Şedinţa publică din data de 14 noiembrie 2023
Deliberând asupra cauzei de faţă
În baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin încheierea din data de 26 octombrie 2023 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, s-a dispus respingerea, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 40 raportat la art. 48 C. proc. pen., formulată de recurentul inculpat A..
Pentru a dispune în acest sens, a reţinut că din economia dispoziţiilor Legii nr. 47/1992 rezultă că sesizarea instanţei de contencios constituţional în cadrul controlului de constituţionalitate a posteriori implică examinarea prealabilă a următoarelor cerinţe de admisibilitate, cumulativ prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din lege:
a) - calitatea de parte în proces a autorului excepţiei;
b) - identificarea normei/normelor legale criticate, dar şi a măsurii în care legea sau ordonanţa în care sunt inserate se află în vigoare la data soluţionării cererii;
c) - existenţa unei legături între norma legală criticată şi soluţia ce ar putea fi dată în cauza respectivă, indiferent de faza litigiului;
Fiind expresia cerinţei pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului, "legătura cu soluţionarea cauzei" poate fi stabilită numai în urma unei analize concrete a particularităţilor speţei, prin evaluarea atât a "aplicabilităţii textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi a necesităţii invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate" (mutatis mutandis, Decizia Curţii Constituţionale nr. 591 din 21 octombrie 2014, publicată în M. Of. nr. 916 din 16 decembrie 2014);
d) - verificarea deciziilor pronunţate anterior de către Curtea Constituţională cu privire la constituţionalitatea acelei dispoziţii legale, pentru a exclude o eventuală inadmisibilitate a cererii ca efect al constatării neconstituţionalităţii normei criticate printr-o decizie precedentă.
Înalta Curte a constatat că, dacă evaluarea primelor două şi a ultimei condiţii dintre cele patru anterior enunţate implică un examen preponderent formal, cea de-a treia cerinţă cumulativă reclamă, în anumite cazuri, o evaluare mai amănunţită, ce nu se circumscrie în totalitate limitelor unei abordări pur formale a chestiunii admisibilităţii cererii de sesizare.
O atare evaluare nu contravine însă dispoziţiilor art. 2 ori art. 29 din Legea nr. 47/1992.
Încheierea de sesizare a Curţii Constituţionale are valenţele unui act procedural, prin care sunt definite limitele învestirii autorităţii de jurisdicţie constituţională. În întocmirea unui astfel de act, instanţa de judecată în faţa căreia a fost invocată excepţia are, potrivit legii, nu doar competenţa, ci şi obligaţia corelativă de a cenzura eventualele susţineri ale autorului excepţiei şi, în mod subsecvent, de a fixa limitele sesizării autorităţii de jurisdicţie constituţională în strictă conformitate cu dispoziţiile legii pertinente, dar şi cu specificul cauzei.
În egală măsură, dat fiind efectul general obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale, consacrat de art. 147 alin. (4) din legea fundamentală, în examenul admisibilităţii sesizărilor, instanţa de judecată trebuie să ia în considerare şi hotărârile Curţii înseşi, atunci când ele sunt expresia unei jurisprudenţe constante şi îndelungate a instanţei constituţionale în materia analizată.
Din această perspectivă, a apreciat că o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale în controlul de constituţionalitate a posteriori poate fi calificată ca inadmisibilă atunci când, cu titlu exemplificativ, tinde la învestirea acesteia cu un examen ce excedează, în mod vădit, competenţei sale, intrând, cu titlu de exemplu, în sfera de competenţă exclusivă a legiuitorului (mutatis mutandis, deciziile nr. 284/24.01.2011, nr. 176/06.03.2012, nr. 187/06.03.2012, nr. 378/26.06.2014 ale Curţii Constituţionale).
În aceste coordonate de principiu, Înalta Curte a constatat că excepţia de neconstituţionalitate evaluată a fost ridicată de o parte din proces (recurentul inculpat A.), în faţa unei instanţe judecătoreşti învestite, printre altele, cu soluţionarea recursului în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 190/Ap din data de 10 martie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia penală.
