Şedinţa publică din data de 27 septembrie 2023
Asupra cauzei, constată următoarele:
I. Circumstanţele litigiului:
1. Obiectul cererii de chemare în judecată:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 9 septembrie 2020 pe rolul Tribunalului Iaşi, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor au solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 535.000 euro, reprezentând daune materiale (400.000 euro valoare imobil + 135.000 euro lipsa de folosinţa) şi a sumei de 150.000 euro, reprezentând daune morale in conformitate cu dispoziţiile art. 52 alin. (3) din Constituţia României şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la CEDO.
2. Hotărârea pronunţată de prima instanţă:
Prin sentinţa civilă nr. 635 din 23 martie 2022, Tribunalul Iaşi a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor.
3. Hotărârea pronunţată de instanţa apel:
Prin decizia civilă nr. 434 din 5 octombrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, a fost admis apelul formulat de A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 635 din 23 martie 2022 pronunţată de Tribunalul Iaşi, care a fost anulată.
A fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.
A fost trimisă cauza Tribunalului Iaşi spre rejudecare.
4. Calea de atac formulată în cauză:
Împotriva deciziei civile nr. 434 din 5 octombrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor a declarat recurs, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor, aşa cum dispun prevederile art. 9 alin. (2) C. proc. civ. De asemenea, potrivit art. 22 alin. (6) C. proc. civ., judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii. Această normă are menirea de a sublinia preeminenţa principiului disponibilităţii faţă de cel al rolului activ al instanţei de judecată.
Întrucât intimaţii-reclamanţi nu au înţeles să îşi fundamenteze în drept acţiunea pe prevederile art. 96 din Legea nr. 303/2004, ci pe răspunderea de drept comun prevăzută de C. civ., instanţa de apel în mod greşit a apreciat că termenul de prescripţie în cauză începe să curgă de la momentul rămânerii definitive a hotărârii de stabilire a răspunderii penale sau de constatare a răspunderii disciplinare a judecătorului sau procurorului, moment în care, în mod obiectiv, este stabilită atât existenţa faptei prejudiciabile, cât şi vinovăţia autorului acesteia.
Prin urmare, în mod nefondat Curtea de Apel Iaşi a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, reţinând că nu s-a depus o hotărâre de stabilire a răspunderii judecătorului.
Acţiunea ce formează obiectul dosarului are caracterul unei acţiuni în pretenţii patrimoniale şi este supusă dispoziţiilor privitoare la prescripţia extinctivă, în sensul că este o acţiune prescriptibilă care trebuie formulată în termenul de 3 ani de la data naşterii dreptului la acţiune.
Conform prevederilor art. 2528 alin. (1) din noul C. civ. "Prescripţia dreptului la acţiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea."
În cauză, termenul de prescripţie de 3 ani a început să curgă la data de 11.01.2012, dată la care prin decizia civilă nr. 13/11.01.2012 Tribunalul Iaşi a admis apelul formulat de A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 1875/18.02.2004 a Judecătoriei laşi, sentinţă care a fost anulată.
Concluzionând, recurentul-pârât solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel pentru a pronunţa o hotărâre de respingere a apelului formulat de reclamanţii A. şi B. şi de menţinere a sentinţei civile nr. 635 din 23 martie 2022 pronunţată de Tribunalul Iaşi, ca fiind legală şi temeinică.
5. Apărările formulate în cauză:
Intimaţii-reclamanţi A. şi B. au depus întâmpinare, comunicată, invocând nulitatea recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ. În subsidiar, au solicitat respingerea recursului ca nefondat.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse:
Prioritar, în ceea ce priveşte excepţia nulităţii recursului invocată de intimaţii-reclamanţi A. şi B., se constatată că în cuprinsul cererii de recurs sunt dezvoltate critici de natură a fi analizate din perspectiva dispoziţiilor art. 488 C. proc. civ., astfel încât excepţia nulităţii urmează a fi respinsă.
Prin intermediul primului motiv de recurs, recurentul-pârât a susţinut nelegalitatea deciziei atacate prin prisma faptului că instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii reglementat prin art. 9 alin. (2) C. proc. civ., precum şi prevederile art. 22 alin. (6) C. proc. civ., deoarece a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, reţinând că termenul de prescripţie începe să curgă de la momentul rămânerii definitive a hotărârii de stabilire a răspunderii penale sau de constatare a răspunderii disciplinare a judecătorului sau procurorului. Fără a ţine seama de faptul că obiectul cererii reclamanţilor, astfel cum a fost expres indicat în cuprinsul cererii de chemare în judecată, îl constituie răspunderea civilă delictuală întemeiată pe dispoziţiile art. 52 alin. (3) din Constituţie, art. 1 din Protocolul 1 CEDO şi art. 1357 C. civ., instanţa de apel a analizat cauza din perspectiva prevederilor art. 96 din Legea nr. 303/2004.
