Şedinţa publică din data de 23 aprilie 2024
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei.
1. Cererea de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul Vâlcea, la data de 28 octombrie 2016, reclamanta S.C. A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Constanţa prin primar: constatarea nulităţii absolute a întregului contract de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. x din 11 mai 2009 la Biroul Notarului Public B. şi Asociaţii; repunerea părţilor în situaţia anterioară prin obligarea pârâtului Municipiul Constanţa să restituie reclamantei suma de 6.008.254,80 RON achitată în temeiul contractului; constatarea nulităţii absolute parţiale a contractului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. x din 11 mai 2009 la Biroul Notarului Public B. şi Asociaţii în ceea ce priveşte transmiterea dreptului de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 506,6 mp situat în Staţiunea Mamaia, careul 51, lotul x, judeţul Constanţa, care a format obiectul cererii de restituire formulată de către notificatoarea C.; repunerea părţilor în situaţia anterioară prin obligarea pârâtului Municipiul Constanţa prin primar să restituie reclamantei suma de 499.406,28 euro, respectiv 2.249.176,06 RON achitată în temeiul contractului, reprezentând preţul terenului menţionat anterior, cu cheltuieli de judecată.
În drept, acţiunea civilă dedusă judecăţii este întemeiată pe dispoziţiile art. 123 alin. (2) din Legea nr. 215/2001, art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.
Cererea de renunţare parţială la judecată
Prin cererea depusă la data de 6 martie 2017, reclamanta S.C. A. şi-a exprimat opţiunea de a renunţa la judecata cererii vizând constatarea nulităţii absolute a întregului contract de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 11 mai 2009 la Biroul Notarului Public B. şi Asociaţii şi repunerea părţilor în situaţia anterioară prin obligarea pârâtului Municipiul Constanţa la restituirea sumei de 6.008.254,80 RON achitată în temeiul contractului, arătând că prima instanţa de fond rămâne învestită cu soluţionarea cererii vizând constatarea nulităţii absolute parţiale a contractului de vânzare-cumpărare menţionat.
Prima cerere modificatoare
Prin cererea adiţională formulată la termenul din 26 mai 2017, reclamanta a completat cererea dedusă judecăţii, solicitând constatarea nulităţii absolute a întregului contract de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 11 mai 2009 la Biroul Notarului Public B. şi Asociaţii şi repunerea părţilor în situaţia anterioară prin obligarea pârâtului Municipiul Constanţa să restituie reclamantei suma de 6.008.254,80 RON achitată în temeiul contractului.
Prin sentinţa civilă nr. 753 din 31 mai 2017, pronunţată de Tribunalul Vâlcea, în dosarul nr. x/2016, a fost admisă excepţia necompetenţei teritoriale a acestei instanţe, cauza fiind declinată spre competentă soluţionare Tribunalului Constanţa.
Cauza a fost înregistrată la data de 05.07.2018 pe rolul Tribunalului Constanţa – secţia I Civilă, sub acelaşi număr de dosar.
La termenul din 11.10.2017, completul de judecată din cadrul secţiei I civilă a Tribunalului Constanţa a invocat excepţia necompetenţei funcţionale a acestei secţii şi, admiţând această excepţie, a declinat cauza în favoarea secţiei a II-a civilă a Tribunalului Constanţa.
Prin sentinţa civilă nr. 21 din 10 ianuarie 2018 pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă, a fost admisă excepţia necompetenţei teritoriale, declinată cauza spre competentă soluţionare Tribunalului Vâlcea şi, urmare ivirii conflictului negativ de competenţă, a fost trimis dosarul către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea regulatorului de competenţă.
Prin decizia nr. 901 din 14 martie 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2016, s-a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanţa.
A doua cerere modificatoare
Prin cererea adiţională înregistrată la data de 12 septembrie 2018, reclamanta a solicitat: constatarea nulităţii absolute a întregului contract de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/11.05.2009 la Biroul Notarului Public B. şi Asociaţii; repunerea părţilor în situaţia anterioară prin obligarea pârâtului la restituirea sumei de 6.008.254,80 RON achitată în temeiul contractului; obligarea pârâtului la plata dobânzii legale aferente sumei de 6.008.254,80 RON, achitată în temeiul contractului, calculată de la data plăţii fiecărei tranşe a preţului contractului până la data restituirii integrale a sumei de către pârât; constatarea nulităţii absolute parţiale a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/11.05.2009 la Biroul Notarului Public B. şi Asociaţii, în ceea ce priveşte transmiterea dreptului de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 506,6 mp situat în Staţiunea Mamaia, careul 51, lotul x, judeţul Constanţa, care a format obiectul notificării formulate de C.; într-un prim subsidiar, repunerea părţilor în situaţia anterioară şi obligarea pârâtului Municipiul Constanţa să restituie reclamantei suma de 499.406,28 euro, respectiv 2.249.176,06 RON, reprezentând preţul terenului; obligarea pârâtului la plata dobânzii legale aferente sumei de 499.406,28 euro, respectiv 2.249.176,06 RON achitată în temeiul contractului, calculată de la data plăţii fiecărei tranşe a preţului contractului până la data restituirii integrale a sumei de către pârât; în subsidiar, repunerea părţilor în situaţia anterioară prin obligarea pârâtului Municipiul Constanţa să restituie reclamantei suma de 402.270 euro, respectiv 1.811.703,39 RON reprezentând valoarea contractuală a terenului în suprafaţă de 506,6 mp; obligarea pârâtului la plata dobânzii legale aferente sumei de 402.270 euro, respectiv 1.811.703,39 RON, reprezentând valoarea contractuală a terenului în suprafaţă de 506,6 mp calculată de la data plăţii fiecărei tranşe a preţului contractului până la data restituirii integrale a sumei de către pârât.
Prin sentinţa civilă nr. 1195 din 12 septembrie 2018 pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă a fost admisă excepţia necompetenţei funcţionale a acestei secţii fiind declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei I civilă a aceluiaşi tribunal şi, constatându-se ivit conflictul negativ între cele două secţii ale aceleiaşi instanţe, a fost înaintat dosarul către Curtea de Apel Constanţa pentru soluţionarea conflictului.
Prin sentinţa civilă nr. 46 din 14 noiembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa în dosarul nr. x/2016 a fost stabilită competenţa în favoarea secţiei I civilă a Tribunalului Constanţa.
A treia cerere modificatoare
Prin cererea adiţională înregistrată la data de 16 ianuarie 2019, reclamanta a adus modificări şi completări cererii principale deduse judecăţii, prin care a solicitat: constatarea nulităţii absolute a întregului contract de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/11.05.2009 la Biroul Notarului Public B. şi Asociaţii; repunerea părţilor în situaţia anterioară prin obligarea pârâtului la restituirea sumei de 3.934.652,13 RON achitată în temeiul contractului; obligarea pârâtului la plata dobânzii legale aferente sumei de 3.934.652,13 RON calculată de la data plăţii fiecărei tranşe a preţului contractului până la data restituirii integrale a sumei de către pârât; compensarea judiciară între sumele ce urmează a fi restituite de către pârât în temeiul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 11.05.2009 la Biroul Notarului Public B. şi Asociaţii, ca urmare a repunerii părţilor în situaţia anterioară şi suma pretinsă de către pârât în cadrul cererii de întoarcere a executării silite ce formează obiectul dosarul civil nr. x/2016, respectiv suma de 6.008.254,80 RON.
