asupra cererii de sesizare a Curţii Constituţionale constată următoarele:
I. Cadrul procesual
1. Hotărârea instanţei disciplinare
Prin Hotărârea nr. 27 din 15 decembrie 2022, secţia pentru judecători în materie disciplinară din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii a admis acţiunea disciplinară formulată de Inspecţia Judiciară împotriva pârâtelor A. şi B. - judecători în cadrul Curţii de Apel Bucureşti pentru abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. t) teza I din Legea nr. 303/2004, republicată.
Totodată, în baza art. 100 lit. e) din Legea nr. 303/2004, secţia pentru judecători în materie disciplinară din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii a aplicat pârâtelor A. şi B. - judecători în cadrul Curţii de Apel Bucureşti, sancţiunea disciplinară constând în "excluderea din magistratură" pentru săvârşirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza I din acelaşi act normativ.
2. Cererea de sesizare a Curţii Constituţionale
În dosarul nr. x/2023, recurentele A. şi B. au formulat cerere de sesizare a Curţii Constituţionale a României care este soluţionată, în temeiul art. 29 alin. (4)-(5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, prin încheiere separată pronunţată în prezentul dosar asociat, nr. x/2023
Prin cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, recurentele arată că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate, în conformitate cu prevederile art. 29 din Legea nr. 47/1992, precizând că excepţia de neconstituţionalitate se referă la texte din lege, au directă legătură cu soluţia ce s-ar pronunţa în cauză deoarece se referă la hotărârea pronunţată în primă instanţă de completul disciplinar şi nu a mai fost admisă o astfel de excepţie de neconstituţionalitate.
Recurentele arată că modul în care este reglementată abaterea disciplinară constând în exercitarea funcţiei cu rea-credinţă nu îndeplineşte cerinţele de claritate şi previzibilitate ale unei legi.
Mai arată că definiţia relei-credinţe este vagă în ceea ce priveşte latura obiectivă, atât din punctul de vedere al elementului material, cât şi al urmării imediate.
Astfel, referitor la elementul material al laturii obiective, dispoziţia legală face referire doar la încălcarea unei norme materiale sau procedurale, fără nicio altă precizare. De aceea, apreciază că în practica disciplinară există interpretări subiective şi abuzive, care permit cenzurarea unei soluţii, chiar intrată în puterea de lucru judecat. Or, potrivit art. 97 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, republicată, prin cercetarea disciplinară nu se pot pune în discuţie soluţiile pronunţate prin hotărârile judecătoreşti, care sunt supuse căilor legale de atac, iar art. 124 alin. (3) din Constituţia României consacră principiul independenţei judecătorului, al cărui garant este Consiliul Superior al Magistraturii.
În speţă, arată recurentele, opinia majoritară a instanţei disciplinare, Inspecţia Judiciară şi opinia majoritară a instanţei disciplinare, profitând de precaritatea acestei reglementări şi, cu toate că legea interzice cenzurarea soluţiei pe cale disciplinară, au pătruns pe fondul unei hotărâri judecătoreşti definitive, apreciind că prin soluţia pronunţată au dispus, cu rea-credinţă, luarea măsurii arestării preventive a unui inculpat în lipsa probelor.
Consideră că legea specială trebuie să conţină o prevedere materială clară şi previzibilă nu numai cu privire la grava neglijenţă, aşa cum se întâmplă prin actuala reglementare de la art. 272 alin. (2) şi alin. (3) din Legea nr. 303/2022.
Referitor la urmarea imediată, se arată că acţiunea de încălcare a legii trebuie să producă vătămarea unei persoane. Consideră recurentele că acest element este generic şi lasă loc subiectivismului şi arbitrariului. Se prevede doar vătămarea, fără nici o altă precizare, cel puţin din punctul de vedere al legitimităţii interesului vătămat. Ca atare, în sfera acestei abateri disciplinare intră inclusiv interesele nelegitime ale unei persoane.
Astfel, în opinia recurentelor, caracterul precar şi lapidar al reglementării abaterii disciplinare a exercitării funcţiei cu rea-credinţă conduce către subiectivismul sesizării, exercitării acţiunii disciplinare şi sancţionării în mod arbitrar, cu consecinţe grave asupra carierei unui judecător şi asupra dreptului său la muncă pe perioada suspendării din funcţie. Statutul magistratului are natură constituţională, astfel că întreaga sa carieră trebuie ferită şi protejată de abuzuri, în primul rând prin oferirea unor reglementări legale clare, neechivoce, obiective şi previzibile.
