Asupra cauzei de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
I. Prin încheierea F/CP din data de 21.06.2023, pronunţată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. x/2023, printre altele, în temeiul art. 29 alin. (5) rap. la art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea petentului A. de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 319 raportat la art. 339 C. proc. pen.
Pentru a pronunţa o astfel de soluţie, judecătorul de cameră preliminară de la curtea de apel a reţinut, în esenţă, că nu sunt îndeplinite toate condiţiile cumulativ prevăzute la art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992 pentru sesizarea Curţii Constituţionale, întrucât, deşi excepţia a fost ridicată de o parte la procedura desfăşurată în faţa Curţii şi vizează dispoziţii dintr-o lege în vigoare care nu au fost anterior declarate neconstituţionale, aceste dispoziţii nu au legătură cu soluţionarea cauzei (întrucât o soluţie de admitere a excepţiei nu ar influenţa soluţia cu privire la plângerea dedusă judecăţii, formulată în procedura prev. de art. 340 şi urm. C. proc. pen.).
S-a mai reţinut că excepţia ridicată nu vizează dispoziţiile art. 340 C. proc. pen. care reglementează procedura contestării în faţa judecătorului a soluţiilor dispuse de procuror, ci pe cele ale art. 339 C. proc. pen. care se referă în mod exclusiv la controlul legalităţii şi temeiniciei soluţiilor dispuse de procuror exercitat anterior de procurorul ierarhic superior.
Or, în atare condiţii, s-a apreciat că eventuala constatare a neconstituţionalităţii acestor dispoziţii nu ar putea influenţa în nicio măsură soluţia care ar putea fi pronunţată cu privire o plângere formulată în procedura instituită de art. 340 şi urm. C. proc. pen. din moment ce aceste din urmă dispoziţii, nefiind vizate de excepţia ridicată şi nefăcând obiectul controlului de neconstituţionalitate, şi-ar menţine pe deplin aplicabilitatea (inclusiv cu privire la modul de reglementare a admisibilităţii unei astfel de plângeri).
II. Împotriva dispoziţiei cuprinse în încheierea F/CP din data de 21 iunie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. x/2023, de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 319 C. proc. pen. raportat la dispoziţiile art. 339 C. proc. pen., a declarat recurs în termen legal petentul A..
Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi şi Casaţie la data de 04.07.2023, fiind repartizată aleatoriu, cu termen de judecată la data de 27.09.2023.
Prin motivele de recurs depuse în scris la dosarul cauzei, în esenţă, petentul A. a solicitat admiterea recursului, desfiinţarea încheierii atacate şi rejudecarea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, cu consecinţa admiterii acesteia.
În dezvoltarea motivelor de recurs, petentul a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 47/1992 pentru sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 319 raportat la art. 339 C. proc. pen.
A apreciat că prima instanţă a respins, în mod greşit, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale prin încălcarea dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, cerere formulată în cauza ce avut ca obiect plângerea declarată în temeiul art. 336 şi urm. C. proc. pen.
Astfel, în cauză, petentul a invocat nelegalitatea ordonanţei prin care i s-a respins cererea de continuare a urmăririi penale, nebeneficiind de drepturile prevăzute de art. 319 şi art. 18 C. proc. pen.. Deşi este garantat dreptul suspectului sau inculpatului de a cere continuarea procesului penal, când acest drept este nesocotit de organul judiciar, legiuitorul nu a prevăzut un remediu efectiv în vederea apărării propriului drept nesocotit.
În aceste condiţii, criticile de neconstituţionalitate sunt direct şi indisolubil legate de obiectul cauzei, atât scopul plângerii cât şi al excepţiei de neconstituţionalitate fiind acela de a obţine un remediu pentru nerespectarea legii procesual penale prin respingerea cererii petentului de continuare a urmăririi penale.
În susţinerea celor solicitate, petentul a apreciat că instanţa de control constituţional se poate pronunţa cu privire la conformitatea de constituţionalitate a dispoziţiilor de natură procesuală angrenate într-o cauză dată.
În acelaşi timp, pot fi supuse analizei acesteia dispoziţii de drept procesual care împiedică sau îngrădesc liberul acces la justiţie prin reglementarea unui remediu efectiv, respectiv formularea unei căi efective de atac în faţa unei instanţe competente.
Prin soluţionarea unei asemenea excepţii, Curtea Constituţională nu legiferează pozitiv, ci trebuie să justifice raţional stabilirea necesităţii existenţei unei căi efective de atac în vederea protejării dreptului vizând liberul acces la justiţie.
