Certificate verzi. Analiza privind caracterul declarativ sau constitutiv de drepturi al Deciziei de acreditare ANRE
Cuprins pe materii: Contenciosul administrativ reglementat prin legi speciale. Regimul juridic al activității în sectorul energiei electrice
Index alfabetic:
- Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei (ANRE)
- Certificate verzi
- Decizie de acreditare
Legea nr. 220/2008, art. 3 alin. (3), art. 4 alin. (6)
Decizia Comisiei Europene C (2011) 4938 privind
ajutorul de stat SA. 33134 (2011/N) pentru România
Dreptul de a beneficia de sistemul de promovare prin certificate verzi nu este un drept născut odată cu punerea în funcţiune a centralei în termenul prevăzut de lege, care revine producătorului de energie electrică din surse regenerabile de energic în mod automat, pentru simplul fapt că a pus în funcţiune o centrală de producere a energiei electrice din surse regenerabile de energie, ci este un drept acordat prin decizia de acreditare emisă de ANRE, după verificarea îndeplinirii condiţiilor de acreditare prevăzute de regulamentul ANRE specific, în condiţiile în care par. (9) din Decizia Comisiei Europene C(2011) 4938 a stabilit că accesul în schema de sprijin prin certificate verzi, deci emiterea deciziilor de acreditare pentru aplicarea sistemului de promovare prin certificate verzi pentru noii beneficiari este posibilă numai până la data de 31 decembrie 2016.
Intrarea în sistemul de promovare prin certificate verzi se realizează prin emiterea de către ANRE a deciziei de acreditare, iar punerea în funcţiune a centralei reprezintă doar o etapă până la obţinerea deciziei de acreditare. Mai mult, decizia de acreditare nu are un caracter declarativ, în sensul constatării existenţei în patrimoniul intimatei a unor drepturi şi obligaţii ce au luat naştere prin fapte juridice anterioare emiterii acestei decizii.
I.C.C.J., Secția de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 1062 din 28 februarie 2023
I. Circumstanțele cauzei
I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, Secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 10.08.2020 sub nr. x/33/2020, reclamanta, S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta, Autoritatea Naţională pentru Reglementarea Energiei, a solicitat instanţei:
a) anularea Deciziei ANRE nr. 2044 din 03.03.2020 prin care autoritatea a răspuns plângerii prealabile formulate de reclamantă şi înregistrate la ANRE sub nr. 15638/21.02.2020 împotriva adresei ANRE nr. 4550/22.01.2020;
b) anularea Deciziei ANRE nr. 4550/22.01.2020 prin care s-a respins cererea reclamantei de acreditare a centralei eoliene deţinute de societatea reclamantă, reprezentând un refuz nejustificat de a soluţiona cererea sa, respectiv, exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinţei de a nu rezolva cererea unei persoane;
c) ca o consecinţa a admiterii primelor doua capete de cerere, obligarea ANRE la emiterea deciziei de acreditare a centralei eoliene deţinute de reclamantă, respectiv, Centrala Electrica Eoliana B. situata în extravilanul Comunelor Vânători şi Sireţel, jud. Iaşi, cu efectul declarării/recunoaşterii dreptului Reclamantei de a beneficia de sistemul de promovare a producerii energiei din surse regenerabile de energie perioada prevăzută la art. 3 alin. (2) lit. a) Legea 220 din 27 octombrie 2008 pentru stabilirea sistemului de promovare a producerii energiei din surse regenerabile de energie respectiv 15 ani de la data punerii în funcţiune a centralei eoliene deținute de reclamantă;
În subsidiar, în măsura în care instanţa va considera că nu poate dispune obligarea ANRE la emiterea deciziei de acreditare, solicită a se pune în vedere pârâtei să soluţioneze cererea sa de acreditare înregistrată la ANRE cu nr. 110797/23.12.2019 (cerere respinsă de pârâtă pe baza unui motiv pur formal) şi obligarea acesteia ca la soluţionarea cererii să respecte dispozitivului hotărârii pronunțate în prezenta cauza;
d) obligarea pârâtei la plata de despăgubiri în cuantum de 441.451,21 lei constând în contravaloarea certificatelor verzi pentru perioada ianuarie 2020 - iunie 2020, la care se va adăuga contravaloarea certificatelor verzi din lunile iunie - până la data soluţionării prezentei cauze, calculate conform explicaţiilor de la punctul IV din prezenta cerere;
e) obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente contravalorii certificatelor verzi pentru perioada ianuarie - data soluţionării prezentei cauze, calculate conform art. 3 alin. (2l) din O.U.G. 13/2011 privind dobânda legala remuneratorie şi penalizatoare;
f) obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.
I.2. Soluţia instanţei de fond
Prin Sentinţa civilă nr. 103 din 03 februarie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia inadmisibilităţii în ceea ce priveşte anularea adresei nr. 20444/03.03.2020 şi a respins acest capăt de cerere ca inadmisibil; a respins în rest acţiunea formulată de către reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Reglementarea Energiei, ca neîntemeiată.
I.3. Calea de atac exercitată
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată, pentru următoarele considerente:
I.3.1. Hotărârea atacată este nemotivată, fiind incidente motivele de recurs prevăzute art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ.
În dezvoltarea acestui motiv de recurs se arată că instanţa de fond a omis să analizeze principalele argumente invocate, rezumându-se doar la a achiesa la susţinerile ANRE.
Instanţa de fond a reţinut că decizia de acreditare nu are caracter declarativ, dar nu motivează în niciun fel de ce a considerat că decizia de acreditare nu are caracter declarativ.
Deşi recurenta a susţinut că posibilitatea acesteia de a solicita recunoaşterea dreptului de a participa la sistemul de promovare prin certificate verzi se desprinde, pe cale interpretativă, şi din prevederile art. 5 alin (3) din cuprinsul Regulamentul din 2018 de modificare, suspendare, întrerupere şi retragere a acreditării acordate centralelor electrice de producere a energiei electrice din surse regenerabile de energie, precum şi de stabilire a drepturilor şi obligaţiilor producătorilor de energie electrică acreditaţi, instanţa de fond a omis să analizeze acest argument.
I.3.2. Instanţa de fond a respins în mod nelegal ca inadmisibil capătul de cerere având ca obiect anularea Deciziei ANRE nr. 20444 din 03/03/2020 prin care ANRE a răspuns plângerii prealabile formulate, ceea ce atrage incidenţa motivelor de recurs prevăzute art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.
Faptul că parcurgerea procedurii prealabile era sau nu obligatorie în prezenta speţă nu afectează cu nimic caracterul de act administrativ a Adresei nr. 20444/03.03.2020. Contrar celor reţinute de instanţă răspunsul la plângerea prealabilă formulată a fost emis:
- în regim de putere publică, respectiv în exercitarea prerogativei ANRE de a soluţiona plângerile prealabile şi de a decide revocarea sau menţinerea actului administrativ emis în exercitarea atribuţiilor legale;
- în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, respectiv în executarea în concret a art. 7 Legea nr. 554/2004 care prevedere posibilitatea persoanei vătămate de a formula plângere prealabilă împotriva actului administrativ vătămător şi obligaţia autorităţii publice de soluţionare a acesteia. Cu alte cuvinte, Autoritatea Publică este obligată să emită un răspuns la plângerea prealabilă odată ce aceasta a fost formulată;
- dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice, având în vedere că prin acesta Autoritatea Publică poate revoca actul juridic vătămător, acest aspect dând caracter de act administrativ răspunsului la plângerea prealabilă. Faptul că, prin răspunsul ce face obiectul prezentului litigiu, Autoritatea Publică nu a revocat actul administrativ vătămător, nu echivalează cu pierderea caracterului de act administrativ a răspunsului la plângerea prealabilă, având în vedere că prin acesta sunt menţinute raporturile juridice născute prin actul juridic administrativ atacat, respectiv răspunsul la plângerea prealabilă menţine starea de vătămare creată prin actul administrativ iniţial atacat prin plângerea administrativă.
I.3.3. Instanţa de fond a reţinut în mod nelegal legalitatea Deciziei nr. 4550/22.01.2020 prin care s-a respins cererea reclamantei de acreditare a centralei eoliene deţinute de aceasta, ceea ce atrage incidenţa motivului de recurs prevăzut art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material).
Contrar celor reţinute de către instanţa de fond, singura condiţie legală pentru a accesa sistemul de promovare prin certificate verzi este punerea în funcţiune a centralei anterior datei de 31.12.2016, nu si condiţia obţinerii cererii de acreditare, sens în care invocă art. 3 alin. (3) Legea nr. 220/2018.
Decizia Comisiei Europene C (2011) 4398 este menită a analiza exclusiv compatibilitatea schemei de promovare a energiei regenerabile iniţiate de statul român cu Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene, mai precis să stabilească dacă această schemă este ajutor de stat şi dacă da, dacă este compatibilă sau nu cu piaţă internă. În acest context, Comisia menţionează doar că "31 decembrie 2016 este data limită până la care noii beneficiari vor putea intra în sistem".
