Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

Şedinţa publică din data de 26 octombrie 2023

Asupra recursurilor în casaţie de faţă, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 96/D din 6 aprilie 2022, pronunţată de Tribunalul Bacău în dosarul nr. x/2018, s-au hotărât următoarele:

În temeiul art. 291 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6, 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000, cu aplic. art. 5 alin. (1) C. pen. a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 5 (cinci) ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă (faptă din cursul anului 2013).

În baza art. 65 alin. (1) raportat la art. 66 alin. (1) lit. a), b) d) şi g) C. pen. s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, de a alege şi de a ocupa o funcţie de conducere sau de a exercita atribuţii de conducere în cadrul vreunui partid, formaţiune sau alianţă politică din România, de la data rămânerii definitive a sentinţei şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

În temeiul art. 291 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6, 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000 a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 5 (cinci) ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă (faptă din cursul anului 2015).

În baza art. 65 alin. (1) raportat la art. 66 alin. (1) lit. a), b) d) şi g) C. pen. s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, de a alege şi de a ocupa o funcţie de conducere sau de a exercita atribuţii de conducere în cadrul vreunui partid, formaţiune sau alianţă politică din România, de la data rămânerii definitive a sentinţei şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

În temeiul art. 291 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6, 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000 a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 5 (cinci) ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă (faptă din cursul anului 2015).

În baza art. 65 alin. (1) raportat la art. 66 alin. (1) lit. a), b) d) şi g) C. pen. s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, de a alege şi de a ocupa o funcţie de conducere sau de a exercita atribuţii de conducere în cadrul vreunui partid, formaţiune sau alianţă politică din România, de la data rămânerii definitive a sentinţei şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

În temeiul art. 38 C. pen., art. 39 C. pen., art. 45 alin. (1) C. pen. şi art. 40 C. pen. s-a aplicat inculpatului A. pedeapsa cea mai mare, la care s-a adăugat o treime din cea de-a doua pedeapsă, urmând ca, în final, acesta să execute pedeapsa rezultantă de 8 (opt) ani şi 4 (patru) luni închisoare.

În baza art. 65 alin. (1) raportat la art. 66 alin. (1) lit. a), b) d) şi g) C. pen. s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, de a alege şi de a ocupa o funcţie de conducere sau de a exercita atribuţii de conducere în cadrul vreunui partid, formaţiune sau alianţă politică din România, de la data rămânerii definitive a sentinţei şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

În temeiul art. 72 C. pen. s-a dedus din pedeapsă ziua de reţinere din 18.01.2018, precum şi arestul preventiv în care s-a aflat inculpatul de la 29.01.2018 la 28.02.2018.

În baza art. 112 lit. a) C. pen. şi art. 291 alin. (2) C. pen. s-a dispus confiscarea de la inculpatul A. a sumelor de 80.000 EURO şi 150.000 RON.

În temeiul art. 20 din Legea nr. 78/2000 s-a menţinut sechestrul asigurător asupra bunurilor imobile ale inculpatului, dispus prin ordonanţa nr. 54/P/2017 din 16.02.2018 a Direcţiei Naţionale Anticorupţie - Serviciul Teritorial Bacău.

În temeiul art. 162 C. proc. pen. s-a dispus păstrarea mijloacelor materiale de probă ridicate, aflate şi înregistrate în Registrul de corpuri delicte din cadrul Tribunalului Bacău sub nr. x/03.04.2019, până la soluţionarea definitivă a cauzei, moment după care se vor distruge sau restitui, după caz, potrivit legii.

S-a constatat că inculpatul a avut apărători aleşi.

În temeiul art. 274 C. proc. pen. s-a dispus obligarea inculpatului la plata sumei de 30.000 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, sumă în care s-au inclus şi cheltuielile efectuate pe parcursul urmării penale, în valoare de câte 2000 RON.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Teritorial Bacău şi inculpatul A..

Prin decizia penală nr. 190/Ap din 10 martie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia penală s-au decis următoarele:

S-a respins cererea de repunere pe rol a cauzei formulată de inculpatul A..

S-au admis apelurile formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Teritorial Bacău şi inculpatul A. împotriva sentinţei penale nr. 96/D din 6 aprilie 2022 pronunţată de Tribunalul Bacău, care a fost desfiinţată, în parte, cu privire la soluţia de condamnare a inculpatului pentru infracţiunea de trafic de influenţă săvârşită în anul 2013, la omisiunea aplicării pedepsei complementare pe lângă pedepsele principale, la cuantumul pedepsei principale rezultante aplicate inculpatului, la conţinutul pedepsei accesorii aplicate inculpatului şi la cuantumul sumei confiscate de la inculpat, iar în rejudecare, în limitele menţionate:

În baza art. 396 alin. (1) şi (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen. şi art. 5 C. pen., cu referire la art. 155 alin. (1) C. pen., astfel cum a fost interpretat prin Deciziile nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale, s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului A. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de trafic de influenţă săvârşită în anul 2013, prev. de art. 291 alin. (1) C. pen., raportat la art. 6 şi art. 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000, ca efect al intervenţiei prescripţiei răspunderii penale.

S-a menţinut pedeapsa principală de 5 ani închisoare aplicată inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă (săvârşită în luna iunie 2015), prev. de art. 291 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 şi art. 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000.

În baza art. 67 C. pen. s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi de a ocupa o funcţie de conducere sau de a exercita atribuţii de conducere în cadrul vreunui partid, formaţiune sau alianţă politică din România, pe o perioadă de 5 ani.

În baza art. 65 alin. (1) s-au interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, drepturile prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi de a ocupa o funcţie de conducere sau de a exercita atribuţii de conducere în cadrul vreunui partid, formaţiune sau alianţă politică din România.

S-a menţinut pedeapsa principală de 5 ani închisoare aplicată inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă (săvârşită în iulie 2015), prev. de art. 291 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 şi art. 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000.

În baza art. 67 C. pen. s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi de a ocupa o funcţie de conducere sau de a exercita atribuţii de conducere în cadrul vreunui partid, formaţiune sau alianţă politică din România, pe o perioadă de 5 ani.

În baza art. 65 alin. (1) C. pen. s-au interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, drepturile prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi de a ocupa o funcţie de conducere sau de a exercita atribuţii de conducere în cadrul vreunui partid, formaţiune sau alianţă politică din România.

În temeiul art. 38 C. pen. şi art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen. s-au contopit cele 2 pedepse principale anterior menţionate în pedeapsa cea mai grea, de 5 ani închisoare, la care s-a adăugat un spor de o treime din cealaltă pedeapsă, respectiv 1 an şi 8 luni închisoare, rezultând pedeapsa principală de 6 ani şi 8 luni închisoare.

În temeiul art. 45 alin. (3) şi (5) C. pen. s-au contopit pedepsele complementare şi accesorii stabilite în sarcina inculpatului şi s-a aplicat, pe lângă pedeapsa principală rezultantă, de 6 ani şi 8 luni închisoare, pedeapsa complementară cea mai grea, a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi de a ocupa o funcţie de conducere sau de a exercita atribuţii de conducere în cadrul vreunui partid, formaţiune sau alianţă politică din România, pe o perioadă de 5 ani şi pedeapsa accesorie având acelaşi conţinut.

În baza art. 112 lit. a) C. pen. şi art. 291 alin. (2) C. pen. s-a dispus confiscarea de la inculpatul A. a sumelor de 80.000 euro şi 80.000 RON.

S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

În temeiul art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare au fost lăsate în sarcina statului.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs în casaţie Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Teritorial Braşov şi inculpatul A..

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, Biroul Teritorial Braşov şi-a fundamentat demersul judiciar pe cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., în argumentarea căruia a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel a dispus în mod greşit încetarea procesului penal faţă de inculpatul A., pentru infracţiunea de trafic de influenţă săvârşită în anul 2013, prevăzută de art. 291 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 şi art. 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000, ca efect al intervenirii prescripţiei răspunderii penale.

Ministerul Public a apreciat că instanţa de apel trebuia să dea prevalenţă dreptului comunitar şi să lase neaplicată Decizia Curţii Constituţionale nr. 358/2022, sens în care ar fi trebuit să constate că termenul de prescripţie specială a răspunderii penale nu este împlinit şi, având în vedere întrunirea tuturor elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de influenţă, să dispună o soluţie de condamnare a inculpatului şi sub aspectul acesteia. S-a apreciat că aplicarea deciziei menţionate creează un risc serios de impunitate în ceea ce priveşte pedepsirea infracţiunilor care intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii, în timp ce jurisprudenţa CJUE este clară, în sensul că niciun principiu din cartă nu ar fi încălcat prin lăsarea ca neaplicate a regulilor naţionale în materie de prescripţie izvorâte din această decizie.

Făcând trimitere la conţinutul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., la cele statuate prin Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018 a Curţii Constituţionale şi la soluţiile dispuse prin Decizia nr. 5 din 21 martie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, respectiv, prin Decizia nr. 25 din 11 noiembrie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, Ministerul Public a arătat că, în acest context normativ, opinia majoritară acceptată în practica judiciară, dar şi în doctrina de specialitate, a fost aceea că Decizia nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale este o decizie interpretativă, ce are ca efect principal obligarea organelor judiciare să îşi adapteze practica, în conformitate cu interpretarea regăsită în considerentele sale, paragraful 34 (conform căreia cauzele de întrerupere a cursului termenului general de prescripţie din vechea reglementare, care operau prin îndeplinirea oricărui act de procedură ce trebuia comunicat învinuitului sau inculpatului, era conformă dispoziţiilor Constituţiei).

La data de 26 mai 2022 (la 4 ani de la publicarea Deciziei nr. 297/2018), Curtea Constituţională s-a pronunţat din nou cu privire la constituţionalitatea dispoziţiilor art. 155 alin. (1) C. pen., prin Decizia nr. 358, care a devenit obligatorie pentru organele judiciare de la data publicării în Monitorul Oficial nr. 565 din 9 iunie 2022, constatând neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 155 alin. (1) C. pen.

În esenţă, Curtea Constituţională a explicat natura juridică a deciziei sale anterioare, arătând că aceasta nu este una interpretativă, ci o decizie simplă de neconstituţionalitate care obliga legiuitorul să intervină în mod activ pentru clarificarea normei legale. Curtea Constituţională a mai arătat că inacţiunea legiuitorului a determinat organele judiciare să se substituie acestuia şi să identifice cauzele de întrerupere a cursului termenului general de prescripţie, fapt care ar fi generat o nouă situaţie lipsită de claritate şi imposibilitatea de aplicare a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) C. pen.. Concluzionând, Curtea Constituţională a stabilit că "în condiţiile stabilirii naturii juridice a Deciziei nr. 297/2018 ca decizie simplă/extremă, în absenţa intervenţiei active a legiuitorului, obligatorie potrivit art. 147 din Constituţie, pe perioada cuprinsă între data publicării respectivei decizii şi până la intrarea în vigoare a unui act normativ care să clarifice norma, prin reglementarea expresă a cazurilor apte să întrerupă cursul termenului prescripţiei răspunderii penale, fondul activ al legislaţiei penale nu conţine vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale" (paragraful 73).

Ulterior, prin Decizia nr. 67/2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, s-a stabilit că "normele referitoare la întreruperea cursului prescripţiei sunt norme de drept penal material (substanţial) supuse, din perspectiva aplicării lor în timp, principiului activităţii legii penale prevăzut de art. 3 din C. pen., cu excepţia dispoziţiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţia României, republicată, şi art. 5 din C. pen..".

În acest context, Ministerul Public a arătat că, în jurisprudenţa sa (cauza Euro Box Promotion şi alţii, nr. C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 şi C-840/19), Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat că, în ceea ce priveşte România, obligaţia de combatere a corupţiei care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, aşa cum rezultă din articolul 325 alin. (1) TFUE, este completată de angajamentele specifice pe care acest stat membru şi le-a asumat la încheierea negocierilor de aderare la 14 decembrie 2004, şi anume, printre altele, să "accelereze considerabil lupta împotriva corupţiei, în special împotriva corupţiei de nivel înalt, prin asigurarea unei aplicări riguroase a legislaţiei anticorupţie".

Acest angajament specific a fost concretizat ulterior prin adoptarea Deciziei nr. 2006/928, prin care au fost stabilite obiective de referinţă în vederea remedierii deficienţelor constatate de Comisie înainte de aderarea României la Uniune, în special în domeniul luptei împotriva corupţiei. Anexa la această decizie, în care sunt expuse obiectivele de referinţă, prevede la punctul 3 obiectivul "continuării unor cercetări profesioniste şi imparţiale cu privire la acuzaţiile de corupţie de nivel înalt", iar la punctul 4, obiectivul "adoptării unor măsuri suplimentare de prevenire şi combatere a corupţiei, în special în cadrul administraţiei locale".

În aceeaşi cauză, Curtea de Justiţie a statuat că "deşi statul membru menţionat dispune de libertatea de alegere a sancţiunilor aplicabile, care pot lua forma unor sancţiuni administrative, a unor sancţiuni penale sau a unei combinaţii a celor două, el este totuşi obligat, în conformitate cu articolul 325 alin. (1) TFUE, să se asigure că infracţiunile de fraudă gravă şi de corupţie gravă care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii sunt pasibile de sancţiuni penale care au un caracter efectiv şi disuasiv (Hotărârea din 5 iunie 2018, Kolev şi alţii, C-612/15, EU:C:2018:392, punctul 54 şi jurisprudenţa citată, precum şi Hotărârea din 17 ianuarie 2019, Dzivev şi alţii, C-310/16, EU:C:2019:30, punctul 27). În plus, în ceea ce priveşte infracţiunile de corupţie în general, obligaţia de a prevedea sancţiuni penale care au caracter efectiv şi disuasiv decurge, pentru România, din Decizia 2006/928, având în vedere că, aşa cum s-a arătat la punctul 189 din prezenta hotărâre, această decizie obligă statul membru menţionat să lupte, în mod efectiv şi independent de o eventuală atingere adusă intereselor financiare ale Uniunii, împotriva corupţiei şi, în special, împotriva corupţiei la nivel înalt.