De menţionat că, prin încheierea din 15 iunie 2023, Înalta Curte a admis, în principiu, cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva deciziei anterior menţionate, inclusiv sub aspectul cazului de recurs în casaţie prev. de art. 438 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., prin prisma căruia recurentul a invocat judecarea cauzei în fond şi, implicit, în apel, de către o instanţă necompetentă în raport cu calitatea de deputat pe care o deţinea la momentul săvârşirii faptelor deduse judecăţii şi cu dispoziţiile art. 40 alin. (1) raportat la art. 48 alin. (1) C. proc. pen.
Excepţia de neconstituţionalitate vizează dispoziţii legale în vigoare, respectiv:
Art. 40 C. proc. pen., conform căruia:
"(1) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă în primă instanţă infracţiunile de înaltă trădare, infracţiunile săvârşite de senatori, deputaţi şi membri din România în Parlamentul European, de membrii Guvernului, de judecătorii Curţii Constituţionale, de membrii Consiliului Superior al Magistraturii, de judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi de procurorii de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de judecătorii de la curţile de apel şi Curtea Militară de Apel, precum şi de procurorii de la parchetele de pe lângă aceste instanţe.
(2) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă apelurile împotriva hotărârilor penale pronunţate în primă instanţă de curţile de apel, de curţile militare de apel şi de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
(3) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile în casaţie împotriva hotărârilor penale definitive, precum şi recursurile în interesul legii.
(4) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează conflictele de competenţă în cazurile în care este instanţa superioară comună instanţelor aflate în conflict, cazurile în care cursul justiţiei este întrerupt, cererile de strămutare în cazurile prevăzute de lege, precum şi contestaţiile formulate împotriva hotărârilor pronunţate de curţile de apel în cazurile prevăzute de lege.
(5) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează şi alte cauze anume prevăzute de lege." şi
Art. 48 C. proc. pen., conform căruia:
"(1) Când competenţa instanţei este determinată de calitatea inculpatului, instanţa rămâne competentă să judece chiar dacă inculpatul, după săvârşirea infracţiunii, nu mai are acea calitate, în cazurile când:
a) fapta are legătură cu atribuţiile de serviciu ale făptuitorului; b) s-a dat citire actului de sesizare a instanţei.
(2) Dobândirea calităţii după săvârşirea infracţiunii nu determină schimbarea competenţei, cu excepţia infracţiunilor săvârşite de persoanele prevăzute la art. 40 alin. (1)."
În acest context, reţinând că dispoziţiile legale criticate pe calea excepţiei nu au fost anterior constatate ca fiind neconstituţionale, Înalta Curte a constatat că cererea de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de recurentul inculpat A. îndeplineşte cerinţele de admisibilitate privind calitatea autorului excepţiei de a fi parte într-un proces în curs, aflarea în vigoare a dispoziţiilor legale criticate şi inexistenţa unei decizii prin care Curtea Constituţională să fi sancţionat anterior textul de lege criticat.
În ceea ce priveşte, însă, examenul legăturii excepţiei cu cauza, Înalta Curte apreciază că acesta trebuie făcut în concret, prin raportare la interesul specific al celui care a invocat excepţia şi înrâurirea pe care dispoziţia legală considerată neconstituţională o are în speţă. Stabilirea existenţei interesului se face pe calea verificării pertinenţei excepţiei în raport cu procesul în care a intervenit, astfel încât decizia Curţii Constituţionale în soluţionarea excepţiei să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal. Aşadar, cerinţa relevanţei este expresia utilităţii pe care soluţionarea excepţiei invocate o are în cadrul rezolvării litigiului în care a fost invocată.
Din această perspectivă, a constatat că, în condiţiile în care recurentul inculpat A. critică în recurs în casaţie, în sfera cazului prev. de art. 438 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., faptul judecării cauzei în primă instanţă (şi, implicit, în apel) de către o instanţă inferioară celei pretins legal competente, potrivit art. 40 alin. (1) raportat la art. 48 alin. (1) C. proc. pen., textele de lege invocate, aparent, au aplicabilitate în speţă, însă numai în limitele alin. (1) al fiecăruia dintre acestea, celelalte alineate ale normelor criticate (care reglementează ipoteze neaplicabile în speţă) neîndeplinind această exigenţă.
A apreciat că, în cauză, condiţia referitoare la "legătura" normelor contestate cu soluţia ce ar putea fi dată nu este, însă, îndeplinită în planul componentei privind necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate.