Decizia de acreditare a ANRE are natura unui act administrativ cu caracter declarativ, având în vedere că aceasta constată o situaţie juridică preexistentă, respectiv ea confirmă existenţa în patrimoniul producătorilor de energie a dreptului de a beneficia de sistemul de promovare, născut odată cu punerea in funcţiune a centralei în termenul prevăzut de lege, anterior 31 decembrie 2016.
Natura juridică a deciziilor de acreditare rezultă cu claritate din formularea legiuitorului şi condiţia prealabilă necesară acreditării, respectiv dacă punerile în funcţiune respectiv retehnologizările de grupuri/centrale se realizează până la sfârşitul anului 2016. Din aceste considerente rezultă că prin decizia de acreditare se recunoaşte îndeplinirea unor condiţii îndeplinite anterior emiterii deciziei de acreditare.
Posibilitatea recurentei de a solicita recunoaşterea dreptului de a participa la sistemul de promovare prin certificate verzi se desprinde, pe cale interpretativă, şi din prevederile art. 5 alin (3) din cuprinsul Regulamentul din 2018 de modificare, suspendare, întrerupere şi retragere a acreditării acordate centralelor electrice de producere a energiei electrice din surse regenerabile de energie, precum şi de stabilire a drepturilor şi obligaţiilor producătorilor de energie electrică acreditaţi. Acest text de lege, intrat în vigoare în anul 2018 stabileşte posibilitatea emiterii de către ANRE a unei decizii de acreditare pentru aplicarea sistemului de promovare prin CV în ipoteza modificării titularului acreditării.
Mutatis mutandis, rezultă ca acest text de lege stabileşte şi dreptul unui operator economic de a i se recunoaşte dreptul de a participa la sistemul de promovare prin certificate verzi, câtă vreme, în temeiul art. 2 lit. a) din cuprinsul Legii nr. 220/2008, condiţia necesară și suficientă, respectiv punerea in funcţiune anterior finalului anului 2016, este justificată. Relevante în acest sens sunt şi prevederile art. 15 alin. (1) din cuprinsul Regulamentului din 2018.
Respectarea principiului nediscriminării şi al egalităţii de tratament impunea ANRE să trateze situaţia recurentei nu mai puţin favorabil decât situaţia acelor operatori economici a căror acreditare a expirat, câtă vreme ambii operatori îndeplineau la data impusa de lege (31 decembrie 2016) aceeaşi condiţie necesară şi suficientă pentru recunoaşterea dreptului de a beneficia de sistemul de promovare, respectiv, punerea în funcţiune anterioară finalului anului 2016.
Având în vedere că decizia de acreditare, conform prevederilor art. 3 alin. (3) Legea nr. 220/2008 are efect declarativ, un producător de energie regenerabilă care a pus în funcţiune centrala anterior datei de 31.12.2016 poate solicita acreditarea oricând, câtă vreme justifică un interes procesual constând în recunoaşterea dreptului la schema de promovare. Or, ţinând cont că durata schemei este de 15 ani pentru energia produsă in centrale noi, societatea va putea să primească şi să tranzacţioneze certificate verzi pe o lungă durată de timp, având deci interes în promovarea prezentei cereri.
Din lecturarea art. 3 alin. (32) Legea nr. 220/2008 rezultă că: legiuitorul reiterează faptul că punerea în funcţiune anterioară datei de 31.12.2016 îi conferă producătorului dreptul de a beneficia de sistemul de promovare prin certificate verzi şi faptul că, odată acreditată, recurenta va avea dreptul de a beneficia de schema de promovare si de a obţine şi tranzacţiona certificate verzi pe o perioadă de 15 ani.
Contrar celor reţinute de către instanţa de fond, ANRE a continuat să emită decizii de acreditare după data de 31.12.2016, aspect ce rezultă din Raportul de activitate al ANRE pentru anul 2018, publicat pe site-ul intimatei, unde la pagina 348 se precizează că în anul 2017 au fost acreditate/au intrat în sistem 67 de centrale eoliene iar în anul 2018, un număr de 66 de centrale eoliene.
I.3.4. Contrar celor reţinute de către instanţa de fond, nu se poate reţine culpa reclamantei pentru neobţinerea deciziei de acreditare anterior finalului anului 2016, având în vedere că aceasta nu a formulat cererea de acreditarea anterior finalului anului 2016 deoarece se afla în imposibilitatea de a calcula costurile cu investiţiile pentru realizarea grupului/centralei electrice de producere a E-SRE, prin completarea machetei de raportare prevăzute în anexa nr. 7, astfel cum îi era impus în temeiul art. 6 alin. (1) lit. g) din cuprinsul Regulamentului din 2014 de acreditare a producătorilor de energie electrică din surse regenerabile de energie pentru aplicarea sistemului de promovare prin certificate verzi în continuare.
Acest element de fapt nu a fost datorat culpei recurentei, ci răspunsului tardiv primit de la Ministerul Fondurilor Europene şi specificului obiectivului său de investiţii, respectiv, contractul de finanţare.
Faptul că practica ANRE a fost în sensul că, în toate situaţiile în care producătorii nu cunoşteau valoarea totală a finanţării nerambursabile acordate, calculul numărului redus de certificate verzi s-a realizat utilizând valoarea de contract a acestei finanţări, iar ulterior s-a procedat la recalcularea acestui număr redus de certificate verzi, în funcţie de ajutorul investiţional nerambursabil efectiv primit nu dovedeşte culpa recurentei pentru nedepunerea cererii de acreditare, ci faptul că ANRE în acordarea Deciziilor de Acreditare a înţeles să-şi încalce propriul regulament, aplicând o procedură ce încălca în mod vădit dispoziţiile art. 6 alin. (1) lit. g) din cuprinsul Regulamentului din 2014. Or, recurentei nu îi poate fi imputat faptul că a ales să respecte dispoziţiile legale, în detrimentul practicii ANRE, care nu îi era cunoscută.
În acelaşi sens, faptul că art. 25 alin. (1) lit. b) din Regulamentul din 2014 reglementează posibilitatea ANRE de modificare a deciziilor de acreditare ca urmare a acordării unui ajutor investiţional de natura ajutorului de stat efectiv primit diferit de cel prevăzut în contractul de finanţare nerambursabilă nu are relevanţă în prezenta cauză. Aceste dispoziţii legale reglementează situaţia în care ulterior emiterii Deciziei de acreditare producătorul de energie primeşte un ajutor investiţional de natura ajutorului de stat efectiv primit diferit de cel prevăzut în contractul de finanţare nerambursabilă, iar nu situaţia în care producătorul de energie electrică neacreditat încă nu cunoaşte cuantumul costurilor cu investiţiile pentru realizarea grupului/centralei electrice de producere a E-SRE.
Prin urmare, contrar celor reţinute de către instanţa de judecată, recurenta s-a aflat în imposibilitatea obiectivă de a se adresa cu o cerere de acreditare către ANRE anterior datei de 31.12.2016, deoarece Ministerul Energiei nu răspunsese solicitării sale de comunicare a sumelor totale a plăţilor rambursate de Organismul Intermediar pentru Energie, prin AM POS CCE aferente Contractului de finanţare, iar de abia prin Adresa nr. 240322 din 07.02.2017, i s-a comunicat că suma totală este de 35.411.984,16 lei.
I.3.5. Instanţa de fond a reţinut în mod nelegal că în speţă nu se poate da eficienţă interpretării Consiliului Concurenţei cuprinse în adresa CC nr. 6830/07.06.2017 şi Sentinţei nr. 4506/2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, deoarece situaţia de fapt dintre prezenta cauză şi aceea speţă ar fi diferită pentru că în aceea speţă reclamanta a depus cererea de acreditare la ANRE anterior datei de 31.12.2016, iar în prezenta cauză recurenta a depus cererea de acreditare în data de 23.12.2019.
Contrar celor reţinute de către instanţa de fond, prin sentinţa nr. 4506/2018, un alt complet al Curţii de Apel Bucureşti a considerat că decizia de acreditare emisă de ANRE, potrivit prevederilor art. 6 alin. (6) Legea nr. 220/2008 din 27 octombrie 2008 are un caracter declarativ, în sensul constatării existenţei în patrimoniul reclamantei a unor drepturi şi obligaţii ce au luat naştere prin fapte juridice anterioare emiterii acestei decizii.
Instanţa de fond în mod nelegal nu a ţinut cont de acestea în soluţionarea prezentei cauze. Între situaţia reclamantului din dosarul x/2/2018 aflat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti şi situaţia reclamantei din prezentul dosar există o diferenţă de substanţă. În ambele cazuri ANRE a refuzat acreditarea centralei pe motiv ca decizia de acreditare ar fi trebuit să fie solicitată şi obţinută anterior datei de 31.12.2016. Centrala reclamantei din dosarul x/2/2018 fusese pusă în funcţiune anterior acelei date, însă ANRE nu emisese licenţa de producţie până la finalul anului 2016. În cazul recurentei, centrala a fost pusă în funcţiune şi a obţinut licenţa de producţie anterior finalului anului 2016.
Prin urmare, contrar celor reţinute de către instanţa de fond, principala condiţie pentru a recunoaşte dreptul recurentei de a participa la schema de promovare a energiei regenerabile este reprezentată de punerea în funcţiune anterioară datei de 31 decembrie 2016, condiţie îndeplinită în cauză, motiv pentru care se impune admiterea prezentului recurs astfel cum a fost formulat.