Revine României sarcina de a se asigura că normele sale de drept penal şi de procedură penală permit o sancţionare efectivă a infracţiunilor de fraudă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii şi de corupţie în general. Astfel, deşi sancţiunile prevăzute şi procedurile penale instituite pentru combaterea acestor infracţiuni intră în competenţa acestui stat membru, respectiva competenţă este limitată nu numai de principiile proporţionalităţii şi echivalenţei, ci şi de principiul efectivităţii, care impune ca sancţiunile respective să aibă un caracter efectiv şi disuasiv (Hotărârea din 2 mai 2018, Scialdone, C-574/15, punctul 29, precum şi Hotărârea din 17 ianuarie 2019, Dzivev şi alţii, C-310/16, punctele 29 şi 30). Această cerinţă de efectivitate se extinde în mod necesar atât la urmărirea şi la sancţionarea infracţiunilor de fraudă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii şi de corupţie în general, cât şi la punerea în aplicare a pedepselor dispuse, întrucât, în lipsa unei executări efective a sancţiunilor, ele nu ar putea avea caracter efectiv şi disuasiv.

În acest context, îi incumbă în primul rând legiuitorului naţional sarcina de a lua măsurile necesare. Acestuia îi revine obligaţia, dacă este cazul, să îşi modifice reglementarea şi să garanteze că regimul procedural aplicabil urmăririi şi sancţionării infracţiunilor de fraudă care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii, precum şi a infracţiunilor de corupţie în general nu este conceput aşa încât să prezinte, pentru raţiuni inerente acestuia, un risc sistemic de impunitate a faptelor care constituie asemenea infracţiuni, asigurând în acelaşi timp protecţia drepturilor fundamentale ale persoanelor acuzate (Hotărârea din 5 iunie 2018, Kolev şi alţii, C-612/15, punctul 65, precum şi Hotărârea din 17 ianuarie 2019, Dzivev şi alţii, C-310/16, punctul 31)".

Prin urmare, neaplicarea dreptului comunitar ar conduce la imposibilitatea de a asigura respectarea obiectivelor de referinţă pe care România s-a obligat să le atingă (la care s-a făcut referire mai sus), în contextul aplicării Deciziei nr. 297/2018, în modalitatea impusă de Decizia nr. 358/2022, fapt care ar conduce la crearea unui risc sistemic de impunitate în toate cauzele penale.

Făcând trimitere şi la Hotărârea din 15 iulie 1964, Costa (6/64, p. 1158-1160), Ministerul Public a concluzionat că instanţa naţională trebuie să nu aplice jurisprudenţa obligatorie a Curţii Constituţionale, care schimbă modul de aplicare a unei decizii anterioare a aceleiaşi Curţi (respectiv decizia din 2018), în sensul nerecunoaşterii existenţei unor cauze de întrerupere a cursului prescripţiei, ceea ce este contrar jurisprudenţei constante a instanţelor naţionale, care au recunoscut existenţa acestor cauze raportat la art. 155 alin. (1) C. pen.. În caz contrar, s-ar crea un risc sistemic de impunitate pentru toate infracţiunile privind fonduri europene şi fraude cu TVA ori pentru infracţiunile de corupţie la nivel înalt (cum este cazul în speţa de faţă).

Pentru argumentele prezentate, parchetul a solicitat admiterea recursului în casaţie, casarea, în parte, a deciziei penale recurate, iar în rejudecare, înlăturarea greşitei aplicări a legii raportat la infracţiunea de trafic de influenţă (săvârşită în anul 2013), prev. de art. 291 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6, 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 C. pen. şi condamnarea inculpatului A. şi pentru această infracţiune, la o pedeapsă cu închisoarea.

Parchetul a anexat cererii de recurs în casaţie, în copie, încheierea din data de 10.02.2023, pronunţată de Curtea de Apel Braşov în dosarul nr. x/2018, şi încheierea din 10.02.2023, pronunţată de Curtea de Apel Braşov în dosarul nr. x/2018.

Premergător termenului din data de 14 septembrie 2023, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Braşov a depus o completare a motivelor de recurs în casaţie, invocând, în esenţă, intervenirea Hotărârii Curţii de Justiţie (Marea Cameră) din data de 24 iulie 2023, în cauza C-107/23 PPU (Lin), prin care Curtea a reafirmat principii general valabile regăsite în jurisprudenţa sa anterioară, principii care trebuie aplicate şi în mod coroborat cu cele subliniate în cauza Euro Box Promotion şi alţii. Făcând trimitere la considerentele dezvoltate de Curtea de Justiţie la pct. 97-100, 108-115, 120-125 ale Hotărârii Lin, Ministerul Public a subliniat caracterul obligatoriu al acestei hotărâri, precum şi obligaţia instanţei naţionale de a asigura pe deplin efectul direct al normelor de drept al Uniunii astfel interpretate.

Recurentul inculpat A. şi-a fundamentat demersul judiciar, în principal, pe cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., iar în subsidiar, pe cel prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

În argumentarea cazului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., inculpatul a arătat că a fost trimis în judecată prin două rechizitorii distincte, emise de D.N.A. - Serviciul Teritorial Bacău în dosarele nr. x/2017 şi nr. y/2018, faptele imputate fiind ulterior judecate într-un singur dosar, cu nr. x/2018, ca efect al reunirii cauzelor în faza judecăţii.

În esenţă, recurentul inculpat a fost acuzat de săvârşirea infracţiunilor de trafic de influenţă, prevăzută de art. 291 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6, 7 lit. a) din Legea 78/2000 cu aplicarea art. 5 C. pen. (faptă din anul 2013), trafic de influenţă, prevăzută de art. 291 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6, 7 lit. a) din Legea 78/2000 cu aplicarea art. 5 C. pen. (faptă din anul 2015) şi trafic de influenţă, prevăzută de art. 291 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6, 7 lit. a) din Legea 78/2000 cu aplicarea art. 5 C. pen. (faptă din anul 2015).

Pentru toate aceste acuzaţii s-a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 7 lit. a) din Legea cu nr. 78/2000, prin raportare la calitatea de deputat deţinută de inculpat la momentul săvârşirii faptelor, în considerarea căreia apărarea a invocat, în ambele cicluri procesuale ordinare, excepţia de necompetenţă a tribunalului, ca instanţă de prim grad, cu consecinţa necompetenţei şi a curţii de apel, ca instanţă de control judiciar, în raport de calitatea inculpatului.

Curtea de Apel Braşov a respins excepţia invocată, reţinând că faptele imputate inculpatului nu ar fi avut legătură cu atribuţiile sale de serviciu ca parlamentar şi că aplicarea agravantei prev. de art. 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000 este determinată de calitatea specială a subiectului activ al infracţiunii, iar nu de împrejurarea ca făptuitorul să fi comis infracţiunea în legătură cu atribuţiile sale de serviciu, interpretare care este în acord cu scopul general al reglementării distincte a infracţiunilor de corupţie prin Legea nr. 78/2000. Totodată, a apreciat că cele statuate prin Decizia nr. 2/2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în sensul că art. 7 alin. (1) din Legea 78/2000 (forma în vigoare anterior anului 2014) se aplică doar în ipoteza în care infracţiunea de luare de mită a fost săvârşită de făptuitor în legătură cu atribuţiile sale de serviciu privind constatarea sau sancţionarea contravenţiilor, nu pot fi aplicate prin analogie în prezenta cauză, deoarece decizia menţionată vizează o altă dispoziţie legală şi o altă infracţiune decât cele deduse judecăţii, respectiv infracţiunea de luare de mită.

Or, recurentul inculpat a apreciat că, în cursul judecăţii, nu au fost respectate dispoziţiile privind competenţa după calitatea inculpatului, judecata fiind efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente, deoarece nu împrejurarea că inculpatul a deţinut o demnitate publică a justificat incidenţa art. 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000, ci împrejurarea că el a exercitat efectiv această demnitate în activitatea infracţională. Pe cale de consecinţă, instanţa supremă era competentă să soluţioneze în primă instanţă o cauză în care inculpatul şi-a pierdut între timp calitatea de deputat, câtă vreme faptele imputate sunt prezentate ca având legătură cu atribuţiile sale de serviciu, chiar dacă nu au fost săvârşite efectiv în exercitarea lor.

Astfel, din interpretarea prevederilor art. 7 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 78/2000 rezultă că voinţa legiuitorului este în sensul că reglementarea priveşte doar persoanele care exercită efectiv o funcţie de demnitate publică, iar nu şi pe acelea care doar deţin o astfel de funcţie.

Prin urmare, din cuprinsul normei se desprinde condiţia ca faptele de luare de mită sau trafic de influenţă să fie comise în exercitarea funcţiei de demnitate publică şi să se afle în indisolubilă legătură cu această exercitare, numai într-o astfel de ipoteză căpătând incidenţă agravanta reglementată expres de legea specială, iar nu şi atunci când persoana, deşi deţine funcţia publică, săvârşeşte, de pildă, traficul de influenţă complet independent de exercitarea ei.

Or, construcţia acuzaţiilor aduse inculpatului A. legitimează constatarea că, în raport de calitatea sa la data săvârşirii faptelor, competentă să soluţioneze cauza în primă instanţă era instanţa supremă, concluzie valabilă şi în situaţia în care s-ar aprecia că nu toate faptele deduse judecăţii ar fi fost săvârşite în exercitarea atribuţiilor de serviciu ale inculpatului, ca efect al dispoziţiilor art. 44 alin. (1) teza finală C. proc. pen.

Potrivit art. 10 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, "deputaţii şi senatorii au îndatorirea de a acţiona în interesul întregii naţiuni şi al locuitorilor din circumscripţiile electorale pe care le reprezintă, respectiv al cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, pe care îi reprezintă". Atribuţiile deputaţilor nu se limitează la sfera legiferării, ci, potrivit dispoziţiilor anterior citate, aceştia au obligaţia de acţiona în special în interesul locuitorilor din circumscripţiile electorale pe care le reprezintă.

Pornind de la acest deziderat, se constată că infracţiunea de trafic de influenţă din data de 31.07.2015, constând în aceea că inculpatul i-ar fi pretins lui B., acţionar şi director general al S.C. C. S.A. laşi, un procent de 5 % din suma totală de 60.000.000 RON, ce era necesar a fi alocată de A.N.A.R. pentru finalizarea contractelor pe care această societate le avea cu administraţiile bazinale din subordinea A.N.A.R., are la bază necesitatea finalizării lucrărilor de îndiguire în zona Moldovei, zona de circumscripţie electorată a inculpatului.

Deopotrivă, infracţiunea de trafic de influenţă reţinută a fi fost săvârşită în luna iunie 2015, constând în aceea că inculpatul A. i-a pretins numitului D. ca, în schimbul atribuirii contractului având ca obiect "Construire şcoală în jud. Neamţ" către S.C. E. S.R.L. Piatra Neamţ, să fie subcontractate o parte din lucrări, respectiv lucrările de tâmplărie, către S.C. F. S.R.L. Târgu Neamţ, societate pe care o controla prin intermediul lui G., are ca fundament realizarea intereselor comunităţii din circumscripţia electorală pe care o reprezenta inculpatul. De altfel, un argument suplimentar în justificarea exercitării obligaţiei de a acţiona în interesul locuitorilor din circumscripţia electorală pe care o reprezenta inculpatul constă în aceea că şcoala din satul Icuşeşti fusese distrusă ca urmare a unui incendiu şi, deşi existau fonduri pentru refacerea acesteia, nu se prezenta nicio societate la procedurile de atribuire a lucrării.

În consecinţă, aceste fapte imputate inculpatului vizează realizarea intereselor locuitorilor din circumscripţia electorală pe care o reprezenta, interese existente la nivel local, respectiv oportunitatea alocării de către A.N.A.R. de fonduri pentru finalizarea contractelor existente la cel moment ori construcţia şcolii din satul Icuşeşti.

În subsidiar, în măsura în care nu se va aprecia că faptele imputate inculpatului se circumscriu atribuţiilor ce îi reveneau în exercitarea demnităţii publice, se impune a se constata că acestea sunt în strânsă legătură cu atribuţiile sale de serviciu, fapt pentru care instanţa competentă să soluţioneze cauza în fond era instanţa supremă, în raport cu dispoziţiile art. 40 alin. (1) lit. b) raportat la art. 48 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.

Astfel, în rechizitoriul din 20 februarie 2018 emis în dosarul penal nr. x/2017 al D.N.A. - Serviciul Teritorial Bacău se arată faptul că, în legislatura 2012 - 2016, inculpatul a avut calitatea de deputat şi preşedinte al organizaţiei H., iar în perioada aprilie 2015 - aprilie 2016, numitul I. a deţinut funcţia de secretar de stat în cadrul Ministerului Mediului, Apelor şi Pădurilor, calitate în care coordona nemijlocit activitatea Administraţiei Naţionale Apele Române. Conform O.U.G. nr. 107/2002 privind înfiinţarea Administraţiei Naţionale Apele Române, această instituţie cu personalitate juridică funcţionează sub coordonarea autorităţii publice centrale din domeniul apelor, iar bugetul de venituri şi cheltuieli se aprobă prin Hotărâre a Guvernului. La momentul săvârşirii faptelor imputate, conducerea Guvernului era asigurată (ca şi componenţa acestuia) de membri ai H., în coaliţie cu alte formaţiuni politice, împrejurare ce presupunea legături instituţionale ori chiar de colegialitate în legătură cu atribuţiile ce revineau inculpatului, cu numitul I..

Distinct de aceste argumente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie era instanţa competentă să soluţioneze cauza în fond, aspect ce rezultă ex re din încadrarea juridică a faptelor pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, respectiv forma agravată prev. de art. 7 lit. a) din Legea cu nr. 78/2000, care presupune, de plano, că activitatea infracţională s-a realizat în exercitarea atribuţiilor de demnitate publică.

Un prim argument formal împotriva opiniei contrare exprimate de curtea de apel sub acest aspect vizează faptul că stabilirea competenţei materiale a instanţelor de judecată trebuie să se raporteze la faptele deduse judecăţii, astfel cum sunt ele descrise şi încadrate faptic în actul de sesizare, fără a fi necesară o analiză de fond cu privire la atribuţiile specifice acestor funcţii. Aspectele legate de competenţa materială a instanţei de judecată reprezintă o chestiune incipientă, formală, care exclude verificări ce ţin de soluţionarea acţiunii penale (precum existenţa unor atribuţii de serviciu), întrucât această verificare poate reprezenta o antepronunţare.