Instanţa de control constituţional urmează a observa cum legiuitorul a instituit şi garantat în favoarea suspectului sau inculpatului un drept exclusiv în cursul urmăririi penale de a beneficia de continuarea acesteia, fără însa a prevedea şi un mijloc eficient de protecţie a acestui din urmă drept printr-o cale efectivă de atac în acele situaţii în care organele de urmărire penală refuză continuarea urmăririi penale.
Practic, suspectul/inculpatul este pus în imposibilitate de a-şi exercita dreptul la continuarea urmăririi penale. Aceleaşi dispoziţii nu permit adresarea unei plângeri către judecătorul de cameră preliminară în scopul antamării nelegalităţii soluţiilor de respingere a cererii de continuare a urmăririi penale.
Se observă, aşadar, că legiuitorul a lăsat la aprecierea suspectului/inculpatului dreptul de a decide asupra continuării urmăririi penale, iar art. 339 C. proc. pen. nu permite suspectului sau inculpatului atacarea măsurilor procurorului decât la procurorul ierarhic superior, fără acces la o instanţă care să restabilească echilibrul procesual denegat prin respingerea fără drept a cererii de continuare a procesului penal, comparativ cu dispoziţiile art. 340 C. proc. pen.
În concluzie, suspectul/inculpatul a cărui cerere de continuare a urmăririi penale a fost nelegal respinsă, cu consecinţa încetării procesului penal, nu beneficiază de nicio cale efectivă de atac în faţa unei instanţe de judecată în vederea desfiinţării soluţiei nelegale de respingere şi a continuării procesului penal cu scopul obţinerii unei soluţii mai favorabile, spre deosebire de suspectul/inculpatul faţă de care a fost dispusă clasarea şi care se adresează judecătorului de cameră preliminară cu plângere împotriva acestei soluţii, în temeiul dispoziţiilor art. 340 C. proc. pen., având astfel acces la obţinerea unei soluţii de clasare fundamentată pe un temei mai favorabil.
În acest sens, a solicitat să se aibă în vedere faptul că, raportat şi la cauza de încetare a procesului penal ca urmare a intervenirii prescripţiei, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a stabilit că prezumţia de nevinovăţie a unei persoane cercetate este încălcată dacă, fără ca acesta să fi avut ocazia să exercite drepturile apărării, a fost pronunţată o hotărâre judecătorească în privinţa sa care reflectă sentimentul că acesta este, în fapt, vinovat (McHugo v. Elveţia, Decizia nr. 55.705/00,12 mai 2005).
Prin urmare, excluderea instituirii unui mijloc procesual penal prin care suspectul/inculpatul să îşi poată valorifica dreptul la continuarea procesului penal printr-o cerere adresată instanţei de judecată, ca unic organ imparţial şi independent în măsură a dispune cu privire la drepturile şi libertăţile garantate prin legi şi prin Constituţia României, în afară de faptul că reprezintă o încălcare flagrantă a liberului acces la justiţie, instituie, implicit, şi o încălcare a dreptului la apărare.
În esenţă, raportat la criticile aduse, a arătat că sunt încălcate drepturile constituţionale vizând egalitatea în drepturi, liberul acces la justiţie şi dreptul la apărare reglementate în art. 16, 21 şi 24 din Constituţia României.
III. Analizând recursul declarat de petentul A., Înalta Curte constată următoarele:
Excepţia de neconstituţionalitate constituie un remediu procedural prin care cetăţenii îşi pot apăra drepturile şi libertăţile fundamentale prin intermediul instanţei de control constituţional, invocând neconformitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă cu Constituţia României.
Din interpretarea dispoziţiilor Legii nr. 47/1992, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, rezultă faptul că, în ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate, controlul de constituţionalitate este unul a posteriori (ulterior) şi implică examinarea prealabilă a unor condiţii de admisibilitate, prevăzute de art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992, condiţii care trebuie îndeplinite cumulativ.
Cu privire la îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate, instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, poate pronunţa fie sesizarea Curţii Constituţionale (când sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prev. de art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992) sau respingerea cererii de sesizare, excepţia fiind inadmisibilă (când aceasta nu îndeplineşte condiţiile prev. de art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992). În situaţia în care sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate, potrivit art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992, sesizarea Curţii Constituţionale este obligatorie.
Potrivit art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, împotriva soluţiei de respingere poate fi formulat recurs în termen de 48 de ore de la pronunţare.
Obiectul acestei căi de atac îl reprezintă verificarea aprecierii instanţei ierarhic inferioare cu privire la soluţia de respingere pe care aceasta a adoptat-o cu privire la cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, motivată de neîndeplinirea condiţiilor de admisibilitate.
