Şedinţa publică din data de 19 octombrie 2023
Asupra cauzei de faţă:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu, secţia I civilă, în data de 4 ianuarie 2016, sub nr. x/2016, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii B., C., D. şi E., să se constatate încălcarea drepturilor sale la onoare, reputaţie şi imagine, realizată prin acuzaţii mincinoase şi declaraţii denigratoare, defăimătoare, care au condus la încălcarea dreptului la viaţa privată, susţinute de pârâţi în mod public, prin intermediul posturilor de televiziune ale B. în perioada 10.01.2013-17.01.2013; obligarea pârâţilor la plata despăgubirilor pentru prejudiciul cauzat prin încălcarea drepturilor nepatrimoniale, în cuantum de 3.000.000 RON, reprezentând daune morale; obligarea pârâţilor să înceteze activitatea defăimătoare, precum şi la publicarea hotărârii ce se va pronunţa în ziarele "F.", "G.", "H." din Sibiu şi la posturile de televiziune "I.", "J." şi K., pe cheltuiala exclusivă a acestora şi interzicerea proliferării subiectului în mass-media.
În drept, reclamantul şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 219, art. 252-253, art. 1349, art. 1357-1359 din C. civ., art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 10 şi art. 30 din Constituţia României, Legea audiovizualului nr. 504/2012, art. 40 şi art. 66 din Codul deontologic al ziariştilor.
În data de 28 martie 2016, reclamantul a depus cerere modificatoare a acţiunii civile, arătând că înţelege să cheme în judecată, în calitate de pârâtă, şi pe S.C. I. S.A., reprezentată prin directorul general C., ca persoană responsabilă de politica editorială a programelor de televiziune, şi în calitate de comitent pentru fapta prepuşilor, conform art. 1373 C. civ.
2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Sibiu în primul ciclu procesual
Prin sentinţa civilă nr. 1172 din 22 decembrie 2016, Tribunalul Sibiu, secţia I civilă a respins acţiunea formulată şi modificată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii B., C., D., E. şi S.C. I. S.A.; a dispus obligarea reclamantului la plata către pârâta E. a sumei de 1.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.
3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia în primul ciclu procesual
Prin decizia nr. 1486 din 16 noiembrie 2017, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă a admis apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 1172 din 22 decembrie 2016 a Tribunalului Sibiu, secţia I civilă. A schimbat, în parte, sentinţa atacată şi, rejudecând cauza, a admis, în parte, acţiunea civilă formulată de reclamant împotriva pârâţilor C., B. şi S.C. I. S.A.. A dispus obligarea pârâţilor C., B. şi S.C. I. S.A. să plătească, în solidar, reclamantului suma de 10.000 RON, cu titlu de daune morale. A dispus obligarea pârâţilor să publice, pe cheltuiala lor, dispozitivul hotărârii, în termen de 10 zile de la rămânerea definitivă a acesteia, la postul de televiziune I.. A respins celelalte cereri formulate de reclamant împotriva pârâţilor C., B. şi I. S.A.. A menţinut dispoziţiile sentinţei atacate cu privire la respingerea acţiunii promovate de reclamant împotriva pârâţilor D. şi E.. A menţinut dispoziţiile sentinţei cu privire la obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată faţă de pârâta E.. A dispus obligarea pârâţilor C., B. şi S.C. I. S.A. să plătească reclamantului suma de 4.600 RON, constând în cheltuieli de judecată în fond, şi 50 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.
4. Decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
Prin decizia civilă nr. 316 din 14 februarie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a respins solicitarea reclamantului A. de a se lua act de renunţare la judecarea acţiunii formulate în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L.; au fost admise recursurile declarate de reclamantul A. şi de pârâţii L. S.R.L. (fostă S.C. B. SRL), C. şi S.C. I. S.A. împotriva deciziei nr. 1486 din 16 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă, fiind casate decizia recurată şi sentinţa civilă nr. 1172 din 22 decembrie 2016, pronunţată de Tribunalul Sibiu, secţia I civilă, cauza fiind trimisă, spre rejudecare, la Tribunalul Sibiu.
5. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Sibiu în cel de-al doilea ciclu procesual
În rejudecare, cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu, secţia I civilă, sub nr. x/2016*, în data de 8 aprilie 2019.
Prin sentinţa civilă nr. 636 din 11 noiembrie 2020, Tribunalul Sibiu, secţia I civilă a respins, ca neîntemeiată, acţiunea civilă formulată de către reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii C., D., S.C. I. S.A., S.C. L. S.R.L. (denumită anterior B. SRL) şi cu E..
6. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia în cel de-al doilea ciclu procesual
Prin decizia civilă nr. 1549/2021 din 28 octombrie 2021, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 636/2020 pronunţată de Tribunalul Sibiu, secţia în dosarul nr. x/2016.
