Asupra recursului:
Din examinarea actelor aflate la dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Acţiunea disciplinară
Prin acţiunea disciplinară înregistrată pe rolul secţiei pentru judecători în materie disciplinară sub nr. x/2022, Inspecţia Judiciară a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună aplicarea uneia dintre sancţiunile prevăzute de art. 100 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, recurentei-pârâte A. - judecător în cadrul Judecătoriei Iaşi pentru săvârşirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza I raportat la art. 991 alin. (1) din acelaşi act normativ.
2. Hotărârea instanţei disciplinare
Prin Hotărârea nr. 25J din 8 decembrie 2022 a secţiei pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii s-a admis acţiunea disciplinară formulată de Inspecţia Judiciară împotriva recurentei-pârâte A. - judecător în cadrul Judecătoriei Iaşi şi în baza art. 100 lit. d)1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, i s-a aplicat doamnei A. - judecător în cadrul Judecătoriei Iaşi sancţiunea disciplinară constând în "retrogradarea din gradul profesional de tribunal în gradul profesional de judecătorie şi continuarea activităţii la Judecătoria Iaşi" pentru săvârşirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza I din acelaşi act normativ.
A fost formulată şi opinia separată în sensul admiterii excepţiei nulităţii absolute a acţiunii disciplinare motivată de depăşirea termenului de efectuare a verificărilor prealabile prevăzut de art. 45 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, republicată, pentru această etapă.
În cauză au mai fost exprimate următoarele opinii separate, prin care s-a reţinut că: i) se impunea încuviinţarea probei cu înscrisuri solicitată de recurenta-pârâtă constând în emiterea unor adrese către Tribunalul Iaşi şi Curtea de Apel Iaşi, ii) se impunea admiterea cererii de amânare a judecăţii cauzei formulate de recurenta-pârâtă judecător A. pentru pregătirea dezbaterilor, iii) se impunea respingerea acţiunii disciplinare exercitate de Inspecţia Judiciară împotriva recurentei-pârâte A., judecător în cadrul Judecătoriei Iaşi, pentru săvârşirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza I din Legea nr. 303/2004, republicată, ca neîntemeiată.
Pentru pronunţarea hotărârii în opinie majoritară, secţia pentru judecători în materie disciplinară a reţinut că probele administrate în cauză au dovedit existenţa vinovăţiei, sub forma relei credinţe, în săvârşirea faptei, fiind evident că recurenta a acţionat în deplină cunoştinţă de cauză atunci când a ales să încalce dispoziţiile legale care reglementează citarea inculpatului în materie penală şi luarea măsurilor asigurătorii, urmărind, cu ştiinţă, să manipuleze legea într-un scop contrar celui avut în vedere de legiuitor.
Astfel, fapta doamnei judecător A. care a instrumentat cauza nr. x a Judecătoriei Iaşi, încălcând cu ştiinţă normele de drept procesual penal menţionate mai sus, urmărind sau acceptând vătămarea drepturilor legale şi intereselor legitime ale participanţilor la actul de justiţie a constituit abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. t) teza I raportat la art. 991 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, republicată.
La individualizarea sancţiunii aplicate în condiţiile art. 100 din Legea nr. 303/2004, republicată, s-au avut în vedere împrejurările, gravitatea concretă precum şi consecinţele faptei săvârşite de recurenta-pârâtă.
De asemenea, secţia pentru judecători în materie disciplinară, cu majoritate, a avut în vedere că valoarea socială lezată o reprezintă relaţiile sociale referitoare la realizarea activităţii de justiţie, în sensul larg al acestei noţiuni, care presupun (pe lângă organizarea şi funcţionarea în limitele legii a organelor judiciare) şi înfăptuirea corectă a actului de justiţie, pe planul raportului juridic de muncă aceste relaţii transpunându-se în obligaţii şi îndatoriri profesionale ale judecătorilor, stabilite prin legi şi regulamente.
Modul în care recurenta judecător s-a manifestat a fost examinat şi din perspectiva încrederii justiţiabililor în eficienţa şi autoritatea sistemului judiciar. Or, s-a apreciat că un judecător cunoaşte riscurile pe care le prezintă adoptarea unui comportament de natură a avea un impact negativ asupra prestigiului justiţiei şi, implicit, asupra bunei desfăşurări a actului de justiţie.
Raportat la segmentul de activitate pe care îl presupunea înfăptuirea actului de justiţie, etalonul ar trebui să fie cel al "magistratului diligent" care a acţionat cu grijă faţă de interesul public de înfăptuire a justiţiei şi de apărare a intereselor generale ale societăţii, care şi-a subordonat comportarea sa exigenţelor ce decurg din îndatoririle profesionale şi normele deontologice pe care trebuia să le respecte.
Din această perspectivă, comportamentul manifestat de recurenta-pârâtă a fost de natură a induce ideea unei funcţionări deficitare a sistemului judiciar, cu consecinţa directă a alterării opiniei publice cu privire la competenţa şi probitatea pe care, în mod legitim, orice persoană le aşteaptă de la magistraţii cărora le încredinţează apărarea drepturilor sale.
Referitor la individualizarea sancţiunii disciplinare ce a fost aplicată recurentei-pârâte, secţia pentru judecători în materie disciplinară, cu majoritate, a reţinut că în sarcina acesteia a fost reţinută o abatere disciplinară de o gravitate deosebită care a vizat încălcarea, cu ştiinţă, a dispoziţiilor legale ce reglementează judecata în materie penală, din perspectiva citării inculpatului şi a respectării dreptului la apărare şi la un proces echitabil. Probele administrate au relevat reaua-credinţă a recurentei judecător în administrarea actului de justiţie din perspectiva normelor legale reţinute a fi încălcate.
Prin urmare, secţia pentru judecători în materie disciplinară, cu majoritate, a reţinut în sarcina recurentei judecător săvârşirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza I din Legea nr. 303/2004, republicată.
II. Cererea de recurs
Împotriva Hotărârii nr. 25J din 8 decembrie 2022 a secţiei pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii, doamna judecător A. a declarat recurs, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă. În al doilea rând, a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi, în rejudecare, respingerea acţiunii disciplinare.
Primul motiv de casare este că judecata s-a făcut în lipsa părţii care a fost nelegal citată. Arată că, în cauză, sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., deoarece au fost încălcate regulile de procedură a căror nerespectare au atras sancţiunea nulităţii, judecata desfăşurându-se în lipsa părţii nelegal citate.
