Şedinţa publică din data de 16 noiembrie 2023
Deliberând, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată la data de 5 iunie 2018, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtele S.C. B. S.R.L. şi C., solicitând obligarea acestora la plata daunelor morale în cuantum de 350.000 RON, la publicarea, timp de o lună, pe prima pagină a dispozitivului hotărârii judecătoreşti, dar şi la încetarea publicării oricăror articole defăimătoare la adresa sa.
2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Argeş
Tribunalul Argeş, secţia civilă, prin sentinţa civilă nr. 384 din 29 octombrie 2019, a respins ca nefondată acţiunea şi a obligat reclamanta să plătească pârâtei, persoană fizică, 1.500 RON, cheltuieli de judecată.
3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, în primul ciclu procesual
Prin decizia nr. 2218 din 16 septembrie 2020, Curtea de Apel Piteşti a admis apelul formulat de reclamantă şi a schimbat sentinţa în sensul că a admis în parte acţiunea, a obligat pârâtele, în solidar, să plătească reclamantei suma de 10.000 RON daune morale, precum şi să publice, timp de o săptămână, pe prima pagină a ziarului online, Ziar Exclusiv, dispozitivul hotărârii. De asemenea, a obligat pârâtele, în solidar, la plata sumei de 2.650 RON cheltuieli de judecată efectuate de reclamantă la fond şi în apel.
4. Decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
Prin decizia nr. 1259 din 9 iunie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul declarat de pârâte şi a casat decizia recurată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
5. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, în rejudecare
Prin decizia civilă nr. 1408/2022 din 10 martie 2022, Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanta A., a obligat apelanta-reclamantă să plătească intimatei-pârâte S.C. B. S.R.L. suma de 4.500 RON cheltuieli de judecată.
6. Calea de atac formulată în cauză
Împotriva deciziei civile nr. 1408/2022 din data de 10 martie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, a declarat recurs reclamanta A..
Invocând incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate iar, pe fond, admiterea acţiunii.
Criticile de nelegalitate a deciziei recurate, formulate prin cererea de recurs, vizează, în esenţă, o pretinsă nemotivare a soluţiei pronunţate de instanţa de apel sub aspectul reţinerii potrivit căreia afirmaţiile făcute cu privire la persoana acesteia se încadrează în doza de exagerare permisă libertăţii jurnalistice, precum şi încălcarea de către instanţa de apel a nomelor de drept material prin reţinerea inexistenţei faptului ilicit şi a vinovăţiei intimatelor.
În dezvoltarea acestor motive de recurs, recurenta-reclamantă a arătat că existenţa faptului ilicit şi a vinovăţiei intimatelor a fost pe deplin dovedită, contrar celor reţinute de către instanţa de apel, care a apreciat că afirmaţiile făcute de intimate la adresa acesteia nu depăşesc doza de exagerare permisă libertăţii jurnalistice, doză protejată de art. 10 CEDO.
Sub acest aspect, recurenta a susţinut că materialele de presă publicate au fost de natură a-i afecta imaginea, demnitatea şi prestigiul profesional, fiind dovedite atât prejudiciul, cât şi legătura de cauzalitate între fapta ilicită a intimatelor şi afectarea imaginii acesteia.
7. Apărările formulate în cauză
În cauză nu a fost formulată întâmpinare.
8. Procedura de filtru
Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 11 mai 2023, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 1408/2022 din 10 martie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă în dosarul nr. x/2018, şi a fixat termen de judecată la data de 16 noiembrie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.
II. Considerentele şi soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate ce pot fi încadrate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul promovat de recurenta-reclamantă A. este nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse:
Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.
Înalta Curte reţine că din dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. rezultă elementele pe care trebuie să le cuprindă orice hotărâre judecătorească pentru exercitarea unui control judiciar, textul menţionat referindu-se la necesitatea arătării motivelor de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi a celor pentru care s-au înlăturat cererile părţilor. Din economia textului citat reiese că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor, punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant şi raţionamentul logico-juridic pe care se întemeiază soluţia pronunţată, neîndeplinirea acestor condiţii atrăgând casarea.
Motivarea hotărârii este esenţială pentru orice proces, constituie o garanţie a dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, şi presupune, aşadar, indicarea cu suficientă claritate a motivelor pe care se întemeiază soluţia adoptată, condiţie care, în cauza de faţă, este îndeplinită.