În cuprinsul aceleiaşi cereri, reclamanta a precizat că formulează modificări şi cu privire la cererea subsidiară, în sensul că a solicitat: constatarea nulităţii absolute parţiale a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 11.05.2009 la Biroul Notarului Public B. şi Asociaţii în ceea ce priveşte transmiterea dreptului de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 506,6 mp situat în Staţiunea Mamaia, careul 51, lotul x, judeţul Constanţa, care a format obiectul notificării formulate de C.; într-un prim subsidiar, repunerea părţilor în situaţia anterioară şi obligarea pârâtului Municipiul Constanţa prin primar să restituie reclamantei suma de 499.406,28 euro, respectiv 2.249.176,06 RON, reprezentând preţul terenului; obligarea pârâtului la plata dobânzii legale aferente sumei de 499.406,28 euro, respectiv 2.249.176,06 RON achitată de reclamantă, calculată de la data achitării sumei până la data restituirii integrale a sumei de către pârât; într-un subsidiar secund, repunerea părţilor în situaţia anterioară şi obligarea pârâtului să restituie reclamantei suma de 402.270 euro, respectiv suma de 1.811.703,39 RON reprezentând valoarea contractuală a suprafeţei de teren de 506,6 mp situat în Staţiunea Mamaia, careul 51, lotul x, judeţul Constanţa, care a format obiectul notificării formulate de C.; obligarea pârâtului la plata dobânzii legale aferente sumei de 402.270 euro, respectiv suma de 1.811.703,39 RON achitată de reclamantă în temeiul contractului, calculată de la data achitării fiecărei tranşe a preţului contractului aferentă suprafeţei de teren menţionate, până la data restituirii integrale a sumei de către pârât; compensarea judiciară între sumele ce urmează a fi restituite de către pârât reprezentând preţul terenului situat în Staţiunea Mamaia, careul 51, lotul x, judeţul Constanţa, care a format obiectul notificării formulate de C. ca urmare a repunerii părţilor în situaţia anterioară şi suma pretinsă de către pârât în cadrul cererii de întoarcere a executării silite ce formează obiectul dosarul civil nr. x/2016, respectiv suma de 6.008.254,80 RON; compensarea judiciară între sumele ce urmează a fi restituite de către pârât reprezentând valoarea contractuală a terenului situat în Staţiunea Mamaia, careul 51, lotul x, judeţul Constanţa, care a format obiectul notificării formulate de C. ca urmare a repunerii părţilor în situaţia anterioară şi suma pretinsă de către pârât în cadrul cererii de întoarcere a executării silite ce formează obiectul dosarului civil nr. x/2016, respectiv suma de 6.008.254,80 RON.
La acelaşi termen de judecată, reclamanta a invocat excepţia de nelegalitate a Hotărârii Consiliului Local al Municipiului Constanţa nr. 118 din 28.03.2002, în ceea ce priveşte aprobarea vânzării prin negociere directă a terenului ce formează obiectul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 11.05.2009 la Biroul Notarului Public B. şi Asociaţii.
2. Hotărârea pronunţată de tribunal:
Prin sentinţa civilă nr. 1865 din 29 iulie 2019 pronunţată de Tribunalul Constanţa, a fost respinsă, ca inadmisibilă, excepţia de nelegalitate.
A fost admisă, în parte, acţiunea civilă formulată de reclamanta A. S.R.L. Râmnicu Vâlcea, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Constanţa, prin Primar.
A fost respinsă, ca nefondată, cererea de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. x din 11.05.2009 la Biroul Notarului Public B. şi Asociaţii prin prisma art. 123 alin. (2) din Legea nr. 215/2001, precum şi cererea privind repunerea părţilor în situaţia anterioară prin obligarea pârâtului Municipiul Constanţa prin primar de a restitui reclamantei suma de 6.008.254,80 RON, achitată în temeiul contractului.
S-a constatat nulitatea absolută parţială a contractului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. x din 11.05.2009 la Biroul Notarului Public B. şi Asociaţii, în ceea ce priveşte transmiterea dreptului de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 506,6 mp, situat în Staţiunea Mamaia, careul 51, lotul x, judeţul Constanţa.
A fost respinsă, ca nefondată, cererea de repunere a părţilor în situaţia anterioară, prin obligarea pârâtului Municipiul Constanţa prin primar să îi restituie reclamantei suma de 499.406,28 euro, respectiv suma de 2.249.176,06 RON reprezentând preţul terenului în suprafaţă de 506,6 mp.
A fost respinsă, ca nefondată, cererea de compensare a datoriilor reciproce.
Din oficiu, în temeiul art. 451 alin. (2) din C. proc. civ. a fost redusă partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţial achitat de către reclamantă, de la suma de 29.724,42 RON la 5.000 RON. A fost obligat pârâtul Municipiul Constanţa prin primar, la plata către reclamanta A. S.R.L. a sumei de 5.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.
3. Deciziile pronunţate de curtea de apel:
Prin decizia civilă nr. 184 C din 19 noiembrie 2021, Curtea de Apel Constanţa – secţia I civilă a admis apelul declarat de reclamanta S.C. A. împotriva sentinţei civile nr. 1865 din 29 iulie 2019 pronunţată de Tribunalul Constanţa, a anulat sentinţa civilă apelată, iar în rejudecare: a admis, în parte, acţiunea; a admis excepţia de nelegalitate a HCLM Constanţa nr. 118/2002, în ceea ce priveşte pct. 18 din Anexa 2; a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. x din 11.05.2009 la BNP B. şi Asociaţii; a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară şi a obligat pe pârât către reclamantă la restituirea preţului achitat de 5.149.908,06 RON; a respins, ca nefondat, capătul de cerere privind compensaţia judiciară; a obligat pe pârât la plata către reclamantă a sumei de 15.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată fond (onorariu avocaţial în cuantum redus) şi 45.507,62 RON cheltuieli de judecată în apel (15.000 RON onorariu avocaţial în cuantum redus, 2.500 RON onorariu expert, 27.552,04 RON taxă judiciară de timbru, 455,58 RON cheltuieli de deplasare).
Totodată, instanţa de apel a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul pârât Municipiul Constanţa prin primar împotriva aceleiaşi sentinţe.
Prin încheierea din 27 aprilie 2022, Curtea de Apel Constanţa – secţia I civilă a admis cererea de îndreptare a erorii materiale şi a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în decizia civilă nr. 184 C din 19 noiembrie 2021, în sensul că a obligat pârâtul către reclamantă la restituirea preţului achitat de 5.510.559,66 RON în loc de 5.149.908,06 RON.
Prin decizia civilă nr. 120 C din 11 mai 2022, Curtea de Apel Constanţa – secţia I civilă a admis cererea de completare a deciziei civile nr. 184 C din 19 noiembrie 2021 şi a dispus completarea acesteia în sensul că a obligat pe pârât la plata sumei de 58.711 RON către reclamantă, reprezentând cheltuieli de judecată constând în taxa de timbru pentru judecata în primă instanţă.
Prin încheierea din 9 februarie 2022, Curtea de Apel Constanţa – secţia I civilă, din oficiu, a dispus îndreptarea erorii materiale din decizia civilă nr. 184/C/19.11.2021, în sensul că la alin. (4) din dispozitiv se va trece "terenul în suprafaţă de 3.375,41 mp situat în Staţiunea Mamaia, zona Minigolf Bucureşti din Anexa 2", în loc de "pct. 18 din Anexa 2".
4. Calea de atac exercitată în cauză:
Împotriva deciziei civile nr. 184 C din 19 noiembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa – secţia I civilă au declarat recurs reclamanta S.C. A. şi pârâtul Municipiul Constanţa prin primar.
Împotriva încheierilor de îndreptare eroare materială pronunţate la 9 februarie 2022 şi 27 aprilie 2022 de Curtea de Apel Constanţa – secţia civilă şi împotriva deciziei civile nr. 120 C din 11 mai 2022 pronunţată de aceeaşi instanţă a declarat recurs pârâtul Municipiul Constanţa prin primar.
Prin recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 184/C din 19 noiembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, reclamanta S.C. A. a solicitat casarea, în parte, a deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel în ceea ce priveşte capătul de cerere referitor la repunerea părţilor în situaţia anterioară, urmare a constatării nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare.
Prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. a invocat încălcarea prevederilor art. 1092 şi art. 1332 din C. civ. de la 1864, în ceea ce priveşte modalitatea de repunere a părţilor în situaţia anterioară, cu greşita aplicare a principiului restitutio in integrum.
În dezvoltarea motivului de recurs, a arătat că a fost constatată nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare, astfel că este îndreptăţită la restituirea integrală a sumei achitate în temeiul acestui contract.
Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. a arătat că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluţia de repunere a părţilor în situaţia anterioară.
A susţinut că instanţa de apel nu a prezentat niciun argument în susţinerea soluţiei de acordare, în parte, a sumei solicitate, iar nu în integralitate. Deşi reclamanta a solicitat acordarea sumei de 5.510.559,65 RON, instanţa a admis doar în parte această solicitare, fără a prezenta raţionamentul pentru care a acordat doar suma de 5.149.908,06 RON.
Prin recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 184 A din 19 noiembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă şi împotriva încheierii de îndreptare materială din 9 februarie 2022 pârâtul Municipiul Constanţa prin primar a solicitat casarea deciziei recurate, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din 9 februarie 2022 şi trimiterea cauzei instanţei de apel spre o nouă judecată.
Prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. a invocat nelegalitatea soluţiei de admitere a excepţiei de nelegalitate a HCL Constanţa nr. 118 din 28 martie 2002, susţinând că actul administrativ este legal, fiind adoptat cu respectarea dispoziţiilor legale enunţate.
Astfel, a susţinut recurentul că în considerarea calităţii de parte (concesionar) a S.C. A., în temeiul contractului de concesiune nr. x din 17 decembrie 2001, astfel cum a fost modificat prin actul adiţional nr. x din 5 februarie 2002, în mod evident şi contrar instanţei de apel, relaţiile juridice existente între unitatea administrativ-teritorială şi reclamantă s-au născut în baza prevederilor O.U.G. nr. 88/1997 şi H.G. nr. 450/1999.
Or, în condiţiile în care prin Metodologia privind vânzarea bunurilor imobile aparţinând domeniului privat al Municipiului Constanţa, aprobată prin HCL nr. 37 din 31 februarie 2001 s-a prevăzut că procedura de vânzare caracteristică contractelor de concesiune încheiate în baza O.U.G. nr. 88/1997(modificată prin Legea nr. 99/1999) şi H.G. nr. 450/1999 este aceea a negocierii directe, în mod legal prin HCL nr. 118 din 28 martie 2002 s-a aprobat vânzarea prin negociere directă.
În ceea ce priveşte soluţia de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare şi de repunere a părţilor în situaţia anterioară, recurenta-reclamantă a arătat că este nelegală, în primul rând, pentru că instanţa de apel a analizat legalitatea contractului în raport cu dispoziţiile art. 123 din Legea nr. 215/2001, deşi aceasta a fost încheiat în temeiul mai multor acte normative.
Din acest punct de vedere, a subliniat că hotărârea este nelegală, deoarece, contrar instanţei de apel, reclamanta deţinea la acel moment calitatea de concesionar al terenului, contract ce a fost încheiat în baza H.G. nr. 450/1999, norme în raport cu care vânzarea se realiza prin negociere directă, iar nu ca urmare a desfăşurării unei proceduri de licitaţie.
Pe de altă parte, a arătat că nu este incidentă cauza de nulitate absolută prevăzută de art. 123 alin. (2) din Legea nr. 215/2001, prin raportare la dispoziţiile alin. (3) ale art. 123, care derogă de la prevederile alin. (2) şi prevăd posibilitatea vânzării directe a unor categorii de bunuri, în anumite situaţii speciale – cum este cazul în speţă.
În acest sens, a precizat că reclamanta se află în situaţia de excepţie prevăzută de art. 123 alin. (3) din Legea nr. 215/2001, întrucât este titularul dreptului de proprietate asupra construcţiilor reprezentând activului Minigolf Bucureşti, dobândit în baza contractului de vânzare nr. x din 14 septembrie 2000, astfel încât este beneficiara dreptului de preempţiune consacrat de art. 123 alin. (3) din Legea nr. 215/2001, drept care a fost respectat de vânzătorul Municipiul Constanţa.
Deopotrivă, reclamanta avea şi calitatea de concedent al terenului, iar la momentul încheierii contractului de vânzare nr. x/2009 exercita în mod legal dreptul de proprietate asupra construcţiilor edificate pe teren, dar şi dreptul de folosinţă asupra terenului.
Nu în ultimul rând, a susţinut că prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 11 mai 2009, ca urmare a negocierii directe, reclamanta nu a suferit nicio vătămare.
Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat că hotărârea este nemotivată, deoarece instanţa de apel nu a arătat care sunt înscrisurile din al căror conţinut rezultă că reclamanta a achitat suma de 5.149.908,06 RON.
Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ. a invocat încălcarea autorităţii de lucru judecat a deciziei nr. 1424 din 22 mai 2015 pronunţată de ÎCCJ în dosarul nr. x/2011, prin care s-ar fi statuat cu putere de lucru judecat că nu poate fi vorba decât despre evicţiune parţială, în ceea ce priveşte contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 11 mai 2009, pentru suprafaţa de teren de 506,6 mp situată în staţiunea Mamaia, careul 51, lotul x, judeţul Constanţa, care face parte din suprafaţa de teren totală de 2.856,72 mp. De asemenea, s-a statuat prin această decizie că remediul pentru evicţiunea parţială a bunului nu este desfiinţarea vânzării.
Prin recursul declarat împotriva încheierii de îndreptare eroare materială din 27 aprilie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, pârâtul Municipiul Constanţa prin primar a susţinut că motivele de recurs sunt cele expuse prin cererea de recurs formulată împotriva deciziei civile nr. 184/C din 19 noiembrie 2021, cu precizarea că vizează această decizie astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din 9 februarie 2022 şi prin încheierea de îndreptare din 27 aprilie 2022.
Recurentul-pârât a reiterat criticile circumscrise motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6, pct. 7 şi pct. 8 din C. proc. civ.
Prin recursul declarat împotriva deciziei nr. 120/C din 11 mai 2022 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, pârâtul Municipiul Constanţa prin primar a solicitat casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.
Recurentul-pârât a arătat că, prin decizia recurată, instanţa de apel a dispus completarea deciziei civile nr. 184/C din 19 noiembrie 2021, în sensul că l-a obligat pe pârât la plata sumei de 58.711 RON către reclamantă reprezentând cheltuieli de judecată constând în taxa judiciară de timbru pentru judecata în primă instanţă.
A precizat că motivele de recurs rămân cele exprimate prin cererea de recurs formulată împotriva deciziei civile nr. 184/C din 19 noiembrie 2021, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din 9 februarie 2022, prin încheierea din 27 aprilie 2022 şi completată prin decizia civilă nr. 120/C din 11 mai 2022.
Recurentul-pârât a reiterat criticile circumscrise motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6, pct. 7 şi pct. 8 din C. proc. civ.
5. Procedura de filtru
La 23 mai 2023 raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor a fost analizat în complet de filtru, dispunându-se comunicarea acestuia către părţile din cauză.
Raportul a fost comunicat la 31 mai – 7 iunie 2023. Părţile nu au depus puncte de vedere la raport.
Prin încheierea din 27 septembrie 2023, s-a anulat, ca netimbrat, recursul declarat de reclamanta S.C. A. împotriva deciziei civile nr. 184/C din 19 noiembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa – secţia I civilă; s-a anulat recursul declarat de pârâtul Municipiul Constanţa împotriva încheierii din 27 aprilie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa – secţia I civilă; s-a anulat recursul declarat de pârâtul Municipiul Constanţa împotriva deciziei civile nr. 120/C din 11 mai 2022 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa – secţia I civilă; s-a admis, în principiu, recursul declarat de pârâtul Municipiul Constanţa împotriva deciziei civile nr. 184/C din 19 noiembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa – secţia I civilă. Totodată, s-a fixat termen la 14 februarie 2024, complet C5 noul C. proc. civ., în şedinţă publică, cu citarea părţilor în vederea soluţionării recursului, termen care ulterior a fost preschimbat la 27 februarie 2024.
