Deliberând asupra recursului formulat de recurentul A., reţine următoarele:
Prin încheierea penală din data de 02.11.2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală s-a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., formulată de recurentul inculpat A..
Pentru a se pronunţa în acest sens, s-a reţinut că excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de o parte din proces (recurentul inculpat A.), în faţa unei instanţe judecătoreşti învestite cu examinarea, conform procedurii prevăzută de art. 440 alin. (1) din Codul de de procedură penală, a admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie formulată de aceasta împotriva deciziei penale nr. 1062 din data de 10.10.2022 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
În ceea ce priveşte legătura cu soluţionarea cauzei, aceasta este îndeplinită numai raportat la alin. (1) al art. 438 din C. proc. pen., care reglementează cazurile în care se poate face recurs în casaţie (astfel cum au fost acestea reconfigurate prin dispoziţiile art. 102 pct. 266 şi 267 din Legea nr. 255/2013), Înalta Curte reţinând că acesta a invocat în recursul formulat cazurile de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 9 din C. proc. pen. - hotărârea cuprinde motive contradictorii ori motive străine de natura cauzei sau există o contradicţie între considerentele şi dispozitivul hotărârii şi art. 438 alin. (1) pct. 14 din C. proc. pen. - instanţa nu s-a pronunţat asupra unuia sau mai multor motive de apel, cazurile de recurs în casaţie invocate fiind abrogate prin Legea nr. 255/2013.
S-a apreciat că prin prezentul demers judiciar, recurentul inculpat tinde nu la cenzurarea unor elemente de neconstituţionalitate a textului de lege criticat, ci la completarea acestuia cu noi cazuri de recurs în casaţie vizând situaţiile nominalizate.
Astfel, Înalta Curte a apreciat că autorul excepţiei nu formulează veritabile critici de neconstituţionalitate, ci, în realitate, susţinerile sale vizează completarea legii, însă, aceste aspecte nu pot fi cenzurate pe calea controlului de constituţionalitate exercitat de instanţa de contencios constituţional, care, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 "se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului".
Împotriva încheierii penale din data de 02 noiembrie 2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a declarat recurs recurentul A..
În motivarea cererii de recurs, a arătat că pe calea excepţiei de neconstituţionalitate pot fi invocate şi omisiuni legislative, putând fi cenzurate doar cele cu relevanţă constituţională şi numai în cazul celor fără relevanţă constituţională cererea de sesizare a Curţii Constituţionale este inadmisibilă, făcând trimitere la Deciziile CCR nr. 107/2014, nr. 1313/2011, nr. 766/2011, nr. 878/2011 şi nr. 183/2014.
Având în vedere că lipsa motivării hotărârii judecătoreşti reprezintă motivul condamnării României la CEDO în numeroase cauze, recurentul a menţionat că România nu a făcut posibilă o cale de atac de reformare a unei hotărâri penale, abrogând singurele puncte ale art. 438 din C. proc. pen. care permiteau îndreptarea erorilor de judecată cu privire la încălcarea normelor ce atrag inclusiv nulitatea absolută.
S-a arătat că argumentele avute în vedere de Legea nr. 255/2013 nu au aplicabilitate prin prisma art. 438 alin. (1) pct. 9 şi 13 din C. proc. pen., deoarece recursul în casaţie prevede o procedură de admisibilitate în principiu, iar argumentul degrevării Înaltei Curţi nu poate fi primit în condiţiile în care justiţia se realizează în primul rând prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar recursul în casaţie îşi propune inclusiv să uniformizeze jurisprudenţa, care în privinţa motivărilor ester fundamental diferită.
De asemenea, a precizat că pct. 9 şi 14 ale art. 438 alin. (1), abrogate, nu se circumscriau motivelor de contestaţie în anulare şi până la intervenţia legiuitorului nu poate exista un remediu efectiv intern faţă de hotărâri vădit nemotivate care lasă impresia cetăţenilor şi persoanei condamnate de abuz, arbitrariu ori lipsă de previzibilitate.
