Şedinţa publică din data de 29 noiembrie 2023
Deliberând, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă la data de 31.08.2021, reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor a solicitat obligarea pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor la plata sumei de 516.580 RON, actualizată cu indicele de inflaţie de la data emiterii titlurilor de conversie şi până la data plăţii efective şi a dobânzii legale aferente (calculată de la data emiterii titlurilor de conversie şi până la data plăţii), reprezentând diferenţa dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare a imobilului teren intravilan de 2520 mp şi construcţii în suprafaţă de 99,12 mp situat în Botoşani str. x, judeţul Botoşani şi valoarea de 760.589 RON reprezentând preţul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/2009.
2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti
Prin sentinţa civilă nr. 1029 din 17 iunie 2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins, ca prescrisă, cererea formulată de reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.
3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti
Prin decizia nr. 181A din 09 februarie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul Ministerul Finanţelor în reprezentarea Statului Român, împotriva sentinţei civile nr. 1029 din 17 iunie 2022, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă.
4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză
Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., reclamantul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţei de apel.
În dezvoltarea motivului de recurs circumscris art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a arătat că instanţa de prim control judiciar, deşi a modificat concluziile şi considerentele primei instanţe, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant.
După indicarea considerentelor primei instanţe cu privire la momentul subiectiv şi momentul obiectiv al începutului curgerii termenului de prescripţie al dreptului material la acţiune, recurentul a prezentat considerentele instanţei de apel cu privire la momentul de la care curge prescripţia, opinând că există o contradicţie vădită între considerentele deciziei recurate şi soluţia de respingere a apelului declarat de reclamant.
Astfel, instanţa de apel a reţinut, contrar considerentelor din sentinţa pronunţată de prima instanţă, că momentul rămânerii definitive a deciziei nr. 2767/17.10.2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal reprezintă momentul la care reclamantul ar fi trebuit să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea.
În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat că decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material cuprinse în art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă şi art. 2528 C. civ.
Instanţa de apel a reţinut greşit, în aplicarea normelor legale menţionate, că momentul obiectiv al începutului curgerii termenului de prescripţie este momentul rămânerii definitive a deciziei nr. 2767/17.10.2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Recurentul a făcut referire la considerente din decizia nr. 513/07.03.2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, după care a arătat că, în mod eronat, instanţa de apel a apreciat că momentul obiectiv de la care reclamantul ar fi avut posibilitatea să cunoască atât paguba (stabilită cu certitudine), cât şi pe cei responsabili de producerea acesteia, este acela al rămânerii definitive a deciziei nr. 2767/17.10.2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Or, arată că de la momentul indicat de Curtea de Apel Bucureşti nu se putea cunoaşte nici măcar despre existenţa pagubei, la data pronunţării hotărârii nr. 2767/2014 neputându-se afirma că raportul de evaluare întocmit, respecta rigorile impuse de Standardele Internaţionale de Evaluare, ca atare, la momentul pronunţării sentinţei civile nu se putea vorbi de existenţa unui prejudiciu.
Mai mult, arată că şi în situaţia în care acesta ar fi auditat activitatea autorităţii pârâte, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi şi finalizat prin Decizia nr. 10/10.10.2013, aceasta nu ar fi dus la stabilirea cu certitudine a pagubei, deoarece întinderea prejudiciului nu putea fi cuantificată decât prin parcurgerea operaţiunii de verificare, prin intermediul unui expert evaluator autorizat ANEVAR, a tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, precum şi prin reevaluarea, de către un expert evaluator autorizat ANEVAR, a rapoartelor de evaluare identificate în etapa descrisă la punctul anterior, în vederea stabilirii prejudiciului produs. Astfel, susţine recurentul că se afla în imposibilitatea de a cunoaşte "paguba" la momentul indicat de instanţă, întrucât aceasta a fost stabilită, atât sub aspectul existenţei, cât şi al întinderii ei, doar ca urmare a întocmirii raportului de reevaluare efectuat de firma S.C. A. S.R.L.
Arată că instanţa de apel, în mod eronat, a apreciat că acesta ar fi avut posibilitatea de a cunoaşte prejudiciul mai devreme de 19.01.2021, data înregistrări în evidenţele Ministerului Finanţelor a adresei nr. x/18.01.2021 emisă de autoritatea pârâtă, prin care a fost încunoştinţat despre diferenţele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii şi valoarea de piaţă a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de Standardele Internaţionale de Evaluare.