Viciile motivării unei hotărâri, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se referă la lipsa motivării, la motivarea inexactă ori motivarea insuficientă, hotărârea fiind casabilă, prin prisma acestui motiv de recurs, dacă există contradicţie între considerente şi dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii duce la o anumită soluţie însă, în dispozitiv, instanţa s-a oprit la soluţia contrară; când cuprinde considerente contradictorii, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretenţiilor supuse judecăţii iar din altele netemeinicia acestora şi, în consecinţă, se exclud reciproc; când lipseşte motivarea soluţiei din dispozitiv sau când aceasta este superficială ori cuprinde considerente străine de natura pricinii.
Invocând acest caz de casare, în speţă, recurenta susţine că instanţa de apel a analizat cauza într-o manieră lapidară, reţinând că afirmaţiile intimatelor se încadrează în doza de exagerare permisă libertăţii jurnalistice, însă nu prezintă argumentele ce au stat la baza acestei concluzii. Totodată, se susţine că instanţa nu s-a pronunţat asupra susţinerilor acesteia în sensul că nu i-ar fi fost solicitat un punct de vedere anterior publicării articolelor şi nici nu i-a fost acordat un drept la replică ulterior postării acestora.
Contrar acestor susţineri, Înalta Curte constată că decizia atacată corespunde standardelor de motivare stabilite prin dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât instanţa de apel, în limitele devoluţiunii stabilite prin motivele de apel, şi ţinând cont de îndrumările instanţei de casare, a răspuns criticilor susţinute de reclamantă prin motivele de apel, verificând stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă.
Prima instanţă de control judiciar a analizat legalitatea şi temeinicia sentinţei tribunalului prin prisma condiţiilor specifice acţiunii în răspundere civilă delictuală, reglementate de art. 1357 şi urm. din C. civ., menţinând soluţia de respingere a pretenţiilor deduse judecăţii, după ce a verificat ea însăşi, raportat la criticile formulate de reclamantă, întrunirea în cauză a condiţiilor pentru antrenarea acesteia: fapta ilicită, prejudiciul, vinovăţia autorului şi legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu.
Pe de altă parte, se constată că argumentele redate în cuprinsul deciziei recurate au aptitudinea de a constitui un raţionament logico-juridic judicios, clar şi convingător, de natură a susţine soluţia pronunţată. Instanţa de apel a demonstrat aplicarea normelor de drept incidente la situaţia de fapt din speţă, prin referiri concrete la materialul probator administrat în cauză, astfel încât decizia recurată cuprinde toate elementele de natură a permite instanţei de recurs realizarea controlului judiciar.
Astfel, cauza dedusă judecăţii presupunea soluţionarea unui conflict între două drepturi fundamentale ale omului - dreptul reclamantei la viaţă privată în componenta referitoare la demnitate (art. 71 şi alin. (1) şi art. 72 alin. (1) din C. civ., şi art. 8 din Convenţia europeană a drepturilor omului) şi, respectiv, dreptul pârâtelor la liberă exprimare (recunoscut şi garantat de art. 70 alin. (1) din C. civ. şi de art. 10 din Convenţia europeană a drepturilor omului), fiecare dintre aceste drepturi putând fi supus unei restrângeri sau ingerinţe din partea statului, în condiţiile art. 75 din C. civ. raportat la art. 8 alin. (2) şi art. 10 alin. (2) din Convenţia europeană a drepturilor omului.
Considerând că pârâtele şi-au exercitat dreptul cu rea-credinţă, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a pretins, în temeiul art. 10 alin. (2) din Convenţie, dispunerea unei măsuri (ingerinţe din partea statului) în dreptul pârâtelor la libertatea de exprimare, anume prin admiterea acţiunii, astfel cum a fost formulată.
Reţinând că este învestită cu o acţiune în răspundere civilă delictuală pentru asigurarea respectării dreptului la viaţă privată al cărui titular este reclamanta, opus libertăţii de exprimare de care se prevalează pârâtele, instanţa de apel a procedat la analizarea justului echilibru între cele două drepturi aflate în dispută, prin raportare la situaţia de fapt concretă din speţa dedusă judecăţii, la probele administrate dar şi la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, pentru a concluziona dacă, în cauză, este incident art. 75 alin. (2) din C. civ.