Un al doilea argument vizează faptul că incidenţa art. 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000 implică o activitate infracţională săvârşită în exercitarea funcţiei de demnitate publică, înţelesul semantic al verbului "a exercita" fiind acela de a practica, a îndeplini o profesie sau o funcţie. Prin urmare, norma vizează doar persoanele care exercită efectiv o funcţie de demnitate publică în legătură cu fapta săvârşită, iar nu acelea care doar deţin o astfel de funcţie şi săvârşesc o infracţiune de trafic de influenţă complet independentă de prerogativele ei.

Conform formei actuale a dispoziţiilor art. 7 din Legea nr. 78/2000, sunt agravate infracţiunile de luare de mită şi trafic de influenţă săvârşite de anumiţi subiecţi activi calificaţi. Niciuna dintre aceste fapte nu mai este reglementată, în cuprinsul C. pen., în capitolul vizând infracţiunile de serviciu, ci în cel vizând infracţiunile de corupţie, protejându-se, astfel, relaţii sociale pentru a căror existenţă şi dezvoltare se impune ocrotirea unor activităţi de interes public, de natură să susţină inclusiv autoritatea unor instituţii publice sau de interes public, precum şi valori perene, precum democraţia, preeminenţa dreptului, respectul drepturilor omului, dezvoltarea economică şi socio-morală normală a unei societăţi, siguranţa naţională a unui stat.

Cu toate acestea, dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 78/2000 agravează aceste infracţiuni prin circumstanţierea subiectului activ. Elementul de agravare nu se raportează exclusiv la calitatea subiectului activ, ci se raportează mai cu seamă la faptul că sunt lezate nu doar relaţiile sociale pentru a căror existenţă şi dezvoltare se impune ocrotirea unor activităţi de interes public, ci şi relaţiile sociale pentru a căror existenţă şi normală dezvoltare se impune ocrotirea relaţiilor referitoare la buna desfăşurare a atribuţiilor de serviciu ale persoanelor care activează în "serviciul public". De aceea, argumentul instanţei de apel, în sensul că incidenţa art. 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000 se raportează exclusiv la calitatea inculpatului, indiferent dacă infracţiunea are sau nu legătură cu atribuţiile de serviciu, este eronată.

Acelaşi raţionament stă şi la baza Deciziei nr. 2/2017 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ale cărei considerente, deşi vizează analiza art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 în varianta în vigoare anterior anului 2014, şi prin raportare la infracţiunea de luare de mită, sunt indubitabil şi pe deplin valide şi în raport cu forma ulterioară anului 2014 a textului de lege precitat, stabilind că varianta agravată prev. de art. 7 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 78/2000 este incidentă exclusiv când persoana care comite infracţiunea de trafic de influenţă o face în exercitarea funcţiei sale de demnitate publică, în legătură directă cu atribuţiile de serviciu ataşate respectivei demnităţi.

Or, reţinând în sarcina inculpatului infracţiunea de trafic de influenţă în varianta agravată prev. de art. 7 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 78/2000, rezultă cu evidenţă că faptele imputate au fost săvârşite de acesta în legătură directă cu atribuţiile sale specifice funcţiei de demnitate publică deţinute în perioada de referinţă. Faptul că legiuitorul a pus, prin art. 7 din Legea nr. 78/2000, în acelaşi context de agravare, atât infracţiunea de luare de mită, cât şi traficul de influenţă, săvârşite de anumite persoane expres indicate, conduce la concluzia evidentă că acesta a înţeles să agraveze răspunderea cu referire la ambele infracţiuni, în măsura în care faptele au fost săvârşite în exercitarea atribuţiilor de serviciu. O abordare contrară, care să facă diferenţa între cele două infracţiuni sub aspectul incidenţei agravantei reglementate prin art. 7 din Legea nr. 78/2000, este contrară normelor de tehnică legislativă, care impun ca un aspect cu consecinţe identice să pornească de la premise identice şi invers.

În acest sens este şi practica recentă a instanţei supreme, care, în decizia penală nr. 108/20.06.2018 (la pagina 33) arată că "pentru a reţine varianta agravată prevăzută de art. 7 alin. (1) lit a) din Legea 78/2000 este necesar ca autorul infracţiunii de trafic de influenţă să se prevaleze de această calitate în momentul în care pretinde că are o influenţă asupra funcţionarului public. În situaţia în care autorul infracţiunii de trafic de influenţă nu invocă calitatea de demnitar public pentru exercitarea influenţei asupra funcţionarului public nu se poate reţine forma agravată prevăzută de art. 7 alin. (1) lit. a) din Legea 78/2000", opinie exprimată şi în decizia penală nr. 90/A din 01.03.2023 a aceleiaşi instanţe.

Pentru argumentele prezentate, apărarea a solicitat admiterea recursului în casaţie, casarea deciziei recurate şi, implicit, a hotărârii instanţei de fond şi dispunerea rejudecării cauzei de către instanţa supremă, conform art. 40 alin. (1) raportat la art. 48 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.

În argumentarea cazului de recurs în casaţie prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., referitor la infracţiunea de trafic de influenţă vizând atribuirea contractului având ca obiect "Construire Scoală Icuşeşti, comuna Icuşeşti, judeţul Neamţ" către S.C. E. S.R.L Piatra Neamţ, apărarea a invocat neîntrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii şi incidenţa principiului in dubio pro reo în ceea ce priveşte situaţia de fapt reţinută, din perspectiva eronatei interpretări a probatoriului de către instanţele de fond şi apel, susţinând, cu titlu prealabil, că este esenţial a supune analizei, prioritar, modalitatea în care acest dosar a fost construit.

În acest sens, a arătat că, fiind cercetat şi condamnat în mai multe dosare penale, numitul J., zis "K.", a formulat mai multe denunţuri pentru a beneficia de reducerea limitelor de pedeapsă în propriile dosare, denunţuri care în final nu s-au concretizat, fiind dispuse soluţii de achitare sau de netrimitere în judecată.

Prezentul dosar a fost construit pe baza unui denunţ din 17 mai 2017, prin care denunţătorul prezenta versiunea sa cu referire la suma de 100.000 de Euro. Totodată, J. mai sesiza şi remiterea către inculpat, cu acelaşi scop al cumpărării şi, respectiv, traficării de influenţă, a sumelor de 15.000 de Euro pentru a fi remişi redactorului-şef al ziarului "L." şi, respectiv, 50.000 de Euro pentru exercitarea influenţei asupra preşedintelui Administraţiei Fondului Pentru Mediu (A.F.M.), M.. Niciuna dintre cele din urmă două acuzaţii ale delatorului nu s-a confirmat, pentru prima dintre ele fiind dispusă soluţie de clasare, în vreme ce pentru cea de a doua s-a optat pentru disjungerea cauzei.

Este necontestat, de altfel, că denunţătorul J. nu poate fi considerat martor veritabil, în înţelesul dat acestei sintagme prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 236/2020, prin care, la pct. 65 se arată:

"Martorul veritabil este acela care nu a participat în niciun fel la săvârşirea infracţiunii, ci doar are cunoştinţă despre aceasta, respectiv are cunoştinţă despre fapte sau împrejurări esenţiale care determină soarta procesului. Participantul la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală are o strânsă legătură cu infracţiunea dedusă judecăţii, astfel încât, în cazul său, operează o prezumţie de parţialitate - similar părţilor şi subiecţilor procesuali principali".

În acest context, făcând trimitere la afirmaţia denunţătorului J., consemnată în procesul-verbal din 09.10.2017, de redare a înregistrării ambientale audio a dialogului purtat între J. şi N. pe data de 04.10.2017 ("El acum îi preşedinte de Consiliu Judeţean...deputatul...ştii, ţi-am zis de ei...cu el eram cuplaţi să-l facem pe Arsene...ştii?"), recurentul inculpat a apreciat că unica semnificaţie posibilă în interpretarea probatoriului este aceea că afirmaţia în sine "să-l facem pe Arsene" relevă premeditarea unor acţiuni şi preconstituirea voită a unor circumstanţe prin care să fie asigurată compromiterea sa.

Faptul că declaraţiile şi discuţiile dintre J. - O. - P. - D. au fost pregătite înainte de data de 17.05.2017 (data denunţului) reiese în mod indirect şi din declaraţia numitului J., dată în faza de urmărire penală, dar şi în faţa Curţii de Apel Braşov, dar şi din adresa depusă de D.N.A. - S.T. Bacău, la data de 13.01.2023. Prin urmare, se poate susţine că în discuţiile antemenţionate au purtat aparatură specială ambii interlocutori, fiecare fiind conştient că, în împrejurările respective, erau purtărtori de tehnică de înregistrare pentru surprinderea unui subiect anume pe care urmăreau să îl dezvolte într-un anume sens şi cu un anume înţeles. Această situaţie conduce la o gravă încălcare a principiului loialităţii probelor.

Or, raportat la modul cum a fost construit şi conceput dosarul, se impune a se constata că, deşi pentru infracţiunea de trafic de influenţă asupra căreia s-a dispus o soluţie de încetare a procesului penal, Înalta Curte nu se mai poate pronunţa, ar fi relevantă parcurgerea motivelor de apel existente la dosarul cauzei, tocmai pentru a observa de ce şi pentru acea faptă s-ar fi impus o soluţie de achitare, argumentele şi conexiunile invocate în apărare având o importanţă deosebită şi demonstrând, dincolo de orice dubiu, faptul că probatoriul administrat la urmărirea penală reprezintă o regie: declaraţiile martorilor sunt contradictorii; nu s-a demonstrat provenienţa sumei de 100.000 euro, existenţa şi remiterea acesteia; aspectele relatate de J. sunt contrazise de N., iar în discuţiile interceptate, J. are o atitudine prin care achiesează la ceea ce spune N., etc.

În legătură cu fapta anterior menţionată dobândeşte substanţă şi acuzaţia privitoare la influenţarea încredinţării lucrărilor de construire a şcolii din satul Icuşeşti, scopul acestei pretinse fapte fiind achitarea indirectă, în parte, tocmai a acestei aşa - zise datorii iniţiale de 100.000 de Euro la J.. Prin urmare, este indisolubilă legătura dintre cele două fapte, iar ipoteza neremiterii sumei de 100.000 de Euro invalidează deplin şi lipseşte de sens atât acuzaţia privitoare la exercitarea influenţei asupra numitului Q., cât şi pe aceea privind direcţionarea lucrărilor la şcoala din Icuşeşti.

Examenul asupra relevanţei sumei de 100.000 de Euro, ca element cheie în construcţia acuzatoare, nu poate face nici el abstracţie de standardul impus în actul de judecată, prin raportare la principiul îndoielii rezonabile, inclusiv în componenta ce ţine de interpretarea, în aplicarea legii, în favoarea inculpatului, a dubiilor ce rezultă din insuficienţa probatoriului.

Astfel, la paginile 4-5 ale rechizitoriului nr. x se arată că înţelegerea ca, prin exercitarea influenţei inculpatului, lucrările de construire a şcolii de la Icuşeşti să fie atribuite societăţii E., a avut ca scop recuperarea de către numitul J. a unei părţi din pretinsa sumă de 100.000 de euro. Prin urmare, cronologic, mai întâi se conturează obţinerea pentru altul a banilor sau a foloaselor, ca finalitate urmărită prin pretinsa exercitare a influenţei inculpatului.

Mai mult, chiar din maniera de desfăşurare a urmăririi penale prin recrutarea, echiparea cu tehnică şi fidelizarea celor 4 martori, care astfel şi-au pierdut însuşirea de a fi veritabili, reiese fără echivoc că prin înregistrările ambientale care i-au implicat pe cei 4 colaboratori, în fapt, s-a urmărit surprinderea legăturii dintre suma de bani pretinsă de J. ca datorie şi încredinţarea lucrării, iar nu vreo eventuală legătură între încredinţarea lucrării şi condiţionarea subcontractării, care este cu desăvârşire ignorată în dialoguri.

Făcând trimitere la conţinutul probatoriului testimonial administrat în cauză, recurentul inculpat a arătat că nu a avut niciun interes particular, nu a determinat şi influenţat pe nimeni în luarea oricărei decizii, ci doar a încercat să ajute, în mod legal, comunitatea din Icuşeşti, pentru a avea o şcoală nouă într-un timp cât mai scurt, ţinând cont de faptul că nimeni nu dorea să execute respectiva lucrare. În plus, nu rezultă că inculpatul i-ar fi spus primarului R. care este numele societăţii pe care o propune pentru a face o ofertă în vederea construirii şcolii şi nici doamna S., când s-a prezentat la Primăria Icuşeşti, nu a afirmat că ar fi fost trimisă de acesta. Legătura a fost făcută în mod unilateral de martorul D., presupunerea acestuia că doamna Panaite ar fi fost îndrumată de inculpat, nefiindu-i imputabilă acestuia din urmă.

Cu toate acestea, în rechizitoriul nr. x/2018, la secţiunea "în drept", infracţiunea de trafic de influenţă este reţinută în sarcina inculpatului în maniera că, în schimbul atribuirii contractului prin exercitarea influenţei, ar fi pretins să fie subcontractate o parte din lucrări către F.. Or, din interpretarea şi expunerea probatoriului de către parchet rezultă că aşa-zisa discuţie privitoare la subcontractarea lucrărilor de tâmplărie către F. a survenit la un moment cronologic ulterior, când influenţarea atribuirii lucrărilor fusese nu doar promisă, ci deja pusă în operă, în scopul recuperării unei sume de bani de către J..

Aşa fiind, odată decisă atribuirea lucrării prin exercitarea influenţei inculpatului asupra primarului din Icuşeşti, în scopul recuperării de către J. a unei sume de bani, pretinderea ulterioară a subcontractării lucrărilor de tâmplărie nu se mai poate circumscrie tipicităţii infracţiunii de trafic de influentă, întrucât ea nu se mai putea găsi în legătură cu determinarea funcţionarului de a atribui lucrarea, în condiţiile în care această "etapă" fusese deja parcursă.