La termenul din data de 27 februarie 2024, Înalta Curte a invocat din oficiu, şi a pus în discuţia părţilor, excepţia nulităţii recursului declarat de pârâtul Municipiul Constanţa împotriva încheierii din data de 9 februarie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Constanţa – secţia I civilă.
La acelaşi termen de judecată, reclamanta S.C. A. a invocat excepţia netimbrării recursului declarat de pârâtul Municipiul Constanţa împotriva deciziei civile nr. 184/C din 19 noiembrie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Constanţa – secţia I civilă.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Cu titlu prealabil, sub aspectul limitelor învestirii instanţei de recurs, faţă de soluţiile dispuse de completul de filtru prin încheierea din 27 septembrie 2023, Înalta Curte constată că este învestită a soluţiona în prezenta cauză recursul declarat de Municipiul Constanţa împotriva deciziei civile nr. 184 A din 19 noiembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă şi împotriva încheierii de îndreptare eroare materială din 9 februarie 2022 dată de aceeaşi instanţă.
Examinând hotărârile recurate, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului, precum şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:
Analizând prioritar excepţia nulităţii recursului declarat de Municipiul Constanţa pentru netimbarea acestuia, invocată de intimata S.C. A., Înalta Curte constată că prin rezoluţia întocmită la 12 septembrie 2022 s-a stabilit în sarcina Municipiului Constanţa obligaţia de plată a taxei judiciare de timbru în cuantum de 29.455,29 RON, această obligaţie fiind comunicată recurentului-pârât prin adresa la 21 septembrie 2022.
La data de 26 septembrie 2022 a fost înregistrată cererea de reexaminare împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru formulată de recurentul-pârât Municipiul Constanţa prin primar.
Cererea de reexaminare anterior menţionată a fost soluţionată prin încheierea din 13 octombrie 2022 pronunţată în dosarul nr. x/2016 în sensul respingerii acesteia.
Urmare respingerii cererii de reexaminare, la data de 30.10.2022 recurentul a depus la dosar dovada achitării taxei judiciare de timbru, în cuantumul menţionat mai sus, respectiv originalul ordinului de plată multiplu electronic nr. x/29.09.2022.
Potrivit art. 33 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, cu modificările ulterioare, "(1) Taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat, cu excepţiile prevăzute de lege. (2) Dacă cererea (...) este netimbrată sau insuficient timbrată, reclamantului i se pune în vedere, (…), obligaţia de a timbra cererea în cuantumul stabilit de instanţă şi de a transmite instanţei dovada achitării taxei judiciare de timbru, în termen de cel mult 10 zile de la primirea comunicării instanţei.(…)".
Totodată, conform art. 486 alin. (2) C. proc. civ., la cererea de recurs trebuie ataşată dovada achitării taxei de timbru "conform legii", neîndeplinirea acestei cerinţe fiind sancţionată cu nulitatea cererii, potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol.
Se constată, astfel, că mijlocul prin care se face dovada achitării taxei judiciare de timbru nu este definit explicit de dispoziţiile legale incidente, acesta urmând a fi apreciat de către instanţă în fiecare caz în parte.
În cauza de faţă, excepţia netimbrării a fost invocată şi susţinută de către intimata S.C. A. din perspectiva faptului că recurentului i s-a pus în vedere de către instanţa de recurs prin adresa din 01.03.2023 să depună la dosar extrasul de cont privind plata taxei judiciare de timbru.
Referitor la această susţinere, sub un prim aspect, se constată că prin adresa de referinţă recurentului nu i s-a adus la cunoştinţă posibilitatea aplicării vreunei sancţiuni procedurale pentru nedepunerea la dosar a înscrisului solicitat.
Pe de altă parte, recurentul a folosit pentru plata taxei judiciare de timbru ordinul de plată multiplu electronic, instrument de plată ce are un regim juridic special, astfel cum rezultă din dispoziţiile Ordinului ministrului finanţelor publice nr. 517/2016 pentru aprobarea de proceduri aferente unor module care fac parte din procedura de funcţionare a sistemului naţional de raportare – Forexebug, cu modificările ulterioare.
În cauza de faţă, ordinul de plată multiplu electronic, depus la dosar de către recurent, materializează instrucţiunea dată de plătitor către prestatorul său de servicii de plată(trezoreria statului) prin care se solicită executarea unei operaţiuni de plată, astfel că reprezintă un instrument de plată, neexistând indicii că ordinul de plată de referinţă nu a fost validat pentru executare sau că în conturile plătitorului nu existau fondurile băneşti necesare efectuării plăţii, în cauză fiind vorba despre o autoritate publică.
Prin urmare, Înalta Curte consideră că recurentul a făcut dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantumul stabilit de instanţă, astfel încât excepţia invocată apare ca fiind neîntemeiată şi va fi respinsă.
Recursul declarat de pârâtul Municipiul Constanţa împotriva încheierii din 9 februarie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa – secţia I civilă, va fi anulat pentru următoarele considerente:
În cuprinsul cererii de recurs, pârâtul Municipiul Constanţa a arătat că recursul este declarat atât împotriva deciziei civile nr. 184/C din 19 noiembrie 2021, cât şi împotriva încheierii din data 9 februarie 2022, ambele pronunţate de Curtea de Apel Constanţa – secţia I civilă.
Prin încheierea din 9 februarie 2022 s-a dispus, din oficiu, îndreptarea erorii materiale din dispozitivul deciziei civile nr. 184/C/19.11.2021 pronunţată de Curtea de apel Constanţa, în sensul că la alin. (4) se va trece "terenul în suprafaţă de 3.375,41 mp situat în Staţiunea Mamaia, zona Minigolf Bucureşti din Anexa 2", în loc de "pct. 18 din Anexa 2".
Cererea de recurs, astfel cum a fost formulată, nu conţine precizări care să reprezinte o minimă argumentare în drept a vreunei critici de nelegalitate împotriva încheierii din 9 februarie 2022, conform exigenţelor prevăzute de dispoziţiile art. 486 alin. (1) C. proc. civ.
În aceste condiţii, reţinând că în cauză nu este posibilă o încadrare a criticilor de recurs în motivele de casare reglementate de art. 488 C. proc. civ. care să vizeze încheierea recurată, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ. coroborate cu prevederile art. 489 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a anula recursul declarat de pârâtul Municipiul Constanţa împotriva încheierii din 9 februarie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa – secţia I civilă.
Analizând pe fond recursul formulat de Municipiul Constanţa împotriva deciziei civile nr. 184/C din 19 noiembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa – secţia I civilă, Înalta Curte constată că acesta este întemeiat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.
Astfel, prin intermediul primului motiv de recurs, fundamentat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a susţinut, în esenţă, nelegalitatea deciziei atacate întrucât instanţa de apel nu a arătat care sunt înscrisurile din al căror conţinut rezultă că reclamanta a achitat suma de 5.149.908,06 RON.
Potrivit temeiului legal pe care a fost întemeiat acest motiv de recurs, casarea hotărârii se poate dispune când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.
Textul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. consacră, aşadar, ipoteze diferite ale aceluiaşi motiv de recurs - nemotivarea hotărârii - deoarece astfel trebuie calificată atât o hotărâre care nu este deloc motivată, cât şi una care cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
Înalta Curte reţine că din dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. rezultă elementele pe care trebuie să le cuprindă orice hotărâre judecătorească necesare pentru exercitarea unui control judiciar eficient, textul menţionat referindu-se la necesitatea arătării motivelor de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi a celor pentru care s-au înlăturat cererile părţilor. Din economia textului citat reiese că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea are în vedere stabilirea în considerentele acesteia a situaţiei de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor, punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant şi raţionamentul logico-juridic pe care se întemeiază soluţia pronunţată, neîndeplinirea acestor condiţii atrăgând casarea.