Distinct de aceste aspecte, recurentul a arătat că instanţa de control judiciar, în apel, a reţinut, raportat la dispoziţiile art. 201 din Legea 71/2011, că în prezenta cauză "prescripţia este supusă dispoziţiilor C. civ. din 2009 (...) mai puţin cel referitor la stabilirea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripţie, care, astfel cum s-a arătat deja, este stabilit în funcţie de data naşterii raportului juridic, norma de drept aplicabilă fiind cea prevăzută de art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958" (pag. 7, paragraful 5 din decizia recurată).
Or, anterior, prin sentinţa apelată, instanţa de fond a reţinut că va analiza excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune prin raportare la dispoziţiile Decretului-Lege nr. 167/1958.
Aşadar, în ce priveşte dispoziţiile legale aplicabile în materia prescripţiei extinctive, recurentul-reclamant a învederat că pentru cele care au început să curgă sub vechiul regim, dar nu erau încă împlinite la data intrării în vigoare a legii noi, atât art. 6 alin. (4) Noul C. civ., cât şi art. 201 din Legea nr. 71/2011 prevăd în mod expres că acestea sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit, prin urmare, în mod eronat instanţa de apel apreciază că prescripţia ar fi supusă dispoziţiilor C. civ. din 2009.
Această situaţie atrage incidenţa motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 şi de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.
Din considerentele şi dispozitivul deciziei nr. 1 din 17.04.2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii rezultă cu claritate că prescripţia extinctivă, într-o anumită cauză, este "în întregime" supusă "dispoziţiilor legale care le-au instituit", prin urmare, nefiind posibilă aplicarea, în aceeaşi cauză, atât a Decretului nr. 167/1958, cât şi a noului C. civ.
Or, atât timp cât a aplicat, în aceeaşi cauză, atât Decretul nr. 167/1958 (cu privire la momentul "de la care începe să curgă termenul de prescripţie"), cât şi noul C. civ., cu privire la celelalte aspecte legate de prescripţia extinctivă, hotărârea pronunţată în apel este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a prevederilor de drept material ale art. 5, art. 201 şi art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. şi ale art. 6 alin. (4) din noul C. civ.. Toate aceste prevederi arată că prescripţiile, decăderile şi uzucapiunile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit.
Această situaţie atrage, de asemenea, incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.
În egală măsură, atât timp cât hotărârea pronunţată în apel contrazice Decizia nr. 1 din 17.04.2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, devine incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 (când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii) din C. proc. civ., întrucât hotărârea instanţei de apel încalcă prevederile art. 517 alin. (4) C. proc. civ., referitoare la efectele deciziei în interesul legii, potrivit cărora "Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României". Caracterul obligatoriu al deciziei pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii este ataşat în mod egal dispozitivului, dar şi considerentelor acesteia.
Concluzionând, recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel.
5. Apărările formulate în cauză
Intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând că nu sunt prezentate argumente care să justifice motivele de casare invocate.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând recursul, prin prisma dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:
Printr-un prim motiv de casare, circumscris art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a susţinut că instanţa de prim control judiciar, deşi nu a împărtăşit argumentarea tribunalului cu privire la momentul subiectiv şi momentul obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripţie, stabilind alte momente, contrare argumentării oferite de tribunal, a respins apelul formulat, existând astfel o contradicţie între considerentele deciziei recurate şi soluţia de respingere a apelului, ca nefondat.
Din perspectiva acestui motiv de nelegalitate invocat, care vizează prin conţinutul său nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) pct. b) C. proc. civ., recurentul s-a referit la teza privind motivarea contradictorie.
Practic, ceea ce critică recurentul subsumat acestui motiv de casare este contradicţia între, pe de-o parte decizia recurată şi hotărârea primei instanţe, iar, pe de altă parte, între considerentele hotărârii atacate şi soluţia dată asupra fondului apelului.
Critica este nefondată.
