Şedinţa publică din data de 9 octombrie 2023
asupra cauzei de faţă constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Decizia recurată
Prin decizia nr. 1727 din 23 martie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - secţia de contencios administrativ şi fiscal, a fost respinsă cererea de revizuire formulată de revizuenta A. împotriva deciziei civile nr. 3779 din 23 iulie 2020 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2017.
2. Cererea de recurs
Împotriva deciziei menţionate la pct. 1, revizuenta A., a declarat recurs, înregistrat pe rolul Completului de 5 judecători, sub nr. x/2023.
Prin memoriul de recurs este prezentat istoricul cauzei, atât cu privire la litigiul fiscal, cât şi cu privire la dosarul penal şi la litigiul din procedura insolvenţei. Afirmă că aceste proceduri s-au desfăşurat în paralel şi au avut rezultate diferite.
Apreciază că instanţa de revizuire a pronunţat hotărârea cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, respectiv cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, fiind incident motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.
Titulara recursului susţine că învestită fiind cu cererea de revizuire, instanţa: a) a aplicat greşit dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 coroborate cu art. 431 din C. proc. civ. şi cu art. 28 alin. (1) din C. proc. pen., atunci când a reţinut că acesta reclamă o identitate de părţi, obiect şi cauză şi b) a aplicat greşit art. 431 alin. (2), art. 432 din C. proc. civ. şi art. 28 alin. (1) din C. proc. pen., atunci când a statuat că instanţa de recurs ar fi analizat deja efectul pozitiv al lucrului judecat în cadrul dosarului penal şi al litigiului grefat pe procedura insolvenţei.
Consideră ca fiind o eroare în aplicarea textelor de lege antemenţionate, faptul că s-a respins cererea de revizuire în raport cu aspectul că recurenta nu a fost parte în dosarul penal sau în procedura insolvenţei, acesta fiind este argumentul apt să determine admiterea cererii de revizuire.
Mai susţine că instanţa de revizuire nu s-a pronunţat asupra excepţiei autorităţii de lucru judecat, deşi era obligată în temeiul art. 509 alin. (2) din C. proc. civ., să cerceteze regulile care se aplică acestei instituţii. Mai arată că aceste prevederi nu fac distincţie între efectul ei negativ şi efectul pozitiv, dar acest motiv de revizuire se conturează, atât atunci când este încălcat efectul negativ al lucrului judecat, cât şi atunci când este încălcat efectul pozitiv al lucrului judecat.
Consideră că, în mod greşit, instanţa de revizuire a reţinut că instanţele fiscale au analizat autoritatea de lucru judecat. Învederează că instanţa de contencios fiscal nu a analizat, în cadrul litigiului fiscal, efectul pozitiv al lucrului judecat în procedura penală şi în procedura insolvenţei.
Arată că autoritatea de lucru judecat a soluţiilor pronunţate în dosarul de insolvenţă nr. x/2017 nu a fost pusă în discuţie sau referită în cadrul deciziei pronunţate în dosarul fiscal.
Astfel, solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi, în rejudecare, admiterea cererii de revizuire, cu consecinţa anulării deciziei civile nr. 3779 din 23 iulie 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi admiterea recursului împotriva sentinţei civile nr. 296 din 13 iulie 2016 a Curţii de Apel Timişoara, iar, în rejudecarea pe fond a cauzei, admiterea cererii de chemare în judecată şi anularea Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. x din 15 aprilie 2016.
3. Apărările părţilor
Intimata Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului motivat de faptul că cererea de revizuire este inadmisibilă.
Recurenta A. a depus răspuns la întâmpinare prin care a reluat susţinerile din cererea de recurs.
4. Cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene
În temeiul art. 267 par. (3) TFUE, recurenta a solicitat sesizarea CJUE cu următoarele întrebări preliminare:
1. Art. 50 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene se opune unor reglementări naţionale, precum cele în vigoare în România, care permit derularea în paralel şi finalizarea unei proceduri penale, unei proceduri fiscale şi unei proceduri a insolvenţei în care se tinde la recuperarea unui prejudiciu unic, reprezentat de obligaţii fiscale neplătite, în condiţiile în care: i) nu există în legislaţia naţională norme de asigurare a unei coordonări între cele trei proceduri; ii) nu există, în legislaţia naţională, nicio posibilitate de limitare, administrativă sau judiciară, a severităţii ansamblului sancţiunilor aplicate?
