Şedinţa publică din data de 02 noiembrie 2023
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată la data de 24.09.2019 sub nr. x/2019 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, reclamanta Regia Naţională a Pădurilor-Romsilva, în contradictoriu cu pârâta Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice - Transelectrica S.A. a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 2.433.608,52 RON, reprezentând contravaloarea facturii nr. x/29.01.2018, emisă de instituţia sa, cu dobânda legală de la data scadenţei, până la plata efectivă a debitului.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 194 din C. proc. civ., art. 39 - art. 42 din Codul silvic - Legea nr. 46/2008.
2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă
Prin sentinţa civilă nr. 692 din 03 mai 2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins cererea formulată de reclamantă, ca neîntemeiată.
3. Hotărârea pronunţată în apel
Prin decizia civilă nr. 295 A din 28 februarie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta Regia Naţională a Pădurilor-Romsilva.
4. Calea de atac formulată în cauză
Împotriva deciziei nr. 295 A din 28 februarie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a declarat recurs Regia Naţională a Pădurilor-Romsilva.
Prin cererea de recurs, reclamanta a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate, iar, în rejudecare, admiterea acţiunii şi obligarea pârâtei la plata sumei de 2.433.608,52 RON, reprezentând contravaloarea facturii nr. x/31.01.2019, cu dobânda legală de la data scadenţei, până la plata integrală a debitului.
În dezvoltarea criticilor de recurs, reclamanta a arătat că pretenţiile solicitate prin cererea de chemare în judecată au fost întemeiate pe dispoziţiile legale cuprinse în art. 39-art. 42 din Legea nr. 46/2008 privind Codul silvic referitoare la ocuparea temporară a terenurilor forestiere pe o perioadă determinată, în baza acestora pârâta având obligaţiile băneşti expres reglementate de textele de lege arătate, prin prisma calităţii de beneficiară a aprobării de ocupare temporară a terenurilor forestiere.
Pentru anul 2019, a fost emisă în sarcina pârâtei factura nr. x/31.01.2019, în sumă de 2.433.608,52 RON, reprezentând chiria anuală pentru ocuparea temporară a terenului de 20,0156 ha, pârâta refuzând achitarea acestei facturi.
În opinia recurentei-reclamante, Curtea de Apel Bucureşti a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., chiar dacă între prezenta cauză şi dosarul nr. x/2018 există unele asemănări.
În acest sens, a arătat că în dosarul nr. x/2018 a fost analizată cererea reclamantei Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice - Transelectrica S.A. de restituire a sumelor achitate către reclamantă, în perioada 2015-2017, în schimb, în prezenta cauză, instanţa a fost investită cu soluţionarea unei acţiunii în pretenţii formulată împotriva pârâtei Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice - Transelectrica S.A..
Prin urmare, în cauza de faţă, instanţa de judecată a fost învestită cu o cerere de chemare în judecată formulată de reclamantă şi trebuia să stabilească, pe baza probelor administrate, dacă pârâta chemată în judecată are sau nu obligaţia de plată, raportat la temeiul de drept al pretenţiilor formulate de reclamantă.
Arată că prin decizia instanţei de apel nu s-a analizat temeinicia pretenţiilor deduse judecăţii, raportat la dispoziţiile legale invocate prin acţiune, ci s-a reţinut efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat a deciziei civile nr. 17/2020 a Curţii de Apel Timişoara, în condiţiile în care părţile sunt aceleaşi în ambele procese, iar faptul că au calităţi inverse nefiind de natură să conducă la o altă concluzie. Totodată, curtea de apel a reţinut că, în esenţă, în ambele litigii, chestiunea litigioasă dedusă judecăţii este aceea a caracterului oneros sau gratuit al folosinţei terenului, ce face parte din fondul forestier naţional şi a fost temporar dezafectat în vederea realizării unui obiect de investiţii, fiind incidente în cauză dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 255/2010, potrivit cărora intimata-pârâtă nu datorează contravaloarea folosinţei.
In opinia recurentei-reclamante, întrucât temeiurile de drept invocate în cele două dosare sunt diferite, soluţionarea prezentei cauze în baza dispoziţiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ. este nelegală, chiar dacă situaţia de fapt este aceeaşi, în sensul că se referă tot la obiectivul LEA 400 kv Reşiţa - Pancevo.