Înalta Curte observă că instanţa de apel, ţinând cont de limitele efectului devolutiv, determinate de ceea ce s-a apelat, a schimbat considerentele reţinute de tribunal în ceea ce priveşte momentul de la care începe să curgă prescripţia extinctivă şi a oferit propria motivare care să susţină soluţia de menţinere a hotărârii pronunţate în primă instanţă, aceea de respingere a acţiunii formulate, ca prescrisă.
Astfel, instanţa de apel a reţinut, spre deosebire de prima instanţă, că sunt incidente dispoziţiile Decretului nr. 167/1958, având în vedere că pretinsa faptă ilicită s-a produs la nivelul anului 2009 când a fost redactat şi înregistrat la pârâtă primul raport de evaluare care stat la baza calculării cuantumului măsurilor reparatorii, momentul la care reclamantul ar fi trebuit să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea fiind, cel târziu, momentul rămânerii definitive a deciziei nr. 2767/17.10.2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Din cuprinsul deciziei recurate, se poate observa că instanţa de apel a exprimat, pe larg, argumentele care îi susţin aprecierea momentului de la care a început să curgă termenul de prescripţie, prin raportare la dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, considerentele exprimate fiind clare şi concise, chiar dacă în parte sunt diferite de cele ale primei instanţe.
Întrucât prin intermediul apelului se provoacă controlul judiciar asupra hotărârii primei instanţe, realizându-se o rejudecare în fond a cauzei, în limita a ceea ce s-a apelat, în cazul în care se adoptă soluţia primei instanţe, în motivarea deciziei, instanţa de apel poate să se refere la motivele hotărârii primei instanţe şi să le însuşească sau poate să prezinte propriile argumente în susţinerea aceleiaşi soluţii pronunţate în cauză.
Or, în acest context, nu poate fi primită susţinerea recurentului vizând existenţa unor motive contradictorii, în condiţiile în care se afirmă o contradictorialitate la nivelul considerentelor deciziei pronunţate în apel cu cele reţinute de prima instanţă.
În acest sens, se cuvine a fi subliniat că, prin prisma punctului 6 al art. 488 din C. proc. civ., motivarea contradictorie trebuie să se regăsească în decizia din apel şi nu să fie în legătură cu o altă hotărâre pronunţată într-o etapă procesuală anterioară.
Analizând în continuare critica recurentului din perspectiva contradictorialităţii între considerente şi dispozitiv, se observă că instanţa de apel a examinat, în detaliu, criticile din apelul declarat de reclamant şi a constatat că sunt neîntemeiate, drept pentru care apelul a fost respins, aspect ce se regăseşte şi în dispozitivul deciziei atacate, astfel că şi din acest punct de vedere existenţa unor motive contradictorii nu poate fi reţinută.
Îndatorirea de a motiva coerent şi unitar hotărârea sub aspectul tuturor cererilor, fără a exista contradicţii între considerente sau între unele considerente şi dispozitiv, constituie o garanţie pentru justiţiabili, în faţa eventualului arbitrariu judecătoresc, fiind singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a putea exercita un eficient control judiciar.
Curtea de apel a respectat aceste exigenţe, motivarea hotărârii cuprinzând în considerentele sale motivele de fapt şi de drept care au condus la soluţia pronunţată, care au legătură directă cu aceasta şi care susţin soluţia la care s-a oprit instanţa, astfel că nu se poate susţine cu temei că este vorba de motive contradictorii, atâta vreme cât considerentele deciziei sprijină soluţia din dispozitiv şi nici nu există considerente contradictorii.
Criticile recurentului nu susţin contradictorialitatea, ci vizează exclusiv aspecte ce ţin de modalitatea în care instanţa a înţeles să-şi argumenteze soluţia dată excepţiei prescripţiei extinctive, astfel că dezlegarea tranşată prin hotărârea instanţei de apel este legală sub aspectul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.
În continuare, examinând critica subsumată art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., din perspectiva încălcării şi aplicării greşite a dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 şi art. 2528 C. civ., se constată că este, de asemenea, nefondată.
Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul a criticat decizia instanţei de apel din perspectiva încălcării şi aplicării greşite a dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.
Critica este nefondată.
Acţiunea ce face obiectul prezentului dosar are ca obiect obligarea pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor la plata sumei de 516.580 RON, actualizată cu indicele de inflaţie de la data emiterii titlurilor de conversie şi până la data plăţii efective şi a dobânzii legale aferente (calculată de la data emiterii titlurilor de conversie şi până la data plăţii), reprezentând diferenţa dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare a imobilului teren intravilan de 2520 mp şi construcţii în suprafaţă de 99,12 mp situat în Botoşani str. x, judeţul Botoşani şi valoarea de 760.589 RON reprezentând preţul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/2009.