Arată că citaţia i-a fost comunicată la 14 noiembrie 2022. De la acest moment a curs termenul de 25 de zile pentru formularea şi depunerea întâmpinării, conform art. 201 din C. proc. civ. Odată cu citaţia a fost comunicat şi termenul, care a fost stabilit iniţial la 23 noiembrie 2022, apoi cauza s-a amânat la 8 decembrie 2022. Termenul de 25 de zile pentru depunerea întâmpinării se împlinea vineri, 9 decembrie 2022. Fiind un termen care se calcula pe zile libere, prima şi ultima zi nu s-au luat în calcul, ultima zi de depunere a întâmpinării era 12 decembrie 2022, dar termenul de judecată a fost stabilit pentru 8 decembrie 2022, înainte să expire termenul pentru depunerea întâmpinării. Recurenta concluzionează că secţia pentru judecători în materie disciplinară nu a respectat un termen legal imperativ, ceea ce înseamnă că recurenta a fost vătămată deoarece nu a avut timp suficient în vederea stabilirii strategiei de apărare împreună cu avocatul ales.
Al doilea motiv de casare invocat este, în opinia recurentei, că judecata în faţa instanţei disciplinare s-a realizat arbitrar, în urma respingerii nemotivate, a tuturor cererilor şi excepţiilor formulate, inclusiv cu privire la depunerea de concluzii scrise, iar hotărârea recurată a fost pronunţată, de asemenea, fără a cuprinde motivarea soluţiilor dispuse. Pe de altă parte, practicaua hotărârii nu a reflectat toate aspectele puse în discuţie cu ocazia judecăţii, cu consecinţa reţinerii, în mod trunchiat a dezbaterilor orale. Astfel, apreciază că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. deoarece hotărârea nu a cuprins motivele pe care s-a întemeiat.
Arată că hotărârea a fost pronunţată fără motivarea soluţiei de respingere a cererii de amânare a judecării cauzei, fără motivarea soluţiei de respingere a cererii de amânare a pronunţării, în vederea depunerii de concluzii scrise, fără motivarea respingerii excepţiei nulităţii absolute a Rezoluţiei de începere a cercetării disciplinare şi a Rezoluţiei de exercitare a acţiunii disciplinare şi fără motivarea respingerii, în parte, a abaterilor disciplinare.
Recurenta invocă, de asemenea, incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ., compunerea completului fiind afectată de mandatul provizoriu al domnului judecător B..
Consideră că sancţiunea aplicată recurentei-pârâte este nelegală şi pentru că în motivarea hotărârii de sancţionare nu se arată necesitatea aplicării acestei sancţiuni. În procedura de individualizare, instanţa disciplinară trebuia să ţină cont atât de gravitatea concretă a faptei săvârşite, cât şi de împrejurările personale ale recurentei judecător. În plus, consideră că ar fi trebuit avute în vedere la individualizarea sancţiunii aplicate şi următoarele aspecte: comportarea generală a judecătorului A. în exerciţiul funcţiei de judecător, preocuparea constantă a acesteia pentru perfecţionare profesională, împrejurările în care a săvârşit fapta, care denotă o gravitate redusă a faptei, potrivit art. 49 alin. (6) din Legea nr. 317/2004, republicată, gradul de vinovăţie care, de asemenea, denotă o gravitate redusă a faptei, lipsa unor consecinţe concrete ale faptei recurentei, inclusiv asupra drepturilor părţilor, cauza fiind trimisă spre rejudecare de instanţa superioară.
III. Întâmpinarea formulată de intimata Inspecţia Judiciară
Prin întâmpinare, Inspecţia Judiciară afirmă că motivele de recurs formulate sunt nefondate, hotărârea atacată fiind legală şi temeinică.
Referitor la depăşirea termenului prevăzut de art. 45 din Legea nr. 317/2004, republicată, sesizarea formulată de către petentului C. a fost înregistrată la 02.06.2022, verificările prealabile ar fi trebuit finalizate la 18.07.2022, deoarece nu s-a solicitat prelungirea termenului prevăzut de art. 45 alin. (3) ultima teză.
Din actele dosarului rezultă că verificările prealabile au fost finalizate la 11.07.2022, iar prin rezoluţia nr. x/11.07.2022 s-a dispus clasarea sesizării, şi astfel a fost încheiată o (primă) etapă a verificărilor prealabile, care a fost finalizată cu rezoluţie de clasare.
Rezoluţia inspectorului judiciar a fost avizată negativ de către directorul Direcţiei de inspecţie pentru judecători la 15.07.2022.
Ulterior, prin rezoluţia din 20.07.2022, inspectorul-şef a infirmat rezoluţia de clasare din 11.07.2022 şi a dispus completarea verificărilor prealabile în termen de 30 de zile de data emiterii rezoluţiei.
La 22.08.2022 a fost finalizată completarea verificărilor prealabile dispuse prin rezoluţia inspectorului-şef din 20.07.2022.
Verificând respectarea termenului de 30 de zile de efectuare a completărilor se constată ca dispoziţiile art. 181 din C. proc. civ. sunt de asemenea aplicabile, iar termenul s-a împlinit la 22.08.2022.
Prin Rezoluţia din 26.08.2022 a fost dispusă începerea cercetării disciplinare faţă de doamna judecător A., judecător în cadrul Judecătoriei Iaşi, cu privire la abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, republicată.
Referitor la nelegala compunere a instanţei disciplinare învestite cu soluţionarea acţiunii disciplinare exercitată prin Rezoluţia din 17 octombrie 2022 a Inspecţiei Judiciare - Direcţia de inspecţie pentru judecători, având în vedere că domnul judecător B. nu se află în exercitarea unui mandat valabil de preşedinte al Consiliului Superior al Magistraturii.
Având în vedere că prin Sentinţa civilă nr. 66 din 9 septembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş în Dosarul nr. x/2022 a fost respins capătul de cerere privind constatarea încetării calităţii de membru interimar a domnului judecător B. în cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, rezultă că domnul judecător B. ocupa la data soluţionării acţiunii disciplinare, locul de membru al Consiliului ca reprezentant al judecătorilor de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în conformitate cu dispoziţiile legale, astfel cu s-a reţinut şi în considerentele Sentinţa civilă nr. 66 din 9 septembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş.
Referitor la lipsa de claritate a abaterii imputate, astfel cum a invocat recurenta în motivele de recurs, precizează că din cuprinsul acţiunii disciplinare, dar şi din considerentele hotărârii recurate a rezultat că faptele imputate acesteia constau în modul de aplicare a dispoziţiilor art. 249 alin. (1) şi (4) din C. proc. pen., art. 351 şi art. 353 din C. proc. pen. şi art. 98 din ROIIJ.
De asemenea, apreciază criticile recurentei ce vizează nelegalitatea procedurii în faţa secţiei disciplinare ca urmare a neasigurării apărării şi judecarea arbitrară ca urmare a respingerii nemotivate a tuturor cererilor şi excepţiilor invocate, precum şi nepronunţarea pe toate acuzaţiile ca fiind neîntemeiate.
Consideră că dacă în faţa secţiei disciplinare au fost respinse probele formulate de magistratul pârât aceasta nu reprezintă o încălcare a dreptului la un proces echitabil şi nici a principiului contradictorialităţii, atâta timp cât respingerea acestora a fost motivată, încuviinţarea ori respingerea probelor fiind atributul exclusiv al instanţei.