Motivarea hotărârii este esenţială pentru orice proces, constituie o garanţie a dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, şi presupune, aşadar, indicarea cu suficientă claritate a motivelor pe care se întemeiază soluţia adoptată, condiţie care, în speţa de faţă, este îndeplinită.
Viciile motivării unei hotărâri, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se referă la lipsa motivării, la motivarea inexactă ori motivarea insuficientă, hotărârea fiind casabilă, prin prisma acestui motiv de recurs, dacă există contradicţie între considerente şi dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii duce la o anumită soluţie însă, în dispozitiv, instanţa s-a oprit la soluţia contrară, când cuprinde considerente contradictorii, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretenţiilor supuse judecăţii, iar din altele netemeinicia acestora şi, în consecinţă, se exclud reciproc, când lipseşte motivarea soluţiei din dispozitiv sau când aceasta este superficială ori cuprinde considerente străine de natura pricinii.
Invocând acest caz de casare, în speţă, recurentul susţine că din decizia pronunţată de către instanţa de apel lipseşte analiza înscrisurilor pe baza cărora a fost obligat să restituie reclamantei preţul achitat ca urmare a constatării nulităţii contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/11.05.2009 la BNP B. şi Asociaţii.
Contrar susţinerilor recurentului, Înalta Curte constată că decizia atacată corespunde standardelor de motivare stabilite prin dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.
Astfel, se constată că în cuprinsul deciziei recurate instanţa de apel a arătat că, urmare constatării nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare analizat, "va dispune repunerea părţilor în situaţia anterioară, considerent pentru care instanţa va obliga pârâtul către reclamantă la restituirea preţului achitat de 5.149.908,06 RON, pentru care s-a făcut dovada cu înscrisurile depuse la dosar."
Pentru a atrage casarea hotărârii se impune ca nemotivarea să fie una evidentă, importantă, esenţială, în sensul că instanţa ignoră total susţinerile sau apărările părţii, astfel încât acesteia îi este imposibil să cunoască în ce măsură judecătorul a "ascultat" partea şi a reflectat cu privire la cele afirmate de aceasta.
Or, în cazul invocat de recurent nu se verifică această omisiune consistentă, fiind evident că instanţa de apel s-a preocupat de argumentele părţii obligând-o la restituirea preţului contractului pe care l-a anulat.
Pe de altă parte, prin încheierea din 27.04.2022 curtea de apel a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul deciziei civile nr. 184/C/19.11.2021, în sensul că a obligat pârâtul către reclamantă la restituirea preţului achitat de 5.510.559,66 RON, în loc de "5.149.908,06 RON" cum eronat s-a menţionat, iar în cuprinsul acestei încheieri au fost prezentate în detaliu înscrisurile pe baza cărora pârâtul a fost obligat să restituie reclamantei preţul achitat ca urmare a constatării nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/11.05.2009 la BNP B. şi Asociaţii.
Prin urmare, Înalta Curtea consideră că argumentele redate în cuprinsul deciziei recurate, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din 27.04.2022, au aptitudinea de a constitui un raţionament logico-juridic judicios, clar şi convingător, de natură a susţine soluţia pronunţată. Instanţa de apel a demonstrat aplicarea normelor de drept incidente la situaţia de fapt din speţă, prin referiri concrete la materialul probator administrat în cauză, astfel încât decizia recurată cuprinde toate elementele de natură a permite instanţei de recurs realizarea controlului judiciar.
În consecinţă, reţinând că hotărârea atacată cu recurs respectă cerinţele legale de indicare a argumentelor de fapt şi de drept care au fundamentat soluţia adoptată în cauză şi că instanţa de apel a luat în considerare, a analizat şi a răspuns în mod coerent tuturor criticilor relevante, Înalta Curte constată că susţinerile invocate şi încadrate de recurent în motivul de recurs reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sunt neîntemeiate, cazul de casare astfel invocat nefiind incident în cauză.
O altă critică invocată de recurentul-pârât, subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., vizează nelegalitatea deciziei instanţei de apel ca urmare a încălcării autorităţii de lucru judecat a deciziei nr. 1424 din 22 mai 2015 pronunţată de ÎCCJ în dosarul nr. x/2011.
Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., casarea hotărârii se poate dispune atunci când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat.
Potrivit dispoziţiilor art. 430 C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat presupune că o acţiune poate fi judecată o singură dată şi că o constatare făcută prin hotărâre judecătorească definitivă nu trebuie contrazisă de o altă hotărâre, fiind necesară realizarea administrării uniforme a justiţiei.
Efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, reglementat prin art. 431 alin. (2) C. proc. civ., constă în faptul că oricare dintre părţi poate opune într-un litigiu pendinte ceea ce s-a judecat anterior într-o altă cauză, dacă are legătură cu soluţionarea acesteia din urmă.
Autoritatea de lucru judecat este reglementată ca un principiu fundamental al sistemului juridic naţional şi interzice judecătorului să reia dezbaterile asupra unei chestiuni litigioase deja tranşate de către o jurisdicţie anterioară şi asupra căreia s-a statuat definitiv, principiul fiind recunoscut inclusiv pe plan juridic european, comunitar şi convenţional.
Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului observă, în jurisprudenţa sa, că principiul respectării autorităţii de lucru judecat este de o importanţă fundamentală atât în ordinea juridică naţională, cât şi în ordinea juridică comunitară şi la nivelul sistemului Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe, garantat de art. 6 par. 1 din Convenţie, trebuie interpretat în lumina preambulului la această Convenţie care enunţă supremaţia dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluţia dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanţe să nu mai poată fi supusă rejudecării (a se vedea în acest sens, Hotărârea din 28 octombrie 1999, pronunţată în Cauza Brumărescu împotriva României, par. 61).
De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului remarcă şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, care a amintit importanţa pe care o deţine principiul autorităţii de lucru judecat atât în ordinea juridică a Uniunii, cât şi în ordinile juridice naţionale (a se vedea exempli gratia Hotărârea din 29 iunie 2010 pronunţată în Cauza C nr. 526/08, par. 26). Acest principiu este expresia principiului securităţii juridice (Hotărârea din 1 iunie 1999, pronunţată în Cauza C-126/97, par. 46), el fiind menit a garanta atât stabilitatea dreptului şi a raporturilor juridice, cât şi o bună administrare a justiţiei (Hotărârea din 3 septembrie 2009 pronunţată în Cauza C 2/08, par. 22).
În susţinerea motivului de recurs analizat recurentul – pârât aduce ca argument împrejurarea că prin decizia nr. 1424 din 22 mai 2015, pronunţată de ÎCCJ în dosarul nr. x/2011, s-a statuat cu putere de lucru judecat că nu poate fi vorba decât despre evicţiune parţială în ceea ce priveşte contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 11 mai 2009, pentru suprafaţa de teren de 506,6 mp situată în staţiunea Mamaia, careul 51, lotul x, judeţul Constanţa, care face parte din suprafaţa de teren totală de 2.856,72 mp, iar remediul pentru evicţiunea parţială a bunului nu este desfiinţarea vânzării.
În acest context, Înalta Curte, remarcă faptul că în litigiul anterior instanţele nu au fost investite să analizeze nulitatea contractului de vânzare cumpărare în discuţie din perspectiva îndepliniri condiţiilor de valabilitatea a acestuia raportat la cerinţele legale contemporane încheierii sale, litigiul soluţionat prin decizia nr. 1424 din 22 mai 2015 având ca premisă solicitarea aceleiaşi reclamante de a se constata intervenirea rezoluţiunii de drept a contractului ca urmare a operării unui pact comisoriu de gradul IV care ar fi fost stipulat la art. 8.2 şi art. 10.1 din contract.