Revenind la cererea de sesizare formulată, Înalta Curte reţine că, pentru a putea învesti în mod legal instanţa de control constituţional, instanţa de judecată în faţa căreia s-a invocat excepţia de neconstituţionalitate verifică următoarele:
1. calitatea de parte în proces a autorului excepţiei;
2. dacă actul normativ criticat este un act de reglementare primară care trebuie să fie în vigoare la momentul sesizării;
3. condiţia ca actul normativ să fie unul relevant în cauza pendinte, respectiv să aibă legătură cu soluţionarea cauzei;
4. condiţia ca legea sau ordonanţa ori dispoziţia criticată să nu fi fost constatată ca fiind neconstituţională printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.
Astfel, condiţiile de admisibilitate sunt strict prevăzute de lege, au caracter imperativ şi sunt de ordine publică.
Procedând la o nouă reexaminare a celor patru condiţii anterior menţionate, Înalta Curte constată că, dacă evaluarea primelor două şi a ultimei condiţii implică un examen preponderent formal, cea de-a treia cerinţă cumulativă reclamă, în anumite cazuri, o evaluare mai amănunţită, ce nu se circumscrie în totalitate limitelor unei abordări pur formale a chestiunii admisibilităţii cererii de sesizare.
Aplicând mutatis mutandis (schimbând ceea ce este de schimbat) decizia Curţii Constituţionale nr. 591/21.10.2014, "legătura cu soluţionarea cauzei" poate fi stabilită numai în urma unei analize concrete a particularităţilor speţei, prin evaluarea atât a "aplicabilităţii textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi a necesităţii invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate", aceasta fiind expresia cerinţei pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului. Sigur, o atare examinare nu se opune dispoziţiilor art. 2 sau art. 29 din Legea nr. 47/1992, care statuează că instanţa de control constituţional este unica autoritate de jurisdicţie constituţională în România şi autoritatea competentă să supună controlului de constituţionalitate actele normative prevăzute de art. 2 alin. (1) din legea sus-menţionată.
Astfel cum a statuat prin jurisprudenţa sa constantă, Curtea Constituţională se pronunţă asupra litigiului de natură constituţională numai în limitele stabilite prin actul de sesizare, iar instanţa de judecată în faţa căreia a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate are, în conformitate cu legea, nu doar competenţa, ci şi obligaţia corelativă de a cenzura eventualele susţineri ale autorului excepţiei şi, în mod subsecvent, de a fixa limitele sesizării autorităţii de jurisdicţie constituţională în strictă conformitate cu specificul cauzei şi cu dispoziţiile legale incidente.
Examinând în aceste coordonate de admisibilitate cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate invocată, în raport şi de criticile formulate de recurent, Înalta Curte constată:
Referitor la prima condiţie, respectiv calitatea de parte a autorului excepţiei se constată că aceasta este îndeplinită. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de una dintre părţile din proces (petentul A.) în faţa judecătorului de cameră preliminară din cadrul Curţii de Apel Bucureşti, instanţă învestită cu soluţionarea plângerii formulate de petent împotriva ordonanţei Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism nr. 636/II-1/2023 din 02.03.2023.
În ceea ce priveşte cea de-a doua condiţie, respectiv ca actul normativ criticat să fie un act de reglementare primară care trebuie să fie în vigoare la momentul sesizării, Înalta Curte constată că şi această condiţie este îndeplinită. Excepţia de neconstituţionalitate vizează dispoziţiile art. 319 raportat la art. 339 C. proc. pen., Legea nr. 135/2010 privind C. proc. pen. fiind în vigoare de la 01.02.2014.
Referitor la cea de-a patra condiţie, respectiv ca textul de lege criticat să nu fi fost anterior declarat neconstituţional, se constată neîndoielnic îndeplinită şi această exigenţă.
Aşadar, Înalta Curte constată îndeplinite condiţiile de admisibilitate a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale formulate de petentul A., respectiv cerinţele privind calitatea autorului excepţiei de a fi parte într-un proces în curs de soluţionare, actul normativ criticat să fie un act de reglementare primară care trebuie să fie în vigoare la momentul sesizării şi inexistenţa unei decizii prin care Curtea Constituţională să fi sancţionat anterior acel text de lege.
În ceea ce priveşte condiţia referitoare la legătura normei contestate cu soluţionarea cauzei, Înalta Curte constată că aceasta nu este îndeplinită, reţinând că decizia Curţii Constituţionale trebuie să fie de natură a produce un efect concret asupra desfăşurării procesului, cerinţa relevanţei fiind expresia utilităţii pe care soluţionarea excepţiei invocate o are în cadrul rezolvării litigiului între părţi.