Recurentul a criticat faptul că în materie civilă se prevăd astfel de erori, inclusiv nulitatea hotărârii recurate, iar în materie penală nu există nici un astfel de remediu. În opinia sa, lipsa motivării deciziei de apel reprezintă cea mai gravă eroare de drept şi încălcarea Constituţiei, a art. 6 şi 13 din Convenţie, iar analiza care ar urma să fie efectuată de Înalta Curte ar viza strict şi punctual elementele imperative pe care trebuie să le îndeplinească o hotărâre judecătorească pronunţată în apel şi existenţa răspunsului instanţei de ultim grad la motivele de apel în sens restrictiv şi nu raportări in extenso la situaţia de ansamblu circumscrisă speţei.
Analizând recursul declarat de recurentul A., în temeiul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 Înalta Curte constată că este nefondat, pentru următoarele considerente:
Reglementând condiţiile de admisibilitate a unei cereri de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate, art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, prevede că aceasta trebuie să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată, la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţă ori de procuror; să vizeze neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii din cuprinsul unor asemenea acte normative în vigoare la momentul invocării; să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale şi să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.
De asemenea, sesizarea Curţii Constituţionale este admisibilă numai în măsura în care prin excepţia invocată se tinde la constatarea neconformităţii unei prevederi dintr-o lege cu Constituţia României, iar nu şi atunci când se urmăreşte modificarea sau completarea acesteia, situaţie în care competenţa îi revine în exclusivitate, conform dispoziţiilor art. 61 alin. (1) din legea fundamentală, Parlamentului, ca unică autoritate legiuitoare, în timp ce instanţa de contencios constituţional este chemată să se pronunţe numai asupra constituţionalităţii actelor, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului, aşa cum rezultă din art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată.
Excepţia de neconstituţionalitate reprezintă singurul mijloc procedural prin care se asigură o analiză a conformităţii dispoziţiilor legale la care aceasta face referire cu Constituţia, control care însă poate fi realizat doar de instanţa de contencios constituţional, atribuţiile instanţei în faţa căreia s-a ridicat respectiva excepţie fiind limitate la a efectua un examen asupra îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, în funcţie de care sesizează sau nu Curtea.
Din această perspectivă, efectuând o analiză a dispoziţiilor legale prin raportare la prezenta cauză, Înalta Curte apreciază că sunt întrunite trei din cele patru condiţii, întrucât excepţia a fost invocată de recurentul inculpat A. într-un dosar aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în faza admisibilităţii în principiu a recursului în casaţie şi are în vedere neconstituţionalitatea prevederilor art. 438 alin. (1) din C. proc. pen. şi art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penală, texte care nu au fost declarate neconstituţionale printr-o decizie anterioară a instanţei de contencios constituţional.
Referitor la examenul legăturii cu cauza, Înalta Curte apreciază că acesta trebuie făcut în concret, prin raportare la interesul specific al celor care au invocat excepţiile şi înrâurirea pe care dispoziţiile legale considerate neconstituţionale o au în speţă. Stabilirea existenţei interesului se face pe calea verificării pertinenţei excepţiilor în raport cu procesul în care au intervenit, astfel încât decizia Curţii Constituţionale în soluţionarea excepţiilor să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal. Aşadar, cerinţa relevanţei este expresia utilităţii pe care soluţionarea excepţiilor invocate o au în cadrul rezolvării litigiului în care a fost invocată.
Dispoziţiile legale a căror neconstituţionalitate se invocă, respectiv art. art. 438 alin. (1) din C. proc. pen. reglementează cazurile în care se poate face recurs în casaţie, iar art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penală se referă la abrogarea unor cazuri de recurs în casaţie.
Înalta Curte reţine că, în speţă, susţinerile recurentului nu au o legătură indisolubilă cu soluţionarea cauzei, în realitate, acesta este nemulţumit de faptul că printre cazurile de recurs în casaţie reglementate de art. 438 alin. (1) din C. proc. pen. nu este prevăzută şi situaţia de reformare a hotărârii instanţei de apel în situaţia în care instanţa nu s-a pronunţat asupra unuia sau mai multor motive de apel ori hotărârea instanţei de apel cuprinde motive contradictorii ori motive străine de natura cauzei ori există o contradicţie între considerente şi dispozitiv.
Astfel, prin invocarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., se tinde practic la o completare a normelor procesuale, în sensul prevederii în norma legală şi a altor cazuri în care s-ar putea declara recurs în casaţie, solicitare inadmisibilă, în raport de competenţa Curţii Constituţionale care, în jurisprudenţa sa, a reţinut că prin exercitarea controlului de constituţionalitate nu se poate proceda la adăugarea de noi prevederi în cuprinsul normelor invocate a fi neconstituţionale.