Pornind, în acest demers analitic, de la problematica efectelor deciziilor Curţii Constituţionale în cauzele definitiv judecate, Înalta Curte a reţinut ca relevante în acest sens o serie de statuări anterioare ale instanţei de contencios constituţional.
Prin Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 14 martie 2016), instanţa de contencios constituţional a reamintit "caracterul erga omnes şi pentru viitor al deciziilor sale, prevăzut la art. 147 alin. (4) din Constituţie. Aceasta înseamnă că, pe toată perioada de activitate a unui act normativ, acesta se bucură de prezumţia de constituţionalitate, astfel încât decizia nu se va aplica în privinţa cauzelor definitiv soluţionate până la data publicării sale, aplicându-se, însă, în mod corespunzător, în cauzele aflate pe rolul instanţelor de judecată [a se vedea Decizia nr. 895 din 17 decembrie 2015 (paragraful 28)].
În ceea ce priveşte hotărârile definitive, o decizie de admitere a excepţiei poate servi ca temei de revizuire, în baza art. 453 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., în cauza în care a fost invocată, precum şi în cauzele în care au fost ridicate excepţii de neconstituţionalitate similare, înaintea datei publicării prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, Partea I [a se vedea Decizia nr. 508 din 7 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 843 din 19 noiembrie 2014 (paragraful 26), Decizia nr. 585 din 21 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 921 din 18 decembrie 2014 (paragraful 14), şi Decizia nr. 740 din 16 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 129 din 19 februarie 2015 (paragraful 14)]" (paragraful 52).
Prin Decizia nr. 126 din 3 martie 2016 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 185 din 11 martie 2016), Curtea Constituţională a statuat că aplicarea pentru viitor a deciziilor sale vizează atât situaţiile juridice ce urmează a se naşte - facta futura, cât şi situaţiile juridice pendinte şi, în mod excepţional (…), acele situaţii care au devenit facta praeterita. O decizie de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate se aplică în cauzele aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti la momentul publicării acesteia - cauze pendinte, în care respectivele dispoziţii sunt aplicabile - indiferent de invocarea excepţiei până la publicarea deciziei de admitere (…) În privinţa cauzelor care nu se află pe rolul instanţelor judecătoreşti la momentul publicării deciziei de admitere a Curţii, fiind vorba despre un raport juridic epuizat - facta praeterita, Curtea a reţinut că partea nu mai poate solicita aplicarea deciziei de admitere, întrucât decizia de admitere a Curţii nu poate constitui temei legal pentru o acţiune în justiţie, în caz contrar consecinţa fiind extinderea efectelor deciziei Curţii pentru trecut.
S-a subliniat, de asemenea, că, în ceea ce priveşte cauzele soluţionate până la publicarea deciziei Curţii Constituţionale şi în care nu a fost dispusă sesizarea Curţii Constituţionale cu o excepţie având ca obiect o dispoziţie dintr-o lege sau ordonanţă declarată neconstituţională, acestea reprezintă o facta praeterita, de vreme ce cauza a fost definitiv şi irevocabil soluţionată (…); din momentul introducerii cererii în instanţă şi până la soluţionarea definitivă a cauzei, norma incidentă a beneficiat de o prezumţie de constituţionalitate, care nu a fost răsturnată decât ulterior pronunţării hotărârii prin care s-a tranşat în mod definitiv litigiul, astfel că "incidenţa deciziei de admitere a instanţei de contencios constituţional într-o atare cauză ar echivala cu atribuirea de efecte ex tunc actului jurisdicţional al Curţii, cu încălcarea dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală, şi ar nega, în mod nepermis, autoritatea de lucru judecat care este ataşată hotărârilor judecătoreşti definitive".
S-a mai arătat că, întrucât principiul autorităţii de lucru judecat este de o importanţă fundamentală, atât în ordinea juridică naţională, cât şi în ordinea juridică comunitară, precum şi la nivelul Curţii Europene a Drepturilor Omului, atingerea adusă acestuia prin legislaţia naţională trebuie să fie limitată, fiind necesar ca acestui principiu să i se aducă derogare doar dacă o impun motive substanţiale şi imperioase, cu respectarea principiului securităţii raporturilor juridice - element fundamental al supremaţiei dreptului, care prevede, printre altele, ca soluţia dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanţe să nu mai poată fi supusă rejudecării (paragraful 34).