Cu alte cuvinte, invocând aplicarea principiului pozitiv al puterii de lucru judecat, instanţa de apel a apreciat că nu putea reanaliza problema de drept litigioasă pusă în discuţie în prezentul dosar, aceasta fiind deja tranşată de Curtea de Apel Timişoara, în dosarul nr. x/2018.
Această motivare a deciziei recurate este nelegală, deoarece soluţia instanţei nu trebuie pronunţată pentru a nu contrazice alte hotărâri judecătoreşti, ci prin arătarea motivelor care au format opinia judecătorilor, raportat la motivele de fapt şi temeiurile de drept invocate prin cerere.
Chiar dacă reglementarea efectului pozitiv al autorităţi de lucru judecat urmăreşte să protejeze părţile de existenţa unor hotărâri judecătoreşti contradictorii, apreciază că soluţionarea cauzei de faţă trebuia să se realizeze prin analizarea în concret a motivelor de fapt şi de drept invocate de către reclamantă, iar nu prin aplicarea dispoziţiilor legale cuprinse în art. 431 alin. (2) C. proc. civ.
Prin cea de-a doua critică formulată, recurenta-reclamantă a invocat o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, bazându-se în mod exclusiv în motivarea deciziei recurate pe hotărârile judecătoreşti pronunţate în dosarul nr. x/2018.
Astfel, a arătat că prevederile art. 14 din Legea nr. 255/2010 nu pot reprezenta motiv pentru neachitarea de către pârâtă a chiriei şi a valorii terenului scos definitiv din fondul forestier, atât timp cât obligaţiile de plată sunt reglementate expres prin act normativ cu putere de lege - Legea nr. 46/2008 privind Codul silvic şi nu există niciun argument pentru a conferi putere juridică mai mare Legii nr. 255/2010, faţă de Codul silvic. Aceasta, cu atât mai mult cu cât Legea nr. 46/2008 este o lege organică, prin care este reglementat regimul proprietăţii asupra fondului forestier naţional, având putere juridică mai mare decât legea exproprierii.
În susţinerea motivului de recurs, recurenta-reclamantă a făcut trimitere la decizia nr. 2096/13.10.2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2018, în litigiul dintre Comuna Dognecea şi Transelectrica S.A, prin care instanţa supremă a reţinut că este opţiunea legiuitorului de a excepta statul, prin reprezentanţii săi, de la plata unor taxe ori despăgubiri, având în vedere necesitatea realizării unor obiective de interes naţional şi local. De asemenea este tot opţiunea legiuitorului de a stabili în sarcina statului, prin reprezentanţii săi, obligarea la plata unor taxe ori despăgubiri, astfel cum în speţă a făcut-o, chiar printr-un act normativ de o putere inferioară legii, în considerarea unor raţiuni economico-sociale, eminamente de interes naţional ţinând seama de situaţia actuală a defrişărilor masive care au avut loc pe întreg teritoriul ţării.
Prin cea de-a treia critică formulată, recurenta-reclamantă a invocat o încălcare şi o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 42 din Legea nr. 46/2008 privind Codul silvic.
Făcând o scurtă prezentare a situaţiei de fapt, astfel cum a fost prezentată şi în faţa instanţei de apel, recurenta-reclamantă a arătat că factura în litigiu a fost emisă în baza prevederilor legale sus-enunţate, în schimbul folosinţei temporare de către pârâtă a terenurilor forestiere.
Prin dispoziţiile H.G. nr. 700/2014 au fost aprobaţi indicatorii tehnico-economici şi declanşarea procedurii de expropriere a imobilelor proprietate privată care constituie coridorul de expropriere al obiectivului de investiţii "LEA 400 kv de interconexiune Reşiţa (România) - Pancevo (Serbia)".
Ulterior, a fost emisă H.G. nr. 841/2015 pentru ocuparea temporară a terenului din fondul forestier naţional în suprafaţă de 51,6499 ha de către pârâtă, în vederea realizării obiectivului "LEA 400kV Reşiţa (România) - Pancevo (Serbia), tronson 1.