În ceea ce priveşte critica recurentei referitoare la faptul că secţia disciplinară nu s-a pronunţat asupra tuturor chestiunilor reţinute în sarcina sa, intimata învederează că recurentei i s-a imputat săvârşirea unei singure abateri disciplinare, respectiv cea prevăzută de art. 99 lit. t) teza I din Legea nr. 303/2004, republicată dar în modalitatea săvârşirii acesteia prin mai multe elemente materiale, astfel că hotărârea atacată este legală sub acest aspect.
De asemenea, cu privire la obiectul abaterii disciplinare, aşa cum s-a reţinut prin hotărârea recurată, intimata arată că valorile sociale ocrotite juridic sunt relaţiile sociale referitoare la modul de înfăptuire a actului de justiţie şi la exercitarea funcţiei de către magistraţi, funcţie care trebuie să se desfăşoare cu respectarea legii, precum şi cu respectarea drepturilor şi intereselor legale ale persoanelor. Elementul material al laturii obiective, urmarea imediată, legătura de cauzalitate, precum şi latura subiectivă au fost detaliate în acţiunea disciplinară, neimpunându-se reluarea acestora.
Subliniază că din punctul de vedere al laturii subiective, încălcarea dispoziţiilor legale sau regulamentare care se circumscriu statutului profesiei de judecător trebuie privită prin raportare la etalonul "magistratului diligent", care acţionează cu grijă faţă de interesul public de înfăptuire a justiţiei şi de apărare a intereselor generale ale societăţii.
Pe fondul cauzei, consideră că abaterea disciplinară imputată recurentei a fost pe deplin dovedită, înscrisurile depuse la dosar nefiind contestate de magistratul pârât.
În raport de argumentele expuse, solicită respingerea recursului formulat şi menţinerea Hotărârii nr. 25J din 8 decembrie 2022 a Consiliului Superior al Magistraturii, secţia pentru judecători în materie disciplinară ca fiind legală.
IV. Cererea de sesizarea a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene
Recurenta a formulat în temeiul art. 267 alin. (2) din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene cerere de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu o trimitere preliminară în interpretare conţinând următoarea întrebare preliminară:
"Articolul 2 şi articolul 19 alin. (1) al doilea paragraf TUE, respectiv principiul supremaţiei statului de drept şi al independenţei justiţiei, precum şi Decizia 2006/928, rapoartele întocmite de Comisie pe baza Deciziei 2006/928 (rapoartele MCV şi rapoartele anuale privind statul de drept, precum şi recomandările formulate în aceste rapoarte) trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări (art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, respectiv art. 271 lit. s) din Legea nr. 303/2022) şi unei practici naţionale care permit efectuarea unei cercetări disciplinare, exercitarea acţiunii disciplinare şi sancţionarea disciplinară a judecătorilor pentru interpretarea şi aplicarea unei norme la un caz concret, respectiv pentru formularea unui raţionament logico-juridic, supunând hotărârile judecătoreşti unui control de legalitate şi temeinicie, altfel decât prin căile legale de atac, afectând independenţa justiţiei şi statul de drept şi exercitând presiune pe judecători?"
Recurenta arară că cererea de sesizare a CJUE priveşte interpretarea unor norme din dreptul primar al Uniunii Europene (TUE şi Carta Drepturilor Fundamentale a UE), unor dispoziţii din dreptul derivat al Uniunii Europene (Decizia nr. 2006/928, rapoartele întocmite de Comisie pe baza Deciziei 2006/928 (rapoartele MCV şi rapoartele anuale privind statul de drept, precum şi recomandările formulate în aceste rapoarte) şi ale unor principii jurisprudenţiale evidenţiate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, care sunt aplicabile în cauză.
Se mai arată că interpretarea solicitată nu rezultă în mod clar şi direct din dreptul Uniunii Europene şi nici nu a fost făcută deja în aceleaşi condiţii de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene iar cererea a fost ridicată în faţa instanţei naţionale de ultim grad, a cărei decizie este definitivă şi nu mai este susceptibilă de nicio cale de atac în dreptul intern.
De asemenea, consideră că, în conformitate cu prevederile art. 267 din TFUE şi pentru că, în speţă, condiţiile de admisibilitate ale sesizării sunt îndeplinite, instanţa naţională de ultim grad (ale cărei decizii sunt definitive şi nu mai sunt susceptibile niciunei căi de atac) este obligată să sesizeze CJUE.
Recurenta arată că împotriva Hotărârii CSM, secţia pentru judecători în materie disciplinară nr. 25J/08.12.2022, prin care a fost sancţionată disciplinar a formulat recurs invocând că a fost sancţionată pentru un raţionament logico-juridic, respectiv pentru interpretarea şi aplicarea unei norme la cazul dedus judecăţii, fiindu-i afectată independenţa, întrucât controlul hotărârilor judecătoreşti se poate face doar prin căile legale de atac, nu şi pe cale disciplinară.
Recurenta face referire la opinia minoritară, a patru membri CSM, în care s-a apreciat că fapta imputată reprezintă doar interpretarea şi aplicarea unei norme la un caz concret, iar "a reţine că aprecierea asupra interpretării unui text de lege şi expunerea unui raţionament logico-juridic care a stat la baza adoptării unei anumite soluţii în cauza dedusă judecăţii constituie abatere disciplinară, respectiv o exercitare cu rea-credinţă a funcţiei, echivalează cu un veritabil atentat la independenţa judecătorului, garanţie reglementată la nivel constituţional".
A invocat faptul că a fost sancţionată pentru interpretarea art. 249 din C. proc. pen., privind luarea măsurii sechestrului asigurător în vederea confiscării extinse, din oficiu, de către judecătorul de cameră preliminară, cu referire la citarea sau nu a părţilor la această procedură, iar interpretarea făcută are la bază un raţionament complex, reţinut chiar în opinia minoritară a CSM, privind aplicarea regulilor generale privitoare la sechestru (art. 954 don C. proc. civ.), dar şi a Directivei 2014/42/UE, interpretarea găsindu-se şi în doctrina de specialitate.
În pofida aplicării sancţiunii disciplinare şi a efectelor complementare produse, recurenta subliniază faptul că din textul art. 99 lit. t) şi art. 991 din Legea 303/2004 nu reies în mod clar condiţiile în care poate fi atrasă răspunderea magistraţilor pentru aplicarea normelor de drept material sau procesual.
De asemenea, invocă faptul că jurisprudenţa în materie a CSM şi ICCJ este neunitară şi neprevizibilă, în sensul că anumite situaţii de fapt sunt considerate a fi în interpretarea şi aplicarea legii, exclusă controlului disciplinar, iar alteori, situaţii de fapt similare sunt calificate ca abateri disciplinare, deşi nu sunt lămurite pe deplin următoarele concepte: latura obiectivă a abaterii disciplinare, latura subiectivă, rea-credinţă, gravă neglijenţă, vătămarea unei persoane, caracterul scuzabil, dovada urmăririi sau acceptării vătămării unei persoane, conduita judecătorului, alta decât interpretarea legii, existenţa unei căi de atac, influenţa asupra laturii subiective a unor opinii exprimate în doctrină, claritatea legii, superficialitate în instrumentarea dosarului etc.