Raţionamentul Curţii Constituţionale a fost reafirmat ulterior, prin Decizia nr. 651 din 25 octombrie 2018 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1083 din 20 decembrie 2018), prin care, referitor la efectele unei decizii a Curţii Constituţionale asupra unor cauze definitiv soluţionate, s-a reţinut că "legiuitorul a reglementat în C. proc. pen. un mecanism procedural prin intermediul căruia persoanele îndreptăţite pot exercita o cale extraordinară de atac pentru remedierea situaţiei lor în procesele penale, în care a fost invocată o excepţie de neconstituţionalitate, admisă de Curtea Constituţională după pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive. Acest remediu este cel prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. (…)", aplicabil, însă, numai în condiţiile desprinse din jurisprudenţa Curţii şi strict prevăzute de legea procesual penală.
În contextul jurisprudenţial anterior expus, reţinând, pe de o parte, specificul excepţiei de neconstituţionalitate (mijloc de apărare recunoscut de lege părţilor, prin care se tinde la evitarea tranşării definitive a unui raport juridic de conflict în baza unei norme neconstituţionale) şi, pe de altă parte, natura textelor de lege criticate, care, fiind norme de drept procesual, sunt de aplicare imediată, deci nu retroactivează, Înalta Curte a constatat că, fiind invocat direct în faza căii extraordinare de atac a recursului în casaţie (ulterior, aşadar, soluţionării definitive a cauzei) prezentul demers judiciar al recurentul inculpat A. nu are aptitudinea funcţională de a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii definitive din procesul principal.
Curtea Constituţională a subliniat în jurisprudenţa sa că, "în cadrul procesului judiciar, excepţia de neconstituţionalitate se înscrie în rândul excepţiilor de procedură prin care se urmăreşte împiedicarea unei judecăţi care s-ar întemeia pe o dispoziţie legală neconstituţională. Constatarea neconstituţionalităţii unui text de lege ca urmare a invocării unei excepţii de neconstituţionalitate trebuie să profite autorilor acesteia şi nu poate constitui doar un instrument de drept abstract. [...] Neconstituţionalitatea unei dispoziţii legale nu are numai o funcţie de prevenţie, ci şi una de reparaţie, întrucât ea vizează în primul rând situaţia concretă a cetăţeanului lezat în drepturile sale prin norma criticată." (Decizia nr. 866 din 10 decembrie 2015, paragraful 30, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 1 februarie 2016).
Tot astfel, Curtea a mai reţinut, într-o altă cauză, că "autorul excepţiei de neconstituţionalitate nu are un interes real în promovarea acesteia. Astfel, posibila admitere a excepţiei nu ar schimba cu nimic situaţia acestuia (...)." (Decizia nr. 315 din 5 iunie 2014, paragraful 20, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 548 din 24 iulie 2014, cu referire la Decizia nr. 29 din 21 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 240 din 3 aprilie 2014).
Aceste considerente sunt aplicabile, mutatis mutandis, şi în prezenta cauză, unde eventuala admitere a excepţiei de neconstituţionalitate ar servi doar unui interes general, iar nu şi cauzei în care a fost ridicată, unde nu ar putea produce vreo consecinţă juridică. În prezenta cauză, soluţionată definitiv în baza unor norme ce s-au bucurat de prezumţia de neconstituţionalitate, invocarea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii abia ulterior rezolvării definitive a cauzei tinde la transformarea, în mod nepermis, a controlului de constituţionalitate într-un instrument juridic abstract.
Concluzionând, în condiţiile în care remediul procesual al excepţiei de neconstituţionalitate nu a fost folosit de recurentul inculpat A. în concordanţă cu finalitatea sa, Înalta Curte a apreciat că cererea de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de acesta este inadmisibilă, fiind contrară dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.
Împotriva acestei încheieri, în termen legal, recurentul A. a formulat recurs, solicitând admiterea acestuia, desfiinţarea încheierii penale atacate şi pe cale de consecinţă, admiterea cererii de sesizare a Curţii Cosntituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 40 raportat la art. 48 C. proc. pen.
În esenţă, a arătat că aceste norme încalcă principiului egalităţii în faţa legii, reglementat de art. 16 din Constituţia României, deoarece instituie un regim discriminatoriu senatorilor şi deputaţilor al căror mandat a încetat; astfel, în timp ce pentru un anumit tip de fapte penale comise în exercitarea mandatului, deputaţii sau senatorii în funcţie răspund conform unor reguli de competenţă materială specială a instanţelor judecătoreşti, deputaţii sau senatorii ale căror mandate au încetat răspund conform procedurii competenţei de drept comun - C. proc. pen.