În justificarea demersului, reclamantul a invocat Decizia nr. 10/10.10.2013 emisă de Curtea de Conturi a României, care, în urma raportului de control nr. x/26.04.2013 efectuat la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, în perioada 01.01.2007-31.12.2011, a constatat o serie de nereguli relativ la nerespectarea cerinţelor standardelor internaţionale de evaluare cu privire la estimarea valorii de piaţă a proprietăţilor imobiliare supuse evaluării şi a stabilit în sarcina preşedintelui pârâtei verificarea tuturor rapoartelor de evaluare, care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în perioada 2009-2011, luarea măsurilor de expertizare şi reevaluare a imobilelor ce fac obiectul rapoartelor de evaluare care nu respectă cerinţele impuse şi care au o valoare mai mare de 500.000 RON. Totodată, s-a stabilit în sarcina entităţii auditate obligaţia de determinare a întinderii prejudiciului cauzat bugetului de stat prin plata unor despăgubiri supraevaluate şi întreprinderea de măsuri legale în vederea recuperării acestuia.
Se reţine că legalitatea şi temeinicia Deciziei nr. 10/10.10.2013 emise de Curtea de Conturi a României au fost verificate în justiţie, cu consecinţa menţinerii ei prin sentinţa civilă nr. 2767/17.10.2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, definitivă prin nerecurare.
Temeiul juridic invocat de reclamant a fost reprezentat de prevederile art. 998-999 şi art. 1000 alin. (3) din C. civ. de la 1864, precum şi cele ale art. 103 din Legea nr. 71/2011, în speţă, răspunderea pentru fapta ilicită cauzatoare de prejudicii fiind guvernată de legea în vigoare la momentul săvârşirii ei.
Fapta ilicită a fost indicată ca fiind întocmirea raportului de evaluare de către experţi autorizaţi în calitate de prepuşi ai pârâtei, cât şi omologarea de către pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a raportului de evaluare nr. x/2009, aspect ce a condus la emiterea Deciziei nr. 5662/30.06.2009 de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. Prejudiciul a fost argumentat din perspectiva diferenţei semnificative între evaluarea întocmită de Cabinet Evaluator B. PFA şi raportul de evaluare întocmit de S.C. A. S.R.L.
Astfel, având în vedere dreptul de creanţă pretins (corespunzător unei pagube provenite dintr-un raport supraevaluat, întocmit la nivelul anului 2009 şi pe baza căruia s-ar fi plătit despăgubiri mai mari decât cele datorate), instanţa de apel a reţinut, în mod corect, incidenţa dispoziţiilor art. 201 din Legea nr. 71/2011 ("prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. sunt şi rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit"), pe care le-a coroborat cu cele ale art. 8 din Decretul nr. 167/1958, referitoare la prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită.
În aplicarea prevederilor legale menţionate, instanţa de prim control judiciar a apreciat că momentul, de la care trebuie considerat că începe cursul prescripţiei, este reprezentat de data pronunţării sentinţei nr. 2767/17.10.2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, prin care a fost respinsă contestaţia Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva deciziei Curţii de Conturi.
Potrivit dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 "prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea".
Textul legal stabileşte două momente, alternative, care pot marca începutul prescripţiei - unul subiectiv, al cunoaşterii efective a pagubei şi a celui care răspunde de ea, şi unul obiectiv, legat de data la care păgubitul trebuie să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.
Instituirea celor două momente alternative urmăreşte să armonizeze dezideratul ocrotirii efective a victimei faptei ilicite (căreia nu i s-ar putea opune prescripţia înainte de a avea posibilitatea de a acţiona întrucât nu a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea) şi pe cel al asigurării finalităţii, scopului reglementării acestei instituţii, aceea de lămurire a situaţiilor juridice neclare în termene scurte, de natură să garanteze securitatea şi stabilitatea circuitului civil.
De aceea, în legătură cu acest din urmă deziderat, stabilirea de către legiuitor a unui moment obiectiv de la care începe să curgă prescripţia extinctivă se bazează şi pe ideea culpei prezumate a victimei, de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă de ea.