2. Art. 47 şi 50 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, coroborate cu principiul îmbogăţirii fără justă cauză, permit continuarea unei proceduri în care se tinde la recuperarea unui prejudiciu unic, reprezentat de obligaţii fiscale neplătite, în condiţiile în care: i) s-a stabilit deja, cu titlu definitiv, în cel puţin o altă procedură concurentă referitoare la aceeaşi stare de fapt, că persoana în cauză nu a săvârşit faptele imputate şi nu a contribuit la producerea acestui prejudiciu unic; ii) datorită necorelării procedurilor, acelaşi prejudiciu unic este recuperat sau poate fi recuperat de autorităţile naţionale în două sau mai multe proceduri, de la aceeaşi persoană sau de la persoane diferite?
În motivarea cererii de sesizare a CJUE, recurenta-revizuentă a arătat că împotriva sa s-au derulat în paralel trei proceduri (fiscală, penală şi de insolvenţă), cu rezultate diferite şi care nu au fost corelate, astfel încât nu s-a dat eficienţă principiului securităţii raporturilor juridice [în conformitate cu art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene şi art. 6 par. (1) din Convenţie] şi principiului ne bis in idem [art. 50 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 4 din Protocolul adiţional nr. 7 la Convenţie].
Astfel, recurenta a analizat din perspectiva prevederilor interne, efectele pe care le-au generat cele trei proceduri derulate în paralel în speţă şi consecinţele necorelării acestora prin raportare la sancţiunile aplicate, în principal autoritatea de lucru judecat incidentă în cauză. A arătat că procedurile naţionale nu sunt corelate, conceptual, instituţional şi normativ, motiv pentru care ele se dezvoltă, în opinia recurentei, nu doar în paralel, ci în multe cazuri antagonic.
Această conciliere era necesară, în opinia recurentei, în condiţiile în care în privinţa acesteia s-a stabilit, prin hotărâri judecătoreşti definitive, în procedura penală şi respectiv în procedura insolvenţei că nu a avut nicio responsabilitate şi nicio obligaţie de a repara prejudiciul. În schimb, în considerarea aceleiaşi stări de fapt fiscale şi, în esenţă, cu privire la acelaşi prejudiciu, în procedura fiscală s-a considerat că recurenta are obligaţia de a plăti prejudiciul.
Prin urmare, apreciază că cererea de sesizare a CJUE este admisibilă.
5. Punctul de vedere al intimatei asupra cererii de sesizare a CJUE
Intimata Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice a depus note de şedinţă prin care solicită respingerea cererii de sesizare a CJUE deoarece solicitantul nu arată care ar fi problema de interpretare a dreptului comunitar, ci, în realitate, tinde la obţinerea unei soluţionări concrete a cauzei din partea CJUE.
De asemenea, arată că cererea de sesizare nu îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 267 din TFUE.
II. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători
Cu titlu prealabil, se impune constatarea că prin cererea de revizuire dedusă judecăţii, revizuenta A. a solicitat anularea deciziei civile nr. 3779 din 23 iulie 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal (pronunţată în dosarul nr. x/2017), ca fiind contrară hotărârilor pronunţate într-un proces penal, anume sentinţei penale nr. 107 din 02 martie 2018 a Tribunalului Arad, confirmată prin decizia penală nr. 521/A din 10 mai 2018 a Curţii de Apel Timişoara (pronunţate în dosarul nr. x/2016) şi hotărârilor pronunţate în procedura insolvenţei S.C. B. S.R.L., anume sentinţei civile nr. 209 F din 07 martie 2019 a Tribunalului Bihor, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 211/C/2019 din 05 iunie 2019 a Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal (pronunţate în dosarul nr. x/2017), invocând incidenţa motivului de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Prin decizia recurată în procesul pendinte, nr. 1727 din 23 martie 2022, instanţa de revizuire, procedând la examinarea condiţiilor de admisibilitate ale cererii în raport de cerinţele art. 509 alin. (1) pct. 8 coroborate cu ale art. 430 şi urm. C. proc. civ., relative la autoritatea de lucru judecat, a dispus respingerea cererii, sub motiv că nu întruneşte condiţiile de admisibilitate.