În raport de aceste constatări, o primă concluzie care se impune este aceea că autoritatea de lucru judecat, sub aspectul său negativ, nu poate fi opusă unei noi cereri dacă situaţiile de fapt şi de drept pe care aceasta este întemeiată şi cele pe baza căreia a fost pronunţată hotărârea precedentă sunt diferite, cum este cazul în speţa de faţă.
Pe de altă parte, cele statuate în decizia nr. 1424 din 22 mai 2015 a ÎCCJ nu pot fi opuse în cauza de faţă nici cu putere de lucru judecat(aspectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat). În acest sens, Înalta Curte constată că statuarea instanţei care a pronunţat decizia de referinţă în sensul că "remediul pentru evicţiunea parţială a bunului nu este desfiinţarea vânzării" trebuie pusă în corelaţie cu pretenţia reclamantei din acel dosar care viza rezoluţiunea contractului, dezlegarea vizând acest obiect al cererii de chemare în judecată.
Prin urmare, Înalta Curte constată că problema nulităţii contractului de vânzare cumpărare analizat nu a făcut obiectul analizei instanţei în decizia nr. 1424 din 22 mai 2015, astfel încât aceasta nu poate fi opusă în cauza de faţă cu autoritate de lucru judecat, motivul de casare examinat apărând ca nefondat şi urmează a fi respins.
Printr-un ultim motiv de recurs recurentul susţine faptul că hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată cu încălcarea normelor de drept material, invocând astfel incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Acest motiv de recurs se vădeşte a fi întemeiat, după cum se va arăta în continuare.
Potrivit temeiului legal anterior menţionat, hotărârea poate fi casată când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, reglementarea de referinţă având în vedere situaţiile în care instanţa a cărei hotărâre este recurată, deşi a analizat textele de lege incidente speţei, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.
Pe calea recursului de faţă, prevalându-se de motivul de casare anterior enunţat, recurentul a invocat, în esenţă, nelegalitatea deciziei atacate prin prisma încălcării şi aplicării eronate de către instanţa de apel a normelor legale în materia vânzării de către autoritatea publică locală a terenului care face obiectul contractului de vânzare cumpărare încheiat cu reclamanta, autentificat sub nr. x/11.05.2009 la BNP B. şi Asociaţii.
Astfel, o primă categorie de critici susţinute de recurent, subsumate acestui motiv de casare, vizează soluţia dată de către instanţa de apel excepţiei de nelegalitate a HCLM Constanţa nr. 118 din 28 martie 2002, petentul arătând că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 2 şi art. 321 din O.U.G. nr. 88/1997, respectiv pct. 4.13, pct. 51.1 şi pct. 51.8 din H.G. nr. 450/1999, ambele în variantele în vigoare la data adoptării hotărârii în cauză.
O a doua categorie de critici invocate de recurent vizează aplicarea eronată a aceloraşi dispoziţii legale din O.U.G. nr. 88/1997, precum şi ale art. 111 şi art. 137 din H.G. nr. 577/2002, în ce priveşte soluţia de anulare a contractului autentificat sub nr. x/11.05.2009 la BNP B. şi Asociaţii.
În al treilea rând se susţine că hotărârea vizând anularea aceluiaşi contract a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 123 din Legea nr. 215/2001.
Înalta Curte va analiza succesiv cele trei categorii de critici invocate de recurent în susţinerea acestui motiv de recurs, cercetarea urmând a viza pe fiecare dintre acestea, în măsura în care se va impune.
Astfel, examinarea criticilor din prima categorie presupune, cu titlu prealabil, o inventariere sintetică a relaţiilor juridice derulate în timp între părţi.
Astfel, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/14.09.2000, autentificat sub nr. x/14.09.2000 la Biroul Notarului Public D., a fost transmis dreptul de proprietate asupra imobilului reprezentând "activul Minigolf Bucureşti" situat în Staţiunea Mamaia, de la vânzătoarea S.C. Mamaia S.A. către cumpărătoarea S.C. A.. S-a făcut menţiunea că pentru terenul aferent activului cumpărat în suprafaţă de 3.375 mp, vânzătorul transmite dreptul de folosinţă în baza contractului de închiriere şi că activul a fost dobândit de vânzător în temeiul Legii nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale, respectiv H.G. nr. 1041/1990 privind înfiinţarea societăţilor comerciale pe acţiuni în turism. Totodată, se constată că în cuprinsul contractului sunt inserate prevederi din care rezultă că acesta a fost încheiat sub regimul O.U.G. nr. 88/1997 şi H.G. nr. 450/1999, în contract fiind prevăzută obligaţia vânzătorului de a transmite proprietatea terenului aferent activului vândut de îndată ce va obţine certificatul de proprietate cu privire la acest teren, conform dispoziţiilor normative cuprinse în Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 450/1999.
Ulterior, între Municipiul Constanţa în calitate de concedent şi S.C Mamaia S.A. în calitate de concesionar a intervenit contractul de concesiune nr. x/17.12.2001 având ca obiect terenul în suprafaţă de 3.375,41 mp, la baza contractului de concesiune menţionat fiind H.G. nr. 450/1999 şi Hotărârea Consiliului Local al Municipiului Constanţa nr. 153/2001.
Prin actul adiţional nr. x/05.02.2002 încheiat între Municipiul Constanţa, S.C. Mamaia S.A. şi S.C. A., la contractul de concesiune nr. x/17.12.2001, s-a luat act de acordul concedentului Municipiul Constanţa ca S.C. Mamaia S.A., în calitate de concesionar, să cedeze beneficiul contractului către S.C. A., astfel că au fost modificate părţile contractante, reclamanta preluând calitatea de concesionar deţinută anterior de S.C. Mamaia S.A., pentru terenul în suprafaţă de 3.375,41 mp.
Ulterior, prin HCLM Constanţa nr. 147/28.03.2002, o serie de imobile, între care şi "terenul Minigolf Bucureşti" în suprafaţă de 3.375,45 mp, sunt trecute din domeniul public în domeniul privat al Municipiului Constanţa.
Se mai reţine că prin art. 7 din HCLM Constanţa nr. 118/28.03.2002 s-a aprobat vânzarea, în baza H.G. nr. 450/1999, prin negociere directă, a terenurilor aparţinând domeniului privat al Municipiului Constanţa, prevăzute în anexa 2 la această hotărâre de consiliu local, printre care şi terenul în suprafaţă de 3.375,41 mp situat în Staţiunea Mamaia, zona Minigolf Bucureşti.
La data de 11.05.2009, prin contractul autentificat sub nr. x la BNP B. şi Asociaţii, astfel cum a fost îndreptat prin încheierea de rectificare nr. 8133/16.10.2009, Municipiul Constanţa vinde către S.C. A. terenul intravilan în suprafaţă de 2.857 mp situat în municipiul Constanţa, staţiunea Mamaia, zona Minigolf Bucureşti, jud. Constanţa, lot x, destinat obiectivului "hotel, alimentaţie publică, piscină". Se constată că acest contract a fost încheiat în temeiul H.G. nr. 577/2002 privind aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, cu modificările şi completările ulterioare, şi a Legii nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării.
Totodată, pentru diferenţa de 518 mp teren (3.375 mp minus 2857 mp) între Municipiul Constanţa şi S.C. A. se încheie actul adiţional nr. x/25.02.2010 la contractul de concesiune nr. x/17.12.2001, modificat prin actul adiţional nr. x/5.02.2002, prin care se stabileşte că obiectul contractului de concesiune îl constituie concesionarea terenului în suprafaţă de 518 mp, teren situat în Constanţa, Staţiunea Mamaia, zona Teren Minigolf Bucureşti.
Instanţa de apel a admis excepţia de nelegalitate a HCLM Constanţa nr. 118/28.03.2002 cu privire la terenul în suprafaţă de 3.375,41 mp situat în Staţiunea Mamaia, zona Minigolf Bucureşti, reţinând, în esenţă, că, în raport de dispoziţiile O.U.G. nr. 88/1997 şi H.G. nr. 450/1999, relaţiile contractuale ale Municipiului Constanţa cu S.C. A. nu se înscriau în sfera acestor acte normative şi a considerat că acestea nu erau aplicabile.