7. Cererea de recurs
Împotriva deciziei civile nr. 1549/2021 din 28 octombrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă, a declarat recurs reclamantul A., în data de 29 martie 2022.
Prin cererea de recurs, întemeiată pe art. 483 şi următoarele din C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului şi schimbarea în totalitate a hotărârii recurate, în sensul admiterii cererii, astfel cum a fost formulată.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a arătat că instanţa de apel a adus o argumentare eronată asupra instituţiei "bază factuală", prevalându-se de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, declaraţiile ce fac obiectul prezentului litigiu neputând fi circumscrise spiritului Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Astfel, contrar opiniei instanţei de apel, recurentul a învederat că orice informaţie primită de un jurnalist de ştiri trebuie verificată, fiind aplicabil Codul deontologic al jurnalistului, la care pârâţii au aderat. Instanţa de apel a omis să sancţioneze modul precar şi părtinitor în care pârâţii au devoalat o serie de informaţii, subrogându-se, în opinia recurentului, fără drept, rolului de anchetator penal şi au inoculat opiniei publice doar informaţii false, condamnatorii şi denigratoare la adresa sa.
O altă apreciere eronată a instanţei de apel, în opinia recurentului, vizează optica relativă la libertatea de exprimare. Instanţa de contencios european a emis, de-a lungul timpului, o serie de decizii cu privire la acest aspect, apreciind corect că jurnalistului îi este permisă uneori o anumită doză de exagerare sau de provocare, însă instanţele naţionale omit faptul că CEDO se referă în principal la jurnalistul de tip pamfletar, pentru că jurnalistul de ştiri trebuie să respecte reguli stricte, interpretarea instanţelor fiind una eronată. În acest sens, arată recurentul că este o diferenţă rezolutorie între jurnalistul de investigaţii sau de ştiri şi jurnalistul pamfletar, jurnalistul de ştiri funcţionând după reguli stricte.
Astfel, recurentul a susţinut că instanţa de apel nu a reuşit să facă distincţia între exagerare şi minciună, iar în speţă au fost proferate o serie de minciuni grave, mai multe decât cele sesizate de instanţă.
De asemenea, a considerat că instanţa de apel s-a exprimat limitativ şi complet neargumentat asupra inadmisibilităţii acreditării, în cadrul emisiunilor live, a unor persoane care au emis judecăţi de valoare cu privire la recurent, dovedit nevinovat încă de la acea dată.
Totodată, a arătat că instanţa de apel s-a pronunţat eronat asupra "minciunilor directe şi minciunilor suport proferate cu ocazia emisiunilor, cum ar fi de exemplu "viol" sau "noi abuzuri sexuale" deşi nu a fost niciodată vorba de aşa ceva", reţinând concluzii împotriva probelor existente la dosar, şi a omis să se pronunţe asupra jignirilor aduse recurentului, prin invectivele directe, cum ar fi: "om care frizează nebunia", "perversiuni sexuale", acuzat de subalterni "nu puţini" (în număr de 3), "cred că e vorba de afecţiuni grave, psihice".
Referitor la consecinţele pe care faptele pârâţilor le-au avut asupra vieţii recurentului, acesta a arătat că, sub aspect profesional, i-a fost afectată negativ imaginea profesională, prestanţa şi credibilitatea în faţa colegilor de serviciu şi a şefilor ierarhici, fiindu-i impusă depunerea demisiei, i-a fost diminuat salariul cu aproximativ 2000 RON pe lună, ca urmare a pierderii funcţiei de conducere. Acest prejudiciu a continuat din ianuarie 2013 până la data ieşirii la pensie, respectiv luna septembrie 2016.
Sub aspect social, recurentul a susţinut că a fost îndepărtat de prieteni, de amici, relaţiile s-au răcit şi s-au "diplomatizat", a fost judecat de către persoane din cercul de prieteni, iar în scurt timp viaţa sa socială a devenit practic inexistentă.
Sub aspect familial, recurentul şi-a pierdut familia, în sensul că a fost chemat în judecată pentru divorţ, fiul său (în vârstă de 16 ani la acea dată) l-a renegat, a refuzat orice comunicare cu reclamantul, fiind el însuşi, la rândul lui, stigmatizat în mediile pe care le frecventa şi marginalizat în consecinţă.
Sub aspectul sănătăţii fizice şi psihice, recurentul a arătat că a fost operat, ca urmare a declanşării, pe fondul imunităţii scăzute, a unei boli preexistente, favorizate de stresul la care a fost supus, în urma căreia a avut nevoie de 150 zile de îngrijiri medicale. A mai arătat că a suferit de depresie şi că a avut tentative de suicid.