Cum aspectele semnalate de recurent vizează nereguli de ordin procedural, cu referire la depăşirea limitelor efectului devolutiv al apelului şi încălcarea principiului disponibilităţii, acestea vor fi examinate din perspectiva motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a cărui incidenţă nu se verifică în cauză.
Neregularitatea invocată de recurentul-pârât vizează încălcarea principiului disponibilităţii care guvernează procesul civil conform art. 9 alin. (2) C. proc. civ., ce prevede că părţile stabilesc, prin cererile şi apărările lor, obiectul şi limitele procesului. De asemenea, potrivit art. 22 alin. (6) din acelaşi Cod, judecătorul este obligat să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără a depăşi însă limitele învestirii, cu excepţia cazului în care legea dispune altfel. Prin urmare, instanţa este ţinută să respecte cadrul procesual fixat de părţi, dar, în limitele acestui cadru, trebuie să soluţioneze pricina în întregul ei.
Pentru etapa apelului, dispoziţiile art. 477 alin. (1) C. proc. civ. menţionează că instanţa de apel procedează la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant. Totodată, conform art. 478 alin. (2) şi alin. (3) C. proc. civ., părţile nu se pot folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate în primă instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare, în calea de atac neputându-se schimba, printre altele, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nu pot fi formulate pretenţii noi.
Ipotezele semnalate nu se regăsesc în speţă, prin raţionamentul aplicat instanţa de apel calificând corect apărările dezvoltate în cuprinsul cererii de apel de către reclamanţii A. şi B., ca fiind aspecte care vizau excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în cauza având ca obiect răspunderea Statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare.
Examinarea acestui motiv de nelegalitate presupune, cu titlu prealabil, verificarea limitelor învestirii primei instanţe sub aspectul obiectului şi cauzei demersului judiciar promovat în cauză.
Obiectul cererii de chemare în judecată formulate de reclamanţii A. şi B. vizează obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata sumei de 535.000 euro reprezentând daune materiale şi a sumei de 150.000 euro daune morale, temeiul de drept invocat fiind dispoziţiile art. 52 alin. (3) din Constituţia României, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la CEDO şi art. 1357 C. civ.
Esenţiale sunt motivele acţiunii - cele ce dau în concret cauza juridică a acesteia, indiferent de temeiul juridic indicat de parte, care poate fi eronat (dar susceptibil de încadrare şi calificare corectă de către instanţă, conform art. 22 alin. (4) C. proc. civ.), care relevă fără putinţă de tăgadă că ceea ce s-a pretins în cadrul demersului judiciar a fost angajarea răspunderii Statului, în calitatea sa de garant al bunei funcţionări a serviciului public al justiţiei.
Din motivarea acţiunii şi din susţinerile apărătoarei reclamanţilor consemnate în faţa Tribunalului Iaşi în cuprinsul încheierii din 16 septembrie 2021, rezultă că reclamanţii au afirmat că au fost prejudiciaţi printr-o eroare judiciară săvârşită de către un magistrat, menţionându-se acelaşi temei de drept - art. 52 alin. (3) din Constituţia României, potrivit căruia "Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă", text constituţional care consacră, la nivel de principiu, regula potrivit căreia Statul răspunde patrimonial pentru eventuale erori judiciare cu caracter prejudiciabil.
În apărare, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a invocat faptul că procedura reparării pagubei materiale sau a daunelor morale ce revine Statului intervine în cazurile special prevăzute de art. 52 alin. (3) din Constituţie, art. 96 din Legea nr. 303/2004 (în forma în vigoare anterioară modificării aduse prin Legea nr. 242/2018), art. 538 şi art. 539 din C. proc. pen.
Prin sentinţa civilă nr. 635 din 23 martie 2022, Tribunalul Iaşi a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins cererea de chemare în judecată, reţinând că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 96 alin. (8) din Legea nr. 303/2004 ce prevăd un termen special în care poate fi formulată acţiunea în răspundere îndreptată împotriva Statului - 1 an de la data producerii sau cunoaşterii prejudiciului, termen ce curge, în aprecierea instanţei de fond, dela data de 11 ianuarie 2012 când a fost pronunţată de către Tribunalul Iaşi decizia prin care a admis apelul şi a anulat sentinţa Judecătoriei Iaşi.
