Şedinţa publică din data de 4 octombrie 2023
Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş la data de 04.08.2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pârâtele B. S.R.L. şi C., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să dispună în principal, obligarea pârâtei B., în temeiul garanţiei de evicţiune, la plata sumei de 747.292,592 RON, cu titlu de daune-interese pentru repararea integrală a prejudiciului ocazionat reclamantei prin tulburarea ilicită a dreptului de folosinţă şi împiedicarea recoltării şi valorificării culturilor de soia aparţinând A. S.R.L. din raza comunei Vermeş. În subsidiar a solicitat obligarea pârâtei C., în temeiul răspunderii civile delictuale pentru faptă proprie, la plata sumei de 747.292,592 RON, cu titlu de daune-interese pentru repararea integrală a prejudiciului ocazionat reclamantei prin recoltarea şi dispunerea în mod ilicit de culturile de soia aparţinând A. S.R.L. din raza comunei Vermeş. De asemenea a solicitat obligarea pârâtelor la suportarea cheltuielilor de judecată generate de prezentul demers judiciar.
Prin sentinţa civilă nr. 329 din 14.06.2022 pronunţată în dosarul nr. x/2021, Tribunalul Timiş a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a pârâtei - reclamantă reconvenţional C.; a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a reclamantei - pârâtă reconvenţional A. S.R.L.; a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtele B. S.R.L. şi C.; a admis în parte cererea reconvenţională formulată de pârâta reclamantă reconvenţional C. în contradictoriu cu reclamanta pârâtă reconvenţional A. S.R.L. şi, în consecinţă, a obligat pe reclamanta A. S.R.L. să-i plătească pârâtei C. suma de 71.023,09 RON; în rest, cererea reconvenţională a fost respinsă; totodată, a obligat pe reclamanta A. S.R.L. la plata către pârâta B. S.R.L. a sumei de 18.350,18 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, precum şi la plata, cu acelaşi titlu, către pârâta C., a sumei de 3.000 RON reprezentând parte din taxa judiciară de timbru aferentă cererii reconvenţionale.
Împotriva sentinţei primei instanţe a declarat apel reclamanta A. S.R.L..
Prin decizia civilă nr. 707/A din 28.11.2022, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, a fost respins apelul declarat de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., împotriva sentinţei civile nr. 329/14.06.2022 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. x/2021, având ca obiect pretenţii. A fost admis apelul declarat de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta C., împotriva aceleiaşi sentinţe. A fost schimbată în parte sentinţa apelată, în sensul că a fost respinsă cererea reconvenţională formulată de pârâta C., în contradictoriu cu reclamanta A. S.R.L.. A fost înlăturată dispoziţia de obligare a reclamantei A. S.R.L. la plata cheltuielilor de judecată stabilite la fond în favoarea pârâtei C.. A fost obligată reclamanta A. S.R.L. la plata către pârâta B. S.R.L. a sumei de 14.582,4 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel. A fost respinsă atât cererea reclamantei A. S.R.L., cât şi cererea pârâtei C., de acordare a cheltuielilor de judecată efectuate în apel.
Împotriva acestei decizii A. S.R.L.. a declarat recurs, solicitând admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate şi trimiterea spre rejudecare în vederea admiterii cererii de chemare în judecată.
Motivele de recurs sunt, în esenţă, următoarele:
Prin memoriul de recurs, recurenta-reclamantă critică nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva angajării răspunderii contractuale a intimatei-pârâte B. S.R.L. În acest sens, recurenta susţine că a demonstrat îndeplinirea condiţiilor generale pentru angajarea răspunderii contractuale ale intimatei B. S.R.L. atât în temeiul garanţiei de evicţiune, cât şi în temeiul răspunderii contractuale de drept comun. În continuare, recurenta-reclamantă redă dispoziţiile legale prevăzute de art. 1789, art. 1794 alin. (1) şi art. 1350 alin. (1) şi (2) C. civ. şi concluzionează că în ciuda îndepliniririi condiţiilor legale necesare angajării răspunderii contractuale a intimatei-pârâte B. S.R.L., instanţa de apel a respins în mod nelegal apelul prin aplicarea greşită a normelor de drept material anterior citate.