De asemenea, a fost emisă Decizia nr. 10/20.04.2015 a Ministerului Mediului, Apelor şi Pădurilor pentru scoaterea definitivă din fondul forestier a terenurilor pentru realizarea obiectivului "LEA 400 kv Reşiţa (România) - Pancevo (Serbia), tronson I" şi Avizul nr. x/20.04.2015 al Ministerului Mediului, Apelor şi Pădurilor privind ocuparea temporară a suprafeţei de 51,6499 ha aflată în proprietatea Statului, din care 20,0156 ha se află în administrarea RNP - Romsilva - Direcţia Silvică Caraş-Severin.
Potrivit Avizului nr. x/20.04.2015 emis de Ministerul MediuluiApelor şi Pădurilor, intimata-pârâtă trebuia să achite garanţia prevăzută de art. 42 alin. (1) lit. a) din Codul silvic, în sumă de 3.899.172,20 RON, sumă ce a fost achitată efectiv.
De asemenea, a susţinut că obligaţiile băneşti reglementate de Codul silvic în sarcina beneficiarilor ocupărilor temporare de terenuri trebuie analizate în ansamblu, ca un tot unitar, existând legătură între garanţie (prevăzută de art. 42 alin. (1) lit. a) din Codul silvic), pe de o parte şi chiria, contravaloarea pierderii de creştere, valoarea obiectivelor dezafectate şi cheltuielile de instalare a vegetaţiei forestiere (prevăzute de art. 42 alin. (1) lit. b), c), d) şi e) din Codul silvic - Legea nr. 46/2008), pe de altă parte.
În continuare, recurenta-reclamantă a învederat că instanţa de apel, motivându-şi soluţia prin raportare la hotărârile pronunţate în dosarul nr. x/2018, a ignorat obligaţia legală ce revine intimatei-pârâte, potrivit Legii nr. 46/2008 privind Codul silvic, în calitate de beneficiară a ocupării temporare şi a scoaterii definitive de terenuri forestiere aflate în adminstrarea R.N.P. -Romsilva - Direcţia Silvică Caraş-Severin, considerând că în favoarea intimatei operează scutirea de la plată, fără ca aceste prevederi legale din Codul silvic să fi fost modificate sau abrogate.
5. Apărările formulate în cauză
Intimata Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice Transelectrica S.A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia netimbrării recursului, solicitând anularea recursului ca netimbrat.
În susţinerea excepţiei, intimata a susţinut că obiectul dosarului constă în pretenţii, acţiunea având un capăt de cerere principal şi unul accesoriu, iar recurentei nu i se aplică prevederile art. 30 din O.U.G. nr. 80/2013.
Totodată, intimata a invocat excepţia nulităţii recursului, pentru lipsa criticilor de nelegalitate, susţinând că motivele de recurs dezvoltate sunt motive de netemeinicie şi nu de nelegalitate, fiind criticată modalitatea de apreciere a probelor administrate în dosar.
În subsidiar, în măsura în care se trece peste excepţiile invocate, intimata a solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi menţinerea hotarârii atacate ca legală.
Contrar susţinerilor recurentului, analiza puterii de lucru judecat a fost efectuată din perspectiva dispoziţiilor art. 1200 din C. civ. cu referire la art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., instanţa de apel precizând că, în acest caz, instanţa nu respinge acţiunea în baza autorităţii de lucru judecat, ci are obligaţia de a judeca în fond, însă soluţia trebuie să ţină cont de dezlegarea deja dată asupra problemei de drept dedusă judecăţii, dând eficientă prezumţiei de lucru judecat, că a mai fost odată dezlegată chestiunea litigioasă.
Altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care nu prezintă tripla identitate cu primul, dar care are legătură cu aspectul litigios dezlegat anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis.
Prin litigiul purtat anterior între părţi, s-a reţinut în esenţă, că intimata este scutită de la plata obligaţiilor băneşti prevăzute de art. 42 alin. (1) lit. b) şi c) din Codul Silvic-chiria şi contravaloarea pierderii de creştere în cazul ocupării unui teren situat pe coridorul de expropriere. Aceeaşi chestiune litigioasă este dedusă judecăţii şi în prezenta cauză, în care se solicită plata chiriei, în temeiul aceloraşi dispoziţii legale, invocându-se aceeaşi cauză, pentru perioada ulterioară (anul 2019) celei pentru care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut, cu autoritate de lucru judecat, că nu este datorată această chirie, singurul element diferit între cele două speţe fiind reprezentat de perioada pentru care se solicită plata chiriei, cele statuate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie impunânduse cu putere de lucru judecat şi în prezenta cauză.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.