Aceste statuări ale instanţei de apel sunt eronate, după cum se va arăta în continuare.
Instanţa de judecată învestită cu soluţionarea excepţiei de nelegalitate are de examinat concordanţa actului administrativ dedus judecăţii cu actele normative cu forţă juridică superioară, în temeiul şi în executarea cărora a fost emis.
În cauză, dispoziţiile din HCLM Constanţa nr. 118/28.03.2002, cu privire la care instanţa de apel a constatat nelegalitatea, au fost adoptate în baza H.G. nr. 450/1999 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale şi au ca obiect, conform art. 7 din actul administrativ anterior menţionat, aprobarea vânzării prin negociere directă a terenului aparţinând domeniului privat al Municipiului Constanţa, identificat mai sus.
Astfel, conform art. 1 din O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, varianta în vigoare la data achiziţionării activului de către intimată, această ordonanţă de urgenţă stabileşte cadrul juridic în scopul accelerării şi finalizării procesului de privatizare şi se aplică, potrivit art. 2 din acelaşi act normativ: a) vânzării de acţiuni la societăţile comerciale la care statul sau o autoritate a administraţiei publice locale este acţionar, indiferent de numărul acţiunilor pe care le deţine, inclusiv la societăţile naţionale, companiile naţionale şi celelalte societăţi comerciale rezultate din reorganizarea regiilor autonome de interes naţional sau local; b) vânzării de active ale regiilor autonome şi ale societăţilor comerciale la care statul sau o autoritate a administraţiei publice locale este acţionar majoritar, inclusiv ale companiilor naţionale şi ale societăţilor naţionale ori ale celorlalte societăţi comerciale rezultate din reorganizarea unei regii autonome de interes naţional sau local.
De asemenea, potrivit art. 3 lit. d) şi e) din O.U.G. nr. 88/1997 prin active se înţeleg bunuri sau ansambluri de bunuri din patrimoniul unei societăţi comerciale sau regii autonome, care pot fi separate şi organizate să funcţioneze independent, distinct de restul activităţii societăţii sau regiei, cum ar fi unităţi şi subunităţi de producţie, de comerţ sau de prestări de servicii, secţii, ateliere, ferme, spaţii comerciale, spaţii de cazare sau de alimentaţie publică, spaţii pentru birouri sau alte bunuri de acelaşi gen, inclusiv terenul aferent acestora, iar cumpărător înseamnă orice persoană fizică sau juridică, română sau străină.
Totodată, conform art. 321 din acelaşi act normativ " (1) Societăţile comerciale care deţin terenuri ce sunt necesare pentru desfăşurarea activităţii în conformitate cu obiectul lor de activitate şi al căror regim juridic urmează să fie clarificat vor continua să folosească aceste terenuri până la clarificarea regimului lor juridic. (2) Societăţile comerciale se privatizează fără a include în capitalul social valoarea terenului prevăzut la alin. (1). (3) După clarificarea regimului juridic terenurile clasificate ca aparţinând domeniului public al statului ori al unităţilor administrativ-teritoriale, după caz, rămân în folosinţa societăţilor comerciale privatizate sau care urmează a fi privatizate, pe baza unei concesiuni acordate de autoritatea competentă, pentru perioada maximă prevăzută de lege. Prin derogare de la dispoziţiile Legii nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor, metoda, procedura şi documentaţia necesare pentru acordarea concesiunilor vor fi prevăzute în normele metodologice emise în aplicarea prezentei ordonanţe de urgenţă. Terenurile clasificate ca aparţinând domeniului privat al statului ori al unităţilor administrativ-teritoriale, după caz, pot fi concesionate în condiţiile prevăzute mai sus, închiriate sau oferite societăţii comerciale spre a fi cumpărate.(4) Criteriile generale pentru stabilirea redevenţei, a chiriei şi a preţului de vânzare se determină prin normele metodologice emise în aplicarea prezentei ordonanţe de urgenţă."
Astfel, se remarcă faptul că prin art. 321 alin. (3) teza finală din O.U.G. nr. 88/1997 s-a instituit o obligaţie alternativă pentru proprietarii terenurilor din domeniul privat al unităţilor administrativ-teritoriale, respectiv de a concesiona, închiria sau vinde terenurile pe care sunt edificate construcţii aflate în proprietatea societăţilor comerciale care s-au privatizat fără a include în capitalul lor social terenurile deţinute.
În acelaşi context, Înalta Curte constată că dispoziţiile legale anterior enunţate aveau acelaşi conţinut juridic la data de 14.09.2000, data achiziţionării imobilului reprezentând "activul Minigolf Bucureşti" de către S.C. A. de la vânzătoarea S.C. Mamaia S.A., în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. x/14.09.2000 autentificat sub nr. x/14.09.2000 la Biroul Notarului Public D., respectiv la data adoptării HCLM Constanţa nr. 118/28.03.2002, cât şi la data încheierii contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/11.05.2009 la BNP B. şi Asociaţii.
Potrivit pct. 4.13. din Normele metodologice de aplicare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, cu modificările şi completările ulterioare, aprobate prin H.G. nr. 450/1999 "Terenul aferent unui activ, a cărui situaţie juridică se clarifică după data vânzării activului, va fi vândut cumpărătorului activului, la cererea acestuia, prin negociere, avându-se în vedere valoarea de circulaţie a terenului, cu excepţia terenurilor care sunt proprietate publică a statului sau a unei unităţi administrativ-teritoriale. Prevederile pct. 51 - 51.12 se aplică în mod corespunzător."
Conform pct. 51.1. din aceleaşi Norme metodologice "Terenurile care alcătuiesc domeniul public al statului sau al unei unităţi administrativ-teritoriale, potrivit Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, se atribuie direct, printr-un contract de concesiune, societăţilor comerciale privatizate sau care vor fi privatizate, care deţin astfel de terenuri şi dacă acestea sunt strict necesare în vederea realizării obiectului lor de activitate. Concesiunea se face fără întocmirea unui studiu de oportunitate sau caiet de sarcini şi fără nici o formă de publicitate, prin negociere directă între concedent şi concesionar.", iar potrivit pct. 51.5. din Norme prevederile pct. 51.1 se aplică şi în cazul concesionării terenurilor proprietate privată a statului ori a unităţilor administrativ-teritoriale.
În fine, conform pct. 51.8 din Normele metodologice de aplicare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 88/1997 "Terenurile prevăzute la pct. 51.1, aparţinând domeniului privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale, care nu sunt concesionate, se închiriază sau se vând societăţii comerciale care le deţine, fără nici un fel de publicitate, prin negociere directă, la iniţiativa societăţii comerciale sau a autorităţilor prevăzute la pct. 51.6.", printre autorităţile avute în vedere de textul legal menţionat fiind şi "consiliile locale pentru terenurile proprietate publică sau privată a oraşului sau comunei."
Totodată, Înalta Curte remarcă faptul că dispoziţiile Normelor metodologice, anterior enunţate, aveau acelaşi conţinut juridic atât la data de 14.09.2000, data achiziţionării imobilului reprezentând "activul Minigolf Bucureşti" de către S.C. A. de la vânzătoarea S.C. Mamaia S.A., în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. x/14.09.2000 autentificat sub nr. x/14.09.2000 la Biroul Notarului Public D., cât şi la data adoptării HCLM Constanţa nr. 118/28.03.2002.
În acest context, se mai constată că, la data încheieri contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/11.05.2009 la BNP B. şi Asociaţii, a cărui nulitate se solicită prin cererea care face obiect de analiză în cauza de faţă, în vigoare erau Normele metodologice de aplicare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, cu modificările şi completările ulterioare, şi a Legii nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, aprobate prin H.G. nr. 577/2002, norme care în dispoziţiile art. 111 şi art. 137 cuprindeau reglementări similare celor din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 450/1999, anterior enunţate.