Din punct de vedere al tehnicii legislative, potrivit art. 8 alin. (4) din Legea nr. 24/2000, textul legislativ trebuie să fie formulat, printre altele, în mod clar şi inteligibil, fără pasaje echivoce. De asemenea, potrivit art. 36 alin. (1) din aceeaşi lege privind tehnica legislativă, actele normative trebuie redactate într-un limbaj şi stil juridic specific normativ, concis, sobru, clar şi precis, care să excludă orice echivoc.
În concluzie, apreciază că modul precar, insuficient, echivoc şi lipsit de previzibilitate în care este reglementată abaterea disciplinară constând în exercitarea funcţiei cu rea-credinţă încalcă principiul supremaţiei legii, prin interpretări subiective şi arbitrarii, dreptul la un proces echitabil şi independenţa judecătorului, toate consacrate de dispoziţiile legii fundamentale.
3. Punctul de vedere al intimatei Inspecţia Judiciară
Intimata a depus punct de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate în cauză prin care solicită respingerea acesteia ca inadmisibilă deoarece nu îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de lege pentru iniţierea unei asemenea proceduri, iar pe fondul cauzei, solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiate.
Intimata susţine că, în cauză, nu este îndeplinită condiţia legăturii cu soluţionarea cauzei arătând că, deşi aparent se poate evidenţia o legătură în raport de sancţiunea aplicată în cauză, o asemenea legătură are caracter pur formal, iar aspectele invocate în justificarea excepţiei de neconstituţionalitate supun examinării instanţei de contencios constituţional situaţii concrete de fapt şi de drept din litigiul pendinte, care sunt de competenţa instanţei judecătoreşti.
Aşadar, consideră că în verificarea legăturii dintre excepţia de neconstituţionalitate şi soluţionarea cauzei, analiza nu trebuie limitată la identificarea doar a unor tangenţe a prevederilor legale contestate cu litigiul aflat pe rol, ci ea trebuie aprofundată, cu luarea în calcul a elementelor concrete ale cauzei.
Intimata mai învederează că autoarele cererii de sesizare tind să obţină completarea textului de lege criticat şi fundamentează argumente pentru o asemenea intervenţie legislativă. Or, o asemenea situaţie este, în opinia intimatei, incompatibilă cu raţiunea instituţiei excepţiei de neconstituţionalitate, având în vedere că, potrivit art. 29 şi art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, una dintre cerinţele pe care trebuie să le îndeplinească cererea de sesizare a Curţii Constituţionale constă în expunerea motivelor de neconstituţionalitate care fundamentează excepţia, prin raportare la normele constituţionale.
4. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători
În raport cu circumstanţele cauzei, analizând admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, prin prisma dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte o va admite pentru considerentele arătate în continuare:
În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, pentru sesizarea Curţii Constituţionale este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: (i) excepţia să fie ridicată în faţa unei instanţe judecătoreşti sau de arbitraj constituţional; (ii) excepţia să fie ridicată cu privire la neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare; (iii) dispoziţiile ce formează obiectul excepţiei să aibă legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia; (iv) excepţia să fie ridicată de una dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată ori de arbitraj comercial ori de procuror, în cauzele la care acesta participă; (v) excepţia să nu fie invocată cu privire la dispoziţii constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.
Înalta Curte reţine că excepţia vizează dispoziţii cuprinse în Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, norme care, la data pronunţării asupra cererii de sesizare a CCR, nu mai erau în vigoare, însă acestea pot forma obiect al controlului de constituţionalitate conform jurisprudenţei Curţii Constituţionale (a se vedea Decizia CCR nr. 617/2018, Decizia nr. 261/2011).
Astfel, cu privire la această condiţie, se impune a fi evocată Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, prin care Curtea Constituţională a statuat că sintagma "în vigoare" din cuprinsul dispoziţiilor art. 29 alin. (1) şi ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 este constituţională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituţionalitate şi legile sau ordonanţele ori dispoziţiile din legi sau din ordonanţe ale căror efecte juridice continuă să se producă şi după ieşirea lor din vigoare.