Astfel, după ce a sintetizat motivele de apel formulate de reclamantă, instanţa le-a analizat, pe fiecare în parte, prezentând argumentele de fapt şi de drept pentru care a înlăturat criticile aduse sentinţei primei instanţe.
Cu privire la fapta ilicită imputată pârâtelor, constând în publicarea celor patru articole pretins calomnioase apărute în ziarul aparţinând pârâtei, prin afirmarea de aspecte nereale cu privire la calitatea acesteia într-un dosar de prostituţie şi proxenetism, instanţa de apel a reţinut că prin publicarea articolelor, pârâta nu a făcut judecăţi de valoare, susţinerile la adresa reclamantei fiind, în fapt, preluări ale informaţiilor disponibile pe site-ul Tribunalului Argeş, din dosarele nr. x/2017 şi nr. y/2017 în care recurenta este menţionată în calitate de inculpat/suspect.
A mai reţinut curtea de apel că la dosar se află Ordonanţa Parchetului de pe lângă Tribunalul Argeş, pronunţată în dosarul nr. x/2017, prin care s-a reţinut că, în dosarul nr. x/2016 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Curtea de Argeş s-a dispus extinderea urmăririi penale faţă de mai mulţi suspecţi, printre care şi recurenta-reclamantă.
Totodată, s-a avut în vedere şi faptul că, prin încheierea din 17.09.2017, pronunţată în dosarul nr. x/2017 de Tribunalul Argeş, s-a dispus prelungirea măsurii arestului la domiciliu a inculpaţilor din acel dosar, cărora le-a fost interzis să comunice cu ceilalţi inculpaţi/suspecţi, printre aceştia aflându-se şi recurenta-reclamantă.
Pe baza acestor înscrisuri, prima instanţă de control judiciar a constatat în mod legal că a existat o bază factuală suficientă, ceea ce a impus şi consecinţa atitudinii subiective cu care au acţionat pârâtele, aceea a bunei-credinţe, acestea publicând materialele de presă cu respectarea obligaţiei minime de diligenţă de a se informa anterior publicării unei ştiri.
Aşadar, în contextul prezentat, raportat la elementele de fapt ale pricinii, existenţa unei baze factuale pe care s-a grefat imputarea unor fapte materiale (probate, chiar dacă au în conţinut şi elemente parţiale de inexactitate) este evidentă, concluzia care s-a impus fiind aceea că limitele libertăţii de exprimare nu au fost depăşite, astfel că nu se justifică reţinerea în sarcina intimatelor a săvârşirii unei fapte ilicite care să impună o ingerinţă în exercitarea dreptului la liberă exprimare.
Din verificarea considerentelor deciziei atacate, Înalta Curte constată că, în continuare, instanţa de apel a analizat şi atitudinea subiectivă a autorului afirmaţiilor denunţate ca denigratoare, în raport atât cu adevărul afirmaţiilor sale, cât şi cu scopul demersului său.
În concret, pornind de la statuările Curţii Europene a Drepturilor Omului în sensul că adevărul obiectiv al afirmaţiilor nu trebuie să fie singurul criteriu luat în considerare de instanţe, în situaţia în care analizează o faptă pretins ilicită săvârşită de un jurnalist, elementul determinant trebuind să fie buna-credinţă a autorului afirmaţiilor, raportată la scopul demersului jurnalistic, instanţa de apel a reţinut că, în cauză, nu a fost răsturnată prezumţia de bună credinţă a jurnalistului în raport de adevărul afirmaţiilor sale, iar, în ceea ce priveşte scopul demersului jurnalistic, a apreciat că acesta a constatat în informarea opiniei publice asupra unor chestiuni de interes public, pârâtele îndeplinindu-şi îndatorirea de a răspândi informaţii şi idei asupra unor subiecte de interes general.