O soluţionare contradictorie a prezentei cauze față de soluţia pronunţată deja de către Curtea de Apel Bucureşti prin Sentinţa nr. 4506/2018 ar echivala cu o încălcare a dispoziţiilor art. 6 C.E.D.O., sens în care invocă cauza Beian împotriva României, pct. 39.
I.3.6. În situaţia admiterii prezentului recurs, în rejudecare se impune ca instanţa de control judiciar să soluţioneze şi celelalte capete de cerere formulate de recurentă. Daunele provocate de intimată recurentei prin refuzul nejustificat datat 22.01.2020 de acreditare a centralei acesteia, până în luna iunie 2020 inclusiv sunt în cuantum de 441.451,21 lei. Pentru perioada ianuarie 2020-iunie 2020, prejudiciul cauzat recurentei este cert şi determinat.
I.4. Apărările formulate în cauză
Intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Reglementarea Energiei a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, formulând următoarele apărări:
I.4.1. În mod eronat recurenta susţine că decizia ANRE nr. 20444 din 03/03/2020 prin care ANRE a răspuns plângerii prealabile formulate de recurentă reprezintă un act administrativ. Legea nr. 554/2004 conferă persoanei vătămate dreptul de a ataca exclusiv actul administrativ vătămător, nu şi răspunsul la plângerea prealabilă formulată împotriva acestuia.
Rolul plângerii prealabile, aşa cum este reglementată de art. 7 din lege, este acela de a da posibilitatea autorităţii publice de a reveni asupra actului vătămător prin revocarea acestuia, răspunsul la această solicitare nefiind dat în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii şi deci nereprezentând un nou act administrativ.
I.4.2. Sentinţa atacată este motivată, astfel că nu se poate reţine incidenţa motivelor de recurs prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ.
- Motivul prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu este incident în cauză. În mod eronat recurenta invocă încălcarea de către instanţa de fond a art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. Motivul de recurs analizat nu are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt şi de drept folosite de recurent în cererea de chemare în judecată, instanţa având posibilitatea să le grupeze şi să le structureze în funcţie de problemele de drept deduse judecăţii, putând să le răspundă prin considerente comune. Chiar dacă în motivarea hotărârii judecătoreşti nu se regăsesc literal toate susţinerile invocate de partea reclamantă, sentinţa nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.
- În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în cererea de recurs nu se indică în niciun fel cum anume a încălcat instanţa de fond acest motiv. Nu este arătat care anume regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii au fost încălcate de instanţa de fond pentru a ne afla în prezența acestui motiv de recurs.
I.4.3. Sentinţa recurată este dată cu respectarea și aplicarea corectă a normelor de drept material, astfel că nu se poate reţine incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material".
Judecătorul nu a încălcat prevederile Legii nr. 220/2008 pentru stabilirea sistemului de promovare a producerii energici din surse regenerabile de energic, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, ale Deciziei Comisiei Europene C(2011) 4938 privind ajutorul de stat SA. 33134 (2011/N) pentru România-Certificate verzi pentru promovarea producerii energiei electrice din surse regenerabile de energie, care a autorizat sistemul de promovare prin certificate verzi instituit prin Legea nr. 220/2008 şi ale Regulamentului de acreditare a producătorilor de energie electrică din surse regenerabile de energie, aprobat prin Ordinul ANRE nr. 48/2014, cu modificările şi completările ulterioare, nu le-a aplicat greşit şi nici nu le-a dat o interpretare prea întinsă sau prea restrânsă ori eronată, astfel că sentinţa recurată nu este rezultatul aplicării greşite a legii. Recurenta nu identifică nicio greşeală de interpretare realizată de instanţa de fond, ci doar reia criticile din cererea de chemare în judecată, critici ce au fost analizate de instanţa de fond şi găsite în mod legal şi motivat neîntemeiate.
Recurenta se află în eroare întrucât este vorba despre condiţia obţinerii deciziei de acreditare, şi nu de condiţia transmiterii cererii de acreditare către ANRE (care este unul dintre documentele depuse de solicitanţi la ANRE în vederea emiterii deciziilor de acreditare). Totodată recurenta ignoră prevederile paragrafului (9) din Decizia Comisiei Europene C (2011) 49383, pe care autorităţile române trebuie să le respecte, decizia fiind acordată în mod expres României.
Faptul că inclusiv legiuitorul a avut în vedere asigurarea accesului în schema de sprijin până la data de 31 decembrie 2016 rezultă din prevederile art. IX din O.U.G. nr. 24/2017. În condiţiile în care legiuitorul a stabilit valabilitatea certificatelor verzi numai până la data de 31 martie 2032, este evident că acesta nu a avut în vedere posibilitatea de acreditare în anul 2020, pentru 15 ani, a unei centrale electrice puse în funcţiune anterior datei de 31 decembrie 2016. În acest caz, pentru un tratament egal pentru toţi beneficiarii de ajutor de stat în conformitate cu Decizia Comisiei europene, emiterea certificatelor verzi ar trebui să se realizeze până în anul 2035, iar certificatele verzi emise după 31 martie 2031 ar fi nule de la data emiterii. Aşadar în mod corect instanţa de fond a reţinut că data de 31 decembrie 2016 este data limită până la care producătorii vor avea acces în sistem.
În mod fals recurenta susţine că Decizia Comisiei Europene C (2011) 4398 este menită a analiza exclusiv compatibilitatea schemei de promovare a energiei regenerabile iniţiate de statul român cu Tratatul privind Funcţionalitatea Uniunii Europene, mai precis să stabilească dacă această schemă este ajutor de stat şi dacă da, dacă este compatibilă sau nu cu piaţa internă. Decizia Comisiei Europene C (2011) 4938 prevede inclusiv ipotezele în care este realizată analizarea schemei de sprijin prin certificate verzi, adică bugetul schemei, bugetele producătorilor E-SRE pe ani de intrare în schemă, cine sunt beneficiarii, care este data limită de acces în schemă a noilor beneficiari, cum funcţionează schema de sprijin prin certificate verzi ş.a. Ca urmare, în funcţionarea schemei de sprijin prin certificate verzi, România trebuie să asigure îndeplinirea condiţiilor în care a fost emisă Decizia Comisiei Europene C (2011) 4938, iar eventualele modificări ale acestor condiţii trebuie să fie notificate şi autorizate de Comisia Europeană. Deşi ulterior emiterii Decizia Comisiei Europene C (2011) 4938 România a procedat în două rânduri la notificarea şi obţinerea unor decizii de autorizare al Comisiei Europene pentru modificări aduse sistemului de promovare prin certificate verzi, prevederile par. (9) şi (12) din Decizia Comisiei Europene C (2011) 4938 nu au fost afectate de aceste decizii.
Dreptul de beneficia de sistemul de promovare prin certificate verzi nu este un drept născut odată cu punerea în funcţiune a centralei în termenul prevăzut de lege, care revine producătorului de energie electrică din surse regenerabile de energic în mod automat, pentru simplul fapt că a pus în funcţiune o centrală de producere a energiei electrice din surse regenerabile de energie, ci este un drept acordat prin decizia de acreditare emisă de ANRE după verificarea îndeplinirii condiţiilor de acreditare prevăzute de regulamentul ANRE specific, în condiţiile în care par. (9) din Decizia Comisiei Europene C (2011) 4938 a stabilit că accesul în schema de sprijin prin certificate verzi, deci emiterea deciziilor de acreditare pentru aplicarea sistemului de promovare prin certificate verzi pentru noii beneficiari este posibilă numai până la data de 31 decembrie 2016.
Așa cum în mod corect a apreciat instanţa de fond, deciziile de acreditare emise de ANRE nu sunt documente declarative, acestea nefiind retroactive, sens în care intimata invocă prevederilor art. 6 alin. (8) Legea nr. 220/2008. Dreptul de beneficia de sistemul de promovare prin certificate verzi nu este un drept născut odată cu punerea în funcţiune a centralei în termenul prevăzut de lege, care revine producătorului de energie electrică din surse regenerabile de energie în mod automat, pentru simplul fapt că a pus în funcţiune o centrală de producere a energiei electrice din surse regenerabile de energie până la o anumită dată.
În acest sens, intimata arată că regulamentul în baza căruia ANRE a procedat la emiterea, până la data de 31.12.2016, a deciziilor de acreditare pentru noii beneficiari ai sistemului de promovare prin certificate verzi precizează situaţiile în care centrale electrice de producere a energiei electrice din surse regenerabile de energie nu au dreptul să beneficieze de certificate verzi (art. alin. (1) şi art. 10). În practica ANRE au existat situaţii în care, deşi, producătorii de energie electrică din surse regenerabile de energie au pus în funcţiune, au solicitat acreditarea pentru aplicarea sistemului de promovare prin certificate verzi şi au transmis documentaţiile de acreditare aferente anterior datei de 31 decembrie 2016, ANRE a constatat neîndeplinirea condiţiilor de acreditare legal stabilite şi a procedat la emiterea unor decizii de respingere a acreditării, dar astfel de decizii au fost emise numai până la data la care acreditarea a fost posibilă, respectiv până la data de 31 decembrie 2016. De asemenea, au existat situaţii în care între data punerii în funcţiune şi data emiterii deciziei de acreditare au existat perioade de timp mari întrucât fie documentaţiile de acreditare au fost incomplete, fie la momentul punerii în funcţiune nu au fost îndeplinite condiţiile de acreditare prevăzute de regulamentul ANRE din antecedenţă, dar deciziile de acreditare emise şi-au produs efectele de la data emiterii şi nu retroactiv.