În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate care vizează dispoziţiile art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, deşi textul criticat nu a fost declarat neconstituţional printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale apare ca fiind inadmisibilă. Prin raportare la condiţiile de admisibilitate a unei astfel de cereri, aprecierea asupra constituţionalităţii unui text de lege presupune ca respectiva normă juridică să fie sau să se fi aflat în vigoare, în sensul că produce sau a produs efecte juridice.
Prin demersul efectuat, recurenţii urmăresc, în concret, modificarea şi completarea conţinutului art. 438 din C. proc. pen. prin stabilirea unor noi cazuri în care se poate face recurs în casaţie şi care nu au fost niciodată în vigoare, ceea ce ar transforma Curtea Constituţională într-un legislator pozitiv, drept ce nu îi este conferit nici de Constituţie şi nici de legea organică de organizare şi funcţionare.
Înalta Curte remarcă că recurenţii nu au invocat neconstituţionalitatea dispoziţiilor prevăzute de art. 438 alin. (1) din C. proc. pen. ca o stare intrinsecă a acestora, ci ca efect al abrogării dispoziţiilor procesuale anterioare care reglementau cazurile de casare pentru care putea fi declarată calea ordinară de atac a recursului şi completarea dispoziţiilor legale în vigoare care prevăd cazurile de casare în calea extraordinară de atac a recursului în casaţie.
Pe acelaşi palier al analizării legăturii excepţiei cu soluţionarea cauzei, din examinarea argumentelor invocate în scris în susţinerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, se constată că obiecţiunile formulate de recurent cu privire la dispoziţiile legale criticate nu reprezintă, în realitate, aspecte de neconstituţionalitate, apte să provoace un examen al conformităţii normelor legale cu legea fundamentală a României.
Înalta Curte reţine că, deşi pare actual şi legitim, demersul autorului excepţiilor la acest moment procesual, este, în fapt, unul punctual, tinzând, practic, la obţinerea unor modificări legislative în ceea ce priveşte calea extraordinară de atac a recursului în casaţie şi nu urmăreşte armonizarea normelor de drept criticate cu dispoziţiile legii fundamentale.
Or, analizând termenii în care excepţiile au fost formulate, Înalta Curte apreciază că, în realitate, se tinde la extinderea, dincolo de litera şi spiritul lor, a textelor de lege apreciate ca neconstituţionale, ceea ce este în mod evident inadmisibil, întrucât Curtea Constituţională ar deveni legiuitor pozitiv.
Finalitatea excepţiei de neconstituţionalitate nu poate fi aceea de a supune controlului de constituţionalitate a posteriori orice dispoziţie legală, care să modifice norma criticată, chiar în esenţa acesteia. Aceasta constituie apanajul exclusiv al puterii legislative, nefiind admisibil ca instanţa de contencios constituţional să dispună, pe calea excepţiei de neconstituţionalitate, modificarea acestor dispoziţii.
De altfel, jurisprudenţa instanţei de contencios este în sensul respingerii ca inadmisibilă a excepţiei de neconstituţionalitate prin care se tinde la modificarea ori completarea legii.
Un exemplu recent îl reprezintă Decizia nr. 499/2023 referitoare la respingerea ca inadmisibilă a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 103 alin. (3) raportate la cele ale art. 107 - 110 din C. proc. pen., în care Curtea Constituţională a statuat:
12. Or, operaţiunile legislative de modificare şi completare a actelor normative sunt de competenţa exclusivă a legiuitorului, potrivit prevederilor art. 61 alin. (1) din Constituţie, excedând atribuţiilor instanţei de contencios constituţional care, conform art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, "se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului".
13. Pentru aceste motive, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 103 alin. (3) raportate la cele ale art. 107-110 din C. proc. pen. este inadmisibilă.
Pe cale de consecinţă, Înalta Curte constată că este inadmisibilă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, astfel cum a reţinut prima instanţă, deci încheierea atacată de recurent este legală şi temeinică.
Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul A. împotriva încheierii din data de 02 noiembrie 2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2020.1.
Totodată, faţă de culpa procesuală a recurentului, în temeiul art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., îl va obliga pe acesta la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul A. împotriva încheierii din data de 02 noiembrie 2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2020.1.
Obligă recurentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 noiembrie 2023.
GGC - OB