Totodată, recurenta-reclamantă redă din considerentele deciziei instanţei de apel şi arată că din perspectiva respingerii apelului, în ceea ce priveşte angajarea răspunderii contractuale a intimatei B. S.R.L., curtea de apel a concluzionat în mod nelegal că A. S.R.L. ar fi renunţat la termenul de 30 de zile pentru eliberarea terenului de culturi, în mod indirect, ca efect al încheierii contractului de arendare dintre intimatele B. şi C., ignorând faptul că acest contract nu este opozabil societăţii recurente.
În continuare, recurenta redă dispoziţiile legale reglementate de art. 1270 şi art. 187 C. civ., susţinând că societatea recurentă şi A. S.A. reprezintă două persoane juridice distincte ce deţin patrimonii proprii şi care îşi asumă în mod individual şi separat obligaţii juridice, iar potrivit normelor materiale anterior citate rezultă că un contract de arendă în care societatea recurentă nu a fost niciodată parte, nu poate produce niciun efect faţă de aceasta.
Sub un alt aspect, recurenta-reclamantă arată că instanţa de apel a aplicat în mod greşit prevederile art. 1266 C. civ., potrivit cu care contractele se interpretează după voinţa concordantă a părţilor, iar nu după sensul literal al termenilor. Potrivit recurentei, semnarea contractului de arendare al intimatei C. de către dl D. nu produce efecte faţă de societatea recurentă. Autoarea recursului indică prevederile art. 197 alin. (1) şi (3) şi art. 75 din Legea nr. 31/1990 şi susţine că dl D. nu ar fi putut semna acest contract în numele societăţii recurente, atât timp cât dreptul de reprezentare al unei societăţi cu răspundere limitată este recunoscut exclusiv administratorilor.
O altă critică vizează aplicarea greşită de către instanţa de apel a prevederilor art. 1413 C. civ., recurenta-reclamantă susţinând că potrivit acestei dispoziţii legale, A. S.R.L. este debitorul obligaţiei de predare a terenului instituit de art. 14 alin. (3) din contractul de arendare, societăţii recurente fiindu-i acordat un termen de 30 de zile pentru ducerea la îndeplinire a acestei obligaţii. Astfel, în opinia recurentei, beneficiul termenului este recunoscut în mod expres de legea civilă în favoarea debitorului, respectiv societăţii A., şi nu în favoarea creditoarei acestei obligaţii, adică societăţii intimate B.. În continuare recurenta-reclamntă redă în ample considerente situaţia de fapt cu privire la tulburările de folosinţă incidente în cauză, precum şi cele referitoare la prejudiciul cauzat acesteia ca urmare a nerespectării obligaţiilor contractuale de către intimata B..
O ultimă critică vizează nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva angajării răspunderii delictuale a intimatei C.. În acest sens, recurenta-reclamantă redă situaţia de fapt cu privire la dreptul de proprietate asupra culturii de soia, făcând trimitere la înscrisuri şi la prevederile art. 550, art. 555, art. 562 alin. (1), art. 578 şi art. 588 C. civ.
Concluzionând, recurenta-reclamantă arată că aceasta a făcut pe deplin dovada îndeplinirii condiţiilor atragerii răspunerii civile delictuale instituite de art. 1349 coroborat cu art. 1357 C. civ., iar potrivit art. 1385 C. civ., despăgubirile datorate de intimata C. trebuie să cuprindă pierderea suferită de A., precum şi câştigul pe care în condiţii obişnuite recurenta l-ar fi putut realiza şi de care a fost lipsit.
În drept, recurenta a indicat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Intimata - pârâtă B. S.R.L. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii cererii de recurs, iar pe fond a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.
Intimata- pârâtă C. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat.
Examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1), excepţia nulităţii recursului invocate de intimata-pârâtă B. S.R.L., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, reţine următoarele:
Potrivit dispoziţiilor art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, iar conform art. 487 alin. (1) C. proc. civ., "recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile şi în recurs".
Astfel, conform dispoziţiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., motivarea recursului presupune pe de o parte indicarea unuia/unora dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar pe de altă parte dezvoltarea acestuia/acestora, în sensul formulării unor critici privind considerentele pe care instanţa care a pronunţat hotărârea atacată şi-a fundamentat soluţia pronunţată.