S-a reţinut că cererea nu îndeplineşte cerinţa privitoare la existenţa triplei identităţi de elemente (părţi, obiect şi cauză), nici pe aceea relativă la existenţa unei dezlegări anterioare date unei chestiuni litigioase ce are legătură cu obiectul procesului şi care nu poate fi contrazisă în cel de-al doilea proces, respectiv, nici cerinţa ca în acest din urmă proces să nu se fi invocat/examinat autoritatea de lucru judecat a hotărârii/hotărârilor pretins contrare, pronunţate în procese anterioare.
Prin recurs, revizuenta a susţinut incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., sub motiv că cererea dedusă judecăţii întruneşte condiţiile de admisibilitate şi că hotărârea instanţei de revizuire încalcă regulile de procedură prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., art. 430 şi urm. C. proc. civ. şi art. 28 alin. (1) din C. proc. pen. (relative la autoritatea hotărârii penale în procesul civil).
Revizuenta a formulat, totodată, cerere de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pentru pronunţarea unei decizii asupra celor două întrebări preliminare expuse în precedent.
Apreciind asupra cererii de sesizare, Înalta Curte constată că nu poate fi primită, deoarece în cauza pendinte, ce are ca obiect o cale extraordinară de atac, de retractare, dezbaterile sunt limitate, potrivit art. 513 alin. (3) C. proc. civ., la admisibilitatea revizuirii şi la faptele pe care se întemeiază, astfel că nu este necesară o decizie interpretativă a instanţei europene asupra celor solicitate de revizuentă.
Rezultă că prin întrebările preliminare formulate, revizuenta urmăreşte să obţină un răspuns cât priveşte compatibilitatea unei proceduri fiscale cu principiul securităţii raporturilor juridice, prevăzut de art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene şi art. 6 par.(1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi principiului ne bis in idem, statuat prin art. 50 din aceeaşi Cartă şi art. 4 din Protocolul adiţional nr. 7 la Convenţie, procedură care a fost derulată în circumstanţele particulare relevate, anume după finalizarea altor proceduri judiciare, penală şi de insolvenţă, ce au vizat, printre altele, repararea aceluiaşi prejudiciu.
Procedura fiscală derulată în contra revizuentei a făcut obiectul verificărilor instanţei de contencios administrativ şi fiscal în procesul finalizat prin pronunţarea deciziei nr. 3779 din 23 iulie 2020, hotărâre definitivă ce este atacată cu revizuire în procesul pendinte, iar procedurile penală şi de insolvenţă cu privire la care se afirmă că au avut acelaşi scop, angajarea răspunderii persoanei/persoanelor vinovate de prejudiciul unic cauzat bugetului de stat de S.C. B. S.R.L. au fost, de asemenea, derulate şi finalizate prin hotărâri judecătoreşti definitive (cele indicate a fi contrare).
Or, revizuirea este o cale extraordinară de atac ce nu permite exercitarea controlul judiciar în privinţa legalităţii hotărârii judecătoreşti a cărei anulare se cere ori a acelora pretins contrare, în respectarea aceluiaşi principiu invocat în cererea de sesizare, al securităţii raporturilor juridice, ce interzice instanţelor de judecată reluarea judecăţilor finalizate prin hotărâri judecătoreşti definitive, astfel că pronunţarea unei decizii interpretative nu este utilă soluţionării cauzei, cu atât mai puţin, prezentei căi de atac, al cărei obiect este limitat, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., la verificarea conformităţii hotărârii atacate cu recurs cu regulile de drept aplicabile.
O astfel de solicitare putea a fi supusă analizei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, care a pronunţat decizia nr. 3779 din 23 iulie 2020, abilitată în cadrul controlului judiciar pe care îl exercita în privinţa legalităţii actelor fiscale contestate de revizuentă să decidă cu privire la utilitatea pronunţării unei decizii interpretative cu privire la chestiunile ce fac obiectul întrebărilor preliminare.
Prin urmare, Înalta Curte va proceda la examinarea recursului pendinte, cu luarea în considerarea a normelor de drept aplicabile.
Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., revizuenta susţine că instanţa de revizuire a statuat greşit cu privire la neîndeplinirea cerinţelor de admisibilitate ale cererii pe care a dedus-o judecăţii pe temeiul art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Printr-o primă critică de nelegalitate, pretinde că instanţa de revizuire a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 coroborat cu art. 431 din C. proc. civ. şi art. 28 alin. (1) din C. proc. pen. atunci când a statuat că în cauză era necesară întrunirea cerinţei relative la identitatea de obiect, părţi şi cauză şi, astfel, că ar fi relevantă cauzei împrejurarea că nu a fost parte litigantă în procesele în care s-au pronunţat hotărârile pretins contrare.
Astfel formulată, critica ignoră, nepermis, împrejurarea că examinarea condiţiei de admisibilitate privind tripla identitate de obiect, părţi şi cauză, prevăzută de art. 431 alin. (1) C. proc. civ., s-a impus instanţei de revizuire în considerarea faptului că însăşi revizuenta, A., prin cererea dedusă judecăţii, solicitând anularea deciziei nr. 3779 din 23 iulie 2020 pentru încălcarea efectului negativ al autorităţii de lucru judecat al hotărârilor pronunţate în procesul penal, a afirmat îndeplinirea acestei condiţii.
În acest sens, argumentele expuse în cuprinsul cererii de revizuire de sub pct. b, prin care revizuenta a susţinut că există "tripla identitate de părţi, obiect şi cauză", argumentat de faptul că în dosarul în care s-a pronunţat decizia nr. 3779, litigiul s-a purtat între A. şi AJFP Arad şi DGRFF Timişoara, iar în dosarul penal, sesizarea iniţială a fost formulată de către AJFP Arad şi împotriva sa, nu doar a inculpaţilor C. şi D., respectiv, că în ambele proceduri judiciare s-a urmărit tragerea la răspundere a persoanei/persoanelor vinovate de prejudiciul produs bugetului de stat prin neplata obligaţiilor fiscale suplimentare stabilite în sarcina S.C. B. S.R.L., prin decizia de impunere xnr. 337/38.10.2015, emisă în baza Raportului de inspecţie fiscală xnr. 271/28.10.2015.
Or, atunci când se invocă efectul negativ al autorităţii de lucru judecat, ce împiedică irepetabilitatea aceluiaşi litigiu, îndeplinirea cerinţei privind tripla identitate de obiect, cauză şi părţi este absolut necesar a fi îndeplinită, întrucât este statuată prin art. 431 alin. (1) C. proc. civ.
De altminteri, raţiunea reglementării revizuirii prevăzută de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. o constituie, în principal, necesitatea de a se înlătura încălcarea efectului negativ al lucrului judecat, atunci când instanţele pronunţă soluţii contrare în dosare diferite, dar având acelaşi obiect, aceeaşi cauză şi aceleaşi părţi, caz în care instanţa de revizuire este îndrituită să anuleze, fără altă formalitate, ultima hotărâre.
Aşa fiind, cum revizuenta nu a fost parte în procesul penal ca, de altminteri, nici în procedura insolvenţei, în care au fost pronunţate hotărârile indicate a fi contrare, corect instanţa de revizuire a statuat că nu poate primi susţinerile sale privind încălcarea efectului negativ al lucrului judecat al respectivelor hotărâri în procesul finalizat prin pronunţarea deciziei atacate cu revizuire, nr. 3779 din 23 iulie 2020.
Printr-o a doua critică de nelegalitate, revizuenta susţine încălcarea de către instanţa de revizuire a dispoziţiilor art. 431 alin. (2) şi art. 432 din C. proc. civ., precum şi pe cele ale art. 28 alin. (1) din C. proc. pen., atunci când a statuat că instanţa de recurs ar fi analizat deja efectul pozitiv al lucrului judecat în cadrul dosarului penal şi al litigiului grefat pe procedura insolvenţei.
În dezvoltarea acestei critici, revizuenta pretinde că prin cererea dedusă judecăţii a invocat efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat în privinţa hotărârilor judecătoreşti penale, nu efectul negativ, şi că instanţa de revizuire a statuat, greşit, că acesta a fost valorificat de instanţa de contencios administrativ şi fiscal care a pronunţat decizia nr. 3779 din 23 iulie 2020, deşi în dispozitivul hotărârii nu se identifică vreo menţiune în acest sens.