8. Apărările formulate în cauză
În data de 16 mai 2022, intimaţii S.C. I. S.A., C. şi D. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând, în esenţă, că susţinerile recurentului-reclamant nu sunt veritabile critici de legalitate, argumentele acestuia vizând exclusiv aspecte de netemeinicie, întrucât a criticat analiza raportului dintre cele două drepturi fundamentale aflate în conflict (dreptul la viaţă privată şi dreptul la liberă exprimare) strict din punct de vedere al probatoriului administrat în prezenta cauză.
9. Procedura de filtrare a recursului
Prin încheierea din 27 aprilie 2023, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1549/2021 din 28 octombrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă şi a stabilit termen de judecată în şedinţă publică, cu citarea părţilor, în vederea soluţionării acestuia.
10. Note scrise
În data de 19 octombrie 2023, recurentul a depus note de şedinţă, solicitând admiterea recursului, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., motive pe care le-a dezvoltat.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse:
Cu titlu preliminar, Înalta Curte reţine că prin încheierea de admitere în principiu s-a reţinut că parte din aspectele criticate prin cererea de recurs se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ipoteză în care instanţa de recurs va analiza calea de atac dedusă judecăţii exclusiv prin raportare la acest motiv de casare.
În data de 19 octombrie 2023, recurentul a depus note de şedinţă prin care a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., pe care le-a dezvoltat şi în raport cu care a solicitat admiterea recursului şi casarea deciziei recurate.
Potrivit art. 487 alin. (1) C. proc. civ., recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs, iar potrivit art. 489 alin. (3) din cod, dacă legea nu dispune altfel, motivele de casare care sunt de ordine publică pot fi ridicate din oficiu de către instanţă, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului, fie în procedura de filtrare, fie în şedinţă publică.
Decizia recurată a fost comunicată recurentului în 29 februarie 2022, potrivit dovezii de înmânare aflate la dosarul curţii de apel, iar raportat la această dată, Înalta Curte reţine că, în cauză, termenul de recurs s-a împlinit în 31 martie 2022, acesta fiind termenul limită până la care recurentul avea posibilitatea să depună completări ale motivelor de recurs depuse iniţial.
Aşadar, notele de şedinţă depuse de recurent în 19 octombrie 2023 sunt formulate cu depăşirea termenului legal prevăzut de art. 487 alin. (1) C. proc. civ., motiv pentru care Înalta Curte nu le va analiza, întrucât recurentul a avut posibilitatea să invoce, în termenul legal, motivele de recurs indicate suplimentar în notele de şedinţă.
Procedând în continuare la analiza cererii de recurs deduse judecăţii, se reţine că prin demersul judiciar declanşat în cauza dedusă judecăţii, reclamantul a învestit instanţa de judecată cu o acţiune în răspundere civilă delictuală, având ca obiect obligarea pârâţilor E., D., C., S.C. L. S.R.L. şi I. S.A. la plata daunelor morale pentru prejudiciul adus vieţii private, dreptului la demnitate, onoare şi reputaţie, precum şi imaginii sale, prin afirmaţiile făcute de pârâţi în cadrul emisiunilor realizate în zilele de 10 ianuarie 2013, 12 ianuarie 2013 şi 13 ianuarie 2013 în cadrul postului de televiziune I..
Acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 8 şi 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 10 şi 30 din Constituţia României şi pe cele ale C. civ. care reglementează ocrotirea personalităţii umane şi mijloacele de apărare, art. 1357 C. civ. care reglementează răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin fapta proprie, text care se coroborează cu prevederile art. 1349 C. civ. care consacră regula de principiu, potrivit căreia fiecare răspunde direct şi nemijlocit pentru faptele sale ilicite, precum şi pe dispoziţiile Legii audiovizualului nr. 504/2002, republicată şi ale Codului deontologic al ziariştilor.
În rejudecare, prima instanţă a respins, ca neîntemeiată, acţiunea dedusă judecăţii, constatând că nu există nicio faptă de natură ilicită a cărei săvârşire cu vinovăţie să poată fi imputată vreunuia dintre pârâţi şi, nexistând fapta ilicită, nu se impune a fi analizată îndeplinirea condiţiei privind existenţa unui prejudiciu. S-a mai apreciat că, neexistând faptă ilicită, nu există nici raport de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, iar pentru că nu s-a stabilit răspunderea civilă delictuală a pârâţilor persoane fizice, nu sunt îndeplinite condiţiile nici pentru stabilirea răspunderii pârâtei I., în calitate de comitent pentru faptele prepuşilor săi.