Împrejurarea că, ulterior, în speţă a survenit o subcontractare cu societatea F. nu poate fi asimilată unui act specific traficului de influenţă, câtă vreme, potrivit chiar tezei acuzării, poziţia favorabilă a funcţionarului public primar al localităţii Icuşeşti fusese deja "câştigată" mult anterior, aproape spontan, prin exercitarea influenţei inculpatului asupra acestuia. Prin urmare, rezultă cu evidenţă că în pretinsa conivenţă analizată nu se regăsea nicidecum condiţionarea privind subcontractarea către inculpat a lucrării de la şcoala Icuşeşti.

Deşi acuzarea a susţinut că, pentru restituirea de către inculpat a unei părţi din suma 100.000 de euro, s-ar fi ajuns la conivenţa ca firmei E., aparţinând familiei lui D., să-i fie atribuită lucrarea de la Icuşeşti, iar din profitul ce urma a fi obţinut, să îi fie remis şi lui J. o parte, recurentul a arătat că, pentru a avea substanţă o astfel de ipoteză, este esenţial ca, în reprezentarea persoanelor pretins implicate, să se fi conturat negreşit ideea unui profit aferent executării lucrărilor, în caz contrar, întreaga înţelegere fiind lipsită de sens.

Or, probatoriul a relevat caracterul incert al existenţei folosului pentru care s-ar fi realizat înţelegerea, particularitate improprie conduitei ilicite ce ţine de infracţiunile de corupţie, în general, şi a celor de cumpărare şi, respectiv, trafic de influenţă, în special. Indiferenţa denunţătorului D., pe de o parte, evidenţiază lipsa propriului interes şi implicarea strict în folosul denunţătorului J., iar, pe de altă parte, angajamentul acestuia complet independent de orice subcontractare către inculpat, chestiune ce nici nu era pusă în discuţie, după cum rezultă din analiza cronologiei evenimentelor. Nepăsarea acestei persoane, prin raportare la folosul ce ar fi putut rezulta din preluarea lucrării, plasează implicarea sa în afara conivenţei de ordin penal, de vreme ce se arată cu prisosinţă că speranţa obţinerii unor beneficii şi sprijinul inculpatului nu au fost nicicum determinante pentru acesta.

Mai mult, dacă, într-adevăr, scopul ar fi fost obţinerea unui profit maximal, apare complet neplauzibil că numitul D. a ales, totuşi, să lucreze cu o firmă de tâmplărie atât de scumpă, în condiţiile în care toate cele trei persoane presupus implicate aveau reprezentarea că trebuie să se obţină profit pentru a i se achita lui J. presupusa datorie. În plus, aşa-zisa condiţionare a subcontractării nu se plasează în timp înainte de obţinerea contractului de către societatea E..

În susţinerea argumentelor care demonstrează lipsa de tipicitate obiectivă a infracţiunii de trafic de influenţă analizată, recurentul inculpat a făcut trimitere la probatoriul administrat şi a susţinut că instanţele au reţinut pretinsa sa influenţă asupra primarului R. numai pe baza declaraţiile martorilor J. şi P., precum şi ale martorului denunţător.

Referitor la elementul material al infracţiunii de trafic de influentă, din analiza art. 291 C. pen. rezultă că persoana care urmează să îşi exercite influenţa trebuie să promită, în mod expres, cumpărătorului de influenţă, că va depune toate diligentele şi va exercita toate acţiunile necesare în scopul de a determina funcţionarul public să îndeplinească un act contrar îndatoririlor sale. Urmare inserării, de către legiuitor, a conjuncţiei "şi", făptuitorul trebuie să realizeze o combinaţie de acţiuni, respectiv, pe de o parte, traficarea influenţei sale reale sau presupuse, iar, pe de altă parte, efectuarea unei promisiuni adresate cumpărătorului de influenţă că aceste demersuri vor avea succes.

Prin urmare, o primă condiţie a elementului material al infracţiunii de trafic de influenţă vizează faptul că acţiunile de pretindere, primire sau acceptare a promisiunii nu au relevanţă penală, în absenta promisiunii de intervenţie. La fel, doar promisiunea, fără vreuna dintre cele trei acţiuni alternative, nu realizează elementul material al infracţiunii.

Or, în speţă, din coroborarea declaraţiilor tuturor martorilor nu rezultă cu certitudine de la cine a aflat denunţătorul de presupusa condiţie, în ce loc a aflat despre aceasta şi cine se presupune că i-a propus până la urmă să ia lucrarea. Ceea ce rezultă cu claritate este faptul că abia după încredinţarea contractului societăţii E., cu aşa-zisul scop determinat de a se genera fonduri pentru recuperarea de către denunţătorul J. a unei părţi din pretinsa datorie a inculpatului către acesta, s-a pus în discuţie şi subcontractarea tâmplăriei. Existând atâtea inadvertenţe, în speţă se impune valorificare oricărei îndoieli în favoarea inculpatului, conform art. 4 alin. (2) C. proc. pen.

Din analiza declaraţiilor martorilor nu reiese cu certitudine dacă presupusa condiţie a subcontractării lucrărilor de tâmplărie a avut loc înaintea sau în timpul executării contractului. Or, în condiţiile în care acuzaţia este strict legată de condiţia subcontractării, ca formă de primire a banilor, lipsa acesteia impune o soluţie de achitare, instanţa de recurs în casaţie neavând posibilitatea de a extinde acţiunea penală şi de a stabili comiterea infracţiunii sub o altă modalitate alternativă a elementului material al infracţiuni.

Pe de altă parte, dând eficienţă art. 4 alin. (2) C. proc. pen. şi prezumând că, prin absurd, această condiţie este îndeplinită, s-ar impune a se constata că aceasta a intervenit în timpul executării contractului. Or, atâta timp cât presupusa traficare a influenţei fusese deja consumată la acest moment, pretinderea ori primirea acestui folos a intervenit ulterior, nefiind, prin urmare, îndeplinite condiţiile de tipicitate ale infracţiunii de trafic de influenţă.

Deopotrivă, în cauză nu este îndeplinită condiţia ca promisiunea de determinare a funcţionarului public să succeadă ori să fie concomitentă pretinderii, primirii ori acceptării promisiunii de bani sau alte foloase. În speţă, presupusa acţiune de primire a banilor, constând în subcontractarea lucrărilor de tâmplărie, a intervenit ulterior presupusei promisiuni de determinare, care, oricum, este inexistentă.

În speţă nu este îndeplinită nici a treia condiţie a elementului material al infracţiunii de trafic de influenţă, respectiv aceea ca făptuitorul să promită că îl va determina pe funcţionarul public să adopte o anumită atitudine nelegală. În practică s-a opinat faptul că este îndeplinită această condiţie şi în cazul în care funcţionarul public nu este explicit nominalizat, dar se face referire la organul de stat, instituţia publică sau orice altă persoană juridică din care face parte funcţionarul care are competenţa de a efectua sau nu actul promis.

Or, declaraţiile martorilor D. şi J. relevă că inculpatul le-ar fi spus doar "să ia lucrarea de la Icuşeşti", fără a explicita cum urmează să ducă la îndeplinire acest plan şi fără a nominaliza funcţionarul public asupra căruia se presupunea că ar fi trebuit să intervină sau măcar instituţia publică din care acesta făcea parte. Susţinerea că "era de notorietate" că inculpatul aranja lucrările în judeţul Neamţ apare ca o expresie a neputinţei martorului de a-şi demonstra susţinerile, iar o astfel de afirmaţie nedovedită nu poate conduce, sub nicio formă, la o soluţie de condamnare.

A patra condiţie a elementului material al infracţiunii de trafic de influenţă constă în aceea că, prevalându-se de o influenţă reală ori presupusă asupra funcţionarului public, autorul infracţiunii promite că îl va determina pe acesta să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri. De aici rezultă că actul pentru care se promite intervenţia de determinare trebuie să între în atribuţiile de serviciu ale funcţionarului public.

Or, în speţă, primarul R. nu a făcut parte din comisia de selecţie a ofertelor/comisia de licitaţie, atribuţii în acest sens având viceprimarul T. şi numiţii U., V. şi W.. Opinia instanţei de apel, conform căreia fapta este tipică şi în situaţia în care făptuitorul afirmă că are influenţă asupra unei persoane care, în mod cert, ar putea ajunge să influenţeze chiar funcţionarul public competent, nu poate fi primită de Înalta Curte. Pe lângă faptul că literatura de specialitate nu este unanimă în acest sens, se observă că, deşi era primarul localităţii, prin atribuţiile sale de serviciu, numitul R. nu putea, în mod cert, să influenţeze funcţionarii publici competenţi şi nici măcar nu a făcut acest lucru. Într-adevăr, exista posibilitatea ca primarul să poată influenţa comisia, însă acest aspect conduce numai la o eventuală posibilitate de a influenţa, nu o certitudine, aşa cum menţionează unii autori din doctrină.

Pentru argumentele prezentate, apărarea a solicitat admiterea recursului în casaţiei, casarea deciziei recurate şi, implicit, a hotărârii instanţei de fond şi dispunerea achitării recurentului inculpat, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., sub aspectul comiterii infracţiunii de trafic de influenţă vizând atribuirea contractului având ca obiect "Construire Scoală Icuşeşti, comuna Icuşeşti, judeţul Neamţ" către S.C. E. S.R.L Piatra Neamţ, cu consecinţa înlăturării dispoziţiilor de confiscare de la inculpat a sumelor de 80.000 euro şi 80.000 RON.

Referitor la infracţiunea de trafic de influenţă constând în aceea că, în calitate de deputat şi preşedinte al organizaţiei Neamţ a H., la data de 31.07.2015, inculpatul X. a pretins lui B., acţionar şi director general al S.C. C. S.A. Iaşi, un procent de 5% din suma totală de 60.000.000 RON ce era necesar a fi alocată de Administraţia Naţională Apele Române pentru finalizarea contractelor pe care această societate le avea cu administraţiile bazinale din subordinea A.N.A.R., apărarea a invocat, deopotrivă, neîntrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii şi incidenţa principiului in dubio pro reo în ceea ce priveşte situaţia de fapt reţinută, din perspectiva eronatei interpretări a probatoriului de către instanţele de fond şi apel.

În acest sens, a arătat că în justificarea soluţiei de condamnare a inculpatului pentru această infracţiune, instanţele de fond au efectuat o analiză sumară a mijloacelor de probă administrate, reţinând că acuzaţia este susţinută prin declaraţiile martorilor B., Y., I. şi, parţial, ale martorului Z., fără ca în această evaluare să fie luate în considerare şi procesele-verbale de redare a convorbirilor şi comunicărilor înregistrate în dosarele nr. x/P/2015 şi nr. 347/P/2013.

Or, din materialul probator nu rezultă întrunirea condiţiilor cerute elementului material al infracţiunii de trafic de influenţă.

Astfel, construcţia acuzării este realizată pe baza unei întâlniri în oraşul Roznov, jud. Neamţ, în cadrul căreia inculpatul i-ar fi dat de înţeles denunţătorului că ar putea determina alocarea de fonduri, de către Apele Române, pentru finalizarea societăţii C. S.A., în schimbul unui comision de 5%. Or, o parte din această situaţie de fapt este negată chiar de denunţătorul B., în declaraţiile succesive date pe parcursul procesului şi la care recurentul a făcut pe larg referire în motivele de recurs în casaţie.

Invocând şi conţinutul restului probatoriului testimonial, recurentul inculpat A. a arătat că acuzarea nu a reuşit să demonstreze prin probe clare şi concludente acţiunea de pretindere a unei sume de bani, influenţa pretinsă şi percepută de cumpărătorul de influenţă, precum şi existenţa vreunei promisiuni.

Astfel, în ceea ce priveşte acţiunea de pretindere a unei sume de bani, singura probă o constituie declaraţia denunţătorului, retractată parţial ulterior. Nici condiţia privind influenţa făptuitorului, ca motiv determinant al acţiunii cumpărătorului de influenţă, nu este dovedită, sens în care recurentul a făcut trimitere la conţinutul declaraţiilor martorului B..

În ceea ce priveşte promisiunea faţă de cumpărătorul de influenţă că va determina un anume funcţionar public să îndeplinească un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu, se poate observa că nici această condiţie nu este îndeplinită. O astfel de promisiune nu a existat, denunţătorul afirmând că discuţia a durat câteva minute şi nu s-a stabilit nimic în concret, neputând fi vorba despre vreo promisiune de intervenţie.

Ipoteza acuzării este construită în jurul pretinderii, în sensul că inculpatul ar fi pretins lui B. un comision de 5% pentru ca societatea C. să primească lucrări în valoare de 60.000.000 RON, fără a exista însă niciun alt mijloc de probă în acest sens, cu excepţia declaraţiei dată în faza de urmărire penală de denunţător, declaraţie care însă, a fost schimbată, în parte, în fata instanţelor de judecată.

În contextul prezentat, ţinând cont de fragilitatea probatoriului, se constată că în cauză nu s-a făcut dovada unei veritabile acţiuni de pretindere riguroasă, de natură să îndeplinească cerinţele exprimate în mod clar de practica judiciară şi literatura de specialitate, ci doar o exprimare neclară, echivocă, ambiguă şi impersonală din partea inculpatului, neconfirmată printr-o primire ulterioară.

A doua condiţie ataşată elementului material al infracţiunii analizate este ca subiectul activ să aibă influenţă ori să lase să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar public, iar aceasta să reprezinte motivul determinant al acţiunii cumpărătorului de influenţă.

În speţă, din analizarea materialului probator rezultă nu numai că influenţa nu a reprezentat motivul determinant al presupusei acţiuni a cumpărătorului de influenţă, dar, în fapt, nici nu a existat vreo influenţă pretinsă, aspect ce reiese fără dubiu din declaraţiile numiţilor B. şi Y..

Cea de-a treia condiţie a laturii obiective presupune ca elementul material să fie însoţit de promisiunea subiectului activ că îl va determina pe funcţionarul public să îndeplinească (...) actul ce intră în îndatoririle sale de serviciu. Aşa cum se reţine în doctrină, "această cerinţă este de natură să clarificare atitudinea corupătoare a traficantului de influenţă şi să elimine orice dubiu cu privire la faptul că demersul infracţional vizează atribuţiile de serviciu ale funcţionarului public invocat. Subiectul activ trebuie să promită că-l va determina pe funcţionarul public la o anumită conduită." Cu alte cuvinte, semnificaţia termenului "promisiune" din textul de lege incriminator este de "vorbă, cuvânt" - exprimată/exprimat prin viu grai - şi nu de "tăcere", care doar în mod excepţional şi exclusiv în materie civilă este asimilată manifestării de voinţă exteriorizate (consimţământului).