În cauză, Înalta Curte constată că pentru excepţiile invocate sunt îndeplinite următoarele cerinţe pentru a se dispune sesizarea Curţii Constituţionale:
(i) excepţiile sunt invocate în cadrul unui litigiu aflat pe rolul unei instanţe judecătoreşti, respectiv dosarul nr. x/2023 aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători;
(ii) excepţiile vizează dispoziţii cuprinse în Legea nr. 303/2004, în prezent abrogată, dar ale căror efecte juridice continuă să se producă şi după ieşirea lor din vigoare, fiind aplicabile cauzei;
(iii) excepţia este ridicată de recurentele din dosarul nr. x/2023;
(iv) dispoziţiile criticate nu au fost constatate neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.
Înalta Curte constată că cerinţa ca dispoziţiile ce formează obiectul excepţiei de neconstituţionalitate să aibă legătură cu soluţionarea dosarului nr. x/2023, în care Completul de 5 judecători este învestit cu recursul declarat de autorul cererii de sesizare a Curţii Constituţionale a României, este îndeplinită cu privire la prevederile ale art. 99 alin. (1) lit. t) teza I şi a art. 991 alin. (1) Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în raport cu dispoziţiile art. 1 alin. (5), art. 21 alin. (3) şi art. 124 alin. (3) din Constituţia României, astfel după cum se va arăta în continuare.
Cerinţa prevăzută de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, în sensul că dispoziţiile criticate pe calea excepţiei să aibă legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia, nu se analizează in abstracto şi nu poate fi echivalată cu orice fel de tangenţă a prevederilor în discuţie cu litigiul aflat pe rolul instanţei. Sub acest aspect, se impune să fie luat în calcul interesul procesual al rezolvării excepţiei de neconstituţionalitate, prin prisma elementelor cadrului procesual şi a stadiului concret în care se află litigiul.
Înalta Curte constată că este îndeplinită cerinţa referitoare la legătura dispoziţiilor contestate sub aspectul constituţionalităţii cu soluţionarea cauzei în actualul stadiu procesual, întrucât Completul de 5 judecători este învestit cu recursul declarat împotriva unei hotărâri pronunţate de secţia pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii, prin care recurentele judecător, au fost sancţionate disciplinar cu "excluderea din magistratură", pentru săvârşirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza I raportat la art. 991 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, republicată. Totodată, se reţine că prin memoriul de recurs, recurentele au invocat, printre altele, neîndeplinirea elementelor constitutive ale acestei abateri.
Pentru considerentele arătate, se constată că sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, urmând a se dispune admiterea cererii formulate de recurentă şi sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate ridicată.
2. Opinia instanţei asupra excepţiei de neconstituţionalitate
Înalta Curte apreciază că prevederile criticate sunt constituţionale.
Excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 99 alin. (1) lit. t) teza I şi art. 991 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, republicată, a fost invocată din perspectiva dreptului părţilor la un proces echitabil, reglementat de art. 21 alin. (3) prin raportare la art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie, prin care se asigură respectarea drepturilor constituţionale şi supremaţia legilor, precum şi din perspectiva şi art. 124 alin. (3) din Constituţie potrivit căruia judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii.
Conform dispoziţiilor art. 99 lit. t) alin. (1) teza I din Legea nr. 303/2004, republicată, "Constituie abateri disciplinare: t) exercitarea funcţiei cu rea-credinţă (….)", iar dispoziţiile art. 991 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, republicată, prevăd că "1) Există rea-credinţă atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu ştiinţă normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane".
Interpretarea literală şi teleologică a dispoziţiilor legale menţionate contrazic susţinerile recurentelor în ceea ce priveşte încălcarea prevederilor art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, ce consacră principiul supremaţiei Constituţiei şi al obligativităţii legilor [art. 1 alin. (5) "În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie"], întrucât acest text reglementează posibilitatea cetăţenilor de a exercita acţiuni doar în temeiul legii.
Înalta Curte apreciază că dispoziţiile legale criticate nu contravin nici dispoziţiilor constituţionale din art. 21 care prevăd accesul liber la justiţie.
Potrivit art. 21 din Constituţie, orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor sale legitime iar potrivit alin. (3) părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil.
Nu se poate reţine încălcarea dispoziţiilor art. 21 alin. (3) din Constituţie, întrucât accesul la justiţie presupune şi stabilirea unor condiţii de exercitare a acestui drept, care nu este un drept absolut.