În acelaşi sens, curtea de apel, învestită cu soluţionarea apelului declarat de reclamant, a respins calea de atac, reţinând, în esenţă, că informaţiile oferite de pârâţii jurnalişti se încadrează într-un domeniu de interes public şi au contribuit la o dezbatere de interes general privitoare la acţiunile reclamantului care ocupa o funcţie publică, iar jurnaliştii, în relatările incriminate de reclamant, au avut o bază factuală suficientă, constând în multiple sesizări efectuate de subordonaţi ai reclamantului către Corpul Central al MAI, IGPR şi Parchet.
În acest context factual, analizând cererea de recurs, cu titlu prealabil, trebuie subliniat că, deşi motivele de recurs sunt amplu dezvoltate, o mare parte a argumentelor invocate de recurent vizează situaţia de fapt şi probele, astfel cum s-a reţinut prin încheierea de admitere în principiu. Or, aceste critici nu pot forma obiect al analizei acestei instanţe deoarece, în actuala reglementare, art. 488 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie, astfel că instanţa de recurs nu mai are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt pe care aceasta o constată.
Aşa fiind, criticile care vizează situaţia de fapt sau (re)aprecierea probelor nu pot fi supuse analizei instanţei de recurs, acestea concretizându-se în critici de netemeinicie, şi nu de nelegalitate.
Totodată, se reţine că deşi recurentul nu a indicat motivele de casare cărora li se circumscriu criticile de nelegalitate invocate prin cererea de recurs, astfel cum s-a reţinut prin încheierea de admitere în principiu a recursului, calea de atac poate fi analizată din perspectiva art. 488 pct. 8 C. proc. civ., obiectul controlului de legalitate invocat de recurent constituindu-l aplicarea normelor care reglementează răspunderea civilă delictuală la situaţia de fapt deplin stabilită, în contextul unui litigiu ce aduce în dezbatere coexistenţa dreptului la liberă exprimare şi a dreptului la viaţă privată, invocate de părţile litigante, prin prisma normelor legale interne şi a dispoziţiilor art. 8 şi art. 10 ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Astfel, printr-o primă critică, recurentul a susţinut că instanţa de apel a prezentat o argumentare eronată cu privire la libertatea de exprimare şi noţiunea de baza factuală, prevalându-se de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, declaraţiile neverificate şi date cu rea-credinţă neputând constitui o bază factuală.
Critica este nefondată.
Înalta Curte constată că, instanţa de apel, faţă de obiectul acţiunii cu care a fost învestită şi de criticile reclamantului, a verificat dacă, în speţă, sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, analizând, prin prisma normelor de drept apreciate ca fiind incidente de către prima instanţă, în ce măsură libertatea de exprimare a pârâţilor şi de informare a publicului garantată de art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, drept reclamat ca fiind abuziv exercitat, a încălcat dreptul la respectarea vieţii private a reclamantului, ocrotit de art. 8 din Convenţie.
O atare abordare în soluţionarea cauzei s-a impus în raport de faptul că reglementarea libertăţii de exprimare şi a condiţiilor de exercitare a acesteia este cuprinsă, aşa cum chiar recurentul afirmă, atât în norme interne, cât şi în norme internaţionale, ratificate sau adoptate de Statul Român, norme pe care părţile şi-au întemeiat apărările, întrucât doar în ipoteza în care s-ar fi constatat, urmare a examinării cauzei din perspectiva justului echilibru care trebuie păstrat între cele două drepturi fundamentale garantate, deopotrivă, că afirmaţiile făcute în cadrul emisiunilor televizate pârâţii s-au aflat în afara limitelor de protecţie oferite de art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ar fi putut fi atrasă răspunderea civilă delictuală pentru fapta ilicită reprezentată de încălcarea art. 8 din Convenţie.
Or, raportat la situaţia de fapt reţinută de instanţele de fond, pe baza probelor administrate în etapa procesuală anterioară, imposibil de reevaluat în recurs faţă de configuraţia art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., se constată că instanţele de fond au ajuns la concluzia corectă că pârâţii nu au acţionat cu intenţia de a-l pune pe reclamant într-o lumină nefavorabilă, ci au dezbătut un subiect de interes public, informaţiile furnizate nefiind lipsite de suport probator.