Recursul recurentei este întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., argumentându-se, în esenţă, că au fost interpretate şi aplicate greşit dispoziţiile art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., instanţa de apel dând eficienţă efectului pozitiv al puterii de lucru judecat a deciziei civile nr. 17/2020 a Curţii de Apel Timişoara, în dosarul nr. x/2021, precum şi prin aplicarea şi interpretarea eronată a dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 255/2010 şi a dispoziţiilor art. 42 din Legea nr. 46/2008.
În concret, în opinia recurentei-reclamante, curtea de apel a reţinut, în mod greşit, incidenţa scutirii legale a reclamantei de la plata obligaţiilor băneşti prevăzute de art. 42 din Codul silvic, în valoare totală de 2.433.608,52 RON, reprezentând contravaloarea facturii nr. x/29.01.2018 emise de instituţia reclamantă, pentru ocuparea temporară a terenului în suprafaţă de 20,0158 ha reprezentând fond forestier naţional aflat în proprietatea publică a statului şi în administrarea pârâtei, în vederea realizării obiectivului de interes naţional "LEA 400 kV Reşiţa (România) - Pancevo (Serbia), Tronsonul I".
Altfel spus, decizia instanţei de apel este criticată din perspectiva fundamentării, pretins eronată, pe dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 255/2010 care reglementează scutirea legală în discuţie şi a ignorării ori aplicării greşite a dispoziţiilor art. 42 din Legea nr. 46/2008, care statuează asupra obligaţiilor băneşti în sarcina pârâtei, prin reţinerea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat de care se bucură decizia civilă nr. 17/2020 a Curţii de Apel Timişoara.
Criticile recurentei-reclamante subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5) şi pct. 8) din C. proc. civ. sunt nefondate.
Fără a proceda la o evaluare a situaţiei de fapt, aspect inadmisibil în calea extraordinară de atac a recursului, Înalta Curte constată că, prin cererea iniţială, reclamanta Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva-Direcţia Silvică Caraş-Severin, în contradictoriu cu pârâta Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice Transelectrica S.A. a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 2.433.608,52 RON, reprezentând contravaloarea facturii nr. x/29.01.2018, emisă de instituţia sa, cu dobânda legală de la data scadenţei, până la plata efectivă a debitului.
Factura în litigiu a fost emisă, în temeiul art. 42 din Codul silvic-Legea nr. 46/2008- în schimbul folosinţei temporare de către pârâtă a terenurilor forestiere în suprafaţă de 20,0156 ha aflate în administrarea Direcţiei Silvice Caraş-Severin.
Prin dispoziţiile H.G. nr. 700/2014 au fost aprobaţi indicatorii tehnico-economici şi declanşarea procedurii de expropriere a imobilelor proprietate privată care constituie coridorul de expropriere al obiectivului de investiţii "LEA 400 kv Reşiţa (România) - Pancevo (Serbia)".
Ulterior, a fost emisă H.G. nr. 841/2015 pentru ocuparea temporară a terenului din fondul forestier naţional în suprafaţă de 51,6499 ha de către Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice Transelectrica S.A., în vederea realizării obiectivului "LEA 400kV Reşiţa (România) - Pancevo (Serbia), tronson 1
De asemenea, s-a emis Decizia nr. 10/20.04.2015 a Ministerului Mediului, Apelor şi Pădurilor pentru scoaterea definitivă din fondul forestier a terenurilor pentru realizarea obiectivului "LEA 400 kv Reşiţa (România) - Pancevo (Serbia), tronson I" şi Avizul nr. x/20.04.2015 al Ministerului Mediului, Apelor şi Pădurilor privind ocuparea temporara a suprafeţei de 51,6499 ha aflată în proprietatea Statului, din care 20,0156 ha se află în administrarea RNP - Romsilva - Direcţia Silvică Caraş-Severin.
Prima instanţă a respins cererea formulată de reclamantă ca neîntemeiată, iar instanţa de apel a confirmat soluţia, respingând apelul declarat de reclamantă, ambele instanţe reţinând efectul pozitiv al lucrului judecat de care se bucură decizia civilă nr. 17/2020, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, în dosarul nr. x/2018.