Raportat la aceste considerente, Înalta Curte subliniază că scopul invocării unei excepţii de neconstituţionalitate nu poate fi acela de a supune, formal, jurisdicţiei constituţionale orice dispoziţie legală, ci de a împiedica pronunţarea unei soluţii întemeiate pe o dispoziţie neconstituţională. Fiind un remediu procesual, excepţia de neconstituţionalitate vizează în principal verificarea constituţionalităţii unei dispoziţii prevăzute de actele normative primare care are legătură cu soluţionarea cauzei.
Prin demersul întreprins, în esenţă, recurentul invocă modalitatea în care legiuitorul a reglementat art. 319 C. proc. pen. care reglementează continuarea urmăririi penale la cererea suspectului sau a inculpatului raportat la art. 339 C. proc. pen. privind plângerea împotriva actelor procurorului.
În opinia acestuia, respectivele dispoziţii nu oferă posibilitatea unui remediu efectiv pentru nerespectarea legii procesual penale prin respingerea (aspect pe care îl apreciază ca fiind nepermis de C. proc. pen.) unei cereri de continuare a urmăririi penale. Practic, a apreciat că i se îngrădeşte dreptul privind liberul acces la justiţie prin formularea unei căi efective de atac în faţa unei instanţe de judecată competente.
Altfel spus, prin acest demers procesual, petentul A. urmăreşte reformarea C. proc. pen. prin introducerea unor noi prevederi care să-i ofere posibilitatea de a formula o plângere la judecătorul de cameră preliminară în scopul antamării unor presupuse nelegalităţi a soluţiilor de respingere de către procuror a cererii de continuare a urmăririi penale.
Practic, recurentul încearcă o modificare a condiţiilor de exercitare a căilor de atac împotriva actelor procurorului, apreciind că se impune instituirea unei noi căi de atac împotriva ordonanţei procurorului prin care a fost respinsă o cerere de continuare a urmăririi penale.
Or, o asemenea solicitare excedează, însă, în mod vădit, competenţei Curţii Constituţionale, care, conform prevederilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea interveni în abrogarea, modificarea sau completarea dispoziţiilor cu privire la care instanţa de control constituţional a fost sesizată, această atribuţie fiind în sarcina Parlamentului care reprezintă unica autoritate legiuitoare a ţării, astfel cum prevede art. 61 alin. (1) din Constituţia României.
Pe lângă argumentele anterior evocate care susţin soluţia de respingere a excepţiei ca urmare a neîndeplinirii condiţiei prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 (legătura dispoziţiilor criticate cu soluţionarea cauzei pendinte), Înalta Curte, în acord cu prima instanţă, apreciază că o soluţie de admitere a excepţiei nu ar influenţa soluţia cu privire la cauza dedusă judecăţii (plângere împotriva soluţiilor de neurmărire sau de netrimitere în judecată - art. 340 C. proc. pen.).
Aşadar, excepţia de neconstituţionalitate nu vizează cadrul procesual reglementat în art. 340 C. proc. pen., ci antamează procedura prevăzută în art. 339 C. proc. pen. care se referă la plângerea împotriva actelor procurorului. Din această perspectivă, problema incidentă de constituţionalitate nu are un caracter "serios", nefiind realmente utilă soluţionării litigiului în cadrul căruia a fost ridicată.
Prin urmare, o eventuală admitere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale şi, subsecvent, declararea ca neconstituţionale a dispoziţiilor art. 319 şi art. 339 C. proc. pen. nu ar avea nicio înrâurire asupra soluţiei pronunţate de judecătorul de cameră preliminară în procedura prevăzută de art. 340 C. proc. pen., motiv pentru care cererea de sesizare a Curţii Constituţionale apare ca fiind inadmisibilă.
Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate prev. de art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, faţă de lipsa unei legături efective între necesitatea exercitării unui control de constituţionalitate şi soluţionarea cauzei, în temeiul art. 29 alin. (5) din aceeaşi lege, va respinge, ca nefondat, recursul formulat de petentul A. împotriva dispoziţiei cuprinse în încheierea F/CP din data de 21 iunie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. x/2023, de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 319 C. proc. pen. raportat la dispoziţiile art. 339 C. proc. pen.
În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul-petent la plata sumei de 200 RON, cu titlu cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de petentul A. împotriva dispoziţiei cuprinse în încheierea F/CP din data de 21 iunie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. x/2023, de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 319 C. proc. pen. raportat la dispoziţiile art. 339 C. proc. pen.
Obligă recurentul-inculpat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 septembrie 2023.
GGC - NN