În acest sens, în analiza sa, Înalta Curte, apreciază relevantă jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului care a statuat, cu valoare de principiu, că restricţiile la libertatea de exprimare, oricare ar fi contextul în discuţie, nu sunt compatibile cu dispoziţiile art. 10 parag. 2 decât dacă îndeplinesc condiţiile pe care această normă le impune în privinţa lor. Astfel, libertatea de exprimare, ca drept esenţial într-o societate democratică, presupune luarea în considerare a unor interese de ordin general, cum sunt siguranţa naţională, integritatea teritorială a statelor contractante, siguranţa publică, apărarea acesteia şi prevenirea săvârşirii unor infracţiuni, protecţia sănătăţii şi a moralei publice, garantarea autorităţii şi imparţialităţii puterii judiciare, precum şi a unor interese de ordin personal, anume reputaţia şi drepturile ce aparţin altor persoane, împiedicarea divulgării informaţiilor confidenţiale.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că "îi revine sarcina de a stabili dacă statul, în contextul obligaţiilor pozitive care decurg din art. 8 din Convenţie, a păstrat un just echilibru între protecţia dreptului reclamantei la reputaţia sa, element constituent al dreptului la protecţia vieţii private, şi libertatea de exprimare protejată la art. 10 (cauzele Sipoş împotriva României, Petrina împotriva României; Von Hannover împotriva Germaniei). Astfel, Curtea Europeană a considerat că obligaţia pozitivă care decurge din art. 8 din Convenţie trebuie să se aplice în cazul în care afirmaţiile susceptibile să afecteze reputaţia unei persoane depăşesc limitele criticilor acceptabile, din perspectiva art. 10 din Convenţie (cauza Petrina împotriva României).
Potrivit Curţii Europene, orice persoană fizică, inclusiv un jurnalist, care exercită libertatea sa de expresie, îşi asumă "îndatoriri şi responsabilităţi", a căror întindere depinde de situaţia concretă, particulară în discuţie şi de procedeul tehnic utilizat. În consecinţă, tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de comiterea afirmaţiilor denigratoare, poate opera dacă afirmaţiile reprezintă situaţii factuale, lipsite de suport probatoriu, sau sunt efectuate în cadrul unei adevărate campanii de denigrare şi reiterate în public, prin mijloace de comunicare prin presă şi mass-media cu rea-credinţă (cauzele Petrina împotriva României, Andreescu împotriva României).
Aceeaşi jurisprudenţă relevă faptul că, în opinia CEDO, presa joacă rolul indispensabil de "câine de pază" într-o societate democratică, respectiv că deşi nu trebuie să depăşească anumite limite, ţinând în special de protecţia reputaţiei şi drepturilor celuilalt, totuşi, presa are sarcina de a comunica informaţii şi idei asupra unor chestiuni politice, precum şi asupra altor subiecte de interes general (cauza Cumpănă şi Mazăre împotriva României).
În referire la protecţia oferită jurnaliştilor care dezbat probleme de interes public, precum şi la limitele criticii acceptabile, CEDO a statuat că libertatea de exprimare este aplicabilă şi informaţiilor ori ideilor care ofensează, şochează sau deranjează, iar pentru a constitui o încălcare a art. 8 din Convenţie, care protejează dreptul la reputaţie, un atac împotriva reputaţiei unei persoane trebuie să atingă un anumit nivel de gravitate şi să cauzeze un prejudiciu victimei, prin atingerile aduse dreptului acesteia la respectul vieţii private (cauza A. c. Norvegiei).
În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat că, dacă în virtutea rolului său, presa are datoria de a alerta publicul atunci când are informaţii de interes public, faptul de a pune în cauză, în mod direct, persoane determinate, indicând numele şi funcţia acestora, implică, pentru autor, obligaţia de a furniza o bază factuală suficientă.
Totodată, s-a apreciat că limitele criticii acceptabile sunt mai largi în privinţa funcţionarilor publici ori politicienilor decât în privinţa persoanelor private (cauza Ieremiov c. României), respectiv că aceştia trebuie să accepte în mod inevitabil şi conştient verificarea strictă a fiecărui cuvânt şi faptă, atât din partea jurnaliştilor cât şi a marelui public şi trebuie să dovedească un grad mai mare de toleranţă (cauza Feldek contra Slovaciei).
Pe de altă parte, Curtea Europeană a subliniat că pedepsirea unui jurnalist pentru că a ajutat la diseminarea declaraţiilor făcute de o altă persoană într-un interviu ar afecta serios contribuţia presei la discutarea chestiunilor de interes public şi nu ar trebui să fie admisă decât dacă există motive deosebit de întemeiate pentru a face acest lucru (cauza Jersild contra Danemarcei).
În acelaşi timp, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit o distincţie între afirmarea unor fapte şi cea a unor judecăţi de valoare, apreciind că "dacă concreteţea primelor se poate dovedi, următoarele nu-şi pot demonstra exactitatea. Pentru judecăţile de valoare, această cerinţă este irealizabilă şi aduce atingere libertăţii de opinie în sine, element fundamental al dreptului asigurat de art. 10 din Convenţie. Nu e mai puţin adevărat că faptul de a acuza anumite persoane implică obligaţia de a furniza o bază reală suficientă şi că inclusiv o judecată de valoare se poate dovedi excesivă dacă este lipsită total de o bază reală"(cauzele Cumpănă şi Mazăre c. României, Petrina c. României, Ivanciuc c. României). Aşadar, Curtea analizează dacă exista o bază factuală suficient de susţinută la originea afirmaţiilor efectuate (cauza Cârlan împotriva României). Pe de altă parte, în cazul în care presa contribuie la dezbaterea publică asupra chestiunilor care suscită o preocupare legitimă, nu trebuie să i se impună să întreprindă cercetări independente (Colombani şi alţii c. Frantei; Bladet Tromso şi Stensaas c. Norvegiei).