Susţinerile recurentei sunt identice cu cele din chemarea în judecată formulată la fond, fără a conţine elemente noi şi sunt lipsite de temei, în condiţiile în care nici centrala deţinută de reclamantă şi nici recurenta nu intră sub incidenţa Regulamentului aprobat prin Ordinul ANRE nr. 179/2018.
Interpretarea dată de recurentă prevederilor art. 5 alin. (3) din Regulament este eronată. Aceste prevederi sunt aplicabile operatorilor economici care deţin grupuri/etape din centrale/centrale electrice acreditate până la data de 31 decembrie 2016. Or, centrala electrică deţinută de recurentă nu a fost acreditată pentru a beneficia de sistemul de promovare prin certificate verzi până la data de 31 decembrie 2016.
Recurenta utilizează texte de lege care nu i se aplică. Prevederile art. 15 alin. (1) din Regulamentul aprobat prin Ordinul ANRE nr. 179/2018. Centrala electrică deţinută de recurentă nu intră sub incidenţa Regulamentului întrucât nu este beneficiară a unei decizii de acreditare emisă de ANRE înainte de 31 decembrie 2016.
În ceea ce privește criticile privind încălcarea principiului nediscriminării, intimata arată că recurenta nu este un operator economic a cărui acreditare a expirat, ci din contră nu a avut niciodată acreditare și nu se poate susţine că a fost încălcat principiul nediscriminării şi al egalităţii de tratament.
Dacă instanţa ar da curs solicitării recurentei şi ar dispune ANRE emiterea unei decizii de acreditare a centralei electrice deţinute de societate, aplicabilă începând cu anul 2020, pentru o perioadă de 15 ani, adică până în anul 2035, certificatele verzi pe care societatea ar urma să le primească după data de 31 martie 2032 ar fi nule şi nu s-ar mai putea tranzacţiona.
În concluzie nici centrala deţinută de recurentă şi nici recurenta nu intră sub incidenţa Regulamentului aprobat prin Ordinul ANRE nr. 179/2018, după cum rezultă din prevederile art. 1 şi 2 din acest regulament, întrucât centrala care face obiectul cererii de acreditare nu a beneficiat de o decizie de acreditare pentru aplicarea sistemului de promovare prin certificate verzi anterior datei de 31 decembrie 2016.
I.4.4. În pag. 347 a Raportului de activitate a ANRE invocat de recurentă se precizează că accesul producătorilor E-SRE în schema de promovare a producerii energiei electrice din surse regenerabile de energie a avut ca dată limită data de 31 decembrie 2016.
Astfel, în mod corect instanţa de fond a constatat că activitatea de acreditare de către ANRE a unor noi capacităţi de producere a E-SRE s-a încheiat la data de 31 decembrie 2016, după această dată realizându-se doar modificări ale acreditării grupurilor/etapelor din centrale/ centralelor electrice acreditate până la data de 31 decembrie 2016, prin decizie emisă de ANRE, conform prevederilor art. 1 din Regulament.
I.4.5. Nu se poate reţine critica recurentei potrivit căreia culpa pentru neobţinerea Deciziei de acreditare anterior finalului anului 2016 nu îi aparține.
Astfel, deşi recurenta a pus în funcţiune centrala electrică pe care o deţine încă din anul 2015, dar a transmis prima solicitare de acreditare a centralei electrice de-abia în anul 2017, prin cererea înregistrată la ANRE cu nr. 23005/28.03.2017, la care ANRE a răspuns prin scrisoarea nr. 27118/13.04.2017.
Ulterior, recurenta a solicitat din nou acreditarea pentru aplicarea sistemului de promovare prin certificate verzi pentru centrala electrică pe care o deţine, prin cererea înregistrată la ANRE cu nr. 110797/23.12.2019, la care ANRE a răspuns prin scrisoarea nr. 4550/22.01.2020. Din moment ce centrala electrică pe care o deţine recurenta a fost pusă în funcţiune încă din anul 2015, iar societatea a obţinut licenţa pentru exploatarea comercială a acestei capacităţi de producere a energici electrice încă din luna ianuarie a anului 2016, societatea ar fi trebuit să solicite încă de la începutul anului 2016 acreditarea CEE Vânători pentru aplicarea sistemului de promovare prin certificate verzi dar nu a făcut-o.
ANRE nu a încălcat dispoziţiile art. 6 alin. (1) lit. g) din cuprinsul regulamentului de acreditare aplicabil la data de 31.12.2016 (aprobat prin Ordinul ANRE nr. 48.2014, cu modificările şi completările ulterioare, în prezent abrogat). Ceea ce nu se cunoştea de către recurentă era valoarea finală a ajutorului investiţional, aşa cum acesta urma să fie aprobat, dar această valoare nu trebuia precizată în anexa nr. 7 la regulament. Aşadar, contrar celor susţinute de recurentă, aceasta dispunea de toate datele necesare pentru a completa macheta din anexa nr. 7 la regulament, deci avea toate condiţiile să transmită la ANRE un dosar complet de acreditare pentru aplicarea sistemului de promovare prin certificate verzi, ceea ce societatea nu a făcut, lucru de care este responsabilă în exclusivitate recurenta.
De asemenea susţinerea recurentei cu referire la prevederile art. 25 alin. (1) lit. b) din regulamentul de acreditare aprobat prin Ordinul ANRE nr. 48/2014 (în prezent abrogat) este falsă, iar interpretarea dată de recurentă acestor prevederi este lipsită de sens, atâta timp cât toate contractele de finanţare nerambursabile prin care se acordă ajutoare de stat investiţionale se încheie anterior realizării investiţiei, deci anterior acreditării centralelor electrice realizate cu ajutor investiţional.
În mod corect judecătorul fondului a reţinut că interpretarea Consiliului Concurenţei din adresa C.C. nr. 6830/07.06.2017 nu apare ca fiind relevantă în speţă, întrucât răspunsul Consiliului Concurenţei nu vizează situaţia recurentei.
Sentinţa nr. 4506/2018 din 06.11.2018 a Curţii de Apel Bucureşti este dată într-un proces în care reclamantul este beneficiar al sistemului de promovare prin certificate verzi pentru un alt grup electric decât cel care face obiectul acestui proces, cu cerere de acreditare a grupului electric care face obiectul procesului depusă la ANRE anterior datei de 31.12.2016. Situaţia în care se află recurenta este diferită de cea a reclamantului din dosarul în care Curtea de Apel Bucureşti a emis Decizia nr. 4506/2018 din 06.11.2018 şi nu acoperă cereri de acreditare efectuate în decembrie 2019 cum este cea a recurentei. Sentinţa civilă nr. 4506/2018 a Curţii de Apel Bucureşti nu este definitivă şi a fost promovat recurs de către ANRE împotriva acesteia. Există o cauză similară cu cea care face obiectul Sentinţei civile nr. 4506/2018 a Curţii de Apel Bucureşti, în care instanţa a dat câştig de cauză ANRE respectiv Sentinţa civilă nr. 4853/26.11.2018 pronunţată în dosarul nr. y/2/2018.
Susţinerea recurentei conform căreia instanţa de fond trebuia să constate îndeplinirea 'tuturor condiţiilor de acreditare şi recunoaşterea dreptului de a beneficia de schema de promovare a energiei regenerabile" este eronată, instanţa de judecată neputându-se substitui competenţelor ANRE de verificare a îndeplinirii acestor condiţii. În prezent nu există un regulament de acreditare care să fie aplicabil recurentei şi, pe cale de consecinţă, emiterea unei decizii de acreditare în anul 2021 pentru o centrală electrică care nu a fost acreditată până la data de 31 decembrie 2016 este lipsită de temei legal.
Exigenţele impuse de art. 6, respectiv dreptul la un proces echitabil, din C.E.D.O., au fost respectate întocmai în cauza pendente. Sentinţa de care vorbeşte recurenta nu este definitivă şi nu vizează o problemă de drept similară celei pendente.
I.4.6. În mod corect instanţa de fond a respins capătul principal de cerere şi cele subsecvente, inclusiv cel privind acordarea de despăgubiri, solicitare care nu numai că este neîntemeiată, dar este, prin prisma modului de calcul al despăgubirilor greşită.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Analizând sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate şi în lumina dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
II.1. Motivele de recurs prevăzute art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ. sunt nefondate.
Analizând sentința recurată prin prisma motivului prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei”), Înalta Curte constată că motivul este nefondat.
Potrivit art. 425 C. proc. civ.:"(1) Hotărârea va cuprinde:
b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor;".