Recurentul-reclamant a criticat acest raţionament, invocând că era în imposibilitate de a cunoaşte paguba la momentul indicat de instanţa de apel, arătând că nu putea cunoaşte prejudiciul mai devreme de 19.01.2021, data înregistrării în evidenţele sale a adresei nr. x/18.01.2021 emisă de pârâtă, prin care a fost încunoştinţat despre diferenţele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii şi valoarea de piaţă a acestora, a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor impuse de Standardele Internaţionale de Evaluare.
A învederat acesta că nu a putut acţiona înaintea datei respective întrucât nu cunoştea întinderea prejudiciului, despre care a luat cunoştinţă doar în urma definitivării verificărilor dispuse după controlul Curţii de Conturi, conform deciziei nr. 10/2013.
Susţinerea recurentului nu îşi are temei în dispoziţia legală, care nu condiţionează exerciţiul dreptului la acţiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de cunoaşterea întinderii acesteia, ci doar de cunoaşterea existenţei pagubei şi a celui care răspunde de ea.
Întinderea pagubei reprezintă o chestiune de probaţiune şi respectiv, de verificare jurisdicţională în procesul în care se tinde la valorificarea dreptului, fără să reprezinte un element care să influenţeze sau să determine începutul cursului prescripţiei extinctive (pentru că în absenţa lui titularul dreptului nu ar putea acţiona).
În acelaşi timp, nu poate fi primită critica recurentului potrivit căreia nu putea şti că există o pagubă, înainte de verificarea rapoartelor de evaluare.
Pe acest aspect, instanţa de apel a reţinut, în mod corect, incidenţa dezlegărilor cu valoare de principiu conţinute în Decizia în interesul legii nr. 19/2019, conform căreia intervenţia Curţii de Conturi, prin intermediul controalelor exercitate, nu poate influenţa cursul prescripţiei extinctive, întrucât izvorul obligaţiei debitorului nu îl reprezintă actul de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba, neexistând nicio dispoziţie legală care să stabilească faptul că actul de control are valoarea întreruptivă a cursului prescripţiei, astfel încât invocarea acestuia este irelevantă. S-a statuat, de asemenea, că paguba constatată, urmare a unor astfel de controale, este preexistentă raportului Curţii de Conturi şi prin intermediul actului de control doar se constată abateri de la aplicarea legii, în baza unor documente care ar fi trebuit să fie la îndemâna şi spre verificarea prealabilă a celui care a încuviinţat o cerere în afara cadrului legal.
Aceste statuări cu valoare de principiu ale instanţei supreme, aplicabile mutatis mutandis şi în prezenta cauză, demonstrează că existenţa pagubei, ca element în funcţie, de care să se aprecieze asupra începutului cursului prescripţiei înăuntrul căreia să se ceară repararea ei, nu poate avea ca premisă actul de control al Curţii de Conturi (fiind preexistentă acestuia şi posibil de determinat, prin recurgerea la mecanisme de control interne şi prin exercitarea adecvată a prerogativelor legale, ce revin instituţiilor statului care, în speţă, a presupus folosirea adecvată a resurselor financiare).
În realitate, prevalându-se de aceste aspecte vizând imposibilitatea cunoaşterii întinderii şi respectiv, a existenţei pagubei pentru argumentele arătate anterior - care nu se subsumează scopului avut în vedere de legiuitor, atunci când a detaşat momentul începerii cursului prescripţiei de cel al naşterii dreptului la acţiune (ca titularul dreptului să nu fie sancţionat pentru că nu a putut acţiona) - recurentul-reclamant tinde să deplaseze data începerii cursului prescripţiei pentru a situa demersul său înăuntrul termenului de prescripţie.
În acest sens, recurentul identifică un singur moment de început al curgerii prescripţiei, respectiv cel subiectiv, reprezentat de data la care debitorul său l-a înştiinţat că ar avea un drept de creanţă, prin transmiterea de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a adresei nr. x/18.01.2021), decurgând din diferenţele de valoare constatate în privinţa rapoartelor de evaluare întocmite.