În ceea ce priveşte judecăţile de valoare, s-a reţinut că acestea pot viza fie opinii cu privire la caracterul sau probitatea morală a unei persoane, fie cu privire la calităţile profesionale şi personale ale unei persoane (cauzele Grinberg versus Federaţia Rusă, CEDO, Feldek c. Slovacia, Marônek c. Slovacia).
Curtea Europeană a considerat că necesitatea unei legături între o judecată de valoare şi faptele ce stau la baza sa poate să varieze de la caz la caz în funcţie de circumstanţele specifice (cauza Feldek c. Slovaciei), respectiv, a apreciat că necesitatea de a dovedi faptele ce stau la baza judecăţii de valoare este mai puţin stringentă atunci când aceste fapte sunt deja cunoscute de public (cauzele Feldek c. Slovaciei; Observer şi The Guardian c. Regatului Unit).
Tot astfel, posibilitatea recunoscută jurnalistului de a exagera, la nevoie, în prezentarea informaţiilor se justifică, pe de o parte, prin caracterul perisabil al informaţiei, iar pe de altă parte prin necesitatea ca acesta să poată folosi o modalitate de a atrage atenţia publicului asupra chestiunilor de interes public la care se referă (cauza Dalban vs. România).
Testul "necesităţii într-o societate democratică" impune Curţii să determine dacă "interferenţa" în privinţa libertăţii de exprimare a corespuns unei "nevoi sociale imperioase", dacă a fost proporţională cu scopul legitim urmărit şi dacă motivele invocate de autorităţile naţionale pentru justificarea sa au fost "relevante şi suficiente".
În acest sens, trebuie avut în vedere faptul că exerciţiul dreptului la liberă exprimare presupune dreptul de a primi informaţii şi de a comunica altora informaţii, iar a interzice unui jurnalist să expună publicului informaţiile primite cu privire la activitatea unei persoane publice în îndeplinirea atribuţiilor profesionale echivalează cu o încălcare a art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, atât sub aspectul libertăţii de exprimare, cât şi a dreptului la informare, respectiv că, a aplica sancţiuni pecuniare unui jurnalist care critică o persoană publică, tinde să-l determine pe acesta ca, pe viitor, să nu mai recurgă la critici şi să renunţe la discutarea publică a problemelor ce interesează viaţa colectivităţii.
În cauză, Înalta Curte constată că în analiza caracterului ilicit al faptei imputate pârâţilor, instanţa de apel a prezentat toate aspectele de fapt apreciate ca relevante în susţinerea argumentaţiei potrivit cu care afirmaţiile intimaţilor nu au depăşit limitele admisibile ale libertăţii de exprimare care trebuie avute în vedere în ipoteza în care un jurnalist formulează opinii critice în privinţa activităţii unei persoane publice.
Astfel, s-a reţinut de către instanţa de apel că informaţiile cu privire la reclamant, funcţionar public prin prisma funcţiei deţinute, au fost furnizate de pârâţi în contextul unei dezbateri de interes general privitoare la existenţa unor acte de hărţuire sexuală şi discriminare la locul de muncă a angajatelor de sex feminin din cadrul Ministerului de Interne.
Ceea ce recurentul critică este aducerea, sub protecţia anonimatului, în cadrul emisiunii, a unor persoane care au proferat delaţiuni la adresa sa, fără a se verifica veridicitatea informaţiilor. În ceea ce priveşte declaraţiile date în cadrul emisiunii sub protecţia anonimatului, corect instanţa de apel s-a raportat atât la normele interne, respectiv art. 7 din Legea nr. 504/2002, care protejează confidenţialitatea surselor de informaţii, cât şi la jurisprudenţa CEDO, Cauza Goodwin vs Marea Britanie, unde s-a reţinut că protecţia surselor jurnalistice este una din pietrele de temelie ale libertăţii presei. Totodată, se observă, raportat la starea de fapt, necontestată, că în cadrul emisiunilor, recurentul şi-a prezentat punctul de vedere, fiind totodată prezentate şi punctele de vedere mai favorabile ale unora dintre liderii sindicali ai poliţiei.