Cauza, ce a format obiectul dosarului nr. x/2018, a avut ca obiect cererea reclamantei Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice Transelectrica S.A. formulate împotriva pârâtei Regia Naţională a Pădurilor Romsilva - Direcţia Silvică Caraş Severin, prin care s-a solicitat obligarea pârâtei la restituirea sumei de 5.019.485,05 RON (suma fiind încasată de către pârâta cu titlu de contravaloare pierdere creştere pe anul 2015 - 2.529.322,52 RON conform factura nr. x/06.11.2015 achitată cu OP nr. x/10.11.2015; chirie pe anul 2016 - 896.400,56 RON conform factura nr. x/17.06.2016 achitată cu OP nr. x/24.06.2016; chirie pe anul 2017 - 1.593.761,97 RON conform factura nr. x/30.01.2017 achitată cu OP nr. x/22.02.2017).
Prin decizia civilă nr. 17/30.01.2020, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, în dosarul nr. x/2018, definitivă, prin decizia civilă nr. 424/09.03.2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a fost admisă în parte acţiunea reclamantei Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice Transelectrica S.A. împotriva pârâtei Regia Naţională a Pădurilor Romsilva - Direcţia Silvică Caraş Severin, fiind obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 5.019.485,05 RON, fiind respinsă cererea de obligare la plata dobânzii legale, de la data plăţii, până la restituirea efectivă a debitului.
În considerentele deciziei civile nr. 17/30.01.2020, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, în dosarul nr. x/2018, definitivă, prin decizia civilă nr. 424/09.03.2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă s-a reţinut faptul că obiectivul de investiţii LEA 400 KV Reşiţa (România) - Pancevo (Serbia) a fost declarat prin H.G. nr. 700/19.08.2014, de interes naţional şi de utilitate publică, iar terenurile scoase temporar din fondul forestier naţional în administrarea pârâtei RRNP Romsilva aparţin domeniului public, astfel încât, în cauză, sunt aplicabile prevederile art. 14 din Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes naţional, judeţean şi local cu modificările şi completările ulterioare, în sensul că reclamanta nu datorează sumele solicitate în prezenta cauză.
De asemenea s-a reţinut că, prin raportare la textele legale indicate, s-a constatat că plata în cuantum de 5.019.485,05 RON, achitată de către reclamantă pârâtei cu titlu de contravaloare pierdere creştere pe anul 2015 - 2.529.322,52 RON şi chirie pe anii 2016, 2017, se circumscrie ipotezei prevăzute de art. 14 din Legea nr. 255/2010, reprezentând o plată nedatorată, supusă restituirii.
Potrivit art. 430 alin. (1) din C. proc. civ., "Hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată", iar conform alin. (2) "autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă."
Totodată, potrivit art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., "Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă."
Prin norma evocată, legiuitorul a consacrat în mod explicit, în plan normativ, efectul pozitiv al lucrului judecat, prin care o chestiune litigioasă, dedusă judecăţii în mod incidental, dezlegată în cadrul unui proces şi a cărei rezolvare se regăseşte în dispozitivul hotărârii, este înzestrată cu autoritate de lucru judecat.
Aceasta presupune că dezlegarea dată nu va putea fi nesocotită sau contrazisă într-un litigiu ulterior, întrucât ceea ce s-a judecat este presupus că exprimă adevărul în ceea ce priveşte raporturile juridice dintre părţi (res judicata pro veritate habetur).
În prezenţa efectului pozitiv al autorităţii lucrului judecat, instanţa nou învestită nu procedează la o altă reevaluare jurisdicţională, ci doar valorifică ceea ce a statuat instanţa anterioară. Sub acest aspect, funcţia lucrului judecat este şi aceea de a uşura sarcina probaţiunii (dezlegările anterioare ale instanţei având, în relaţia dintre părţi, o valoare normativă, în înţeles de normă particulară, aplicabilă cauzei concrete deduse judecăţii) şi respectiv, de a se impune noii judecăţi, care, în justificarea soluţiei trebuie doar să facă referire la ceea ce s-a statuat anterior.
Pornind de la premisa factuală descrisă, în valorificarea considerentelor de ordin teoretic, Înalta Curte observă că instanţa de apel, validând raţionamentul primei instanţe, a reţinut că respectivul obiectiv de investiţii LEA 400KV Reşita-Pancevo a fost declarat de interes naţional şi de utilitate publică, iar terenurile scoase din fondul forestier naţionale sunt domeniu public, ceea ce atrage incidenţa dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 255/2010, instituţia pârâtă nedatorând contravaloarea folosinţei.