Cu privire la acest aspect, Înalta Curte reaminteşte că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă din raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept. Totodată, omisiunea primei instanţe de a oferi o motivare, în condiţiile art. 425 C. proc. civ., sub aspectele învederate mai sus, echivalează cu omisiunea de pronunţare asupra acţiunii, căci nu se poate stabili o asociere logică între dispozitiv şi considerente, ca elemente componente esenţiale şi obligatorii ale hotărârii judecătoreşti.
Sub acest aspect, Curtea reţine că, într-adevăr, aşa cum s-a statuat într-o jurisprudenţă constantă de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, garanțiile implicite ale art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului includ obligația de a motiva hotărârile judecătorești (cauza H. împotriva Belgiei, pct. 53). O decizie motivată permite părților să demonstreze că a fost audiată în mod real cauza lor. Deși o instanță internă dispune de o anumită marjă de apreciere în alegerea argumentelor și admiterea probelor, aceasta trebuie să-și justifice activitățile, precizând motivarea deciziilor sale (cauza Suominen împotriva Finlandei, pct. 36 şi cauza Carmel Saliba împotriva Maltei, pct. 79).
Pe de altă parte, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a recunoscut că întinderea obligației privind motivarea poate varia în funcție de natura deciziei (cauza Ruiz Torija împotriva Spaniei, pct. 29; Hiro Balani împotriva Spaniei, pct. 27) și trebuie analizată în lumina circumstanțelor speței: trebuie să se țină seama în special de diversitatea motivelor pe care un justițiabil le poate ridica în instanță și de diferențele din statele contractante în materie de dispoziții legale, cutume, concepții doctrinare, prezentarea și redactarea hotărârilor și deciziilor ( cauza Ruiz Torija împotriva Spaniei, pct. 29; cauza Hiro Balani împotriva Spaniei, pct. 27).
Din această jurisprudenţă, Curtea reţine că noțiunea de proces echitabil, deși art. 6 alin. (1) obligă instanțele să își motiveze deciziile, acest fapt nu poate fi înțeles ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument [cauzele Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, pct. 61; García Ruiz împotriva Spaniei (MC), pct. 26; Jahnke și Lenoble împotriva Franței (dec.); Perez împotriva Franței (MC), pct. 81], ci impune doar ca o instanță internă care și-a motivat decizia pe scurt - fie prin însușirea motivelor furnizate de o instanță de grad inferior sau altfel - să fi examinat totuși în mod real chestiunile esențiale supuse atenției sale și să nu se fi mulțumit să confirme pur și simplu concluziile unei instanțe de grad inferior (cauza Helle împotriva Finlandei, pct. 60). Mai mult, instanţa europeană a recunoscut că este motivată în mod corespunzător o decizie care permite părților să facă uz efectiv de dreptul lor de apel (Hirvisaari împotriva Finlandei, pct. 30 in fine).
Făcând în concret aplicarea acestor principii, Curtea apreciază că instanţa de fond şi-a motivat sentinţa în acord cu dispoziţiile art. 425 C. proc. civ. şi cu respectarea garanțiilor implicite ale art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În mod nefondat recurenta a susținut că instanţa de fond a omis să analizeze principalele argumente invocate, rezumându-se doar la a achiesa la susţinerile ANRE, în realitate hotărârea pronunțată fiind rezultatul unui raționament coerent, ținându-se seama de susținerile părților și de probatoriul administrat în cauză.
Subsumat acestui motiv, recurenta a susținut nefondat că instanţa de fond nu a motivat în niciun fel de ce a considerat că decizia de acreditare nu are caracter declarativ,. Contrar susținerilor recurentei, instanța de fond a apreciat că: "Decizia de acreditare nu are natura unui act administrativ declarativ ci se acordă de autoritatea pârâtă după verificarea îndeplinirii condiţiilor de acreditare prevăzute în regulamentul ANRE".
Instanța de fond a analizat pe larg care sunt condițiile pentru ca reclamanta să poată solicita recunoaşterea dreptului de a participa la sistemul de promovare prin certificate verzi, antamând implicit și natura juridică a deciziei de acreditare.
Așa cum rezultă din jurisprudența analizată, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu impune ca fiecare dintre argumentele de fapt şi de drept invocate în cererea de chemare în judecată să fie analizate distinct în mod elaborat, instanţa având posibilitatea să sintetizeze problemele de drept deduse judecăţii și să le răspundă prin considerente comune.
În mod similar, nu se confirmă susținerea recurentei că instanţa de fond a omis să analizeze argumentul său întemeiat pe prevederile art. 5 alin. (3) din cuprinsul Regulamentul din 2018 de modificare, suspendare, întrerupere şi retragere a acreditării acordate centralelor electrice de producere a energiei electrice din surse regenerabile de energie, precum şi de stabilire a drepturilor şi obligaţiilor producătorilor de energie electrică acreditaţi, din analiza considerentelor sentinței atacate rezultând că au fost avute în vedere dispozițiile naționale prin corelare cu cele europene.
De altfel, deși s-a invocat și motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., argumentele aduse de recurentă antamează de fapt o greşită interpretare şi aplicare a legii, aspecte ce urmează a fi analizate de către instanța de recurs în analiza motivului de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în cele ce urmează.
Înalta Curte mai reţine şi că, în acord cu dispozițiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluţionarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situaţia de fapt specifică procesului, iar în funcţie de aceasta să aplice normele juridice incidente.
Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte apreciază că prima instanţă a pronunţat o hotărâre motivată, considerentele acestea nu sunt nici contradictorii şi nici străine de natura cauzei și nu există niciun element care indice caracterul arbitrar al modalităţii în care instanţa a aplicat legislaţia relevantă pentru faptele cauzei, motivarea având o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părţi, fiind astfel respectate cerinţele unui proces echitabil.
În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în cererea de recurs nu se dezvoltă argumente proprii acestui motiv. În criticile sale recurenta nu arată care anume reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii au fost încălcate de instanţa de fond pentru a ne afla în prezența acestui motiv de recurs. Rezultă că recurenta a încadrat în mod greșit criticile referitoare la nemotivarea sentinței și în acest motiv. În realitate, criticile formulate nu se pot încadra în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ci doar în cele ale art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., deja analizat.
Prin urmare, acest motiv de recurs este nefondat.
II.2. Nefondată este și critica privind respingerea ca inadmisibil a capătului de cerere având ca obiect anularea Deciziei ANRE nr. 20444 din 03/03/2020 prin care ANRE a răspuns plângerii prealabile formulate, încadrată de recurentă în motivele de recurs prevăzute art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.
Înalta Curte constată că, din conținutul noțiunii de act administrativ (art. 2 alin. (1) lit. c) Legea nr. 554/2004) rezultă că, pentru a avea această calitate, actele emise de autoritățile publice trebuie să fie susceptibile de a da naștere, a modifica sau a stinge raporturi juridice, deci să fie prin ele însele capabile să producă efecte juridice directe.
Pe de altă parte, conform art. 2 alin. (2) din acelaşi act normativ, se asimilează actelor administrative unilaterale şi refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal.
În cauză, recurenta a contestat adresa ANRE nr. 4550/22.01.2020 prin care intimata i-a comunicat faptul că nu poate da curs solicitării sale de acreditare nr. 110797/23.12.2019 pentru aplicarea sistemului de promovare prin certificate verzi pentru centrala electrică pe care o deţine, ca urmare a faptului că accesul noilor beneficiari la acest sistem de promovare s-a încheiat la data de 31.12.2016.
Astfel este evident că adresa ANRE nr. 20444/03.03.2020 prin care s-a răspuns la plângerea prealabilă formulată împotriva adresei nr. 4550/22.01.2020 nu este act administrativ, în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) Legea nr. 554/2004, nefiind emisă în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii și nefiind, prin ea însăși, aptă de a da naştere, modifica sau stinge raporturi juridice.
Aşadar, în mod corect instanţa de fond a admis excepţia inadmisibilităţii în ceea ce priveşte anularea adresei nr. 20444/03.03.2020 şi a respins acest capăt de cerere ca inadmisibil, criticile recurentei sub acest aspect, subsumate motivelor de recurs prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ. fiind nefondate.
II.3. Critica recurentei reclamante vizând greşita interpretare şi aplicare de către instanţa de fond a dispoziţiilor legale incidente prin prisma prevederilor europene, încadrată în motivul de recurs prevăzut art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material) este, de asemenea, nefondată.
Criticile recurentei încadrate în acest motiv de recurs vizează, în esență, încălcarea art. 3 alin. (3) Legea nr. 220/2018 prin faptul că instanţa de fond a reţinut în mod nelegal legalitatea Deciziei nr. 4550/22.01.2020 prin care s-a respins cererea sa de acreditare a centralei eoliene deţinute de aceasta, deși singura condiţie legală pentru a accesa sistemul de promovare prin certificate verzi era punerea în funcţiune a centralei anterior datei de 31.12.2016, nu si condiţia obţinerii cererii de acreditare.
Conform art. 3 alin. (3) Legea nr. 220/2008, pretins a fi fost greșit interpretat și aplicat: „Sistemul de promovare stabilit de prezenta lege se aplică producătorilor pentru energia electrică produsă din surse regenerabile, inclusiv pentru energia electrică produsă pe perioada de probă, în baza deciziei de acreditare emise de ANRE potrivit prevederilor art. 6 alin. (6), dacă punerile în funcţiune, respectiv retehnologizările de grupuri/centrale se realizează până la sfârșitul anului 2016".