Rezultă cu evidenţă din cele mai sus reţinute că instanţa de apel a făcut o amplă analiză cu privire la faptele imputate pârâtelor ca fiind de natură a aduce atingere drepturilor nepatrimoniale ale reclamantei, luând în considerare toate aspectele esenţiale ale cauzei şi răspunzând criticilor formulate de către reclamantă, inclusiv celor referitoare la pretinsa neverificare a informaţiilor prezentate şi a relei-credinţe a pârâtelor, care ar fi putut atrage aplicarea art. 10 alin. (2) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Totodată, nu poate fi primită nici susţinerea în sensul lipsei motivării criticii sale cu privire la neacordarea de către pârâte a dreptului la replică, în condiţiile în care curtea de apel se referă la acest aspect în paragraful 9 de la pagina 6 din decizia atacată. Instanţa a menţionat expres, sub acest aspect, că înscrisul de la fila x face dovada că reclamanta a beneficiat de dreptul la replică.
Împrejurarea că reclamanta este nemulţumită de concluziile la care a ajuns instanţa de apel, de modul în care aceasta a analizat şi a interpretat situaţia de fapt, nu echivalează cu nemotivarea hotărârii sau cu motivarea insuficientă, în sensul avut în vedere de legiuitor prin dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., şi nu justifică incidenţa în cauză a acestui caz de casare.
Pe cale de consecinţă, reţinând că instanţa de apel a prezentat argumentele care i-au format convingerea şi a indicat cu claritate considerentele pentru care au fost respinse susţinerile reclamantei, analizând în concret fiecare dintre criticile formulate prin motivele de apel, urmează a respinge primul motiv de recus, ca nefondat.
Nici criticile subsumate cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu pot fi primite.
În esenţă, reclamanta a susţinut că decizia recurată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, în mod nelegal instanţa de apel reţinând inexistenţa unei atingeri aduse demnităţii, onoarei şi reputaţiei, respectiv, neîndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale.
Pretinzând că instanţa de apel a apreciat greşit asupra inexistenţei faptei ilicite, recurenta-reclamantă a reiterat situaţia factuală a pricinii, arătând că elementele de fapt şi probele administrate în cauză ar fi trebuit să conducă instanţa de apel la o altă concluzie, respectiv aceea că serialul de presă criticat are la bază informaţii trunchiate sau nereale, că publicările s-au realizat fără o verificare a informaţiilor prezentate sau, în pofida verificărilor, publicarea s-a realizat prin afirmarea unor date nereale (faptul că anchetarea acesteia s-a realizat pentru mărturie mincinoasă iar nu pentru proxenetism), precum şi că pârâtele au fost de rea-credinţă, urmărind denigrarea reclamatei, prin afectarea imaginii sale publice.
Recurenta consideră că faptele imputate au caracter ilicit, că vinovăţia pârâtelor rezultă din lipsa de veridicitate a informaţiilor prezentate, că pârâtele au dat dovadă de rea-credinţă, fiind întrunite, în acelaşi timp, şi condiţiile referitoare la prejudiciu şi la legătura de cauzalitate existentă între acesta şi fapta ilicită reclamată.
Cu titlu preliminar, Înalta Curte reţine că verificarea legalităţii hotărârii, sub aspectul pretins, al întrunirii condiţiilor răspunderii civile delictuale, presupune, pentru faza procesuală a recursului, să se stabilească dacă, la situaţia de fapt, aşa cum a fost ea determinată de instanţele fondului, pe baza probelor administrate, a fost corect aplicată legea. Aceasta pentru că, motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat doar atunci când prin hotărârea recurată s-a produs o încălcare a legii, respectiv dacă soluţia este în contradicţie cu legea care a fost aplicată raportului juridic dedus judecăţii iar înlăturarea acestei contradicţii se impune în raport cu faptele şi temeiurile de drept incidente, astfel cum acestea au fost pe deplin stabilite în cauză.
Prin urmare, subsumat acestui motiv de nelegalitate, care se referă la cazurile când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, instanţa de control judiciar nu poate analiza decât acele critici care vizează exclusiv modul de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale ce reglementează acţiunea în răspundere civilă delictuală, susţinerile care vizează situaţia de fapt şi modul de interpretare a acesteia şi a probelor neputând forma obiect de analiză în recurs întrucât nu constituie motive de nelegalitate a deciziei atacate, ci de netemeinicie a acesteia, care exced cadrului restrictiv impus de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în limitele căruia poate fi exercitată şi soluţionată calea extraordinară de atac a recursului.