Prin prisma acestor aspecte, a considerat că aceste texte criticate încalcă dreptul la un proces echitabil reglementat de art. 21 alin. (3) din Constituţia României, şi de asemenea, dispoziţiile art. 72 alin, (2) teza finală din Constituţia României, interpretate în lumina Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 93/1999 şi nr. 665/2007.
În raport de modalitatea în care a fost formulată acuzaţia prin cele două rechizitorii emise de D.N.A. -Serviciul Teritorial Bacău, unul emis în dosarul cu nr. x/2017, iar cel de-al doilea în dosarul cu nr. x/2018, faptele vizate de cele două rechizitorii au fost analizate însă în cadrul dosarului cu nr. x/2018, consecinţă a reunirii celor două dosare în faza judecăţii, este flagrant necesară declanşarea unui mecanism de cenzurare a neconcordanţei dintre aceste norme şi exigenţele Constituţiei României.
A mai învederat că a declarat recurs în casaţie criticând modalitatea de soluţionare a excepţiei materiale a instanţei de judecată în temeiul art. 438 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., iar în motivele invocate a susţinut că în cursul judecăţii nu au fost respectate dispoziţiile privind competenţa după calitatea inculpatului, judecata fiind efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente.
Aşadar, a apreciat că incidenţa art. 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000 a fost atrasă de modalitatea în care a fost construită acuzaţia de către Ministerul Public, nu împrejurarea ca a deţinut o demnitate publică, ci împrejurarea că a exercitat efectiv această demnitate în activitatea infracţională ce a determinat încadrarea juridică agravată.
În raport de obiectul căii extraordinare de atac a recursului în casaţie declarat, a apreciat că interesul procesual al rezolvării prealabile a excepţiei de neconstituţionalitate este evident. Criticile expuse în cuprinsul recursului în casaţie vizează pe de-o parte stabilirea legăturii dintre faptele deduse judecăţii şi atribuţiile de serviciu ale recurentului inculpat A., în calitate de parlamentar şi, pe de altă parte, consecinţa în plan procesual a acestei stări de fapt - competenţa de soluţionare a cauzei de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în primă instanţă în considerarea calităţii inculpatului.
A opinat în sensul că este nu doar util ci şi necesar controlul de constituţionalitate al acestor norme incidente, întrucât există o importantă înrâurire asupra cauzei în raport de soluţia ce poate fi pronunţată în prezenta cauză.
Analizând recursul formulat de recurentul inculpat A. împotriva încheierii din data de 26 octombrie 2023 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, instanţa de contencios constituţional decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.
Din economia dispoziţiilor art. 2, art. 29 şi art. 31 din Legea nr. 47/1992, rezultă că sesizarea instanţei de contencios constituţional în cadrul controlului a posteriori implică examinarea prealabilă a patru cerinţe de admisibilitate, expres prevăzute de lege. Această analiză presupune, în concret, verificarea următoarelor condiţii cumulative:
- calitatea de parte în proces a autorului excepţiei;
- individualizarea normei/normelor legale criticate, dar şi a măsurii în care legea sau ordonanţa în care sunt inserate se află în vigoare la data soluţionării cererii;
- existenţa unei legături dintre norma legală criticată şi soluţia ce ar putea fi dată în cauza respectivă, indiferent de faza litigiului;
- verificarea deciziilor pronunţate anterior de către Curtea Constituţională cu privire la constituţionalitatea dispoziţiei legale criticate, pentru a exclude o eventuală inadmisibilitate a cererii ca efect al constatării neconstituţionalităţii normei contestate printr-o decizie precedentă.
În analiza condiţiilor enumerate anterior, Înalta Curte constată că excepţia de neconstituţionalitate a fost invocată de recurentul inculpat A., în faţa Înaltei Curţi şi are în vedere neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 40 şi art. 48 din C. proc. pen., fără ca textul criticat să fi fost declarat neconstituţional printr-o decizie anterioară a Curţii.