Problema de drept dedusă judecăţii prin prezentul recurs este interpretarea noţiunii de „punere în funcţiune” astfel cum este aceasta înţeleasă în lumina legislaţiei naţionale primare şi secundare, dar şi a Deciziei Comisiei Europene C (2011) 4938 privind ajutorul de stat SA. 33134 (2011/N) pentru România - Certificate verzi pentru promovarea producerii energiei electrice din surse regenerabile de energie.
Înalta Curte reține că între părți nu există controversă cu privire la normele aplicabile cauzei, însă acestea dau o interpretare diferită reglementărilor aplicabile cauzei, respectiv:
Reglementarea primară
- art. 3 alin. (3) Legea nr. 220/2008, mai sus redat;
- art. 4 alin. (6) Legea nr. 220/2008 din 27 octombrie 2008: „ANRE acreditează producătorii de energie electrică din surse regenerabile de energie pentru a beneficia de sistemul de promovare prin certificate verzi, în condiţiile prevăzute în Regulamentul de acreditare a producătorilor de energie electrică din surse regenerabile de energie pentru aplicarea sistemului de promovare prin certificate verzi”.
Reglementarea secundară (Ordinul Preşedintelui Autorităţii Naţionale de Reglementare în Domeniul Energiei nr. 48/2014 din 26 iunie 2014 privind aprobarea Regulamentului de acreditare a producătorilor de energie electrică din surse regenerabile de energie pentru aplicarea sistemului de promovare prin certificate verzi)
-art. 3 alin. (1) litera a1: „acreditare reprezintă acordarea dreptului unui operator economic de a beneficia de sistemul de promovare prin certificate verzi pentru energia electrică produsă şi livrată de un grup/centrală electrică de producere a energiei electrice din surse regenerabile pe care îl/o deţine, pe o perioadă stabilită în conformitate cu prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 220/2008, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, după obţinerea de către acesta a licenţei pentru exploatarea comercială a capacităţilor de producere a energiei electrice, în situaţia în care legea impune obligaţia obţinerii acestei licenţe, în baza unei decizii emise de către ANRE”;
Reglementarea europeană (Decizia Comisiei Europene C (2011) 4938 privind ajutorul de stat SA. 33134 (2011/N) pentru România - Certificate verzi pentru promovarea producerii energiei electrice din surse regenerabile de energie, care a autorizat sistemul de promovare prin certificate verzi instituit prin Legea nr. 220/2008)
- pct. 9: „Durata măsurii notificate este până la 31 decembrie 2016, care este data limită pană la care noii beneficiari vor putea intra în sistem";
-pct. 12: „Beneficiarii sunt instalațiile care produc energie din surse regenerabile de energie şi biomasă".
În raport de aceste dispoziții, Înalta Curte reține caracterul nefondat al susținerilor recurentei, după cum urmează:
Prevederile art. 6 alin. (6) din Legea nr. 220/2008 reglementează atributul ANRE de a acredita grupurile/centralele electrice care beneficiază de schema de promovare prin certificate verzi, în temeiul Regulamentului de acreditare a producătorilor de energie electrică din surse regenerabile de energie pentru aplicarea schemei de promovare.
Potrivit art. 8 alin. (1) din Regulamentul de acreditare, în situaţiile în care legea impune obligaţia obţinerii licenţei de exploatare comercială a capacităţii de producere a E-SRE, acreditarea se acordă de ANRE în condiţiile prezentului regulament după obţinerea de către solicitant a acestei licenţe, pentru o perioadă care nu poate depăşi durata de valabilitate a licenţei.
Aşadar, accesul unui producător de energie electrică din surse regenerabile în sistemul certificatelor verzi se realizează în baza deciziei de acreditare care se emite de către ANRE dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii prevăzute de lege:
- centrala să fie pusă în funcţiune până la sfârşitul anului 2016
- societatea să deţină licenţă de producere a energiei electrice
În conformitate cu prevederile Regulamentului de acreditare a producătorilor de energie electrică din surse regenerabile de energie pentru aplicarea sistemului de promovare prin certificate verzi aprobat prin Ordinul ANRE nr. 48/2014, regulament în vigoare la acea dată, acreditarea pentru aplicarea sistemului de promovare prin certificate verzi se realizează fie într-o singură etapă - prin decizie de acreditare, caz în care documentaţia de acreditare cuprinde printre alte documente şi procesul verbal de punere în funcţiune a centralei, fie în două etape, prin decizie de acreditare preliminară şi decizie de acreditare. Decizia de acreditare preliminară se obţine pe perioada de probă a centralei/etapei din centrală/grup din centrală respectivă.
Atât decizia de acreditare preliminară, cât şi decizia de acreditare conferă dreptul producătorului de a intra în sistemul de promovare prin certificate verzi pentru respectiva centrală, de la data emiterii deciziei de acreditare preliminară/acreditare.
În acest context, contrar celor susținute de către recurentă, intrarea unei centrale electrice în schema de sprijin prin certificate verzi se realizează la data emiterii de către ANRE a deciziei de acreditare a acesteia pentru aplicarea sistemului de promovare prin certificate verzi, aceasta fiind data de la care producătorul are dreptul să beneficieze de certificate verzi pentru capacitatea electrică prevăzută în decizia de acreditare, conform prevederilor art. 6 alin. (8) din Legea nr. 220/2008, conform cărora producătorii de energie electrică din surse regenerabile de energie beneficiază de certificate verzi conform prevederilor deciziei de acreditare emise de ANRE in baza regulamentului prevăzut la alin. (6) lit. a), începând cu data emiterii acesteia.
Înalta Curte constată că este nefondată susţinerea recurentei-reclamante, în sensul că simplul fapt că centrala era finalizată, pusă în funcţiune sau funcţională conferă, în mod automat, operatorului economic care deţine centrala respectivă accesul în sistemul de promovare prin certificate verzi, decizia de acreditare având doar un caracter declarativ. În interpretarea dispozițiilor legale mai sus citate, Înalta Curte reține că este necesară o decizie de acreditare emisă de ANRE care conferă acest drept de acces în sistem, decizie care nu este un document care se emite în mod automat pentru orice centrală finalizată, pusă în funcţiune, funcţională, ci numai pentru centralele care îndeplinesc cerinţele de acreditare prevăzute în Regulamentul de acreditare, cu menţiunea că pentru îndeplinirea cerinţelor de acreditare pot fi necesare inclusiv lucrări suplimentare, care se pot realiza şi după ce centrala a devenit funcţională, dar şi includerea centralei pentru care se solicită acreditarea în licenţa de producere de ţinută de operatorul economic respectiv.
Dreptul de beneficia de sistemul de promovare prin certificate verzi nu este un drept născut odată cu punerea în funcţiune a centralei în termenul prevăzut de lege, care revine producătorului de energie electrică din surse regenerabile de energic în mod automat, pentru simplul fapt că a pus în funcţiune o centrală de producere a energiei electrice din surse regenerabile de energie, ci este un drept acordat prin decizia de acreditare emisă de ANRE, după verificarea îndeplinirii condiţiilor de acreditare prevăzute de regulamentul ANRE specific, în condiţiile în care par. (9) din Decizia Comisiei Europene C(2011) 4938 a stabilit că accesul în schema de sprijin prin certificate verzi, deci emiterea deciziilor de acreditare pentru aplicarea sistemului de promovare prin certificate verzi pentru noii beneficiari este posibilă numai până la data de 31 decembrie 2016.
La aceeași concluzie conduc și prevederile art. 6 alin. (8) Legea nr. 220/2008, invocate chiar de către recurentă, potrivit cărora: „Producătorii de energie electrică din surse regenerabile de energie beneficiază de certificate verzi conform prevederilor deciziei de acreditare emise de ANRE în baza regulamentului prevăzut la alin. (6) lit. a), începând cu data emiterii acesteia".
Nefondate sunt și susținerile recurentei în sensul că Decizia Comisiei Europene C (2011) 4398 este menită a analiza exclusiv compatibilitatea schemei de promovare a energiei regenerabile iniţiate de statul român cu Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene.
Recurenta invocă faptul că Decizia Comisiei Europene C(2011)4938 privind ajutorul de stat SA33134(2011/N)pentru România – certificate verzi pentru promovarea producerii energiei electrice din surse regenerabile de energie, care a autorizat sistemul de promovare prin certificate verzi instituit prin Legea nr.220/2008, coroborată cu adresele Consiliului Concurenţei, impun o singură cerinţă anume aceea a punerii în funcţiune a obiectivului, celelalte două condiţii prevăzute de Lege şi Regulament, adăugând Deciziei în mod nepermis.
Înalta Curte reţine că la pct. 6, 7 şi 76 din Decizia Comisiei Europene se prevede că:
“6.Temeiul juridic este Legea nr. 220/2008 pentru stabilirea sistemului de promovare a producerii energiei din surse regenerabile de energie. Schema de sprijin stabilită de Legea 220/2008 (astfel cum a fost modificată) este un sistem de promovare prin certificate verzi, în temeiul căruia sunt eliberate certificate verzi producătorilor de energie electrică din surse regenerabile, furnizorilor de electricitate fiindu-le impusă obligaţia (printr-o cotă obligatorie) de a achiziţiona certificate verzi.