Esenţial de subliniat este faptul că anterior difuzării emisiunilor ce l-au privit pe reclamant, în data de 10 ianuarie 2013, Ministrul de Interne a declarat că are cunoştinţă despre cazurile de hărţuire sexuală din cadrul Poliţiei Române şi că vor fi dispuse controale şi vor fi luate măsuri, în aceeaşi zi fiind anunţată şi eliberarea din funcţie a reclamantului, precum şi alte măsuri similare luate cu privire la alţi lucrători de poliţie, în judeţele Olt şi Ilfov. Astfel, este evident că subiectul a fost unul de interes public din perspectiva instituţiei implicate, a nivelului implicării şi a faptelor cercetate, iar demersul jurnaliştilor pârâţi a fost unul de comentare a unor fapte şi informaţii care rezultau din declaraţiile subordonaţilor reclamantului, dar şi din multiplele sesizări formulate de mai mulţi subordonaţi ai acestuia, în anul 2012, Corpului Central al M.A.I., I.G.P.R. şi Parchet.
Pe de altă parte, instanţa de apel a constat că între reclamant şi subordonaţii săi au existat două litigii, dosarul nr. x/2015 şi dosarul nr. x/2016, iar constatările celor două instanţe care au soluţionat litigiile nu validează susţinerile reclamantului potrivit cărora jurnaliştii ar fi recurs la tehnici de manipulare şi credibilizare a informaţiilor, având ca rezultat defăimarea reclamantului.
În consecinţă, nu poate fi validată susţinerea din recurs în sensul că, în analiza realizată, instanţa de apel ar fi ignorat obligaţia pârâţilor, în calitate de jurnalişti, de a proceda la efectuarea unor verificări personale, respectiv că, în speţă, faptele relatate ar fi lipsite de o bază factuală suficientă.
Aceasta întrucât instanţa de apel a reţinut că acţiunea reclamantului împotriva celor trei subordonate care l-au acuzat de acte de hărţuire sexuală a fost respinsă prin decizia nr. 406/2018 a Curţii de Apel Alba Iulia, unde s-a reţinut că, deşi acestea nu au reuşit să probeze afirmaţiile, au urmărit totuşi un scop legitim, iar nu defăimarea reclamantului. În ceea ce priveşte natura denigratoare a afirmaţilor celorlaţi doi subordonaţi ai reclamantului, prezentate la postul de televiziune I. în cadrul emisiunii din 13 ianuarie 2013, s-a reţinut că a fost stabilită în cadrul proceselor demarate de reclamant în anii 2015 şi 2016.
Prin urmare, contrar argumentelor recurentului, a existat o bază factuală suficientă, iar intenţia pârâţilor a fost aceea de a dezbate un subiect de interes general, iar nu de a-l pune pe reclamant într-o lumină nefavorabilă.
În acelaşi timp, se reţine că modul de prezentare a informaţiilor de către jurnalişti nu trebuie să aibă precizia faptelor prezentate într-un act de acuzare sau într-o hotărâre judecătorească, anumite verificări de detaliu putând scăpa jurnaliştilor, al căror raţionament nu poate fi cenzurat cu rigoarea cu care se analizează un raţionament al unui specialist în materia ce constituie obiect al investigaţiei jurnalistice, astfel că, ipoteza unei inexactităţi parţiale a faptelor prezentate nu exclude protecţia art. 10 dacă jurnalistul nu acţionează cu rea credinţă, iar subiectul este de interes public.
Totodată, cum reclamantul este un funcţionar public, interesul mai mare cu privire la o eventuală faptă sau conduită raportat la activitatea sa este justificat, fiind aşadar judicioasă reţinerea, corelativ, în cauză, prin hotarârea recurată, a necesităţii unei toleranţe mai mari faţă de mijloacele utilizate de pârâţi, sfera restricţiilor privind dezbaterile pe chestiuni de interes public fiind, potrivit Curţii Europene, mai restrânsă, într-o atare ipoteză, astfel că orice ingerinţă în libertatea de exprimare poate fi admisă doar în situaţii excepţionale.
În acest sens, Înalta Curte reaminteşte că, inclusiv potrivit jurisprudenţei CEDO, favorizarea liberei dezbateri reprezintă o caracteristică esenţială a unei societăţi democratice, astfel că instanţele naţionale trebuie să găsească un echilibru just între dreptul reclamantului la respectarea vieţii sale private (în temeiul articolului 8 din Convenţie) şi dreptul la libera exprimare (în conformitate cu articolul 10 din Convenţie) al jurnalistului care a dezbătut chestiuni de interes general.