Prin urmare, ideea promisiunii implicite este străină tipicităţii traficului de influenţă. Cu atât mai puţin ar putea fi acceptate acele situaţii în care organele judiciare prezumă existenţa promisiunii, dar nu din existenţa unui fapt cunoscut (dovedit ca atare), ci din presupunerea existenţei acestuia din urmă, adică prezumţie la prezumţie, ceea ce duce la ficţiune.

Aşa cum rezultă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, prezumţiile de fapt sunt admisibile doar în măsura în care sunt rezonabile, prezumă lucruri dificil sau imposibil de probat şi pot fi răsturnate de către persoana interesată (Cauza Salabiaku contra Franţei, hotărârea din 7 octombrie 1988); prezumţiile de fapt sau de drept nu sunt incompatibile cu prezumţia de nevinovăţie cu condiţia să fie rezonabile şi proporţionale cu scopul vizat (Cauza Falk contra Olandei, hotărârea din 19 octombrie 2004), iar acestea trebuie să se încadreze în limite rezonabile, care să ţină cont de gravitatea situaţiei prezumate şi să păstreze o limită pentru ca dreptul la apărare să poată fi exercitat. (Cauza Phillips contra Marii Britanii, hotărârea din 5 iulie 2001).

Or, în cauză nu există o astfel de promisiune şi nu poate fi vorba nici măcar de o promisiune implicită, întrucât din declaraţia numitului B. nu se desprinde concluzia că afirmaţiile inculpatului ar fi relevat vreun angajament neechivoc de a se prevala de vreo influenţă pentru a determina vreun funcţionar public.

În fine, nici cea de-a patra condiţie esenţială a elementului material al infracţiunii de trafic de influenţă, respectiv ca actul în cauză să intre în sfera îndatoririlor de serviciu ale funcţionarului public invocat de autorul faptei, nu este îndeplinită în cauză.

Instanţa de apel a reţinut momentul întâlnirii de la Roznov dintre inculpat şi B. ca fiind momentul consumării faptei. Or, martorul a afirmat că inculpatul nu a precizat numele sau poziţia vreunui funcţionar public şi nu a afirmat că ar avea influenţă asupra vreunui funcţionar din cadrul A.N.A.R., întâlnirea neavând vreo finalitate. Pretinsele intervenţii asupra martorului I. nu pot demonstra a priori existenţa infracţiunii de trafic de influenţă, putând, eventual, fi luate în considerare ca acte preparatorii/tentativă la infracţiunea de instigare la abuz în serviciu.

Totuşi, pornind de la analiza competenţei funcţionarului public, prin raportare la atribuţiile martorului I., se constată că acesta nu avea competenţa de a decide sau influenţa atribuirea sumelor de bani indicate de acuzare. În rechizitoriul nr. x/2017, parchetul afirmă că, în temeiul O.U.G. nr. 107/2002, bugetul de venituri şi cheltuieli al Administraţiei Naţionale a Apelor Române se aprobă prin Hotărâre de Guvern, preşedintele A.N.A.R. având calitatea de ordonator secundar de credite, iar conducătorii unităţilor cu personalitate juridică subordonate - administraţiile bazinale - pe aceea de ordonatori terţiari de credite.

Prin Ordinul nr. 842/21.05.2015, ministrul mediului, apelor şi pădurilor a dispus, printre altele, ca secretarul de stat I. să coordoneze întreaga activitate aferentă domeniului ape din cadrul Ministerului Mediului, Apelor şi Pădurilor, stabilind atribuţiile, competenţele şi delegarea dreptului de semnătură. Printre aceste atribuţii nu se regăseşte, însă, şi alocarea de bani pentru lucrări şi investiţii, aspect confirmat de martor însuşi.

Susţinerea acuzării este una pur teoretică, pentru că fabuloasa sumă de 60.000.000 RON nu exista oricum în bugetul de stat; presupunând totuşi, prin absurd, că această sumă ar fi existat, cel care putea să o aloce era ministrul, iar la rândul său, preşedintele A.N.A.R. ar fi putut să o transmită către Administraţia Bazinală de Apă Siret.

De altfel, situaţia de fapt reţinută în rechizitoriu este lipsită de logică elementară întrucât, dacă, într-adevăr, inculpatul ar fi dorit să perceapă un comision pentru atribuirea lucrărilor societăţii C., ar fi putut apela la numitul Z., care deţinea o funcţie mai mare decât numitul B. în cadrul societăţii.

Pentru argumentele prezentate, apărarea a solicitat admiterea recursului în casaţie, casarea deciziei recurate şi, implicit, a hotărârii instanţei de fond şi dispunerea achitării recurentului, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., sub aspectul comiterii infracţiunii de trafic de influenţă vizând S.C. C. S.A.

Circumscris aceluiaşi caz de recurs în casaţie, apărarea a formulat şi critici cu privire la modul de efectuare a urmăririi penale, invocând încălcarea dispoziţiilor legale referitoare la folosirea investigatorilor cu identitate reală şi, pe cale de consecinţă, nelegalitatea mijloacelor de probă astfel obţinute, respectiv, greşita soluţie dispusă de Curtea de Apel Braşov sub acest aspect.

******

Prin încheierea din data de 15 iunie 2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, judecătorul de filtru, a constatat că cererile de recurs în casaţie formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Teritorial Braşov şi inculpatul A. au fost introduse în termenul prevăzut de lege şi respectă, în principiu, condiţiile prevăzute de art. 434, art. 436 alin. (1) şi (6) C. proc. pen. şi art. 437 raportat la art. 438 C. proc. pen.

În cazul recursului în casaţie declarat de recurentul inculpat, a reţinut, însă, că numai criticile referitoare la neîntrunirea unor cerinţe de tipicitate obiectivă se circumscriu cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., restul susţinerilor privind incidenţa principiului in dubio pro reo, insuficienţa şi inaptitudinea probatoriului administrat de a susţine acuzaţiile aduse ori modalitatea de efectuare a urmăririi penale ori de administrare a probelor neputând fi circumscrise nici cazului de recurs în casaţie invocat şi nici vreunui alt motiv dintre cele prevăzute de art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

Prin urmare, în limitele precizate, Înalta Curte, judecătorul de filtru, a admis în principiu cererile de recurs în casaţie formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Teritorial Braşov şi inculpatul A. şi a dispus trimiterea cauzei la completul de trei judecători, în vederea judecării pe fond a căilor de atac.

Pe parcursul soluţionării recursului în casaţie, prin încheierea din data de 14 septembrie 2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, precum şi cererea de suspendare a judecării cauzei până la soluţionarea cauzelor C-74/23 şi C-131/23 înregistrate pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, ambele formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Teritorial Braşov, argumentele avute în vedere fiind detaliat expuse în considerentele respectivei încheieri.

Totodată, prin încheierea din data de 26 octombrie 2023, pronunţată în dosarul asociat nr. x/2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 40 raportat la art. 48 C. proc. pen., cerere formulată de recurentul inculpat A..

Examinând recursurile în casaţie declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Teritorial Braşov şi de inculpatul A., în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că acestea sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, subliniază că natura recursului în casaţie - cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiile legalităţii şi cel al respectării autorităţii de lucru judecat - implică posibilitatea exercitării acestuia exclusiv împotriva anumitor categorii de hotărâri definitive şi numai pentru motive de legalitate expres şi limitativ prevăzute de legea procesual penală.

Dispoziţiile art. 433 C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând, în acest sens, că recursul în casaţie urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Analiza de legalitate a instanţei de casaţie nu este una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor şi reglementate ca atare, în mod expres şi limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

În contextul obiectului său astfel definit, calea extraordinară de atac a recursului în casaţie nu are ca finalitate nici remedierea unei greşite aprecieri a faptelor şi nici cenzurarea integrală a tuturor aspectelor de legalitate ale hotărârii definitive. Instanţa de casaţie nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.

I. Cu privire la recursul în casaţie declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Teritorial Braşov

În cauza de faţă, Ministerul Public a invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când "în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal". Critica procurorului a vizat, aşadar, numai una dintre cele trei infracţiuni de trafic de influenţă deduse judecăţii, şi anume cea pentru care s-a dispus o soluţie de încetare a procesului penal.

Cazul de casare invocat este incident în ipoteza în care, în raport cu actele existente la dosar la data soluţionării definitive a cauzei, se constată reţinerea eronată a unuia dintre impedimentele la exercitarea acţiunii penale prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. e) - j) C. proc. pen., şi, în temeiul acestuia, pronunţarea unei soluţii nelegale de încetare a procesului penal.

În speţă, cazul concret de împiedicare a exercitării acţiunii penale, valorificat de către instanţa de apel numai în raport cu fapta de trafic de influenţă săvârşită în anul 2013, este cel prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., respectiv intervenirea prescripţiei răspunderii penale, subsecvent adoptării, de către Curtea Constituţională, a Deciziilor nr. 297 din 26 aprilie 2018 şi nr. 358 din 26 mai 2022, ambele referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) C. pen.

În acest sens, sub aspect factual, acuzaţiile ce au făcut obiectul judecăţii au constat în aceea că, în cursul anului 2013, într-un restaurant din Bucureşti, inculpatul A. a primit de la martorul denunţător J. suma de 100.000 de euro pentru ca, în calitate de deputat în Parlamentul României şi preşedinte al organizaţiei judeţene Neamţ a H., să îşi folosească influenţa, în mod indirect (prin intermediul consilierei sale şi a redactorului şef al cotidianului L.), asupra preşedintelui Agenţiei Naţionale de Integritate, Q., în scopul de a se constata nerespectarea dispoziţiilor legale privind conflictul de interese şi regimul incompatibilităţilor de către numitul AA., la vremea respectivă preşedintele Consiliului Judeţean Neamţ.

Curtea de Apel Braşov a constatat că legea penală în ansamblu mai favorabilă în speţă este cea în vigoare în intervalul 25 iunie 2018 - 30 mai 2022, întrucât, în respectiva perioadă, dispoziţiile art. 155 alin. (1) C. pen. nu au inclus vreo cauză de întrerupere a cursului termenului de prescripţie, iar instituţia prescripţiei speciale nu poate opera. Prin urmare, având în vedere data comiterii infracţiunii de trafic de influenţă, respectiv anul 2013, termenul general de prescripţie a răspunderii penale, de 8 ani, s-a împlinit în anul 2021.

Examinând critica Ministerului Public formulată în recurs în casaţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, în contextul adoptării Deciziei nr. 67 din 25 octombrie 2022 a instanţei supreme - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial Partea I nr. 1141 din 28 noiembrie 2022, aceasta are caracter nefondat.

Prin hotărârea prealabilă adoptată în mecanismul de unificare a practicii judiciare prevăzut de art. 475 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit cu caracter obligatoriu că normele referitoare la întreruperea cursului prescripţiei sunt norme de drept penal material (substanţial) supuse, din perspectiva aplicării lor în timp, principiului activităţii legii penale prevăzut de art. 3 din C. pen., cu excepţia dispoziţiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţia României, republicată şi art. 5 din C. pen.

În considerentele hotărârii prealabile s-a arătat, printre altele, că dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen., în forma anterioară Deciziei nr. 297/2018, constituie o normă de drept penal material, iar nu o normă de procedură penală.

Or, date fiind argumentele expuse în Decizia nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale (publicată în Monitorul Oficial Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014), în cauzele pendinte nu pot fi combinate dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen., în forma anterioară Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018, prin considerarea că actul de procedură a produs un efect întreruptiv al cursului prescripţiei, cu dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen. ulterioare publicării deciziei menţionate, care înlătură un asemenea efect, după cum s-a arătat în Decizia Curţii Constituţionale nr. 358/2022. Aceasta deoarece o eventuală combinare a dispoziţiilor legale ar însemna ca organele judiciare să aplice două acte normative referitoare la aceeaşi instituţie juridică, exercitând un atribut care nu le revine şi intrând în sfera de competenţă constituţională a legiuitorului.

Înalta Curte a reţinut, de asemenea, că revine fiecărei instanţe de judecată învestite cu soluţionarea cauzelor pendinte să determine caracterul mai favorabil sau nu al dispoziţiilor legale incidente în raport cu particularităţile fiecărei situaţii în parte, respectând însă cerinţele ce decurg din interdicţia generării unei lex tertia.

Dezlegarea obligatorie a problemei de drept astfel enunţate, referitoare la natura dispoziţiilor art. 155 alin. (1) C. pen., în general, şi a întreruperii cursului prescripţiei răspunderii penale, în special, este incidentă şi în speţa de faţă.

În faza judecării apelului, Curtea de Apel Braşov a valorificat, sub aspectul particular al infracţiunii analizate, incidenţa prescripţiei generale a răspunderii penale ca efect al adoptării Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022, interpretând şi aplicând normele de drept penal pertinente în concordanţă cu dezlegarea obligatorie a problemei de drept ce a făcut obiectul hotărârii prealabile anterior menţionate.

În acest context jurisprudenţial obligatoriu, rezultă că, în raport cu elementele factuale definitiv reţinute prin hotărârea instanţei de apel şi care nu mai pot fi cenzurate de instanţa de casaţie, termenul de prescripţie a răspunderii penale pentru infracţiunea supusă analizei, prevăzută de art. 291 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 şi art. 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000, este, potrivit art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen., de 8 ani şi a început să curgă în anul 2013, momentul comiterii infracţiunii.

De vreme ce, subsecvent deciziilor luate în contenciosul constituţional, legea penală în ansamblu mai favorabilă, astfel cum a fost identificată de instanţa de apel (respectiv, C. pen. în vigoare în perioada 25 iunie 2018 - 30 mai 2022), nu a inclus cazuri de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale, rezultă că termenul de prescripţie generală s-a împlinit, în cauză, în cursul anului 2021, constatare valorificată ca atare prin hotărârea recurată.

Ministerul Public a argumentat, de altfel, incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen. prin trimitere nu la o eventuală aplicare greşită a normelor naţionale în materia prescripţiei răspunderii penale, ci la necesitatea de a lăsa neaplicate Deciziile Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022, precum şi Decizia nr. 67 din 25 octombrie 2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în considerarea Hotărârii pronunţate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, Marea Cameră, la data de 21 decembrie 2021, în cauzele conexate C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 şi C-840/19.