Critica omite considerentele explicative ale hotărârii recurate prin care instanţa de revizuire a arătat că reglementarea ce permite invocarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat urmăreşte evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârilor judecătoreşti, însă nu opreşte judecata celui de-al doilea proces, ci doar uşurează sarcina probaţiunii, aducând în faţa instanţei constatări ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia judecăţii anterioare şi care nu pot fi ignorate.
Aceasta, întrucât, efectul pozitiv al lucrului anterior judecat, descris de art. 431 alin. (2) C. proc. civ., presupune că o chestiune lămurită într-o hotărâre anterioară se opune în procesul ulterior dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă, neputând fi contrazisă de soluţia pronunţată de instanţă în litigiul viitor, vizând alte aspecte şi în care nu se regăseşte tripla identitate de elemente impusă de efectul negativ al autorităţii de lucru judecat.
Prin urmare valorificarea efectului pozitiv se realizează sub forma unei prezumţii, ce obligă instanţa sesizată cu un al doilea litigiu să ţină seama de ceea ce s-a decis deja în prima hotărâre şi să-şi sprijine propriul raţionament pe dezlegările jurisdicţionale anterioare, în măsura în care acestea au legătură şi influenţează hotărârea, astfel că valorificarea acestui efect al autorităţii de lucru judecat nu impune pronunţarea unei soluţii distincte de aceea dată asupra fondului cauzei, spre deosebire de cazul în care se susţine încălcarea efectului negativ, ce se invocă sub forma unei excepţii de procedură, fapt ce impune instanţei de judecată pronunţarea unei soluţii distincte.
Prin urmare, din perspectiva admisibilităţii revizuirii întemeiată pe prezumţia lucrului judecat anterior, este relevant dacă instanţa care a pronunţat hotărârea în cel de-al doilea proces a examinat sau nu dezlegările jurisdicţionale ce au fost date chestiunilor litigioase în procesul anterior, nu dacă s-a pronunţat o soluţie distinctă prin dispozitivul hotărârii, cum, eronat, susţine revizuenta.
Or, în speţă, instanţa de revizuire a constatat că statuările jurisdicţionale din rechizitoriul întocmit în procesul penal au fost examinate de instanţa de contencios administrativ şi fiscal care a pronunţat decizia nr. 3779, a cărei anulare se cere pe calea revizuirii.
În acest sens, în cuprinsul hotărârii recurate au fost expuse considerentele deciziei menţionate prin care instanţa de contencios administrativ şi fiscal, verificând unicitatea prejudiciului reprezentat de datoriile fiscale stabilite în sarcina societăţii S.C. B. S.R.L., cu privire la care a constatat declararea insolvabilităţi, a reţinut că angajarea răspunderii revizuentei prin deciziile fiscale contestate s-a făcut în considerarea neîndeplinirii de către aceasta, cu rea-credinţă, a obligaţiilor ce îi incumbau în calitate de administrator de drept al societăţii, că suma pretinsă de autorităţile fiscale de la inculpatul C. prin acţiunea civilă ataşată acţiunii penale este parte din suma datorată de societate bugetului de stat şi pentru care s-a angajat şi răspunderea solidară a revizuentei, că solidaritatea faţă de societate a celor doi soţi a fost angajată pe temeiuri juridice diferite, ce nu sunt incompatibile, respectiv, că stingerea creanţei fiscale va urma regulile solidarităţii, astfel că achitarea totală sau parţială de către inculpat va avea influenţă şi asupra întinderii creanţei pentru care organele fiscale o pot urmări pe revizuentă.
Instanţa de contencios administrativ şi fiscal a statuat, totodată, că în procesul penal s-a reţinut doar că revizuenta nu se face vinovată de săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, nu şi că şi-ar fi îndeplinit cu bună-credinţă obligaţia de a cere deschiderea procedurii insolvenţei societăţii, ce îi revenea în calitate de administrator de drept, pentru a se putea verifica în proces identitatea de obiect şi cauză cu cele dispuse prin rechizitoriu.
Prin urmare, constatând că instanţa de contencios administrativ şi fiscal a ţinut seama de statuările jurisdicţionale din rechizitoriul întocmit în procesul penal desfăşurat anterior, în mod corect instanţa de revizuire a reţinut că nu poate primi spre verificare aceleaşi chestiuni litigioase, întrucât acest fapt ar semnifica exercitarea unui control judiciar în privinţa dezlegărilor date prin hotărârea atacată cu revizuire, ceea ce nu îi este permis.