Procedând la cenzurarea legalităţii hotărârii recurate, din perspectiva interpretării şi aplicării normelor legale ce guvernează răspunderea civilă delictuală în materia libertăţii de exprimare, a dispoziţiilor convenţionale şi a jurisprudenţei instanţei de contencios european a drepturilor omului, dezvoltată în interpretarea acestora în materia descrisă, Înalta Curte constată că, raportat la situaţia de fapt reţinută de instanţele de fond, pe baza probelor administrate în etapa procesuală anterioară, instanţa de apel a identificat şi aplicat în mod corect criteriile desprinse din jurisprudenţa Curţii Europene, pe baza cărora se impunea soluţionarea pretenţiilor deduse judecăţii, şi a ajuns la concluzia corectă că intimatele-pârâte nu au depăşit limitele libertăţii de exprimare, existând o bază factuală rezonabilă care a stat la baza afirmaţiilor şi informaţiilor transmise în spaţiul public de acestea, iar prezumţia de bună credinţă nu a fost răsturnată.
Astfel, sesizând în mod corect particularitatea faptei ilicite în această materie, în care conduita vătămătoare reclamată este dedusă din modalitatea în care a fost exercitată libertatea de exprimare, instanţa de apel a făcut trimitere şi la dispoziţiile din legea fundamentală (art. 30 şi 31 Constituţie) şi, de asemenea, la art. 10 din Convenţia europeană a drepturilor omului, arătând că, deşi este vorba despre o libertate fundamentală, garantată ca atare, în acelaşi timp, ea nu are caracter absolut, ci cunoaşte limitări (respectiv, îndatoriri şi responsabilităţi), în aşa fel încât, prin exerciţiul acestui drept, să nu fie adusă atingere drepturilor şi libertăţilor altor persoane.
Tocmai pentru a stabili dacă şi în ce măsură a fost păstrat echilibrul între libertatea de exprimare şi necesitatea respectării, protejării dreptului la viaţa privată (în speţă, la onoare, demnitate şi reputaţie), instanţa de apel a făcut referire la reperele dezvoltate în jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg, pe care le-a aplicat situaţiei de fapt din speţa dedusă judecăţii.
Evaluând probele administrate în cauză, făcând distincţia necesară între imputaţia factuală şi judecăţile de valoare, instanţa de apel a constatat în mod legal că a existat o bază factuală suficientă, ceea ce a impus şi consecinţa atitudinii subiective cu care au acţionat pârâtele, aceea a bunei-credinţe.
Astfel, s-a reţinut că informaţiile prezentate în publicaţia pârâtei au avut la bază constatări ale unor situaţii de fapt preluate de pe site-urile instituţiilor publice şi care fac dovada verificităţii celor afirmate, respectiv că reclamanta a fost implicată în actele şi faptele cercetate în dosarele de proxenetism şi prostituţie.
Cu privire la întinderea obligaţiei de probă care îi incumbă autorului declaraţiilor, Înalta Curte reţine că, prin jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a realizat o importantă distincţie între afirmarea unor fapte şi cea a unor judecăţi de valoare, iar, potrivit Curţii, existenţa faptelor poate fi demonstrată, în timp ce adevărul judecăţilor de valoare nu este susceptibil de a fi dovedit.
În speţă, Curtea de apel, plecând de la distincţia realizată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului între fapte şi judecăţi de valoare, a reţinut, aşa cum s-a arătat deja, că jurnalele de ştiri incriminate fac o sinteză a unor informaţii apărute în spaţiul public de mai mult timp, şi care s-au dovedit a fi reale, astfel că discursul jurnalistic nu depăşeşte marja permisă de Convenţie.
Or, în raport cu aceste constatări, în mod corect a concluzionat instanţa de apel că existenţa bazei factuale este suficientă pentru a demonstra o atitudine subiectivă a pârâtelor caracterizată de bună-credinţă - subordonată scopului principal al informării, iar nu al defăimării sau discreditării - ceea ce le plasează pe acestea în afara sferei ilicitului civil şi, în mod corespunzător, exclude răspunderea civilă delictuală.