Mai arată că în perioada 2017 - 2021 au existat 19 acţiuni disciplinare, exercitate de Inspecţia Judiciară pentru această abatere disciplinară, din care 10 au fost respinse fie de CSM, fie de ÎCCJ, reţinându-se că hotărâri judecătoreşti au fost supuse unui control de legalitate şi temeinicie pe calea procedurii disciplinare, încălcându-se independenţa judecătorilor. De asemenea, şi în celelalte 9 cazuri, au existat opinii separate în hotărârile CSM, care au susţinut de exemplu, că raţionamentul magistratului a fost supus controlului disciplinar.
Instanţele naţionale, respectiv Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie au atribuţia ca, în baza propriei analize a legislaţiei şi a practicii naţionale, să aplice cu prioritate dreptul Uniunii şi recomandările privind statul de drept, independenţa justiţiei şi răspunderea magistraţilor şi să înlăture de la aplicare legislaţia naţională, chiar dacă anterior, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 2/2012, anterior creării practicii naţionale, a apreciat că legea naţională nu ar aduce atingere independenţei justiţiei. Această aplicare ar fi una limitată la cazul dedus judecăţii.
Învederează că răspunsul la întrebarea preliminară urmăreşte a clarifica aplicabilitatea dreptului UE potrivit jurisprudenţei Curţii, respectiv dacă art. 2 şi art. 19 alin. (1) al doilea parag. TUE, precum şi Decizia 2006/928 şi rapoartele întocmite de Comisie pe baza Deciziei 2006/928 pot fi opuse reglementării de la art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, respectiv art. 271 lit. s) din Legea nr. 303/2022 şi unei practici naţionale care permit efectuarea unei cercetări disciplinare, exercitarea acţiunii disciplinare şi sancţionarea disciplinară a judecătorilor pentru interpretarea şi aplicarea unei norme la un caz concret, respectiv pentru formularea unui raţionament logico-juridic, supunând hotărârile judecătoreşti unui control de legalitate şi temeinicie, altfel decât prin căile legale de atac.
De asemenea, răspunsul la întrebarea preliminară ar putea determina şi Inspecţia Judiciară, şi CSM să nu mai efectueze cercetări disciplinare în cauzele în care se contestă interpretarea şi aplicarea unor norme la cazuri concrete şi să nu mai sancţioneze judecătorii pentru acelaşi motiv, al interpretării şi aplicării unei norme la un caz dedus judecăţii. În plus, consideră că este în discuţie şi imaginea justiţiei, respectiv percepţia societăţii cu privire la independenţa justiţiei.
V. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători
Cu titlu preliminar, faţă de faptul că recurenta şi-a subsumat criticile unor cazuri de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., se impune precizarea că recursul reglementat de art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii constituie o veritabilă cale devolutivă de atac împotriva hotărârilor secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii, pronunţate în materie disciplinară, cale de atac ce va fi soluţionată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin luarea în considerare a aspectelor invocate de recurentă şi prin verificarea atât a legalităţii procedurii, cât şi a temeiniciei hotărârii instanţei disciplinare, aşa cum a decis Curtea Constituţională a României prin Decizia nr. 381 din 31 mai 2018, publicată în Monitorul Oficial nr. 634 din 20 iulie 2018.
Mai întâi, examinând cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene(CJUE) în vederea pronunţării unei hotărâri preliminare, Înalta Curte constată următoarele:
Analizând cererea de sesizare a CJUE, în raport cu susţinerile părţilor şi dispoziţiile din dreptul Uniunii Europene şi din dreptul naţional incidente, Înalta Curte va respinge cererea, pentru considerentele arătate în continuare.
Conform dispoziţiilor art. 267 TUE:
"Art. 267. - Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este competentă să se pronunţe, cu titlu preliminar, cu privire la:
(a) interpretarea tratatelor;
(b) validitatea şi interpretarea actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii.
În cazul în care o asemenea chestiune se invocă în faţa unei instanţe dintr-un stat membru, această instanţă poate, în cazul în care apreciază că o decizie în această privinţă îi este necesară pentru a pronunţa o hotărâre, să ceară Curţii să se pronunţe cu privire la această chestiune.
În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în faţa unei instanţe naţionale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanţă este obligată să sesizeze Curtea.
În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în faţa unei instanţe judecătoreşti naţionale privind o persoană supusă unei măsuri privative de libertate, Curtea hotărăşte în cel mai scurt termen."
Potrivit art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 340/2009:
"Art. 2. - (1) Instanţa de judecată, din oficiu ori la cerere, poate solicita Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene să se pronunţe cu titlu preliminar asupra unei întrebări ridicate într-o cauză de orice natură şi care se referă la validitatea sau la interpretarea unuia dintre actele prevăzute la art. 35 paragraful (1) din Tratatul privind Uniunea Europeană, în cazul în care apreciază că o decizie în această privinţă este necesară pentru pronunţarea unei hotărâri în cauză.
(2) Dacă cererea este formulată în faţa unei instanţe a cărei hotărâre nu mai poate fi atacată prin intermediul căilor ordinare de atac, solicitarea Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene de a se pronunţa cu titlu preliminar este obligatorie, dacă aceasta este necesară pentru pronunţarea unei hotărâri în cauză."
Conform Recomandărilor în atenţia instanţelor naţionale referitoare la efectuarea trimiterilor preliminare (2018/C 257/01), publicate în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene C 257 din 20 iulie 2018:
"Prevăzută la articolul 19 alin. (3) litera (b) din Tratatul privind Uniunea Europeană (denumit în continuare "TUE") şi la articolul 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (denumit în continuare "TFUE"), trimiterea preliminară reprezintă un mecanism fundamental al dreptului Uniunii Europene. Acest mecanism urmăreşte să garanteze interpretarea şi aplicarea uniforme a acestui drept în cadrul Uniunii, conferind instanţelor din statele membre un instrument care le permite să sesizeze Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, cu titlu preliminar, cu întrebări referitoare la interpretarea dreptului Uniunii sau la validitatea unor acte adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii."
În drept, autoarea cererii de sesizare a CJUE învederează că dreptul Uniunii Europene aplicabil în speţă este reprezentat de dispoziţiile art. 2 şi art. 19 alin. (1) al doilea paragraf TUE, precum şi Decizia 2006/928, rapoartele întocmite de Comisie pe baza Deciziei 2006/928 (rapoartele MCV şi rapoartele anuale privind statul de drept, precum şi recomandările formulate în aceste rapoarte), Principiile de la Bangalore, Avizul 3 al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni şi Recomandarea CM/Rec (2010) 12 a Comitetului Miniştrilor iar din dreptul intern invocă aplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor constituţionale şi ale Legii nr. 303/2004.