În conformitate cu statuările Curţii Constituţionale, accesul la justiţie nu presupune şi accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia, iar instituirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, deci şi reglementarea cazurilor de reformare a unei hotărâri, precum şi a admisibilităţii anumitor probe într-o cale extraordinară de atac ori a caracterului definitiv al unei hotărâri, este de competenţa exclusivă a legiuitorului, care poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură.
În contextul examinat, trebuie menţionat faptul că, prin Hotărârea din 23 iunie 1981, pronunţată în Cauza Le Compte, Van Leuven et De Meyere contra Belgiei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că procedurile disciplinare intră sub incidenţa art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitor la dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil, de către o instanţă independentă şi imparţială. Astfel, garanţiile dreptului la un proces echitabil implică dreptul părţilor de a lua cunoştinţă de toate aspectele litigiului (Hotărârea din 20 februarie 1996, pronunţată în Cauza Lobo Machado contra Portugaliei) şi presupun respectarea principiului contradictorialităţii (Hotărârea din 18 februarie 2010, pronunţată în Cauza Baccichetti contra Franţei).
Tot astfel, Curtea Constituţională a stabilit că instituirea unor reguli speciale de procedură, în care se pot încadra şi cele în discuţie, nu este contrară dreptului la apărare, atâta timp cât ele asigură egalitatea juridică a părţilor.
Înalta Curte reţine că, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a stabilit că una dintre cerinţele principiului respectării legilor vizează calitatea actelor normative (Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 123 din 19 februarie 2014, paragraful 225). În acest sens, Curtea a constatat că, de principiu, orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de clar şi precis pentru a putea fi aplicat; astfel, formularea cu o precizie suficientă a actului normativ permite persoanelor interesate - care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist - să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanţele speţei, consecinţele care pot rezulta dintr-un act determinat. Curtea a observat, în acelaşi timp, că poate să fie dificil să se redacteze legi de o precizie totală şi o anumită supleţe poate chiar să se dovedească de dorit, supleţe care nu afectează însă previzibilitatea legii (a se vedea, în acest sens, spre exemplu, Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2012, sau Decizia nr. 447 din 29 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 674 din 1 noiembrie 2013).
În plus, garanţiile dreptului de acces la instanţă şi ale unui proces echitabil, prin luarea în considerare a tuturor aspectelor şi prin verificarea, atât a legalităţii procedurii, cât şi a temeiniciei hotărârilor instanţei disciplinare, în sensul art. 134 alin. (3) din Constituţie, sunt asigurate prin exercitarea recursului reglementat de art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 care, în interpretarea dată textului de lege prin Decizia nr. 381/2018 a Curţii Constituţionale, este, în materie disciplinară, o cale de acces la instanţa judecătorească a judecătorilor şi procurorilor efectivă şi devolutivă.
Înalta Curte constată că a fost invocată, de asemenea, încălcarea dispoziţiilor art. 124 alin. (3) care prevede că "Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii" şi care consacră dreptul şi totodată obligaţia judecătorului de a lua decizii exclusiv în baza legii prin raportare la situaţia de fapt stabilită în cauză, în afara oricăror influenţe din exterior.
Astfel, în ceea ce priveşte invocarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 124 privind înfăptuirea justiţiei, Înalta Curte apreciază, în acord cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale că acestea nu sunt încălcate, ci, dimpotrivă, dispoziţiile de lege criticate au fost edictate tocmai pentru a se respecta principiul independenţei justiţiei.
În opinia Înaltei Curţi, excepţia de neconstituţionalitate invocată de recurentele judecător, astfel cum a fost formulată şi motivată, este neîntemeiată.
Având în vedere cele arătate mai sus, constatându-se îndeplinite condiţiile prevăzute de Legea nr. 47/1992 pentru sesizarea instanţei de control constituţional, în temeiul dispoziţiilor art. 29 alin. (4) din legea menţionată, se va admite cererea de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de recurentele A. şi B. a dispoziţiilor art. 99 alin. (1) lit. t) teza I şi a art. 991 alin. (1) Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în raport cu dispoziţiile art. 1 alin. (5), art. 21 alin. (3) şi art. 124 alin. (3) din Constituţia României.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite cererea de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de recurentele A. şi B. în dosarul nr. x/2023.
Sesizează Curtea Constituţională cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 99 alin. (1) lit. t) teza I şi a art. 991 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
Fără cale de atac.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 30 octombrie 2023.