Astfel, dând eficienţă puterii de lucru judecat a acestei hotărâri, care se opune recurentei-reclamante şi îi înterzice acesteia de a readuce în atenţia instanţei de judecată chestiuni litigioase tranşate definitiv de către o altă instanţă, în mod corect, instanţa de apel a valorificat efectul pozitiv al lucrului judecat al acestei decizii. Curtea de apel, având în vedere că hotărârile judecătoreşti sunt obligatorii şi produc efecte inter partes, a constatat că nu prezintă relevanţă faptul că în litigiul anterior părţile au avut poziţii procesuale inverse, ci importanţă prezintă faptul că, atât în primul litigiu, cât şi în cel pendinte, chestiunea litigioasă dedusă judecăţii este caracterul oneros sau gratuit al folosinţei terenului, ce face parte din fondul forestier naţional.
În alţi termeni, instanţa de apel a apreciat că puterea de lucru judecat priveşte manifestarea autorităţii de lucru judecat ca prezumţie legală absolută de a exprima adevărul judiciar şi are în vedere valoarea probatorie a unei hotărâri judecătoreşti anterioare în litigiul anterior, aducându-se în faţa instanţei constatări ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia unei judecăţi anterioare, raporturi juridice, care nu pot fi nici ignorate şi nici contrazise.
A admite soluţia contrară ar însemna că prezumţia legală şi irefragabilă de conformitate a hotărârii cu adevărul cu privire la drepturile, pe care o instanţă judecătorească le constată ar putea fi combătută, deschizându-se părţii posibilitatea de a repune în discuţie situaţia constatată în cuprinsul acesteia prin administrarea unor probe noi, iar finalitatea urmărită de legiuitor, de a preîntâmpina o a doua judecată, care răspunde necesităţii stabilităţii raporturilor juridice, ar fi pusă în pericol.
Or, principiul respectării autorităţii de lucru judecat este de o importanţă fundamentală atât în ordinea juridică naţională, cât şi în ordinea juridică comunitară şi la nivelul Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Similar, în această privinţă, în cauza Amurăriţei c. României, nr. 4351/02, Hotărârea din 23 septembrie 2008, instanţa de contencios european a arătat sub aspectul dreptului fundamental reglementat de art. 6 din Convenţie, că "dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe, garantat de art. 6 alin. (1) din Convenţie, trebuie interpretat conform părţii introductive a Convenţiei, care enunţă supremaţia dreptului drept element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul din elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice care doreşte, între altele, ca soluţia definitivă pronunţată de instanţe la orice controversă să nu mai fie rejudecată (Brumărescu împotriva României [GC], nr. 28342/95, par. 61, CEDH 1999-VII).
În plus, statele au obligaţia de a se înzestra cu un sistem juridic capabil să identifice procedurile conexe şi să interzică deschiderea de noi proceduri asupra aceluiaşi subiect (a se vedea, mutatis mutandis, Gjonbocari şi alţii împotriva Albaniei, nr. 10508/02, par. 66, 23 octombrie 2007).
Din această perspectivă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat în cadrul paragrafului 31 din hotărârea evocată, că "instanţele ar fi trebuit să ţină cont de constatările făcute anterior de instanţe, asupra situaţiei" imobilului, iar în cadrul paragrafului 32, că "instanţele sesizate cu acţiunea în revendicare, nu ar fi trebuit să rejudece constatările instanţelor precedente", concluzionând în sensul că "permiţând admiterea acţiunii în revendicare pe baza argumentelor prezentate deja în cadrul altor litigii dintre părţi, sistemul pus la dispoziţia părţilor nu a îndeplinit cerinţele prevăzute la art. 6 alin. (1) din Convenţie interpretat în lumina principiului securităţii raporturilor juridice, instanţele încălcând astfel dreptul reclamantei la un proces echitabil în sensul art. 6 alin. (1) din Convenţie" (par. 37).
