426 alin. (1) din C. proc. pen.
De asemenea, în cauză nu se poate reţine incidenţa dispoziţiilor art. 432 alin. (4) din C. proc. pen. – astfel cum a susţinut apelanta contestatoare – textul de lege făcând referire la procedura de judecare a contestaţiei în anulare, după etapa examinării admisibilităţii în principiu. Prevederile legale enunţate reglementează căile de atac care pot fi exercitate împotriva hotărârii pronunţate asupra contestaţiei în anulare, stabilind că sentinţa dată în contestaţia în anulare este supusă apelului, iar decizia dată în apel este definitivă.
Or, în speţă, prin decizia apelată, a fost respinsă, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de contestatoarea A., hotărâre care este definitivă, în condiţiile în care hotărârea a cărei anulare s-a solicitat este o decizie pronunţată în calea de atac a contestaţiei, care nu este supusă niciunei căi de atac, context în care nici împotriva soluţiei pronunţate în contestaţie în anulare contestatoarea nu poate beneficia de vreo cale de atac.
Astfel, dacă s-ar recunoaşte promovarea unei căi de atac în alte situaţii decât cele prevăzute de lege, s-ar ajunge la încălcarea principiului legalităţii căilor de atac, consfinţit prin art. 129 din Constituţie, ceea ce este inadmisibil.
În acest context, orice altă critică invocată de apelanta contestatoare nu poate fi supusă analizei instanţei, faţă de constatarea caracterului inadmisibil al căii de atac declarate în cauză.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 421 alin. (1) pct. 1 lit. a) teza finală din C. proc. pen., Înalta Curte – Completul de 5 Judecători va respinge, ca inadmisibil, apelul declarat de contestatoarea A. împotriva deciziei nr. 475 din data de 22 iunie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia penală în dosarul nr. x/2023.
În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., apelanta contestatoare va fi obligată la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.
În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru apelanta contestatoare, în cuantum de 680 RON, va rămâne în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibil, apelul declarat de contestatoarea A. împotriva deciziei nr. 475 din data de 22 iunie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia penală în dosarul nr. x/2023.
În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., obligă apelanta contestatoare la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru apelanta contestatoare, în cuantum de 680 RON, rămâne în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 30 octombrie 2023.