7.În baza acestei legi, autorităţile române au introdus deja limitele preţului de piaţă al certificatelor verzi, de 27 şi 55 EUR per certificat, explicând că noile valori sunt doar o indexare necesară a valorilor vechi şi nu modifică schema existentă (introdusă înainte de aderarea României la UE)(...). Autorităţile române subliniază în acest context că nu a fost acordat niciun ajutor pentru nivelurile nou introduse, dat fiind că dispoziţia respectivă din lege va fi pusă în aplicare doar după aprobarea măsurii de către Comisie.(…)
76.Comisia constată că schema de ajutor „Certificate verzi pentru promovarea energiei electrice din surse regenerabile de energie” este compatibilă cu piaţa internă în conformitate cu articolul 107 alineatul (3) litera (c) din TFUE şi, prin urmare, a decis să nu ridice obiecţii la măsura notificată. ”
Aşadar, Decizia Comisiei Europene se întemeiază pe dispoziţiile Legii nr. 220/2008 pe care le analizează şi le validează ca fiind conforme cu dreptul U.E., aşa încât nu poate fi reţinută susţinerea recurentei că acestea ar adăuga prevederilor europene prin impunerea unor condiţii restrictive suplimentare.
Totodată, în Decizia Comisiei Europene se prevede la pct. 9 că „Durata măsurii notificate este până la 31 decembrie 2016, care este data limită până la care noii beneficiari vor putea intra în sistem", iar la pct. 12 se precizează că „Beneficiarii sunt instalaţiile care produc energie din surse regenerabile de energie şi biomasă".
Aşadar, din coroborarea prevederilor punctului 9 cu cele ale punctului 12 din Decizie rezultă că sistemul de sprijin prin certificate verzi se aplică beneficiarilor producători de energie electrică din surse regenerabile, pentru centralele/grupurile/instalaţiile care au intrat în sistemul de sprijin prin certificate verzi până la 31 decembrie 2016.
Or, în dezacord cu argumentele recurentei, Înalta Curte apreciază că cerinţa ca producătorii să fi intrat în sistemul de sprijin până la 31 decembrie 2016, la care se referă Comisia Europeană, nu echivalează cu impunerea de către Comisie a unicei condiţii ca centrala să fi fost pusă în funcţiune până la finalul anului 2016.
Astfel cum s-a arătat anterior, Decizia Comisiei Europene s-a întemeiat pe prevederile Legii nr. 220/2008. Or legea dispune neechivoc că pentru intrarea în sistem nu este suficientă punerea în funcţiune a centralei ci este necesară şi obţinerea licenţei de exploatare şi ulterior a deciziei de acreditare a acesteia.
Nefondat susține recurenta că posibilitatea de a solicita recunoaşterea dreptului de a participa la sistemul de promovare prin certificate verzi se desprinde, pe cale interpretativă din prevederile art. 5 alin. (3) din cuprinsul Regulamentul din 2018 de modificare, suspendare, întrerupere şi retragere a acreditării acordate centralelor electrice de producere a energiei electrice din surse regenerabile de energie, precum şi de stabilire a drepturilor şi obligaţiilor producătorilor de energie electrică acreditaţi, care stabileşte posibilitatea emiterii de către ANRE a unei decizii de acreditare pentru aplicarea sistemului de promovare prin CV în ipoteza modificării titularului acreditării, ceea ce ar implica, în opinia sa, mutatis mutandis, şi dreptul unui operator economic de a i se recunoaşte dreptul de a participa la sistemul de promovare prin certificate verzi, câtă vreme condiția punerii în funcţiune anterior finalului anului 2016 era îndeplinită.
Susţinerile recurentei sunt lipsite de pertinență, în condiţiile în care nici recurenta și nici centrala deţinută de aceasta nu intră sub incidenţa Regulamentului aprobat prin Ordinul ANRE nr. 179/2018, prevederile art. 5 alin. (3) din Regulament fiind aplicabile, în conformitate cu prevederile art. 1 din Regulament, operatorilor economici care deţin grupuri/etape din centrale/centrale electrice acreditate până la data de 31 decembrie 2016, condiție pe care recurenta nu o îndeplinește.
În concluzie, Regulamentul aprobat prin Ordinul ANRE nr. 179/2018 nu este incident în cauză, după cum rezultă din prevederile art. 1 şi 2 din acest regulament, întrucât centrala care face obiectul cererii de acreditare nu a beneficiat de o decizie de acreditare pentru aplicarea sistemului de promovare prin certificate verzi anterior datei de 31 decembrie 2016.
Susținerea recurentei în sensul că respectarea principiului nediscriminării şi al egalităţii de tratament impunea ANRE să trateze situaţia sa nu mai puţin favorabil decât situaţia acelor operatori economici a căror acreditare a expirat nu are un fundament în modul de interpretare a principiilor nediscriminării şi egalităţii de tratament consacrat prin jurisprudenţa Curții Constituţionale.
În jurisprudenţa sa, instanța de control constituțional a subliniat în mod constant că egalitatea nu înseamnă uniformitate şi că pentru situaţii diferite se impun soluţii juridice diferite. Astfel, în Decizia nr. 139 din 19 noiembrie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 7 din 20 ianuarie 1997, Curtea Constituţională a arătat că principiul egalităţii în drepturi nu înseamnă "eo ipso" aplicarea aceluiaşi regim juridic unor situaţii care, prin specificul lor, sunt diferite. De asemenea, în Decizia nr. 256 din 17 iunie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 134 din 02 aprilie 1998, Curtea Constituţională a statuat că principiul egalităţii nu presupune uniformitate, aşa încât toate situaţiile să fie tratate în acelaşi fel, ci presupune ca la situaţii egale să corespundă un tratament egal, iar la situaţii diferite să existe un tratament diferit. Principiul egalităţii nu se opune ca o lege să stabilească reguli diferite în raport cu persoane care se află în situaţii diferite (Decizia nr. 141 din 13 iulie 2000 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 508 din 17 octombrie 2000).
Aşadar, având în vedere că recurenta nu este un operator economic a cărui acreditare a expirat, ci unul care nu a avut niciodată acreditare, nu se poate susţine că a fost încălcat principiului nediscriminării şi al egalităţii de tratament.
Ca urmare a argumentelor anterior prezentate, nu poate fi susținută nici interpretarea recurentei, fondată pe teoria efectului declarativ al deciziei de acreditare, conform căreia un producător de energie regenerabilă care a pus în funcţiune centrala anterior datei de 31.12.2016 poate solicita acreditarea oricând, având un interes procesual constând în recunoaşterea dreptului la schema de promovare, respectiv să primească şi să tranzacţioneze certificate verzi pe o lungă durată de timp.
Concluzionând cu privire la acest motiv de recurs, având în vedere cele mai sus prezentate, Înalta Curte reține că data punerii în funcţiune a unei centrale electrice/etape dintr-o centrală/grup dintr-o centrală electrică este anterioară datei deciziei de acreditare. Cum decizia de acreditare este documentul care atestă intrarea în schema de promovare prin certificate verzi, conform prevederilor pct. 9 din Decizia C(2011) 4938, aceasta trebuia emisă până la data de 31.12.2016, inclusiv pentru centrala/etapa din centrală/grupul din centrala respectivă, în baza documentaţiei de acreditare prevăzută în Regulamentul de acreditare (şi nu doar în baza procesului verbal de punere în funcţiune a centralei şi a cererii de acreditare), care include şi obţinerea licenţei pentru exploatare comercială a capacităţilor de producere a energiei electrice.
Intrarea în sistemul de promovare prin certificate verzi se realizează prin emiterea de către ANRE a deciziei de acreditare, iar punerea în funcţiune a centralei reprezintă doar o etapă până la obţinerea deciziei de acreditare. Mai mult, decizia de acreditare nu are un caracter declarativ, în sensul constatării existenţei în patrimoniul intimatei a unor drepturi şi obligaţii ce au luat naştere prin fapte juridice anterioare emiterii acestei decizii.
Prin urmare, motivul de recurs se va respinge, ca nefondat.
II.4. Nefondate sunt și susținerile recurentei privind culpa reclamantei pentru neobţinerea deciziei de acreditare anterior finalului anului 2016.
Recurenta a susținut, în esență, că nu a formulat cererea de acreditarea anterior finalului anului 2016 deoarece se afla în imposibilitatea de a calcula costurile cu investiţiile pentru realizarea grupului/centralei electrice de producere a E-SRE, prin completarea machetei de raportare prevăzute în anexa nr. 7, astfel cum îi era impus în temeiul art. 6 alin. (1) lit. g) din cuprinsul Regulamentului din 2014 de acreditare a producătorilor de energie electrică din surse regenerabile de energie pentru aplicarea sistemului de promovare prin certificate verzi în continuare.