În acord cu dispoziţiile prezentate, prima dintre condiţiile de admisibilitate a trimiterii preliminare rezidă în faptul că aceasta trebuie să vizeze "interpretarea dreptului Uniunii" sau "validitatea unor acte adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii".
Competenţa CJUE de a se pronunţa cu privire la "interpretarea dreptului Uniunii" sau "validitatea unor acte adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii" este circumscrisă strict domeniilor de competenţă ale Uniunii Europene, exclusive sau partajate cu statele membre, astfel cum acestea sunt reglementate de art. 3 şi art. 4 TUE, respectiv: (i) competenţa exclusivă în următoarele domenii: uniunea vamală; stabilirea normelor privind concurenţa necesare funcţionării pieţei interne; politica monetară pentru statele membre a căror monedă este euro; conservarea resurselor biologice ale mării în cadrul politicii comune privind pescuitul; politica comercială comună; încheierea unui acord internaţional în cazul în care această încheiere este prevăzută de un act legislativ al Uniunii, ori este necesară pentru a permite Uniunii să îşi exercite competenţa internă, sau în măsura în care aceasta ar putea aduce atingere normelor comune sau ar putea modifica domeniul de aplicare a acestora. (ii) competenţele partajate între Uniune şi statele membre vizează următoarele domenii principale: piaţa internă; politica socială, pentru aspectele definite în prezentul tratat; coeziunea economică, socială şi teritorială; agricultura şi pescuitul, cu excepţia conservării resurselor biologice ale mării; mediul; protecţia consumatorului; transporturile; reţelele transeuropene; energia; spaţiul de libertate, securitate şi justiţie; obiectivele comune de securitate în materie de sănătate publică, pentru aspectele definite în prezentul tratat. cercetarea, dezvoltarea tehnologică şi spaţiul; cooperarea pentru dezvoltare şi ajutorul umanitar.
Este de observat că niciunul dintre textele citate din TUE nu interferează cu domeniul răspunderii disciplinare a judecătorului naţional reglementat în dreptul intern, întrucât acesta nu se regăseşte printre domeniile de competenţa exclusivă sau partajată a Uniunii Europene.
În cauză, chestiunea de drept cu privire la care se doreşte a se obţine o interpretare din partea CJUE cu privire la aplicabilitatea dreptului UE, respectiv dacă art. 2 şi art. 19 alin. (1) al doilea paragraf TUE, precum şi Decizia 2006/928 şi rapoartele întocmite de Comisie pe baza Deciziei 2006/928 pot fi opuse reglementării de la art. 99 lit. t) din Legea 303/2004, republicată, respectiv art. 271 lit. s) din Legea 303/2022 şi unei practici naţionale care permit efectuarea unei cercetări disciplinare, exercitarea acţiunii disciplinare şi sancţionarea disciplinară a judecătorilor pentru interpretarea şi aplicarea unei norme la un caz concret, respectiv pentru formularea unui raţionament logico-juridic, supunând hotărârile judecătoreşti unui control de legalitate şi temeinicie, altfel decât prin căile legale de atac.
În jurisprudenţa comunitară s-a reţinut că art. 177 din Tratatul de instituire a Comunităţii Economice Europene (devenit art. 234 TCE şi actualul art. 267 TUE), "trebuie interpretat în sensul că o instanţă naţională ale cărei decizii nu pot face obiectul unei căi de atac în dreptul intern trebuie, atunci când i se adresează o întrebare de drept comunitar, să îşi îndeplinească obligaţia de sesizare a Curţii de Justiţie, cu excepţia cazului în care constată că întrebarea adresată nu este relevantă sau că dispoziţia comunitară în cauză a făcut deja obiectul unei interpretări din partea Curţii sau că aplicarea corectă a dreptului comunitar se impune cu o asemenea evidenţă încât nu mai lasă loc niciunei îndoieli rezonabile; existenţa unei astfel de posibilităţi trebuie să fie evaluată în funcţie de caracteristicile proprii dreptului comunitar, de dificultăţile specifice pe care le prezintă interpretarea acestuia şi de riscul divergenţelor de jurisprudenţă în cadrul Comunităţii" (Hotărârea Curţii din 6 octombrie 1982, pronunţată în cauza 283/81, S.R.L. CILFIT şi Lanificio di Gavardo SpA contra Ministerului Sănătăţii).
De asemenea, potrivit unei jurisprudenţe constante a CJUE, procedura instituită prin art. 267 TUE este definită ca fiind un instrument de cooperare între CJUE şi instanţele naţionale, cu ajutorul căruia CJUE furnizează acestora din urmă elementele de interpretare a dreptului Uniunii care le sunt necesare pentru soluţionarea litigiului cu care sunt sesizate (a se vedea în special Hotărârea din 27 noiembrie 2012, Pringle, C-370/12, EU:C:2012:756, punctul 83, precum şi Ordonanţa din 8 septembrie 2016, Google Ireland şi Google Italy, C-322/15, EU:C:2016:672, punctul 14).
Se reţine că, în privinţa cererii de sesizare a CJUE, Completul de 5 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă naţională ale cărei decizii nu pot face obiectul unei căi de atac în dreptul intern, are competenţa de a aprecia dacă hotărârea preliminară a CJUE "este necesară pentru pronunţarea unei hotărâri în cauză".
Raportat la dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 340/2009 şi la jurisprudenţa indicată anterior, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie îi este conferit dreptul de apreciere cu privire la sesizarea CJUE.
În cauză, Înalta Curte apreciază că nu este necesară sesizarea CJUE în vederea pronunţării unei decizii preliminare cu privire la chestiunea de drept ridicată de recurentă, întrucât problema de drept nu ridică dificultăţi de interpretare care să justifice sesizarea instanţei europene şi, de asemenea, aspectele vizate de întrebare, respectiv dacă pot fi sancţionaţi judecătorii în cauzele în care se contestă interpretarea şi aplicarea unor norme la cazuri concrete în procedura disciplinară reglementată în dreptul intern, se realizează chiar de către judecătorul naţional în litigiul pendinte.
În concluzie, Înalta Curte consideră că interpretarea solicitată prin cererea de sesizare a CJUE nu ar putea furniza elemente suplimentare necesare soluţionării prezentei cauze, motiv pentru care urmează a fi respinsă cererea recurentei A. de sesizare a CJUE.
Analizând recursul declarat în cauză, Înalta Curte reţine următoarele:
În cauză a fost invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere atunci când instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.
Astfel, în ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., în cererea de recurs nu sunt identificate critici referitoare la încălcarea de către instanţa disciplinară a unor reguli de procedură de natură a atrage sancţiunea nulităţii hotărârii atacate.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că, în cauză, nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.
Înalta Curte constată, contrar susţinerilor din recurs, că a fost asigurată recurentei posibilitatea exercitării dreptului la apărare.
De altfel, aşa cum reţine Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudenţa sa, problema dacă o persoană a avut parte de un proces echitabil este privită în ansamblu prin analiza cumulativă a tuturor etapelor, nu doar prin prisma unui incident particular sau a unei greşeli de procedură; ca urmare, neajunsurile la un nivel pot fi depistate la o etapă ulterioară (a se vedea cauza Monnell şi Morris c. Regatului Unit).
Conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, principiul egalităţii de arme atât în plan civil, cât şi în plan penal, cere ca fiecare parte din proces să beneficieze de o posibilitate rezonabilă de a-şi expune cauza în faţa instanţei, în condiţii care să nu o dezavantajeze în mod semnificativ în raport cu partea adversă (Cauza Dombo Beheer B.V. contra Olandei, Hotărâre din 27 octombrie 1993, Cauza Georgiadis contra Greciei, Hotărâre din 29 mai 1997 şi Cauza Ankerl contra Elveţiei, Hotărâre din 23 octombrie 2006).
De asemenea, cerinţa procedurilor de "contradictorialitate" prevăzute de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului implică oportunitatea de a cunoaşte şi de a comenta la proces observaţiile făcute sau dovezile prezentate de cealaltă parte litigantă. Totuşi, "contradictorialitatea" în esenţă presupune că materialul în cauză sau probele sunt puse la dispoziţia ambelor părţi (Ruiz Mateos c. Spaniei).
Or, recurentei i-a fost respectată această garanţie procesuală, fiind legal citată şi având posibilitatea să-şi formuleze apărările.
Înalta Curte reţine că potrivit art. 45 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, republicată, faptele care pot abaterile disciplinare săvârşite de judecători sunt supuse unei verificări prealabile efectuate de inspectorii judiciari din cadrul Inspecţiei Judiciare, în cadrul căreia se stabileşte dacă există indiciile săvârşirii unei abateri disciplinare. Verificările se efectuează în termen de cel mult 45 de zile de la data sesizării Inspecţiei Judiciare potrivit alin. (1). Inspectorul-şef poate dispune prelungirea termenului de efectuare a verificării prealabile, cu cel mult 45 de zile, dacă există motive întemeiate care justifică această măsură.
Alin. (4) al aceluiaşi text de lege prevede următoarele:
"dacă în urma efectuării verificărilor prealabile se constată că nu există indiciile săvârşirii unei abateri disciplinare, sesizarea se clasează, iar rezultatul se comunică direct persoanei care a formulat sesizarea şi persoanei vizate de sesizare. Rezoluţia de clasare este supusă confirmării inspectorului-şef. Rezoluţia poate fi infirmată, o singură dată, de inspectorul-şef, care poate dispune, prin rezoluţie scrisă şi motivată, completarea verificărilor".
Dispoziţiile art. 17 alin. (3) din Normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecţie aprobat prin Ordinul inspectorului-şef nr. 51/2021 "în cazul în care se constată în procedura de avizare şi confirmare că verificările prealabile efectuate nu sunt complete, inspectorul-şef, din oficiu, sau la propunerea directorului de direcţie, poate dispune prin rezoluţie scrisă şi motivată, o singură dată, completarea acestora. Completarea se efectuează în cel mult 30 de zile de la data dispunerii sale, de inspectorul sau de echipa de inspectori care a întocmit rezoluţia. Inspectorul-şef poate stabili un termen mai scurt pentru efectuarea completării".
Prin urmare, textele legale şi regulamentare menţionate anterior prevăd expres posibilitatea inspectorului-şef de a dispune, o singură dată, infirmarea rezoluţiei de clasare şi completarea verificărilor prealabile.
În cauză, la 02.06.2022 a fost înregistrată pe rolul Inspecţiei Judiciare sesizarea petentului C. cu privire la activitatea doamnei judecător A. în dosarul asociat nr. x/2022 al Judecătoriei Iaşi.
Pentru verificarea aspectelor sesizate a fost stabilit, în condiţiile art. 45 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, republicată, un termen de 45 zile. Verificările prealabile au fost finalizate la 11.07.2022, iar prin rezoluţia nr. x/11.07.2022 s-a dispus clasarea sesizării. Această rezoluţie a fost avizată negativ de către directorul Direcţiei de inspecţie pentru judecători la data de 15.07.2022.
Ulterior, prin rezoluţia din 20.07.2022, inspectorul-şef a infirmat rezoluţia de clasare nr. x/11.07.2022 şi a dispus completarea verificărilor prealabile în termen de 30 de zile de data emiterii rezoluţiei . La 22.08.2022 a fost finalizată completarea verificărilor prealabile dispuse prin rezoluţia inspectorului-şef din 20.07.2022 (proces-verbal fila x lucrarea nr. x).
Prin rezoluţia nr. x/26.08.2022 a fost dispusă începerea cercetării disciplinare faţă de doamna judecător A., judecător în cadrul Judecătoriei Iaşi, cu privire la abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, republicată.
Faţă de aspectele expuse anterior, se reţine că dispunerea completării verificărilor prealabile după infirmarea rezoluţiei de clasare nr. x/11.07.2022 s-a efectuat cu respectarea termenului maxim de 30 de zile prevăzut de dispoziţiile art. 17 alin. (3) din Normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecţie.
De asemenea, nu poate fi primită susţinerea recurentei-pârâte în sensul că trebuie să existe un referat aprobat de inspectorul-şef pentru prelungirea termenului de efectuare a verificărilor prealabile în condiţiile în care dispoziţiile art. 45 alin. (4) din Legea nr. 317/2004, republicată şi art. 17 alin. (3) din Normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecţie prevăd posibilitatea infirmării de către inspectorul-şef a rezoluţiei iniţiale de clasare şi completarea verificărilor prealabile într-un termen maxim de 30 de zile, fiind vorba despre un termen distinct de cel prevăzut de textele de lege pentru efectuarea verificărilor iniţiale.
Pentru considerentele expuse anterior, Înalta Curte constată că verificările prealabile au fost efectuate cu respectarea termenului legal.
Referitor la nelegala compunere a instanţei disciplinare învestite cu soluţionarea acţiunii disciplinare exercitată prin Rezoluţia nr. 1834 din 17.10.2022 a Inspecţiei Judiciare - Direcţia de inspecţie pentru judecători, având în vedere că domnul judecător B. nu se află în exercitarea unui mandat valabil de preşedinte al Consiliului Superior al Magistraturii, trebuie ţinut cont că prin Sentinţa civilă nr. 66 din 9.09.2022 pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş în Dosarul nr. x/2022 a fost respins capătul de cerere privind constatarea încetării calităţii de membru interimar a domnului judecător B. în cadrul Consiliului Superior al Magistraturii. Prin urmare, domnul judecător B. ocupa la data soluţionării acţiunii disciplinare, locul de membru al Consiliului ca reprezentant al judecătorilor de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în conformitate cu dispoziţiile legale, astfel cu s-a reţinut şi în considerentele Sentinţei civile nr. 66 din 9.09.2022 pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş.
Pentru considerentele expuse anterior, Înalta Curte constată că excepţia nelegalei compuneri a instanţei disciplinare este neîntemeiată.