Ulterior, în completarea motivelor de recurs în casaţie depusă premergător termenului din data de 14 septembrie 2023, procurorul a invocat şi intervenirea Hotărârii pronunţate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, Marea Cameră, la data de 24 iulie 2023, în cauza C-107/23 PPU -Lin, considerând că principiile stabilite de Curte în această ultimă hotărâre sunt general valabile şi trebuie aplicate coroborat cu cele din cauzele Euro Box Promotion şi alţii şi Ordonanţa S.C. BB. S.A. (C-859/19, C-926/19 şi C-929/19), inclusiv în cazul unor infracţiuni de corupţie.

Sub acest ultim aspect, Înalta Curte reţine, prioritar, că invocarea Hotărârii Lin se circumscrie unui argument suplimentar în susţinerea criticilor iniţiale privind aplicarea Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022, precum şi a Deciziei nr. 67 din 25 octombrie 2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală şi, ca atare, se încadrează în limitele devolutive impuse de dispoziţiile art. 442 alin. (2) din C. proc. pen., potrivit cărora instanţa de recurs este îndrituită să examineze cauza numai în limita motivelor de casare invocate în cererea de recurs în casaţie.

Dată fiind natura juridică a recursului în casaţie, aceea de cale extraordinară de atac de anulare, al cărei scop este, potrivit art. 433 din C. proc. pen., acela de a supune Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, constatarea nelegalităţii deciziei date în apel sub aspectul intervenirii unei cauze de încetare a procesului nu poate fi raportată decât la fondul legislativ existent la momentul pronunţării hotărârii recurate, pentru modificările legislative intervenite ulterior pronunţării hotărârii definitive, C. proc. pen. reglementând alte remedii procesuale, cum ar fi contestaţia la executare.

Cu alte cuvinte, din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., pentru a se constata acest motiv de nelegalitate, existenţa cauzei de încetare a procesului penal se apreciază prin raportare la datele existente la momentul pronunţării hotărârii definitive atacate, atât sub aspect factual, cât şi normativ. În cazul particular al prescripţiei răspunderii penale, analiza de legalitate se limitează la verificarea împlinirii sau nu a termenului, pornind de la limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunea reţinută în sarcina inculpatului, în raport cu încadrarea juridică a faptei şi legea penală mai favorabilă, stabilite, cu caracter definitiv, de instanţa de apel şi având în vedere eventuala incidenţă a unor cauze de suspendare sau de întrerupere a cursului acestui termen, conform cadrului normativ şi interpretativ existent la data pronunţării deciziei.

Or, Hotărârea Curţii de Justiţie, Marea Cameră, în cauza C-107/23 PPU, a fost pronunţată la data de 24 iulie 2023, ulterior deciziei atacate, aşa încât legalitatea soluţiei de încetare a procesului penal dispusă, în speţă, la data de 10 martie 2023 nu poate fi analizată în raport cu această hotărâre.

Dimpotrivă, la momentul soluţionării definitive a litigiului de faţă, dată fiind calificarea în dreptul naţional a instituţiei prescripţiei ca fiind o instituţie de drept substanţial - chestiune asupra căreia a statuat cu caracter obligatoriu instanţa supremă prin decizia sus-menţionată - era incident principiul aplicării legii penale mai favorabile, eventuala înlăturare a jurisprudenţei naţionale obligatorii sub acest aspect fiind contrară elementelor de interpretare existente, la acel moment, în jurisprudenţa pertinentă a Curţii de Justiţie, Marea Cameră, reflectată în Hotărârea din 21 decembrie 2021, în cauzele conexate C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 şi C-840/19, şi Hotărârea din 5 decembrie 2017, în cauza C-42/17.

În acest sens, Înalta Curte consideră relevant paragraful 209 din Hotărârea Eurobox, în cuprinsul căreia Curtea de Justiţie a precizat expres că, în cauzele în care s-a dispus sesizarea sa prealabilă, sunt antamate cerinţele care decurg din articolul 47 alin. (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, privind dreptul la un proces echitabil, situaţie în care nu poate fi opus un standard naţional de protecţie a drepturilor fundamentale care să implice un risc sistemic de impunitate, instanţa naţională având obligaţia de a se asigura că infracţiunile ce intră în domeniul dreptului uniunii fac obiectul unor sancţiuni penale care au un caracter efectiv şi disuasiv. Curtea de Justiţie a subliniat, însă, că, în drept, ipoteza este distinctă de situaţia în care instanţa naţională ajunge să considere că obligaţia de a lăsa neaplicate dispoziţiile naţionale în cauză se loveşte de principiul legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, astfel cum este consacrat la articolul 49 din Cartă, situaţie în care nu este ţinută să se conformeze acestei obligaţii (în acest sens, Hotărârea din 5 decembrie 2017, M. A. S. şi M. B., C-42/17, punctul 61).

Or, în speţă, în raport cu deciziile naţionale obligatorii amintite, era incidentă tocmai ipoteza avută în vedere de Curtea de Justiţie la pronunţarea Hotărârii din 5 decembrie 2017, Taricco 2, prin care s-a statuat în sensul că "Articolul 325 alin. (1) şi (2) TFUE trebuie interpretat în sensul că impune instanţei naţionale ca, în cadrul unei proceduri penale având ca obiect infracţiuni privind taxa pe valoarea adăugată, să lase neaplicate dispoziţii interne în materie de prescripţie care intră sub incidenţa dreptului material naţional şi care se opun aplicării unor sancţiuni penale efective şi disuasive într-un număr considerabil de cazuri de fraudă gravă aducând atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene sau care prevăd termene de prescripţie mai scurte pentru cazurile de fraudă gravă aducând atingere intereselor respective decât pentru cele aducând atingere intereselor financiare ale statului membru în cauză, cu excepţia cazului în care o astfel de neaplicare determină o încălcare a principiului legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, din cauza unei lipse de precizie a legii aplicabile sau pentru motivul aplicării retroactive a unei legislaţii care impune condiţii de incriminare mai severe decât cele în vigoare la momentul săvârşirii infracţiunii.".

De altfel, acest raţionament a fost reluat de Curtea de Justiţie şi în considerentele Hotărârii Lin (punctele 95-125), Curtea concluzionând că instanţele române nu sunt obligate să lase neaplicate deciziile instanţei de contencios constituţional amintite, în pofida existenţei unui risc sistemic de impunitate a unor infracţiuni de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, în măsura în care deciziile se întemeiază pe principiul legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, astfel cum este protejat în dreptul naţional, sub aspectul cerinţelor acestuia referitoare la previzibilitatea şi la precizia legii penale, inclusiv a regimului de prescripţie referitor la infracţiuni.

Elementul de noutate în interpretarea dreptului Uniunii, regăsit în Hotărârea Lin (pct. 123), vizează problematica distinctă a aplicării, de către o instanţă naţională, a standardului naţional de protecţie care repune în discuţie întreruperea termenului de prescripţie a răspunderii penale prin acte de procedură intervenite înainte de 25 iunie 2018, data publicării Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale, Curtea de Justiţie considerând că aplicarea acestui standard trebuie considerată ca fiind de natură să compromită supremaţia, unitatea şi efectivitatea dreptului Uniunii, în sensul jurisprudenţei sale anterioare (respectiv, Hotărârea din 21 decembrie 2021, Euro Box Promotion, punctul 212).

Admiţând fără rezerve obligativitatea jurisprudenţei Curţii de Justiţie care impune instanţei naţionale să lase neaplicat un standard naţional de protecţie referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior), ce ar permite repunerea în discuţie a întreruperii termenului de prescripţie a răspunderii penale prin acte de procedură intervenite înainte de pronunţarea Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale, Înalta Curte constată, însă, că aceasta operează exclusiv în cauzele pendinte la data pronunţării hotărârii preliminare, deoarece legea procesual penală română nu reglementează un remediu pentru situaţia în care o hotărâre se dovedeşte a fi incompatibilă cu o interpretare a dreptului Uniunii reţinută de Curtea de Justiţie ulterior datei la care acea hotărâre a rămas definitivă.

În această ultimă ipoteză, în raport cu elementele de interpretare a dreptului Uniunii furnizate de Curtea de Justiţie în jurisprudenţa sa anterioară şi reiterate în Hotărârea Lin (paragrafele 79-85), deşi situaţia juridică ce rezultă din aplicarea standardului regăsit în Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ar genera un risc sistemic de impunitate ce ar putea constitui, şi în cazul infracţiunilor de corupţie, un caz de incompatibilitate cu cerinţele dreptului Uniunii, Înalta Curte constată că, în contextul prevalenţei principiului autorităţii de lucru judecat, nu este posibilă, de lege lata, remedierea eventualei încălcări.

În privinţa importanţei pe care o are principiul autorităţii de lucru judecat, atât în ordinea juridică europeană, cât şi în sistemele juridice naţionale, Curtea de Justiţie a statuat în mod constant asupra necesităţii ca hotărârile judecătoreşti definitive să nu mai poată fi repuse în discuţie (Hotărârea din 30 septembrie 2003, Kobler, în cauza C-224/01), cu excepţia situaţiei în care normele de procedură interne aplicabile autorizează reexaminarea (Hotărârea din 13 ianuarie 2004, Kuhne & Heitz, în cauza C-453/00 şi Hotărârea din 10 iulie 2014, Impresa Pizzarotti & C. Spa, în cauza C-213/13).

Mai mult, Curtea de Justiţie a stabilit că principiul cooperării nu impune unei instanţe naţionale să înlăture norme de procedură internă în vederea reexaminării unei hotărâri judecătoreşti care a dobândit autoritate de lucru judecat şi să o anuleze, atunci când se constată că este contrară dreptului Uniunii (Hotărârea din 1 iunie 1999, Eco Swiss, cauza C-126/97, Hotărârea din 16 martie 2006, Rosmarie Kapferer, cauza C-234/04), statuând, totodată, că principiile echivalenţei şi efectivităţii nu se opun "ca o instanţă naţională să nu aibă posibilitatea de a revizui o hotărâre judecătorească definitivă pronunţată în cadrul unei acţiuni de natură civilă, în cazul în care această hotărâre se dovedeşte a fi incompatibilă cu o interpretare a dreptului Uniunii reţinută de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene ulterior datei la care hotărârea menţionată a rămas definitivă, chiar dacă o astfel de posibilitate există în ceea ce priveşte hotărârile judecătoreşti definitive incompatibile cu dreptul Uniunii pronunţate în cadrul unor acţiuni de natură administrativă" (Hotărârea din 6 octombrie 2015, Dragoş Constantin Târşia, C-69/14).

Această din urmă cauză a avut în vedere chiar reglementarea procesuală naţională, întrebarea preliminară adresată Curţii de Tribunalul Sibiu, respectiv dacă "Articolele 17, 20, 21 şi 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, articolul 6 [TUE], articolul 110 [TFUE], principiul securităţii juridice tras din dreptul [Uniunii] şi jurisprudenţa [Curţii] pot fi interpretate ca opunându-se unei reglementări precum articolul 21 alin. (2) din Legea [contenciosului administrativ], care prevede posibilitatea revizuirii hotărârilor judecătoreşti interne pronunţate exclusiv în materia contenciosului administrativ în ipoteza încălcării principiului priorităţii dreptului [Uniunii] şi nu permit[e] posibilitatea revizuirii hotărârilor judecătoreşti interne pronunţate în alte materii decât contenciosul administrativ (civile, penale) în ipoteza încălcării aceluiaşi principiu al priorităţii dreptului [Uniunii] prin aceste din urmă hotărâri?", şi, implicit, interpretarea dată de Curtea de Justiţie dreptului Uniunii fiind relevante, mutatis mutandis, şi în cauza de faţă.

Or, legislaţia procesual penală română nu instituie, nici în reglementarea referitoare la recursul în casaţie şi nici în cea referitoare la alte căi extraordinare de atac, un remediu procesual de natură a permite revizuirea unei hotărâri definitive incompatibile cu o interpretare a dreptului Uniunii reţinută de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, ulterior datei rămânerii definitive a respectivei hotărâri.

În concluzie, analiza privind cazul de recurs în casaţie trebuie realizată, potrivit legii procesual penale române, numai prin raportare la dreptul pozitiv existent la data pronunţării deciziei definitive, instanţa de casaţie nefiind abilitată normativ, în calea extraordinară de atac, să reexamineze hotărârea atacată prin prisma compatibilităţii acesteia cu o interpretare a dreptului Uniunii furnizată de Curtea de Justiţie ulterior datei la care aceasta a rămas definitivă.

II. Cu privire la recursul în casaţie declarat de inculpatul A.

a) Sub un prim aspect, recurentul inculpat a invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării dacă "în cursul judecăţii nu au fost respectate dispoziţiile privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente".

Invocând incidenţa acestui motiv de casare, inculpatul A. a arătat, în esenţă, că faptele de trafic de influenţă reţinute în sarcina sa au avut legătură cu atribuţiile circumscrise exercitării funcţiei de demnitate publică pe care o deţinea la acel moment, respectiv calitatea de deputat.

Or, dat fiind conţinutul dispoziţiilor art. 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000, săvârşirea faptelor în exercitarea funcţiei de demnitate publică şi în indisolubilă legătură cu această exercitare constituie o condiţie esenţială pentru incidenţa normei de agravare, condiţie îndeplinită de altfel, în speţă, de vreme ce faptele au fost comise, în opinia recurentului, în exercitarea funcţiei de demnitate publică sau, cel puţin, în legătură cu atribuţiile de serviciu specifice acestei demnităţi.

Prin urmare, inculpatul A. a apreciat că instanţa competentă după calitatea persoanei în primul grad de jurisdicţie era, în speţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, decizia Curţii de Apel Braşov fiind contrară dispoziţiilor art. 40 alin. (1) rap. la art. 48 alin. (1) din C. proc. pen.

Criticile recurentului inculpat A. sunt nefondate.

Potrivit art. 40 alin. (1) din C. proc. pen., Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie îi revine competenţa personală de a judeca în primă instanţă, printre altele, infracţiunile săvârşite de deputaţi.