De asemenea, Înalta Curte are în vedere şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, care a amintit importanţa pe care o deţine principiul autorităţii de lucru judecat atât în ordinea juridică a Uniunii, cât şi în ordinile juridice naţionale (a se vedea Hotărârea din 29 iunie 2010 pronunţată în cauza C-526/08, par. 26). Acest principiu este expresia principiului securităţii juridice (Hotărârea din 1 iunie 1999, pronunţată în cauza C-126/97, par. 46), el fiind menit a garanta atât stabilitatea dreptului şi a raporturilor juridice, cât şi o bună administrare a justiţiei (Hotărârea din 3 septembrie 2009 pronunţată în cauza C-2/08, par. 22).
În concluzie, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a normelor de drept material incidente în privinţa acţiunii în răspundere civilă delictuală promovate de recurenta-reclamantă, aplicare realizată cu respectarea statuărilor anterior arătate, intrate în puterea lucrului judecat, valorificată din perspectiva efectului pozitiv, de care se bucură hotărârea judecătorească şi a modului de punere în valoare a acestuia.
Înalta Curte nu poate primi nici criticile recurentei-reclamante referitoare la interpretarea şi aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 255/2010 şi a dispoziţiilor art. 42 din Codul silvic, având în vedere că instanţa de apel nu a făcut o interpretare şi aplicare proprie a acestor dispoziţii legale, fiind împiedicată să mai examineze temeinicia acţiunii şi incidenţa art. 42 din Legea nr. 46/2008 ori cea a art. 14 din Legea nr. 255/2010.
Aceasta întrucât, chestiunea prevelanţei normei speciale (Legea nr. 255/2010) faţă de norma generală (Codul silvic-Legea nr. 46/2008) în litigiul pendinte a fost, incontestabil, tranşată în litigiul anterior, ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2018, constituind tocmai fundamentul soluţiei pronunţate prin decizia civilă nr. 17/30.01.2020, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, în dosarul nr. x/2018, definitivă, prin decizia civilă nr. 424/09.03.2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.
Este de menţionat că în litigiul anterior, având de analizat existenţa/inexistenţa obligaţiei de plată a chiriei în sarcina Companiei Naţionale de Transport al Energiei Electrice Transelectrica S.A., instanţa a stabilit, în mod definitiv, că în cazul concret dedus judecăţii, pentru ocuparea terenului scos din fondul forestier naţional pentru realizarea obiectului de investiţii LEA 400 KV Reşita-Pancevo, sunt aplicabile dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 255/2010, operând în favoarea pârâtei beneficiul scutirii legale de la plata chiriei.
Astfel, a fost reţinut, cu putere de lucru judecat, că "norma specială cuprinsă în art. 14 din Legea nr. 255/2010 are un caracter derogator şi, în consecinţă prioritar, în sensul în care, în considerarea domeniului specializat al obiectelor de interes naţional, judeţean şi local, instituie expressis verbis beneficiul scutirii de la plata obligaţiilor băneşti datorate potrivit normei generale din Codul silvic.
Ipoteza incidentă în speţă este aceea a exceptării de la plata obligaţiilor băneşti prevăzute de art. 42 alin. (1) lit. b) şi c) din Codul silvic (chiria şi contravaloarea pierderii de creştere), în cazul ocupării unui teren din fondul forestier naţional situat pe coridorul de expropriere, teren aflat în proprietatea publică a statului şi în administrarea pârâtei şi care este afectat unei lucrări de utilitate publică de interes naţional, astfel cum rezultă din H.G. nr. 841/2015.
Totodată, s-a reţinut că nici împrejurarea, reală, că pârâta din prezenta cauză a solicitat emiterea facturilor pentru plata sumelor de bani şi a plătit garanţia nu este de natură a suprima caracterul nedatorat al plăţii efectuate, întrucât operează beneficiul scutirii legale.
Drept urmare, în litigiul pendinte, instanţa de apel nu putea efectua o altă interpretare a dispoziţiilor legale şi nu putea pronunţa o altă soluţie, care să contrazică chestiunile dezlegate de alte instanţe în mod definitiv, cu putere de lucru judecat şi să statueze în alt mod faţă de cel deja stabilit cu titlu de adevăr juridic.
Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, reţinând că decizia recurată a fost pronunţată cu respectarea prevederilor legale, nefiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5) şi pct. 8) din C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi cod, va respinge ca nefondat recursul declarat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva, Direcţia Silvică Caras-Severin împotriva deciziei civile nr. 295 A din 28 februarie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 02 noiembrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.