Un al doilea motiv de recurs invocat vizează lipsa motivelor pe care se întemeiază soluţia hotărârii atacate, motiv prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.
Motivul de nelegalitate invocat are în vedere situaţia în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.
Argumentele invocate de recurentă sub acest aspect nu se circumscriu ipotezelor prevăzute de norma procedurală menţionată, fiind contrazise de conţinutul hotărârii recurate.
Examinând modul în care instanţa de disciplină a analizat acţiunea disciplinară din perspectiva excepţiilor formulate în apărare de recurenta judecător, Înalta Curte constată că hotărârea atacată respectă dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 317/2004, republicată, astfel încât nu se poate reţine o nemotivare a acesteia.
Chiar şi eventualele ipoteze privind reţinerea în mod trunchiat a dezbaterilor orale sunt contrazise de prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. referitor la conţinutul hotărârii care va cuprinde "considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor ..." Aşadar, în hotărârea instanţei disciplinare se regăsesc considerentele care susţin soluţia majoritară a instanţei de disciplină, cu referire la excepţiile invocate în cauză, la ordinea de soluţionare a acestora în funcţie de natura şi efectele lor, argumentarea fiind logică şi coerentă, în acord cu normele legale incidente.
Ca urmare, se constată că nu este incident cazul de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., motivarea corespunzătoare permiţând verificarea conformităţii hotărârilor atacate, cu legea.
În schimb, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., invocat în cauză, ce vizează aplicarea sau interpretarea greşită a normelor de drept material, este fondat, însă doar pentru considerentele arătate în continuare.
Înalta Curte reţine că argumentele dezvoltate de recurentă în cererea de recurs vizează încălcarea normelor de drept substanţial, mai precis, neîntrunirea elementelor constitutive ale abaterii disciplinare reţinute în sarcina sa.
Pentru angajarea răspunderii disciplinare a recurentei, instanţa de disciplină a reţinut în sarcina sa săvârşirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza I din Legea nr. 303/2004, republicată.
Astfel, responsabilitatea în menţinerea imaginii şi a statutului magistratului, ca şi obligaţia de rezervă a acestuia, constituie o îndatorire profesională.
Potrivit dispoziţiilor art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, constituie abatere disciplinară "exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă".
Conform prevederilor art. 991 din aceeaşi lege:
"Există rea-credinţă atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu ştiinţă normele de drept material sau procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane".
Pentru a putea reţine existenţa răspunderii disciplinare, în raport cu abaterea disciplinară menţionată, este necesar a fi analizate existenţa elementelor specifice unei răspunderi disciplinare, şi anume: fapta ilicită, urmarea acesteia în cazul de faţă, o atingere adusă relaţiilor sociale constând în bunul mers al activităţii desfăşurate, al actului de justiţie, de către pârât, prin exercitarea funcţiei de judecător, raportul de cauzalitate între faptă şi urmarea produsă, precum şi vinovăţia.
Din punctul de vedere al laturii obiective, poate intra în sfera răspunderii disciplinare adoptarea unei decizii în afara oricăror prevederi legale sau pe baza unei erori macroscopice, pentru care un observator rezonabil (persoană informată şi de bună-credinţă) nu poate găsi o justificare.
Sub aspectul laturii subiective, judecătorul care acţionează cu rea-credinţă realizează o distorsionare conştientă a dreptului, prin aplicarea greşită a legii, în mod voit, în scopul producerii unei vătămări.
Prin urmare, reaua-credinţă presupune atât intenţia de a manipula legea în mod conştient, cât şi voinţa de a cauza sau accepta vătămarea intereselor uneia din părţile implicate în proces. Elementele psihice care formează structura internă a acestei forme de vinovăţie sunt caracteristice lipsei de onestitate în exercitarea profesiei.
Astfel, în acord cu cele reţinute în opinia minoritară, instanţa de control apreciază că pentru a se constata săvârşirea acestei abateri disciplinare, este necesară, în primul rând, existenţa unei încălcări cu rea-credinţă a unor norme legale, iar respectiva greşeală trebuie să fie evidentă, să aibă consecinţe grave şi să nu îşi găsească nicio justificare.
Din perspectiva acestei analize, Înalta Curte reţine că poate fi atrasă răspunderea disciplinară doar pentru acele fapte care se situează în domeniul exterior raţionamentului logico-juridic al magistratului.
Relativ la situaţia de fapt expusă pe larg în considerentele opiniei majoritare la prezenta hotărâre, se reţine că, învestită fiind cu soluţionarea dosarului nr. x/2022 având ca obiect luarea, din oficiu, a măsurii sechestrului asigurător, recurenta judecător a apreciat că nu se impune citarea inculpaţilor în această procedură.
Pentru a aprecia dacă modul în care recurenta a procedat se circumscrie abaterii disciplinare reţinute în sarcina sa, trebuie avute în vedere dispoziţiile legale apreciate ca fiind incidente în cauză şi interpretarea dată acestora de către recurenta judecător.
Astfel, art. 249 din C. proc. pen., prevede că:
"Procurorul, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, din oficiu sau la cererea procurorului, în procedura de cameră preliminară ori în cursul judecăţii, poate lua măsuri asigurătorii, prin ordonanţă sau, după caz, prin încheiere motivată, atunci când există o suspiciune rezonabilă cu privire la existenţa unui pericol concret de ascundere, distrugere, înstrăinare sau sustragere de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracţiune".
Acest text de lege care reglementează condiţiile generale de luare a măsurilor asigurătorii în procesul penal nu prevede expres dacă judecata se desfăşoară cu sau fără citarea părţilor interesate.
În aceste condiţii, recurenta, a apreciat că devin aplicabile dispoziţiile art. 2 alin. (2) din C. proc. civ. care prevăd că "dispoziţiile prezentului cod se aplică şi în alte materii, în măsura în care legile care le reglementează nu cuprind dispoziţii contrare", întrucât, în materia luării din oficiu a măsurii sechestrului asigurător în cauzele penale, nu există o dispoziţie procedural penală contrară care să înlăture de la aplicare legea generală, respectiv C. proc. civ.. Aşadar, conform aprecierii recurentei, textul general aplicabil în cazul instituirii măsurii sechestrului este cel din instituţia reglementată de C. proc. civ. şi nu textele generale în materie şi jurisprudenţa CEDO raportată la acestea, la care a făcut referire instanţa de control judiciar în încheierea prin care a admis contestaţiile, a desfiinţat încheierea de instituire a măsurii şi a trimis cauza spre rejudecare.
Dispoziţiile art. 2501 alin. (3) din C. proc. pen. se referă doar la contestarea măsurilor asigurătorii dispuse în cursul judecăţii, nu şi la luarea acestor măsuri, textul art. 249 din C. proc. pen. neconţinând dispoziţii privitoare la citare.