Dispoziţiile art. 48 alin. (1) din C. proc. pen. reglementează competenţa personală a instanţei de judecată în ipoteza schimbării calităţii inculpatului, stabilind că, în situaţia în care unei instanţe îi este atribuită o competenţă ratione personae, iar, după săvârşirea infracţiunii, inculpatul a pierdut acea calitate, instanţa rămâne competentă să judece numai în două ipoteze, respectiv: a) fapta are legătură cu atribuţiile de serviciu ale făptuitorului; b) s-a dat citire actului de sesizare a instanţei.

Din interpretarea coroborată a dispoziţiilor legale sus-menţionate, se desprinde regula de principiu că Înalta Curte are competenţa de a judeca, în primă instanţă, toate cauzele ce au ca obiect infracţiuni săvârşite de deputaţi, atunci când făptuitorii au această calitate la data sesizării instanţei. În situaţia pierderii, de către făptuitor, a calităţii care a atras competenţa personală a instanţei supreme, aceasta din urmă rămâne competentă să judece exclusiv în cele două situaţii prevăzute alternativ de art. 48 alin. (1) din C. proc. pen.

Pentru cauza de faţă, prezintă relevanţă numai ipoteza reglementată la lit. a) a normei procesual penale menţionate, deoarece motivele de recurs în casaţie sunt circumscrise exclusiv susţinerii recurentului inculpat că faptele de trafic de influenţă ce au făcut obiectul judecăţii ar fi fost săvârşite în exercitarea şi în indisolubilă legătură cu atribuţiile specifice funcţiei de demnitate publică pe care o deţinea la momentul comiterii lor.

Sub un prim aspect, Înalta Curte constată că măsura în care faptele de trafic de influenţă reţinute în sarcina recurentului au fost săvârşite, în concret, în exercitarea şi în legătură cu atribuţiile specifice funcţiei de demnitate publică pe care a deţinut-o în perioada 2012-2016 nu poate fi, în sine, reevaluată de instanţa de casaţie în actualul cadru procesual. Aceste chestiuni antamează, pe de o parte, aspecte factuale ce ţin de particularităţile săvârşirii infracţiunilor, iar, pe de altă parte, elemente circumscrise încadrării lor în drept, sub aspectul punctual al incidenţei variantei agravate prevăzute de art. 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000.

Or, astfel cum s-a argumentat în precedent, recursul în casaţie nu are ca scop reevaluarea împrejurărilor de fapt specifice litigiului şi nici cenzurarea încadrării juridice reţinute prin hotărârea definitivă, prerogativele instanţei supreme în acest cadru procesual fiind limitate la judecarea conformităţii hotărârii cu regulile de drept aplicabile, numai în limita motivelor de casare expres prevăzute de art. 438 din C. proc. pen., invocate în cererea de recurs în casaţie.

Prin urmare, raportându-se la situaţia factuală reţinută de către instanţa de apel, Înalta Curte constată că această din urmă instanţă a stabilit în mod definitiv că faptele de trafic de influenţă ce au făcut obiectul judecăţii nu au avut legătură cu îndatoririle ce îi reveneau inculpatului A. în calitatea sa de deputat, deoarece nu au vizat activitatea acestuia în cadrul Camerei Deputaţilor ori al comisiilor parlamentare.

Ceea ce s-a reţinut în mod definitiv a fost faptul că acţiunile recurentului inculpat, de a pretinde sau primi foloase, au fost realizate în virtutea calităţii sale de deputat şi preşedinte al unei organizaţii judeţene de partid şi prin traficarea influenţei ce decurgea din această calitate. Numai în raport cu aceste statuări factuale definitive se impune a se analiza, în recurs în casaţie, dacă legătura astfel stabilită între faptele de traficare a influenţei şi calitatea de deputat a inculpatului se circumscria ipotezei prevăzute de art. 48 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen. şi, implicit, unui caz de nerespectare a dispoziţiilor privind competenţa după calitatea persoanei.

Factual, prin decizia recurată s-a reţinut, în esenţă, că inculpatul A. a primit ori, după caz, a pretins foloase în schimbul influenţei pe care o avea în virtutea funcţiei de demnitate publică şi a funcţiei de conducere deţinute în cadrul H., în domenii de activitate care vizau, punctual, adoptarea unei soluţii de către Agenţia de Integritate (faptă din anul 2013), acordarea unei lucrări de construcţie şcoală în localitatea Icuşeşti de către autorităţile locale sau în alocarea de fonduri de o instituţie a statului pentru finanţarea unor lucrări hidrotehnice ce trebuiau prestate de către o societate privată (fapte din anul 2015), domenii în care inculpatul, deputat, nu avea, potrivit legii, vreo atribuţie de serviciu.

În contextul factual expus, Înalta Curte constată că interpretarea dată de instanţa de apel normelor de drept procesual relevante pentru analiza competenţei personale este legală, nefiind incidente prevederile art. 40 alin. (1) şi art. 48 alin. (1) din C. proc. pen. referitoare la competenţa după calitatea persoanei a instanţei supreme.

Nu se poate considera, pe de o parte, că simpla incidenţă a variantei de agravare prevăzute de art. 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000 ar implica eo ipso o legătură între traficul de influenţă comis şi atribuţiile specifice calităţii de parlamentar şi nici, pe de altă parte, că prevalarea inculpatului A. de influenţa ataşată mandatului său de deputat ar reprezenta o concretizare a exerciţiului propriu-zis al îndatoririlor ce decurgeau din respectivul mandat, astfel cum s-a susţinut în motivarea recursului în casaţie.

Varianta agravată prevăzută de Legea nr. 78/2000 este incidentă atunci când sunt îndeplinite toate elementele de tipicitate obiectivă proprii variantei tip a traficului de influenţă, cu deosebirea că subiectivul activ al infracţiunii - necircumstanţiat în forma sa tip - devine unul calificat, în sensul în care el trebuie să exercite o funcţie de demnitate publică. Înţelesul expresiei regăsite în cuprinsul art. 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000 este cel desprins din limbajul comun, fiind vorba, aşadar, de o persoană care îndeplineşte, deţine, o funcţie de natura celei menţionate.

Între noţiunea de persoană care exercită o funcţie de demnitate publică, în sensul legii speciale şi aceea de persoană aflată în exerciţiul atribuţiilor specifice unei atare funcţii nu există, însă, un raport de echivalenţă.

În sfera de cuprindere a celei dintâi noţiuni intră toate situaţiile în care o persoană care exercită o demnitate publică săvârşeşte infracţiuni, indiferent dacă faptele comise au sau nu legătură ori implică exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu. Este vorba de individualizarea calităţii subiectului activ prin trimitere la funcţia deţinută, iar nu la modalitatea în care el săvârşeşte acţiunea ce constituie verbum regens.

Cea de-a două noţiune presupune, în schimb, ca făptuitorul să săvârşească o faptă penală în timpul îndeplinirii îndatoririlor ce decurg din funcţia publică deţinută, numai în această ipoteză el putând fi considerat ca aflându-se în exercitarea prerogativelor funcţiei. În acest caz, este vorba, aşadar, de determinarea unei cerinţe ataşate elementului material al infracţiunii, iar nu a unei calităţi a subiectului activ.

Prin urmare, contrar susţinerilor recurentului, dacă deţinerea unei funcţii publice constituie o condiţie necesară, dar insuficientă pentru a se reţine că o infracţiune a fost comisă în exerciţiul propriu-zis al respectivei funcţii, o atare deţinere a calităţii cerute de lege devine, însă, suficientă în sine pentru incidenţa agravantei prevăzute de art. 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000.

Opţiunea legiuitorului este justificată de pericolul social sporit pe care îl implică infracţiunile de trafic de influenţă comise de demnitari publici, prestigiul funcţiei deţinute de subiectul activ fiind de natură a facilita consumarea activităţii ilicite şi a-i imprima o gravitate superioară, comparativ cu faptele de aceeaşi natură comise de persoane care nu deţin o anume calitate. În plus, ocrotirea acestui prestigiu şi a autorităţii ce însoţeşte funcţiile de demnitate publică se circumscrie şi categoriei de relaţii sociale ocrotite prin modalitatea agravată a traficului de influenţă, constituind, astfel, obiect juridic al infracţiunii în această variantă.

Susţinerile recurentului A. referitoare la incidenţa art. 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000 nu doar atunci când faptele de trafic de influenţă sunt comise în exercitarea funcţiei de demnitate publică, ci când ele se află şi în legătură indisolubilă cu această exercitare, antamează chestiuni ce ţin exclusiv de sfera de incidenţă a agravantei legale şi, implicit, de stabilirea încadrării juridice, aspect a cărui cenzurare excedează obiectului şi limitelor recursului în casaţie

Argumentul subsidiar invocat de recurent privind strânsa legătură dintre faptele de trafic de influenţă imputate şi atribuţiile sale de serviciu aduce în discuţie, în realitate, împrejurări de fapt referitoare la raporturile instituţionale ori de colegialitate dintre anumiţi terţi funcţionari şi membri ai formaţiunii politice din care făcea parte inculpatul, chestiuni ce nu se circumscriu unor aspecte de drept cenzurabile în recurs în casaţie.

În fine, invocarea validităţii interpretării prealabile date de Înalta Curte -Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin Decizia nr. 2/2017, şi sub aspectul infracţiunilor de trafic de influenţă, este lipsită de suport. Dezlegarea dată prin hotărârea prealabilă evocată a vizat exclusiv problematica incidenţei art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 în cazul infracţiunilor de luare de mită săvârşite în legătură cu atribuţiile de serviciu ale făptuitorului privind constatarea sau sancţionarea contravenţiilor.

Considerentele hotărârii prealabile sunt integral circumscrise analizei elementelor de tipicitate specifice luării de mită (infracţiune care, şi în varianta tip, are un subiect activ calificat) şi nu evocă nici măcar tangenţial situaţia distinctă a infracţiunii de trafic de influenţă (infracţiune cu subiect activ necalificat în varianta tip şi conţinut obiectiv autonom), pentru a se considera că raţionamentul instanţei supreme ar putea fi aplicat şi în cazul celei din urmă infracţiuni. Din această perspectivă, rezultă şi caracterul nefondat al susţinerii recurentului inculpat referitoare la legătura dintre prevalarea sa de influenţa politică avută în virtutea calităţii de deputat (element reţinut definitiv în speţă) şi exercitarea atribuţiilor funcţiei publice (ipoteză infirmată de instanţa de apel), jurisprudenţa instanţei supreme invocată de recurent sub acest aspect vizând chestiuni de drept substanţial diferite de cele invocate în prezentul recurs în casaţie.

b) Cel de-al doilea motiv de recurs în casaţie invocat de recurentul inculpat A., prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., este incident atunci când inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

Potrivit unei jurisprudenţe constante a instanţei supreme, sintagma "nu este prevăzută de legea penală" se referă la situaţiile în care condamnarea se bazează pe ipoteze de incriminare neprevăzute de lege, respectiv, ipoteze ce nu au făcut vreodată obiectul incriminării sau în privinţa lor a operat dezincriminarea. În calea extraordinară de atac a recursului în casaţie, analiza acestor aspecte se realizează exclusiv prin raportare la starea de fapt reţinută, cu titlu definitiv, în decizia instanţei de apel, Înalta Curte nefiind abilitată să reevalueze, în acest cadru procesual, temeinicia faptelor reţinute ori suportul lor probatoriu.

În cauza de faţă, starea de fapt valorificată prin decizia recurată constă, în esenţă, în aceea că:

- în luna iunie 2015, lăsând să se înţeleagă că, în calitate de preşedinte al organizaţiei judeţene Neamţ a H. şi deputat din partea aceleiaşi formaţiuni politice, are influenţă asupra primarului comunei Icuşeşti, jud. Neamţ, inculpatul A. a pretins de la numitul D. ca, în schimbul atribuirii contractului având ca obiect "construire şcoală în jud. Neamţ" către S.C. E. S.R.L., administrată de soţia sus-numitului, să fie subcontractată o parte a lucrărilor, respectiv lucrările de tâmplărie, către S.C. F. S.R.L., societate controlată de inculpat prin intermediul lui G.. În temeiul acestei înţelegeri şi după încheierea, la data de 27.07.2015, ca urmare a influenţei exercitate de A. asupra primarului R., a contractului de achiziţie publică dintre S.C. E. S.R.L. şi Primăria Icuşeşti, la data de 09.10.2015, S.C. E. S.R.L. a încheiat cu S.C. F. S.R.L. un contract având ca obiect livrare tâmplărie din lemn stratificat, în baza căruia a fost emisă, în aceeaşi zi, factura fiscală în valoare de 150.000 RON, achitată la datele de 16.11.2015 (138.000 RON) şi 07.03.2016 (12.000 RON);

- la data de 31.07.2015, în calitate de deputat şi preşedinte al organizaţiei Neamţ a H., inculpatul A. i-a pretins numitului B., acţionar şi director general al S.C. C. S.A. Iaşi, un procent de 5% din suma totală de 60.000.000 RON ce era necesar a fi alocată de Administraţia Naţională Apele Române (ANAR) pentru finalizarea contractelor pe care respectiva societate le avea încheiate cu administraţiile bazinale din subordinea ANAR. În schimbul acestui comision, în perioada iulie - septembrie 2015, inculpatul A. şi-a exercitat influenţa reală asupra lui I., secretar de stat în cadrul Ministerului Mediului, Apelor şi Pădurilor şi persoană cu atribuţii privind coordonarea ANAR, pentru a-l determina să facă demersuri în vederea alocării sumei de 60.000.000 RON, demersuri rămase fără rezultat.

Invocând cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., recurentul A. a susţinut, în esenţă, că cele două fapte reţinute în sarcina sa, ambele comise în anul 2015, nu întrunesc toate elementele de tipicitate obiectivă proprii infracţiunii prevăzute de art. 291 C. pen.

Sub aspectul celei dintâi infracţiuni, recurentul inculpat a arătat că pretinderea folosului imputat (şi anume subcontractarea lucrărilor de tâmplărie) ar fi intervenit ulterior exercitării presupusei influenţe asupra funcţionarului public şi îndeplinirii actului de serviciu de atribuire a lucrării, că promisiunea de determinare a funcţionarului public la o anumită conduită nu a fost concomitentă sau succesivă pretinderii folosului (ci anterioară), că nu a fost individualizat funcţionarul asupra căruia se presupunea că are influenţă, iar actul a cărui îndeplinire a constituit scopul înţelegerii nici nu intra în atribuţiile de serviciu ale funcţionarului vizat de acuzaţie, respectiv primarul localităţii.