Cât priveşte rigurozitatea verificărilor, Înalta Curte reţine că nu întotdeauna, când se fac afirmaţii referitoare la fapte, este necesar să se dovedească adevărul acestora, fiind suficientă menţiunea unor împrejurări care oferă indicii în acest sens, condiţie care în speţă este îndeplinită. De aceea, chiar dacă fapta pentru care recurenta-reclamantă a fost cercetată, în calitate de suspect/inculpat, era de mărturie mincinoasă, aşa cum şi curtea de apel a reţinut, aceasta nu schimbă cu nimic situaţia expusă, având în vedere că obiectul respectivelor dosare şi calitatea acesteia rămân cele menţionate.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în repetate rânduri în sensul că adevărul obiectiv al afirmaţiilor nu trebuie să fie singurul criteriu luat în considerare de instanţe, în situaţia în care analizează o faptă pretins ilicită săvârşită de un jurnalist, elementul determinant trebuind să fie buna-credinţă a autorului afirmaţiilor, raportată la scopul demersului jurnalistic (cauza Colombani şi alţii contra Franţei, hotărârea din 25 iunie 2002, Cumpănă şi Mazăre contra României, hotărârea Marii Camere din 17 decembrie 2004, Thoma contra M., hotărârea din 29 martie 2001).
Or, în cauză, aşa cum în mod corect s-a reţinut de către instanţa de apel, nu a fost răsturnată prezumţia de buna-credinţă a jurnalistului, în raport cu adevărul afirmaţiilor sale, iar, în ceea ce priveşte scopul demersului jurnalistic, acesta a constat în informarea opiniei publice asupra unor chestiuni de interes public, pârâtele îndeplinindu-şi îndatorirea de a răspândi informaţii şi idei asupra unor subiecte de interes general. Deşi a existat o inexactitate a informaţiei, mai exact o omisiune a menţionării pentru care dintre fapte fusese reclamanta cercetată în calitate de suspect/inculpat în dosarul de proxenetism, aceasta nu a fost total lipsită de bază factuală, ceea ce este relevant în abordarea atitudinii subiective.
Faţă de cele mai sus reţinute, Înalta Curte constată că instanţa de apel a realizat o verificare judicioasă a criticilor formulate prin cererea de apel, verificare ce a inclus observarea contextului factual ce a determinat afirmaţiile incriminate, concluzia sa în privinţa lipsei caracterului ilicit al faptei săvârşite de pârâte fiind una dedusă la finalul analizei ce a respectat criteriile specifice utilizate în jurisprudenţă în verificarea limitelor libertăţii de exprimare.
Prin urmare, Înalta Curte apreciază că sunt nefondate criticile recurentei-reclamante privind nelegalitatea hotărârii recurate din perspectiva constatării inexistenţei faptei ilicite, condiţie obligatorie pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, astfel că acestea vor fi înlăturate ca neîntemeiate.
Având în vedere că, pentru antrenarea răspunderii civile delictuale se impune întrunirea cumulativă a condiţiilor referitoare la fapta ilicită, existenţa prejudiciului, raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi vinovăţie, constatarea neîntrunirii oricăreia dintre acestea fiind de natură a determina respingerea acţiunii, Înalta Curte urmează a observa că, în raport cu concluzia mai sus reţinută cu privire la inexistenţa faptei ilicite, nu se mai impune examinarea celorlalte condiţii, referitoare la vinovăţie, prejudiciu şi legătura de cauzalitate. În condiţiile în care nici instanţele de fond nu au făcut o astfel de analiză, cu atât mai mult ea este inutilă în recurs, neexistând statuări ale instanţelor anterioare, pe aceste aspecte, care să poată verificate de instanţa de control judiciar.
Aşadar, câtă vreme, în cauză, nu s-a făcut dovada îndeplinirii cumulative a condiţiilor răspunderii civile delictuale invocate de reclamantă, Înalta Curte constată că, în mod corect, instanţa de apel a apreciat că pârâtele beneficiază de protecţia art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi nu pot fi obligate la despăgubiri.
În consecinţă, reţinând că nu există motive care să justifice casarea deciziei atacate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă.
Având în vedere dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată, şi văzând că fundamentul plăţii cheltuielilor de judecată îl reprezintă culpa procesuală dovedită prin faptul pierderii procesului, interesând pentru aplicarea dispoziţiei legale rezultatul procesului, va obliga pe recurenta-reclamantă la plata acestor cheltuieli către intimatele-pârâte C. şi S.C. B. S.R.L.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 1408/2022 din 10 martie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă în dosarul nr. x/2018.
Obligă recurenta-reclamantă la plata către intimaţii C. şi S.C. B. S.R.L. a sumei de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 noiembrie 2023.