Curtea de apel, ca primă instanţă de control judiciar, în raport de criticile formulate şi analizând cauza în fapt şi în drept, potrivit art. 476 alin. (1) C. proc. civ., a verificat, în limitele învestirii sale, aplicarea normelor legale de către instanţa de fond, în raport de care a constatat că "în mod eronat, judecătorul fondului s-a pronunţat asupra excepţiei prescripţiei fără a soluţiona în prealabil excepţia inadmisibilităţii, invocată de pârât, precum şi faptul că în soluţionarea excepţiei prescripţiei, a avut în vedere un alt moment de început decât cel al rămânerii definitive a hotărârii de stabilire a răspunderii penale sau de constatare a răspunderii disciplinare a judecătorului." Acestea au fost considerentele pentru care Curtea de Apel Iaşi a admis apelul declarat de recurenţi, a anulat sentinţa apelată, a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Iaşi.
Contrar susţinerilor recurentului-pârât, nu se poate reţine o încălcare a art. 9 alin. (2) C. proc. civ., instanţa de apel examinând cauza din perspectiva aspectelor reclamate de recurenţi, atât prin cererea de chemare în judecată, cât şi prin cererea de apel, iar procedeul uzitat nu are semnificaţia unei încălcări a principiului disponibilităţii ori a limitelor efectului devolutiv al apelului, întrucât instanţa este chemată să ia toate măsurile necesare în vederea stabilirii adevărului judiciar şi a pronunţării unei hotărâri legale şi temeinice, prin aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente la situaţia de fapt reţinută în cauză, conform art. 22 alin. (2) C. proc. civ.
Aşadar, indiferent de opinia părţilor asupra modului în care trebuie aplicată şi interpretată legea la o anumită situaţie de fapt, intră în atribuţiile judecătorului stabilirea unui raţionament corect, nepunându-se problema depăşirii de către instanţa de apel a limitelor învestirii sale ori a elementelor pe care instanţa de fond le-a avut în vedere la pronunţarea soluţiei atacate, drept pentru care nu poate fi reţinut cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
Nefondată este şi critica circumscrisă art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care recurentul a susţinut greşita aplicare şi interpretare a normelor de drept material cu referire la greşita soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, recurentul arătând că termenul de prescripţie de 3 ani a început să curgă de la data de 11 ianuarie 2012, dată la care prin decizia civilă nr. 13 Tribunalul Iaşi a admis apelul formulat de reclamanţii A. şi B. împotriva sentinţei nr. 1875 din 18 februarie 2004 a Judecătoriei Iaşi, pe care a anulat-o.
În primul rând, recurentul-pârât este în eroare în ceea ce priveşte cele reţinute de insanţele de fond referitor la durata termenului de prescripţie - atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel au arătat că termenul de prescripţie al dreptului la acţiune pentru repararea prejudiciului produs prin eroare judiciară este de 1 an, termen ce curge de la data la care cel prejudiciat a cunoscut sau trebuia să cunoască atât prejudiciul, cât şi pe cel care răspunde de producerea lui.
În al doilea rând, considerentul pentru care Curtea de Apel Iaşi a admis apelul şi a anulat sentinţa pronunţată de Tribunalul Iaşi este cel anterior redat - faptul că prima instanţă nu a analizat în prealabil excepţia inadmisibilităţii şi faptul că în soluţionarea excepţiei prescripţiei a avut în vedere un alt moment de început decât cel al rămânerii definitive a hotărârii de stabilire a răspunderii penale sau de constatare a răspunderii disciplinare a judecătorului.
Nu în ultimul rând, se observă că, prin modaliatea de formulare a cererii de recurs, recurentul-pârât nu a adus critici concrete cu privire la momentul de început al curgerii termenului de prescripţie, mărginându-se a arăta, printr-o singură frază, că "termenul de prescripţie de 3 ani a început să curgă la data de 11.01.2012, dată la care prin decizia civilă nr. 13/11.01.2012 Tribunalul Iaşi a admis apelul formulat de A. şi B.."
Înalta Curte constată că, având în vedere obiectul acţiunii, ce vizează antrenarea răspunderii Statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, în mod corect instanţa de apel a reţinut ca moment de început al curgerii termenului de prescripţie momentul comiterii pretinsei erori - cel al rămânerii definitive a hotărârii de stabilire a răspunderii penale ori momentul constatării răspunderii disciplinare a judecătorului. În condiţiile în care nu s-a stabilit în prealabil răspunderea penală sau disciplinară a judecătorului în cauză, nu există elemente pe baza cărora să se poată stabili existenţa vreunei erori judiciare.
Pentru considerentele expuse, constatând că prin modalitatea de redactare a cererii de recurs şi de formulare a criticilor, recurentul nu a reuşit să demonstreze nelegalitatea hotărârii instanţei din apel, reţinând că aspectele de nelegalitate deduse judecăţii pe calea prezentului recurs sunt lipsite de temei, nefiind îndeplinite dispoziţiile art. 488 C. proc. civ. pentru casarea hotărârii, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia nulităţii recursului, invocată de intimaţii-reclamanţi A. şi B..
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva deciziei civile nr. 434 din 5 octombrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 septembrie 2023.