În acest context al analizei se impune şi menţiunea că se priveşte ca nefondată şi susţinerea revizuentei potrivit căreia atâta timp cât dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. nu disting între efectul negativ şi efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, constatarea încălcării oricăruia dintre cele două efecte atrage anularea ultimei hotărâri.
Distincţia menţionată se regăseşte în norma prevăzută de art. 431 C. proc. civ., cu care se coroborează art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., iar consecinţele produse de cele două efecte ataşate lucrului judecat, negativ şi pozitiv, sunt prevăzute de art. 513 alin. (4) C. proc. civ., potrivit căruia, în cazul hotărârilor potrivnice, dacă instanţa încuviinţează cererea de revizuire, ea va anula cea din urmă hotărâre şi, după caz, va trimite cauza spre rejudecare atunci când s-a încălcat efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat.
Subsumat motivului de recurs examinat se mai susţine că instanţa de revizuire a soluţionat greşit şi pretenţia de anulare a deciziei nr. 3779 din 23 iulie 2020 pentru încălcarea efectului pozitiv al hotărârilor pronunţate în dosarul de insolvenţă nr. x/2017 al Tribunalului Bihor, hotărâri a căror autoritate de lucru judecat, în opinia revizuentei, deşi trebuia, nu a fost pusă în discuţia părţilor de instanţa de contencios administrativ şi fiscal.
Critica nu poate fi primită, deoarece ignoră considerentele hotărârii recurate prin care instanţa de revizuire a constatat că în cuprinsul hotărârilor pronunţate în dosarul nr. x/2017 nu se identifică pretinsele dezlegările jurisdicţionale invocate prin cererea de revizuire, anume nu se identifică statuări potrivit cărora revizuenta nu are nicio culpă raportat la omiterea deschiderii procedurii insolvenţei.
Examinând cuprinsul acestor hotărâri, instanţa de revizuire a constatat că au fost pronunţate într-un dosar ce a avut ca obiect procedura insolvenţei S.C. B. S.R.L. deschisă la cererea creditoarea DGRFP Timişoara - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad şi că, prin aceste hotărâri, instanţele de judecată au dispus închiderea procedurii pentru lipsa bunurilor societăţii care să poată fi valorificate, fără a tranşa în vreun mod asupra chestiunilor invocate de revizuentă prin cererea dedusă judecăţii.
Or, verificarea lucrului judecat anterior presupune existenţa unor dezlegări clare date unor chestiuni litigioase şi care se regăsesc, astfel, expuse în cuprinsul hotărârilor pretins potrivnice, nu care ar trebui deduse de instanţa de revizuire prin evaluarea soluţiilor pronunţate ori a raţionamentului logico-judiciar pe care acestea se sprijină, cum eronat pretinde revizuenta.
Prin urmare, în mod corect instanţa de revizuire a constatat că nu pot fundamenta pretenţia de revizuire dedusă judecăţii susţinerile revizuentei potrivit cărora, în considerarea faptului că nu a fost cercetată în procesul penal, hotărârile pronunţate în dosarul nr. x/2017, de închidere a procedurii insolvenţei societăţii fără atragerea răspunderii sale pentru neplata datoriilor societăţii la bugetul de stat, ar semnifica faptul că instanţele ar fi stabilit şi că nu îi incumba obligaţia de a cere deschiderea procedurii insolvenţei şi, deopotrivă, faptul că nu mai putea fi angajată răspunderea sa pentru datoriile societăţii la bugetul de stat într-o procedură fiscală viitoare.
Aşa fiind, în considerarea celor ce preced, constatând că nu se identifică motive de reformare a hotărârii recurate pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) din acelaşi cod, va respinge recursul dedus judecăţii de revizuentă, ca nefondat.
În considerarea soluţiei pronunţate asupra recursului şi a argumentelor expuse în precedent, va fi respinsă şi cererea de sesizare Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pentru pronunţarea unei decizii preliminare asupra întrebărilor formulate prin intermediul acesteia.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta A. împotriva deciziei nr. 1727 din 23 martie 2022 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - secţia de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2020.
Respinge cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 9 octombrie 2023.