Sub aspectul celei de-a doua fapte, recurentul inculpat a apreciat că nu s-a demonstrat o veritabilă acţiune de pretindere riguroasă a unor foloase, că influenţa pretinsă asupra funcţionarului nu a existat sau, cel puţin, nu a constituit motivul determinant al presupusei cumpărări, că nu s-a decelat o promisiune explicită şi nici măcar implicită de determinare a funcţionarului public să adopte o anumită conduită, iar actul a cărui îndeplinire a constituit scopul înţelegerii nici nu intra în atribuţiile de serviciu ale funcţionarului vizat de acuzaţie, respectiv martorul I..

Criticile recurentului inculpat sunt neîntemeiate.

Potrivit art. 291 alin. (1) C. pen., infracţiunea de trafic de influenţă presupune "Pretinderea, primirea ori acceptarea promisiunii de bani sau alte foloase, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, săvârşită de către o persoană care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar public şi care promite că îl va determina pe acesta să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în atribuţiile sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri".

Cea dintâi infracţiune reţinută în sarcina inculpatului A., constând în pretinderea, în luna iunie 2015, de la numitul D., a unor foloase echivalente contravalorii contractului de livrare tâmplărie încheiat între S.C. E. S.R.L. şi S.C. F. S.R.L. şi în primirea, la datele de 16.11.2015 şi 07.03.2016, a sumei de 150.000 RON cu acest titlu, în schimbul promisiunii că, prevalându-se de influenţa reală avută asupra primarului localităţii Icuşeşti, numitul R., îl va determina pe acesta din urmă să atribuie S.C. E. S.R.L. contractul de lucrări de construire a şcolii din localitate, realizează toate cerinţele de tipicitate obiectivă proprii infracţiunii de trafic de influenţă.

Susţinerile recurentului inculpat privind scopul real al tranzacţiei descrise (scop aflat în conexiune cu pretinsa creanţă a denunţătorului J.), inexistenţa unor acte de determinare sau de influenţare a primarului localităţii Icuşeşti să atribuie contractul de lucrări către S.C. E. S.R.L. ori plasarea temporală a solicitării de subcontractare a lucrărilor de tâmplărie ulterior încheierii contractului de lucrări antamează aspecte esenţialmente de fapt, a căror cenzurare implică reexaminarea probatoriului, excedând limitelor şi obiectului recursului în casaţie. Aceste susţineri au fost cenzurate, de altfel, prin încheierea din data de 15 iunie 2023, prin care s-a admis în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de inculpat numai în limita criticilor de legalitate circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 pct. 7 din C. proc. pen.

Prin urmare, raportându-se la cadrul factual definitiv reţinut prin decizia recurată, Înalta Curte reţine că actul de pretindere a unor foloase patrimoniale de către inculpatul A. a intervenit în luna iunie 2015, anterior demarării procedurii de achiziţie de către Primăria Icuşeşti şi încheierii, ca efect al acesteia, a contractului de lucrări din data de 27.07.2015. Activitatea de pretindere de foloase circumscrisă verbum regens este, prin urmare, anterioară îndeplinirii, de către funcţionarul asupra căruia inculpatul avea influenţă, a actului de serviciu vizat de cumpărătorul de influenţă, fiind realizată, sub acest aspect, condiţia de tipicitate impusă de norma de incriminare.

În mod asemănător, promisiunea de determinare a primarului R. la o anumită conduită a intervenit concomitent pretinderii folosului de către inculpatul A., sub acest aspect particular instanţa de apel stabilind, în mod definitiv, că solicitarea inculpatului de a fi subcontractate lucrările de tâmplărie societăţii pe care controla a fost adresată numitului D. în contextul discuţiilor privind atribuirea contractului de lucrări şi în schimbul exercitării influenţei sale în vederea atingerii acestei finalităţi.

Caracterul pretins echivoc al modului în care a fost verbalizată această promisiune de intervenţie ori inexistenţa unei afirmaţii exprese a inculpatului A. că ar avea influenţă asupra vreunei persoane - aspecte invocate în motivarea recursului în casaţie - reprezintă împrejurări de fapt ce aduc în discuţie fiabilitatea probatoriului administrat în procedura ordinară. Or, astfel cum s-a argumentat în precedent, instanţa de casaţie nu cenzurează faptele şi nu rejudecă procesul, ci examinează doar dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea definitivă este corespunzătoare.

În plus, în principiu, pentru întrunirea condiţiei ataşate elementului material, aceea a promisiunii de determinare a funcţionarului la o anumită conduită, nu este necesar ca afirmaţiile făptuitorului să îmbrace o anumită formă, fiind suficient ca din conduita şi din afirmaţiile sale să rezulte neechivoc angajamentul de a se prevala de influenţa sa, reală sau presupusă, asupra unui funcţionar public, pentru a-l determina să îndeplinească sau să nu îndeplinească o anumită îndatorire de serviciu.

În cauza de faţă, elementele factuale evidenţiate în decizia instanţei de apel - respectiv, solicitarea adresată de inculpat martorului D. de "a lua lucrarea", urmând ca "tâmplăria să fie făcută" de A., în contextul discuţiilor ample purtate cu acea ocazie, definitiv stabilite de instanţa de apel - relevă concordanţa dintre conduita asumată de inculpat şi formularea unei veritabile promisiuni de intervenţie în vederea atribuirii lucrării.

În fine, împrejurarea că inculpatul A. nu ar fi nominalizat funcţionarul asupra căruia ar fi avut sau ar fi pretins că are influenţă nu are semnificaţia pretinsă de recurent, şi anume lipsa unei condiţii de tipicitate obiectivă. Indicarea formală, expresă, a numelui sau a calităţii funcţionarului public vizat nu este necesară atunci când, în ansamblul particularităţilor cauzei, aceste elemente de identificare rezultă inevitabil din înseşi natura şi obiectul actului a cărui îndeplinire sau neîndeplinire este vizată de cumpărătorul de influenţă.

Or, în cauza de faţă, tranzacţia de corupţie imputată inculpatului A. a avut ca finalitate obţinerea de foloase derivate din încheierea unui contract de lucrări cu Primăria Icuşeşti, reprezentată de primar, element care, în contextul legăturilor şi al subordonării politice existente în cadrul formaţiunii politice conduse de inculpat, era de natură a releva eo ipso calitatea şi identitatea funcţionarului public asupra căruia exista influenţa tranzacţionată.

În mod asemănător, faptul că încheierea contractului de lucrări s-ar fi realizat de către o altă persoană decât primarul R. nu are semnificaţia neîndeplinirii unui element de tipicitate a traficului de influenţă, astfel cum neîntemeiat a susţinut recurentul. Funcţionarul asupra căruia făptuitorul pretinde a avea influenţă poate fi nu doar cel care are atribuţii exclusive de îndeplinire a actului vizat de cumpărător, ci şi cel care, alături de alţi funcţionari, are doar atribuţii complementare în privinţa îndeplinirii respectivului act de serviciu ori cel care, dată fiind poziţia sa ierarhică, prin propriile demersuri profesionale, poate influenţa decisiv modul de îndeplinire a atribuţiilor de serviciu de către funcţionarii din subordine.

Această ultimă ipoteză este incidentă şi în speţă, desemnarea viceprimarului ca persoană însărcinată cu atribuirea contractului nefiind de natură să lipsească de semnificaţie propriile atribuţii ale primarului R. în asigurarea şi influenţarea cadrului necesar încheierii contractului de lucrări ce a constituit actul de serviciu vizat de inculpatul - autor al traficului de influenţă şi de cumpărătorul interesat de tranzacţionarea ilicită a acestei influenţe.

Cea de-a doua infracţiune reţinută în sarcina inculpatului A., constând în pretinderea, la data de 31 iulie 2015, de la numitul B., a unor foloase echivalente procentului de 5% din suma de 60.000.000 RON necesar a fi alocată de către Administraţia Naţională Apele Române pentru finalizarea contractelor încheiate între societatea administrată de martor şi administraţiile bazinale din subordinea ANAR, în schimbul promisiunii că, prevalându-se de influenţa reală avută asupra unui funcţionar public cu drept de decizie asupra bugetului ANAR, îl va determina pe acesta din urmă să facă demersuri în vederea alocării sumei menţionate, realizează toate cerinţele de tipicitate obiectivă proprii infracţiunii de trafic de influenţă.

Susţinerile recurentului inculpat privind analiza sumară a probelor administrate, împrejurările de fapt ce ar rezulta din examinarea comparativă a probatoriului testimonial administrat pe parcursul procesului ori eşecul acuzării de a demonstra prin probe clare şi concludente realizarea elementelor de tipicitate ale traficului de influenţă vizează chestiuni esenţialmente de fapt, a căror cenzurare implică reexaminarea probatoriului, excedând limitelor şi obiectului recursului în casaţie. Aceste susţineri au fost şi ele cenzurate prin încheierea din data de 15 iunie 2023, prin care s-a admis în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. numai în limita menţionată anterior în prezenta decizie.

Prin urmare, raportându-se la cadrul factual definitiv reţinut prin decizia recurată, Înalta Curte reţine că existenţa, conţinutul şi scopul actului de pretindere a unor foloase patrimoniale de către inculpatul A., în luna iulie 2015, de la B., director general al S.C. C. S.A., au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat de către instanţa de apel şi nu pot fi cenzurate în recurs în casaţie.

Susţinerea că pretinderea folosului nu ar fi fost "riguroasă" ori că exprimarea inculpatului s-ar fi caracterizat prin echivoc şi ambiguitate nu se circumscrie unei critici de legalitate cenzurabile prin raportare la cazul de casare reglementat de art. 438 pct. 7 din C. proc. pen., ci tinde la reexaminarea, de către instanţa de casaţie, a fiabilităţii probatoriului, ceea ce nu este admisibil în acest cadru procesual.

În mod asemănător, susţinerile recurentului inculpat privind inexistenţa influenţei pretinse de acuzare ori împrejurarea că o atare influenţă nu ar fi reprezentat motivul determinant al acţiunii cumpărătorului de influenţă se raportează, în realitate, la aspecte factuale desprinse din probatoriul administrat, iar nu la chestiuni de drept ce ar putea fi cenzurate de instanţa de casaţie.

De vreme ce instanţa de apel a stabilit că existenţa influenţei inculpatului A. asupra funcţionarilor publici cu drept de decizie din cadrul ANAR a constituit motivul determinant al interacţiunii dintre acesta şi cumpărătorul B., o atare constatare are, în sine, semnificaţia realizării condiţiei de tipicitate a săvârşirii faptei de către o persoană care are sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar public, în scopul prevăzut de art. 291 din C. pen.

Susţinerile recurentului inculpat privind inexistenţa unei promisiuni făcute cumpărătorului de influenţă, de a determina un funcţionar public să îndeplinească un act ce intra în atribuţiile sale de serviciu, reflectă, la rândul lor, abordarea exclusivă a unor particularităţi probatorii, ce nu pot reevaluate în recurs în casaţie. Împrejurările de fapt stabilite cu autoritate de lucru judecat, şi anume afirmaţiile inculpatului privind valoarea restului finanţării aferente contractelor încheiate de S.C. C. S.A., însoţite de sugestia că societatea ar putea primi aceste sume, se circumscriu unei promisiuni de determinare a funcţionarului public să îşi adapteze conduita în sensul dorit de autorii tranzacţiei ilicite de corupţie.

Sub acest din urmă aspect, se menţin pertinente considerentele expuse anterior, referitoare la inexistenţa, de lege lata, a unei condiţii de formă a promisiunii făcute de traficantul de influenţă, fiind suficient ca, din ansamblul particularităţilor obiective ale cauzei, să rezulte că afirmaţiile acestuia din urmă relevă neechivoc un angajament de influenţare a unui funcţionar public competent, în vederea determinării sale la îndeplinirea sau nu a unui act de serviciu.

Faptul că inculpatul A. nu ar fi nominalizat funcţionarul asupra căruia urma a-şi exercita influenţa nu echivalează cu absenţa promisiunii de determinare prevăzute de norma de incriminare; similar celei dintâi infracţiuni reţinute în sarcina inculpatului, indicarea formală a numelui sau a calităţii funcţionarului public vizat nu era necesară, având în vedere cunoaşterea neechivocă, de către ambii participanţi la tranzacţie, a autorităţii publice de care depindea acordarea finanţării şi, implicit, a calităţii persoanelor cu rol decizional sub acest aspect.

În fine, împrejurarea că martorul I. (persoană abordată ulterior de inculpat) nu avea ca atribuţie de serviciu alocarea de fonduri ANAR pentru lucrări şi investiţii este irelevantă sub aspectul conţinutului tipic obiectiv al traficului de influenţă reţinut în speţă. Acuzaţia adusă recurentului inculpat A. nu a constat în aceea că ar fi pretins a avea influenţă asupra acestei persoane determinate, ci în aceea că a lăsat să se înţeleagă că are influenţă asupra unor funcţionari cu drept de decizie asupra bugetului ANAR, accentul fiind pus, aşadar, nu pe numele, ci pe competenţa funcţionarului public de a dispune în legătură cu actul dorit de cumpărătorul de influenţă.

Or, de vreme ce conţinutul tipic obiectiv al infracţiunii prevăzute de art. 291 din C. pen. este realizat atunci când făptuitorul individualizează funcţionarul public asupra căruia pretinde a avea influenţă doar prin trimitere la calitatea ori la competenţa acestuia, rezultă că neindicarea numelui funcţionarului sau a instituţiei publice unde inculpatul urma a face demersuri este irelevantă sub aspectul tipicităţii obiective a infracţiunii.

Pentru considerentele expuse, constatând neîntemeiate criticile formulate în prezentul demers judiciar, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondate, recursurile în casaţie formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Teritorial Braşov şi inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 190/Ap din data de 10 martie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia penală.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea recursului în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Teritorial Braşov vor rămâne în sarcina statului

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va dispune obligarea recurentului inculpat A. la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile în casaţie formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Teritorial Braşov şi inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 190/Ap din data de 10 martie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia penală.

Cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea recursului în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Teritorial Braşov rămân în sarcina statului.

Obligă recurentul inculpat A. la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 octombrie 2023.