Or, așa cum în mod corect s-a reținut de către instanța de fond, deşi, după cum rezultă din procesul verbal de punere în funcţiune şi dare în exploatare a obiectivului de investiţii "Construire parc eolian, extindere reţea electrică şi racordare" nr. 10/02.03.2015, recurenta a pus în funcţiune centrala electrică pe care o deţine încă din anul 2015, prima solicitare de acreditare a centralei electrice a fost transmisă abia în anul 2017, prin cererea înregistrată la ANRE cu nr. 23005/28.03.2017, la care ANRE a răspuns prin scrisoarea nr. 27118/13.04.2017.
Ulterior, recurenta a solicitat din nou acreditarea pentru aplicarea sistemului de promovare prin certificate verzi pentru centrala electrică pe care o deţine, prin cererea înregistrată la ANRE cu nr. 110797/23.12.2019, la care ANRE a răspuns prin scrisoarea nr. 4550/22.01.2020.
Or, din moment ce centrala electrică pe care o deţine recurenta a fost pusă în funcţiune încă din anul 2015, iar societatea a obţinut licenţa pentru exploatarea comercială a acestei capacităţi de producere a energici electrice încă din luna ianuarie a anului 2016, recurenta avea posibilitatea să solicite încă de la începutul anului 2016 acreditarea pentru aplicarea sistemului de promovare prin certificate verzi.
Art. 6 alin. (1) lit. g) din cuprinsul regulamentului de acreditare aplicabil la data de 31.12.2016 (aprobat prin Ordinul ANRE nr. 48.2014, cu modificările şi completările ulterioare, în prezent abrogat) prevedea transmiterea în cuprinsul documentaţiei de acreditare a informaţiilor privind costurile cu investiţiile pentru realizarea grupului/centralei electrice de producere a E-SRE, prin completarea machetei de raportare prevăzute în anexa nr. 7 la acest regulament, care conţine costurile totale cu investiţiile, care erau cunoscute la începutul anului 2016, când centrala a intrat în regim de funcţionare de durată, ceea ce face ca justificarea recurentei în sensul că a aşteptat răspunsul Ministerului Fondurilor Europene pentru a putea completa macheta de raportare prevăzută la Anexa nr. 7 să nu poată fi primită.
De asemenea, Înalta Curte reține caracterul nefondat al susţinerilor recurentei cu referire la prevederile art. 25 alin. (1) lit. b) din regulamentul de acreditare aprobat prin Ordinul ANRE nr 48/2014 (în prezent abrogat), interpretarea dată de recurentă acestor prevederi fiind lipsită de sens, atâta timp cât toate contractele de finanţare nerambursabile prin care se acordă ajutoare de stat investiţionale se încheie anterior realizării investiţiei, deci anterior acreditării centralelor electrice realizate cu ajutor investiţional.
II.5. Nefondată este și critica potrivit căreia instanţa de fond a reţinut în mod nelegal că în speţă nu se poate da eficienţă interpretării Consiliului Concurenţei cuprinse în adresa CC nr. 6830/07.06.2017 şi Sentinţei nr. 4506/2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti.
Instanţa de control judiciar reține că adresa nr. 6830/07.06.2017 emisă de Consiliului Concurenţei reprezintă corespondenţa acestei instituţii cu pârâta intimată, conţinând opinii exprimate de emitent, fără însă ca acestea să fie în măsură să producă efecte juridice cu privire la raportul juridic stabilit între reclamantă şi pârâtă, instanţa de fond reţinând corect că, sub acest aspect, nu prezintă relevanţă, cu atât mai mult cu cât, din conţinutul acestora, nu rezultă că ar exista vreo divergenţă evidentă între conduita pârâtei intimate şi punctul de vedere al Consiliului Concurenţei pe problema acreditării unor producători de energiei conform Legii nr. 220/2008.
În mod corect judecătorul fondului a reţinut că interpretarea Consiliului Concurenţei din adresa nr. 6830/07.06.2017 nu are relevanță în speţă, în condiţiile în care reclamanta nu a depus nici cererea de acreditare până la data de 31 decembrie 2016.
Adresa Consiliului Concurenței nr. 6830/07.06.2017 este un răspuns la adresa ANRE nr. 32804/08.05.2017, prin care autoritatea menţiona că îşi păstrează punctul de vedere exprimat prin adresa nr. 2026/08.03.2017. Adresa CC nr. 2026/08.03.2017 era o adresă prin care acesta răspundea adresei ANRE nr. 11359/16.02.2017. Prin adresa nr. 11359/15.02.2017 intimata solicită Consiliului Concurenţei să întrebe Comisia Europeană cu privire la interpretarea pct. 9 din Decizia C(2011) 4938 având în vedere "cererile de acreditare din cursul lunii decembrie 2016, dar care nu îndeplineau unele condiţii.”
Or, recurenta a cerut acreditarea pentru aplicarea sistemului de promovare prin certificate verzi pentru centrala electrică pe care o deţine abia prin cererea înregistrată la ANRE cu nr. 110797/23.12.2019. Ca urmare, așa cum corect a reţinut şi instanţa de fond, răspunsul Consiliului Concurenţei nu vizează situaţia recurentei, ci pe cea a persoanelor care au depus cereri de acreditare din cursul lunii decembrie 2016, dar care nu îndeplineau unele condiţii.
Înalta Curte constată că răspunsul Consiliului Concurenţei a confirmat teoria că intrarea centralelor electrice/grupurilor electrice/etapelor din centrala electrică în sistemul de promovare prin certificate verzi se realizează până la 31.12.2016, având în vedere coroborarea pct. 9 cu pct. 12 din Decizia C (2011) 4938. Acest lucru se realizează prin decizia de acreditare care trebuie emisă de către ANRE până la 31.12.2016.
Or, aceasta nu făcea decât să consolideze motivaţia pentru care pârâta nu a mai putut da curs cererii de acreditare înregistrată la ANRE cu nr. 110797/23.12.2019, respectiv faptul că accesul în sistemul de promovare prin certificate verzi a noilor beneficiari -instalaţii de producere a energiei electrice din surse regenerabile de energie după data de 31.12.2016 (care fiind zi nelucrătoare, a fost prorogată la 03.01.2017) ar încălca în mod evident prevederile Deciziei C(2011) 4938.
Faptul că intrarea în schema de certificate verzi a unei centrale/etapă din centrală/grup din centrală se realizează în baza unei decizii de acreditare (acreditare preliminară sau acreditare) o confirmă şi precizarea Consiliului Concurenţei conform căreia: "...la autorizarea schemei de sprijin, Comisia Europeană nu a avut în vedere o tratare diferenţiată în ceea ce priveşte acreditarea producătorilor, care ar trebui să definească, de fapt, momentul intrării în schema de sprijin, iar Legea nr. 220/2008 notificată Comisiei nu prevede aceste două tipuri de acreditări. Ca urmare, aspectele semnalate în legătură cu momentul punerii în funcţiune nu pot fi interpretate prin prisma prevederilor deciziei Comisiei deoarece țin exclusiv de reglementările tehnice şi procedurale ale ANRE".
În ceea ce priveşte afirmaţia potrivit căreia ANRE a emis acreditări şi în anul 2017, Înalta Curte constată că, pe de o parte, s-au oferit de către ANRE explicaţii referitor la aceste situații, a căror pertinență instanța nu este ținută să o verifice față de obiectul învestirii sale, iar, pe de altă parte, invocarea unei practici administrative contrare legii în alte situaţii nu ar putea oricum reprezenta izvor de drept şi nici temei pentru admiterea cererii reclamantei.
În ceea ce privește pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 6 C.E.D.O., invocată de recurentă din perspectiva premiselor creării unei jurisprudențe neunitare în lumina cauzei Beian împotriva României, Înalta Curte, ținând seama de rolul său constituțional în unificarea practicii judiciare a reținut practica judiciară constantă a instanței supreme asupra problemei de drept deduse judecății (natura juridică a deciziei de acreditare), așa cum reiese aceasta din deciziile nr. 6137/7.12.2021, pronunțată în dosarul nr. y/2/2018 și nr. 23/11.01.2022, pronunțată în dosarul nr. x/2/2018, decizii ce confirmă soluția pronunțată în prezenta cauză. De altfel, această din urmă decizie este chiar decizia prin care a fost casată de către Înalta Curte sentinţa nr. 4506/2018 pronunțată de Curtea de Apel București, sentință în raport de care se invocase de către recurentă posibilitatea creării unei practici neunitare, astfel încât susținerile recurentei sub acest aspect sunt rămase fără obiect.
II.6. Dat fiind caracterul nefondat al criticilor recurentei, nu se mai impune soluţionarea şi a celorlalte capete de cerere formulate de recurentă, dat fiind caracterul accesoriu al acestora, raportat la principiul accesoriul urmează soarta principalului (accesorium sequitur principale).
Prin urmare, în mod corect instanţa de fond, constatând că nu se poate reţine refuzul nejustificat al autorităţii pârâte de soluţionare a cererii reclamantei a reținut ca fiind neîntemeiate și celelalte cereri subsecvente formulate de aceasta, neexistând niciun temei juridic de obligare a pârâtei de emitere a unei decizii de acreditare sau de soluţionare a cererii de acreditare respectiv de obligare la plata de despăgubiri.