Recurentul ignoră faptul că scopul reglementării, atunci când a instituit şi un moment obiectiv de la care începe să curgă prescripţia extinctivă, a fost tocmai ca titularul dreptului să depună diligenţe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită intentarea acţiunii şi valorificarea dreptului, altminteri opunându-i-se culpa prezumată a victimei care nu a efectuat toate demersurile pentru descoperirea pagubei şi a celui care răspunde de ea.
Acest moment obiectiv, reţinut de instanţa de apel ca fiind, cel mai târziu, cel al pronunţării sentinţei nr. 2767/17.10.2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, marchează data la care prejudiciul stabilit de Curtea de Conturi, prin Decizia nr. 10/10.10.2013, a dobândit caracter cert, ca efect al definitivării constatărilor acestui organul de control.
În privinţa Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, aceasta este tot o instituţie a statului, înfiinţată prin H.G. nr. 361/2005 ca organ de specialitate cu atribuţii în legătură cu aplicarea legilor reparatorii şi trecută, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor (finanţată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei şi Finanţelor), situaţie confirmată prin H.G. nr. 34/2009 (art. 13 alin. (4) şi menţinută, ca atare, până la adoptarea H.G. nr. 572/30.07.2013, când a trecut în subordinea Guvernului şi în coordonarea prim-ministrului.
Ca atare, faţă de atribuţiile ce reveneau deopotrivă recurentului şi pârâtei în procesul de evaluare şi de acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, faţă de relaţia de subordonare a instituţiei pârâte în raport cu reclamantul, existentă la data pronunţării sentinţei nr. 2767/17.10.2014, rezultă că recurentul-reclamant avea toate elementele necesare pentru a cunoaşte atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, încă din momentul producerii ilicitului afirmat.
În egală măsură, considerentele anterior reţinute sunt aplicabile şi în cazul Curţii de Conturi a României, instituţie care exercită controlul, în numele statului, asupra modului de întrebuinţare a banilor publici.
Atitudinea pasivă în recuperarea prejudiciului nu-l îndreptăţeşte pe recurent să se prevaleze de incidenţa unui moment subiectiv (data la care, în 2021, debitorul împotriva căruia îşi îndreaptă acţiunea îl încunoştinţează că ar avea o creanţă) întrucât, pentru argumentele arătate anterior, în speţă este aplicabil momentul obiectiv al începutului cursului prescripţiei, plasat în timp cu mult anterior datei la care afirmă recurentul că a cunoscut toate elementele care l-ar fi îndreptăţit să acţioneze.
În ceea ce priveşte referirea recurentului la considerentele deciziei nr. 513/07.03.2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în privinţa căreia nu s-a demonstrat că vizează o situaţie identică, pentru a aprecia asupra efectului pozitiv al lucrului judecat, Înalta Curte constată că invocarea acesteia nu este suficientă pentru admiterea căii de atac deduse judecăţii, cu atât mai mult cu cât jurisprudenţa de speţă nu reprezintă izvor de drept, potrivit art. 1 din C. civ.
În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii, invocată de intimata-pârâtă, prin întâmpinare, în şedinţa publică din 29 noiembrie 2023, Înalta Curte a calificat-o ca fiind o apărare de fond, urmând să aprecieze cu privire la temeinicia acesteia, din această perspectivă.
Se constată că, într-adevăr, prin decizia nr. 501 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2021, a fost invocată aceeaşi problematică ca cea invocată şi prin motivele prezentului recurs.
Însă, cu toate acestea, se reţine că, în speţă, nu sunt îndeplinite condiţiile autorităţii de lucru judecat, prin efectul negativ, care să împiedice judecarea prezentei cauze, neexistând identitate de părţi, obiect şi cauză.
Nu poate fi primită nici critica ce reclamă nelegalitatea deciziei recurate sub aspectul încălcării art. 5, art. 201 şi art. 233 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a legii nr. 287/2009 privind C. civ., precum şi cele ale art. 6 alin. (4) din noul C. civ.
Reglementând conflictul de drept intertemporal generat de intrarea în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., în partea privitoare la prescripţie, legiuitorul a optat să supună legii vechi prescripţiile începute şi neîmplinite la data de 01 octombrie 2011, în vederea asigurării stabilităţii juridice, spre a da satisfacţie principiilor respectării drepturilor câştigate şi respectării aşteptărilor legitime, iar, nu în ultimul rând, spre a evita aplicarea retroactivă a legii noi, faţă de imperativul respectării principiului de ordin constituţional al neretroactivităţii legii, consacrat prin dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţia României, republicată.