Mai mult, nu se poate omite faptul că, în speţă, recurentul nu contestă aprecierea instanţei de apel vizând tema de interes public a dezbaterii din cadrul emisiunilor televizate. Or, calitatea reclamantului corelată cu subiectul dezbătut justifica interesul investigaţiei jurnalistice, neputându-se reţine intenţia pârâţilor de a-l denigra, întrucât datele provenite din sursele verificate de pârâţi au fost corelate cu faptele deja semnalate anterior de către Ministerul de Interne, precum şi cu declaraţiile şi sesizările angajaţilor din instituţia pe care o coordona reclamantul.
În consecinţă, în contextul în care pârâţii au acţionat pentru a informa publicul cu privire la teme de interes public, câtă vreme dezbaterile din cadrul emisiunilor, deşi cuprind opinii critice ale pârâţilor ce îl vizează pe recurent, nu sunt lipsite de o bază factuală obiectivă, nu poate fi validată susţinerea din recurs în sensul că instanţa de apel ar fi ignorat obligaţia pârâţilor jurnalişti de investigaţie, iar nu jurnalişti pamfletari, de a verifica temeinic, cu bună credinţă, realitatea informaţiilor/opiniilor prezentate.
Aşa fiind, maniera în care au fost dezbătute faptele ce îl vizează pe recurent nu excedează limitelor acceptabile ale dreptului la liberă exprimare, intenţia pârâţilor nefiind aceea de a afecta reputaţia, demnitatea sau onoarea reclamantului, ci de a atrage atenţia asupra subiectelor apreciate a fi de interes public şi de a suscita interesul pentru înlăturarea aspectelor criticate.
Astfel, de vreme ce în cadrul emisiunilor a fost abordat un subiect de interes general, iar afirmaţiile jurnalistului nu s-au dovedit a fi lipsite de o bază factuală, respectiv că au fost formulate cu rea credinţă, obligarea pârâţilor la plata unor despăgubiri ar contraveni, în mod evident, rolului acordat presei într-o societate democratică de a alerta publicul atunci când este informată cu privire la presupusele nereguli semnalate în activitatea unor funcţionari publici sau disfuncţionalităţi ale instituţiilor publice.
Susţinerea recurentului că "instanţa de apel s-a pronunţat eronat asupra minciunilor directe şi a minciunilor suport proferate cu ocazia emisiunilor, cum ar fi de exemplu "viol" sau "noi abuzuri sexuale"", nu reprezintă o critică de nelegalitate relativă la nepronunţarea instanţei asupra unui motiv de apel invocat sau la încălcarea unor dispoziţii legale, ci vizează aspecte care ţin de modul cum a fost conturată şi stabilită situaţia de fapt de către instanţele de fond, recurentul invocând acestă critică prin raportare la probele administrate, aşa cum expres a precizat în cuprinsul cererii de recurs.
În ceea ce priveşte criticile recurentului că urmare a emisiunilor a fost grav afectat pe plan profesional, social, familial şi sub aspectul sănătăţii psihice şi mentale, se reţine că şi aceste critici sunt de netemeinicie, întrucât nu vizează modul în care instanţa de apel a răspuns acestor argumente ale recurentului, ci sunt formulate strict prin raportare la situaţia de fapt.
Faţă de cele constatate, Înalta Curte consideră că aprecierea instanţei de apel în sensul că maniera în care pârâţii au acţionat nu excedează limitelor acceptabile ale dreptului la liberă exprimare, este judicioasă, astfel că fapta imputată pârâţilor jurnalişti şi pârâtei persoană juridică, în calitate de comitent pentru faptele prepuşilor, nu poate fi considerată faptă ilicită în înţelesul art. 1357 C. civ.
Raportat la considerentele anterior expuse, Înalta Curte constată că raţionamentul juridic expus de instanţa de apel care, în analiza chestiunii litigioase referitoare la depăşirea limitelor libertăţii de exprimare, s-a raportat la reperele consacrate în jurisprudenţa relevantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului în privinţa respectării celor două drepturi fundamentale aflate în conflict, în speţă, (jurisprudenţă care împreună cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi protocoalele sale adiţionale formează un bloc de convenţionalitate ce se impune cu forţă obligatorie instanţelor naţionale) nu relevă o aplicare eronată a normelor incidente în cauza de faţă şi nici a acestei jurisprudenţe. În consecinţă, câtă vreme, în speţă, nu s-a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale invocate de reclamant, instanţa de recurs apreciază că, în mod corect, instanţa de apel, raportat la faptele imputate pârâţilor, care au expus fapte şi informaţii de interes public, cu bună credinţă, a considerat că aceştia beneficiază de protecţia art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi nu pot fi obligaţi la despăgubiri către reclamant.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte, constatând că sunt nefondate motivele de recurs în ansamblul lor, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat în cauză, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1549/2021 din 28 octombrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 octombrie 2023.