Din analiza dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 reiese că cererea de sesizare a instanţei de contencios constituţional poate fi formulată în orice fază a procesului penal. Legiuitorul nu impune limite referitor la cadrul procesual, prevăzând doar condiţia ca excepţia să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată şi să aibă legătură cu soluţionarea cauzei "indiferent de obiectul acesteia".
Pentru a admite cererea de învestire a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa în faţa căreia a fost invocată nu se poate limita la constatarea unei legături formale cu soluţionarea cauzei a textului invocat ca neconstituţional. Partea care ridică excepţia de neconstituţionalitate nu trebuie să indice doar textele de lege pe care doreşte să le supună controlului, ci are obligaţia să raporteze aceste dispoziţii la legea fundamentală şi să-şi argumenteze pertinent cererea, prin referiri la măsura în care dispoziţia legală contestată corespunde sau nu cu prevederile constituţionale.
În concret, recurentul inculpat A. critică în recurs în casaţie, în sfera cazului prev. de art. 438 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., faptul judecării cauzei în primă instanţă (şi, implicit, în apel) de către o instanţă inferioară celei pretins legal competente, potrivit art. 40 alin. (1) raportat la art. 48 alin. (1) C. proc. pen., apreciind că aceste două norme legale sunt lipsite de previzibilitate.
În acest context, Înalta Curte constată că în cauza de faţă nu există o legătură efectivă şi necesară între pronunţarea unei hotărâri în contenciosul constituţional şi soluţionarea cauzei, deoarece aspectele invocate nu se constituie în chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competenţa jurisdicţiei constituţionale, sub forma unei excepţii de neconstituţionalitate.
Mai mult, prin încheierea din 15 iunie 2023, Înalta Curte a admis, în principiu, cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva deciziei anterior menţionate, inclusiv sub aspectul cazului de recurs în casaţie prev. de art. 438 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., prin prisma căruia recurentul a invocat judecarea cauzei în fond şi, implicit, în apel, de către o instanţă necompetentă în raport cu calitatea de deputat pe care o deţinea la momentul săvârşirii faptelor deduse judecăţii şi cu dispoziţiile art. 40 alin. (1) raportat la art. 48 alin. (1) C. proc. pen.
Înalta Curte reţine că aspectele invocate în susţinerea excepţiei vizează în realitate o chestiune de interpretare şi aplicare a legii, nu o problemă de neconstituţionalitate, criticile aduse de recurentă dispoziţiei legale a cărei neconstituţionalitate o invocă nu se circumscriu unei pretinse lipse de claritate şi previzibilitate a acesteia în raport cu conţinutul ei propriu-zis in abstracto.
Motivele invocate de către recurentul inculpat în susţinerea excepţiei nu sunt veritabile critici de neconstituţionalitate, ci, în realitate, privesc modul de interpretare şi aplicare a prevederilor de lege criticate şi tinde la relevarea pretinsei neconstituţionalităţi a normelor procesual penale criticate prin raportare nu la conţinutul normativ intrinsec, ci prin raportare la o anumită soluţie legislativă pe care acestea nu o cuprind. Or, analiza unor astfel de critici de neconstituţionalitate nu intră în competenţa de soluţionare a Curţii Constituţionale, care, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, "se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată".
Aşadar, recurentul inculpat nu justifică un interes real în promovarea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale. Or, pentru a fi admisibilă şi a crea obligaţia trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituţională, dispoziţia legală a cărei neconstituţionalitate se cere a fi constatată trebuie să producă un efect real, concret, asupra cursului procesului penal şi, implicit, asupra situaţiei juridice a părţii din proces. Examinarea acestor aspecte presupune stabilirea existenţei unui interes procesual al rezolvării excepţiei de neconstituţionalitate, incidenţa acestuia apreciindu-se din perspectiva relevanţei şi pertinenţei asupra soluţionării cauzei.
În acest context, Înalta Curte constată că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor procesual penale invocată de recurent nu are legătură cu soluţionarea cauzei, întrucât, având în vedere cadrul procesual şi stadiul concret în care se află litigiul, decizia Curţii Constituţionale asupra excepţiei invocate nu ar fi de natură să producă un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul penal de faţă.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul A. împotriva încheierii din data de 26 octombrie 2023 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în dosarul nr. x/2018.
Va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul A. împotriva încheierii din data de 26 octombrie 2023 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în dosarul nr. x/2018.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 noiembrie 2023.