Relevante sunt şi considerentele reţinute de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Decizia nr. 19/2017 dată în recursul în interesul legii vizând obligativitatea luării măsurilor asigurătorii în cauzele penale aflate în cursul judecăţii, atunci când din verificările efectuate a rezultat că inculpatul nu are niciun bun în proprietate:
"Nicio dispoziţie din C. proc. pen. ori din C. proc. civ. nu susţine necesitatea identificării prealabile a bunurilor în procedura sechestrului asigurător. Dimpotrivă, legea generală referitoare la sechestru, art. 954 din C. proc. civ., vorbeşte explicit despre lipsa obligaţiei de a fi individualizate bunurile asupra cărora se solicită să se înfiinţeze sechestrul. Soluţia se impune în toate situaţiile, indiferent dacă legea prevede că luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie sau prevede că instituirea acestora este lăsată la latitudinea judecătorului ori procurorului, fiind susţinută şi de doctrina din materia procesual civilă".
Aşadar, se face referire directă la aplicabilitatea, în cazul luării măsurilor asigurătorii în procesul penal, la dispoziţiile art. 954 din C. proc. civ., ca lege generală, dispoziţii care prevăd la alin. (2) că "instanţa va decide de urgenţă în camera de consiliu, fără citarea părţilor, prin încheiere executorie".
În aceste condiţii, se constată că modul în care recurenta judecător a interpretat dispoziţiile art. 249 din C. proc. pen., apreciind că nu se impunea citarea inculpaţilor în lipsa unei prevederi exprese în acest sens, nu poate fi asimilat exercitării funcţiei cu rea-credinţă, fiind circumscrisă propriului raţionament logico-juridic.
Totodată, Înalta Curte apreciază că dispoziţiile legale prevăzute de Legea nr. 303/2004, republicată, în domeniul răspunderii disciplinare a magistraţilor, nu privesc instituirea unui control asupra hotărârilor judecătoreşti, ci sancţionează magistraţii pentru o anumită conduită externă raţionamentului juridic.
Astfel, fără a face aprecieri cu privire la modalitatea de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 249 din C. proc. pen., reţinând că interpretarea conformă unui raţionament logico-juridic a normei de drept procesual sau material nu poate constitui un element al abaterii disciplinare imputate, Înalta Curte apreciază că fapta recurentei judecător, astfel cum a fost reţinută anterior, nu se circumscrie laturii obiective a abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza I din Legea nr. 303/2004, republicată.
Modul de interpretare şi aplicare a normei de drept, ca rezultat al raţionamentului logico-juridic al magistratului este supus controlului de legalitate şi temeinicie numai în căile de atac prevăzute de lege, iar nu pe calea contenciosului disciplinar.
În plus, angajarea răspunderii disciplinare este supusă cerinţei îndeplinirii cumulative a condiţiilor generale referitoare la faptă, vinovăţie şi legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi rezultatul produs, iar în ceea ce priveşte vinovăţia, aceasta trebuie constatată în mod cert, pe baza probatoriului administrat în cauză.
În cauză, nu există dovezi din care să rezulte că recurenta a aplicat cu rea-credinţă, legea, în mod voit, în scopul producerii unei vătămări, respectiv că a urmărit sau acceptat prejudicierea inculpatului sau a vreunei alte persoane din cadrul sau având legătură cu dosarul penal, situaţie în raport de care nu este îndeplinită nici latura subiectivă a abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza l din Legea nr. 303/2004, republicată.
Din înscrisurile administrate în faza cercetării disciplinare, a rezultat că la nivelul Judecătoriei Iaşi nu a fost identificată sau semnalată practică judiciară relevantă prin raportare la obiectul cauzei-sesizare din oficiu cu privire la luarea măsurii sechestrului asigurător în vederea confiscării extinse. Relativ la celelalte cereri referitoare la măsurile asigurătorii (contestare art. 250 din C. proc. pen., cerere luare măsuri asigurătorii, verificare măsuri asigurătorii), din verificările efectuate, a reieşit că nu este cristalizată o practică majoritară, nefiind înregistrate multe cereri cu acest obiect, iar marea majoritate a judecătorilor se află la începutul carierei de judecător definitiv în materie penală.
În plus, chiar de am vorbi de existenţa unei practici singulare, aceasta nu ar conduce automat la ideea interpretării cu rea credinţă a unui text de lege, atâta timp cât nu există o hotărâre pronunţată într-unul din instrumentele de unificare a jurisprudenţei de competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Împrejurarea că Tribunalul Iaşi, ca instanţă de control judiciar, a desfiinţat încheierea din 19.04.2022 pronunţată în Dosarul nr. x/2022.3 nu este de natură a conduce la concluzia că pârâta judecător a săvârşit abaterea disciplinară care i se impută. Din considerentele expuse de instanţa de control judiciar, a rezultat că a fost avută în vedere o altă interpretare a textelor de lege incidente, interpretare care a determinat, în final, o soluţie diferită cu privire la problema de drept în discuţie.
Acesta a şi constituit motivul pentru care iniţial a fost propusă clasarea sesizării prin rezoluţia din 11.07.2022, dar care a fost infirmată ulterior de inspectorul-şef prin rezoluţia din 20.07.2022, reţinându-se ca a fost încălcată Decizia nr. 641/2014 a Curţii Constituţionale (la care se face referire şi în încheierea pronunţată asupra contestaţiilor), alături de cea a unor decizii CEDO şi a unor principii fundamentale ale procesului penal.
Din această perspectivă, se apreciază că nu a fost încălcată Decizia nr. 641/2014 a Curţii Constituţionale, întrucât aceasta se referă la dispoziţiile generale privind procedura camerei preliminare, fără a face vreo referire la procedura instituirii sechestrului asigurător, aceleaşi raţiuni fiind valabile şi pentru deciziile CEDO şi principiile care guvernează procesul penal reţinute în rezoluţia de clasare pe baza considerentelor din încheierea de admitere a contestaţiilor.
Pentru considerentele expuse anterior, Înalta Curte constată că în cauză nu s-a făcut dovada existenţei vreunui element dintre cele constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza I din Legea nr. 303/2004, republicată.
Pe cale de consecinţă, Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâta A. împotriva Hotărârii nr. 25J din 8 decembrie 2022 pronunţate de Consiliul Superior al Magistraturii, secţia pentru judecători în materie disciplinară, în Dosarul nr. x/2022 şi va casa hotărârea atacată şi, rejudecând, respinge acţiunea disciplinară exercitată de Inspecţia Judiciară împotriva pârâtei sub aspectul săvârşirii abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza I din Legea nr. 303/2004, privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.
Admite recursul declarat de pârâta A. împotriva Hotărârii nr. 25J din 8 decembrie 2022 pronunţate de Consiliul Superior al Magistraturii, secţia pentru judecători în materie disciplinară, în Dosarul nr. x/2022.
Casează hotărârea atacată şi, rejudecând, respinge acţiunea disciplinară exercitată de Inspecţia Judiciară împotriva pârâtei sub aspectul săvârşirii abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza I din Legea nr. 303/2004, privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 8 mai 2023.
GGC - ED