Aceasta întrucât, de principiu, modificările aduse prin legea nouă condiţiilor ori regimului prescripţiei - fie că legea nouă ar institui ori suprima prescripţia, fie că ar mări sau micşora durata termenelor de prescripţie, fie că ar modifica începutul acesteia, cauzele de suspendare, întrerupere, de repunere în termen ori condiţiile invocării în vederea producerii de efecte juridice - nu pot ataşa unui fapt trecut alte consecinţe juridice decât cele prevăzute de legea atunci în vigoare. Acest lucru s-ar putea realiza doar dacă legea nouă ar retroactiva, fapt inadmisibil în actuala ordine constituţională.
Aceeaşi soluţie legislativă a fost consacrată şi prin dispoziţiile art. 6 alin. (4) din C. civ., potrivit cărora "Prescripţiile, decăderile şi uzucapiunile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit".
Principiile de drept comun prevăzute în art. 6 din C. civ. şi, în particular, cele din art. 6 alin. (4), au fost confirmate prin Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ.
Excepţiile de la regula înscrisă în dispoziţia art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., care este aceea a aplicării legii vechi prescripţiilor începute şi neîmplinite la 01 octombrie 2011, au fost expres şi limitativ prevăzute prin dispoziţiile art. 203 şi 204 din Legea nr. 71/2011, acestea reprezentând, în realitate, o revenire la principiul aplicării imediate a legii civile noi, consacrat ca atare prin dispoziţiile art. 6 alin. (5) şi (6) din C. civ. şi prin art. 5 din Legea nr. 71/2011.
Prin urmare, întrucât norma tranzitorie a art. 201 din Legea nr. 71/2011 nu utilizează nicio distincţie, iar unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă (ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus), în timp ce aceea a art. 6 alin. (4) din C. civ. - care consacră o soluţie identică, dând expresie aceloraşi principii de drept - conţine sintagma "în întregime", se înţelege că legea sub imperiul căreia prescripţia a început să curgă va guverna atât aspectele de drept material, cât şi pe cele de drept procesual referitoare la prescripţie, chiar dacă aceasta se împlineşte după intrarea în vigoare a C. civ.
Prin decizia nr. 1/2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial nr. 283 din 17 aprilie 2014, s-a statuat că "În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 5, art. 201 şi art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. şi ale art. 6 alin. (4), art. 2.512 şi art. 2.513 din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., stabileşte că prescripţiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, împlinite ori neîmplinite la aceeaşi dată, rămân supuse dispoziţiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, republicat, astfel încât atât instanţele de judecată, din oficiu, cât şi părţile interesate pot invoca excepţia prescripţiei extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar în litigii începute după 1 octombrie 2011".
În considerentele acestei decizii s-a reţinut că, dacă în privinţa prescripţiilor începute şi neîmplinite la data de 01 octombrie 2011, ca situaţii juridice în curs de realizare (facta pendentia), rămân aplicabile dispoziţiile legale sub imperiul cărora acestea au început să curgă, a fortiori, prescripţiile începute şi împlinite la data intrării în vigoare a C. civ. (facta praeterita), ca situaţii juridice finalizate, sunt supuse dispoziţiilor sub imperiul cărora au început să curgă şi s-au împlinit.
Aşadar, în contextul aspectelor relevate, contrar susţinerilor recurentului-reclamant, analiza pe fond a excepţiei a presupus verificări jurisdicţionale ale instanţei de apel sub aspectul regimului prescripţiei extinctive în puterea legii sub care a început să curgă - art. 8 din Decretul nr. 167/1958, cu consecinţe pe planul soluţiei ce trebuia să fie adoptată în ce priveşte dreptul la acţiune în repararea pagubei produse de o faptă ilicită.
Este nefondată şi critica întemeiată pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. sub aspectul încălcării prevederilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ. referitoare la efectele deciziei în interesul legii nr. 1 din 17 aprilie 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pentru argumentele arătate în cele ce preced şi a căror reluare ar fi superfluă.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte, apreciind că motivele de recurs invocate sunt neîntemeiate în ansamblul lor, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor împotriva deciziei nr. 181A din 09 februarie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 29 noiembrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.