Înalta Curte reţine că susţinerile recurentei-reclamante referitoare la aplicarea greşită a normelor de drept material nu se circumscriu cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., indicat în memoriul de recurs, deoarece dispoziţiile referitoare la obligaţiile locatorului (art. 1789 C. civ.), la tulburările de drept (art. 1794 C. civ.), la răspunderea contractuală (art. 1350 C. civ.), la forţa obligatorie a contractului (art. 1270 C. civ.), la interpretarea contractului (art. 1266 C. civ.), la elementele constitutive ale persoanei juridice (art. 187 C. civ.) şi ale Legii nr. 31/1990, privind societăţile comerciale, sunt indicate în mod formal, fără a se arăta în concret cu ce a greşit instanţa de apel şi de ce normele materiale nu au fost corect aplicate.
Totodată, susţinerile recurentei-reclamante subsumate aceluiaşi motiv de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. prin care se invocă nerespectarea prevederilor art. 550, art. 555, art. 562 alin. (1), art. 578 şi art. 588 şi art. 1413 C. civ., nu constituie critici, în sens propriu, împotriva deciziei recurate întrucât nu se arată în ce sens aceste texte de lege au fost aplicate greşit de către instanţa de apel.
În ceea ce priveşte criticile formulate cu privire la aplicarea greşită a normelor de drept material care reglementează răspunderea civilă delictuală (art. 1349 C. civ.), condiţiile răspunderii (art. 1357 C. civ.) şi întinderea reparaţiei (art. 1385 C. civ.), instanţa supremă constată că nici acestea nu pot fi analizate prin prisma motivului de casare statuat la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., deoarece nu sunt veritabile critici de nelegalitate, recurenta argumentează cu privire la îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, reiterând aspecte legate de existenţa faptei ilicite şi a prejudiciului. Acestea sunt chestiuni de netemeinicie care nu pot face obiectul examenului de nelegalitate în recurs.
În acest context, Înalta Curte reţine că argumentele recurentei-reclamante cu privire la situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel şi trimiterea la înscrisurile aflate la dosarul cauzei, respectiv procesul-verbal din 13.11.2020, cererea unică de plată, contractul de arendare, nu pot fi analizate în această cale extraordinară de atac.
Administrarea probatoriului şi stabilirea situaţiei de fapt este atributul instanţei devolutive, în recurs urmărindu-se conformitatea soluţiei cu normele de drept aplicabile. Se ignoră astfel caracterul extraordinar al căii de atac a recursului, în cadrul căruia nu se poate rejudeca fondul, ci se analizează exclusiv aspecte de nelegalitate.
Nulitatea recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârşire, ci şi în cazul motivării necorespunzătoare, care de asemenea nu constituie o motivare în sensul procedural al recursului, respectiv, că nu se arată şi dezvoltarea motivelor de nelegalitate.
Faţă de cele de mai sus, instanţa supremă reţine că recurenta-reclamantă nu şi-a respectat obligaţia impusă de lege de a încadra criticile invocate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în acest caz intervenind sancţiunea nulităţii căii de atac formulate.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va admite excepţia nulităţii recursului invocate de intimata-pârâtă B. S.R.L. şi va anula recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 707/A din 28 noiembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.
Faţă de soluţia de anulare a recursului, în temeiul art. 494, raportat la art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va admite în parte cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu de avocat, formulată de intimata-pârâtă şi va obliga recurenta-reclamantă A. S.R.L. la plata către intimata-pârâtă B. S.R.L. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 8.782,2 RON, conform dovezilor aflate la dosar. Faţă de faptul că intimata-pârâtă a depus la dosar şi factura fiscală nr. x/11.01.2023, însoţită de un extras de cont, conform înscrisului aflat la fila x, fără a avea indicat numărul dosarului în legătură cu care a fost acordată asistenţa juridică, instanţa supremă constată că nu a fost făcută dovada cheltuielilor de judecată pentru suma de 5.866,7, potrivit art. 452 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite excepţia nulităţii recursului.
Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 707/A din 28 noiembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.
Admite în parte cererea de acordare a cheltuielilor de judecată.
Obligă recurenta-reclamantă A. S.R.L. la plata către intimata-pârâtă B. S.R.L. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 8.782,2 RON.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 4 octombrie 2023.