Aşadar, în cauză s-a reţinut de către instanţa de apel faptul că S.C. A. a cumpărat de la vânzătoarea S.C. Mamaia S.A. prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/14.09.2000(sub regimul juridic reglementat de O.U.G. nr. 88/1997 şi H.G. nr. 450) "activul Minigolf Bucureşti", situaţia proprietăţii terenului nefiind reglementată la acel moment.
Apoi, ca urmare a reglementării situaţiei terenului ca aparţinând domeniului public al Municipiului Constanţa, între municipiu în calitate de concedent şi S.C Mamaia S.A. în calitate de concesionar a intervenit contractul de concesiune nr. x/17.12.2001 având ca obiect terenul în suprafaţă de 3.375,41 mp, la baza contractului de concesiune menţionat fiind H.G. nr. 450/1999 şi Hotărârea Consiliului Local al Municipiului Constanţa nr. 153/2001.
Prin actul adiţional nr. x/5.02.2002 încheiat între Municipiul Constanţa, S.C. Mamaia S.A. şi S.C. A., la contractul de concesiune nr. x/17.12.2001, s-a luat act de acordul concedentului Municipiul Constanţa ca S.C. Mamaia S.A., în calitate de concesionar, să cedeze beneficiul contractului către S.C. A., astfel că au fost modificate părţile contractante, reclamanta preluând calitatea de concesionar deţinută anterior de S.C. Mamaia S.A., pentru terenul în suprafaţă de 3.375,41 mp, această "preluare" a contractului de concesiune de către S.C. A., direct, fără licitaţie, fiind posibilă tot pe baza dispoziţiilor O.U.G. nr. 88/1997 şi H.G. nr. 450/1999, enunţate în precedent.
Ulterior, prin HCLM Constanţa nr. 147/28.03.2002 "terenul Minigolf Bucureşti" în suprafaţă de 3.375,45 mp este trecut din domeniul public în domeniul privat al Municipiului Constanţa, astfel că acesta putea face obiectul vânzării, în condiţiile reglementărilor legale anterior arătate
Prin urmare, faţă de conţinut legal al celor două acte normative menţionate mai sus, raportat la succesiunea relaţiilor contractuale derulate între Municipiul Constanţa şi S.C. A., o primă concluzie care se impune este că, la data adoptării HCLM Constanţa nr. 118/28.03.2002, regimul juridic al terenului în suprafaţă de 3.375,41 mp situat în Staţiunea Mamaia, zona Minigolf Bucureşti, înscris în anexa 2 la acest act administrativ, era guvernat de dispoziţiile O.U.G. nr. 88/1997 şi H.G. nr. 450/1999, care cuprind norme cu caracter special şi derogatoriu în raport de Legea nr. 215/2001, curtea de apel aplicând greşit prevederile legale relevante din aceste acte normative, expuse în precedent.
În acest context, Înalta Curte constată că instanţa de apel s-a raportat eronat la sintagma "societate privatizată" din cuprinsul art. 321 al O.U.G. nr. 88/1997 înţelegând prin aceasta situaţia în care societatea cumpărătoare devine succesoarea "universală" a societăţii care se privatizează dobândind totalitatea patrimoniului acesteia. Or, în sensul celor două acte normative de referinţă prin societate comercială privatizată se înţelege şi societatea care a "privatizat"(cu sensul că a cumpărat) doar un activ aparţinând unei societăţii comerciale supuse privatizării, având în vedere semnificaţia dată noţiunii de "activ" prin art. 3 lit. d) din O.U.G. nr. 88/1997.
Pe de altă parte, Înalta Curte nu poate reţine apărările intimatei reclamante potrivit cărora O.U.G. nr. 88/1997 nu sunt aplicabile raporturilor sale juridice cu Municipiul Constanţa, întrucât acest act normativ ar viza doar: societăţile comerciale înfiinţate în baza prevederilor cap. III din Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat în regii autonome şi societăţi comerciale, cu modificările ulterioare; b) societăţile comerciale şi naţionale, care rezultă din reorganizarea regiilor autonome de interes naţional sau local, în temeiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 30/1997 privind reorganizarea regiilor autonome, aprobată şi modificată prin Legea nr. 207/1997; c) societăţile comerciale care au fost constituite de autorităţile administraţiei publice locale în baza Legii administraţiei publice locale nr. 69/1991, republicată, cu modificările ulterioare; d) societăţilor comerciale care rezultă din divizarea sau fuziunea societăţilor comerciale menţionate la lit. a)-c).
În acest sens, Înalta Curte remarcă faptul că, susţinând această apărare, intimata se raportează la o variantă a actului normativ care nu mai era în vigoare la data achiziţionării de către ea a activului în cauză, art. 2 din O.U.G. nr. 88/1997 invocat ca fundament juridic al afirmaţiei intimatei fiind modificat prin Legea nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice, publicată în Monitorul Oficial nr. 236 din 27 mai 1999 şi intrată în vigoare la data de 26 iunie 1999. De altfel, modificările aduse O.U.G. nr. 88/1997 prin Legea nr. 99/1999 au şi făcut posibilă achiziţionarea activului în cauză de către intimată de la S.C. Mamaia S.A. şi, ulterior, concesionarea, respectiv cumpărarea terenului de la UAT Municipiul Constanţa.
Prin urmare, întrucât instanţa de apel în mod greşit a rezolvat procesul prin admiterea excepţiei de nelegalitate a HCLM Constanţa nr. 118/28.03.2002, cu consecinţa înlăturării din cauză a acesteia, în raport cu art. 496 şi art. 497 C. proc. civ., cu referire la art. 488 alin. (1), pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia instanţei de apel şi va trimite dosarul aceleiaşi instanţe, spre rejudecare, pentru soluţionarea, atât a excepţiei de nelegalitate prin prisma dispoziţiilor legale astfel cum au fost identificate şi analizate anterior în cuprinsul prezentei decizii, precum şi, subsecvent, a apelurilor formulate în cauză.
Faţă de soluţia care se va da litigiului în această etapă procesuală, toate acele susţineri din recurs referitoare la fondul dreptului litigios, vizând netemeinicia constatării nulităţii contractului prin ignorarea dispoziţiilor O.U.G. nr. 88/1997 şi H.G. nr. 450/1999, respectiv H.G. nr. 577/2002, nu pot fi analizate de către instanţa de recurs întrucât instanţa de apel nu a anulat contractul pe motivul că acesta ar fi fost încheiat cu nerespectarea acestor dispoziţii legale, ci a refuzat aplicarea lor urmare constatării nelegalităţii HCLM Constanţa nr. 118/28.03.2002. Ţinând seama de cele statuate de Înalta Curte prin prezenta decizie cu privire la excepţia de nelegalitate, urmează ca aspectele invocate să fie avute în vedere cu prilejul rejudecării de către instanţa de apel.
Aceeaşi soluţie se impune şi cu privire la apărările dezvoltate în cuprinsul declaraţiei de recurs vizând netemeinicia constatării nulităţii aceluiaşi contract din perspectiva incidenţei dispoziţiilor art. 123 din Legea nr. 215/2001, dreptul comun în materia vânzării bunurilor aparţinând domeniului privat al unităţilor administrativ teritoriale la epoca încheierii contractului, întrucât o asemenea analiză este subsidiară celei având la bază aplicabilitatea prevederilor O.U.G. nr. 88/1997 şi H.G. nr. 450/1999, respectiv H.G. nr. 577/2002 şi urmează a fi făcută de către instanţa de apel cu ocazia rejudecării, în măsura în care acest lucru se mai impune.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia netimbrării recursului declarat de pârâtul Municipiul Constanţa împotriva deciziei civile nr. 184/C din 19 noiembrie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Constanţa – secţia I civilă.
Anulează recursul declarat de pârâtul Municipiul Constanţa împotriva încheierii din data de 9 februarie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Constanţa – secţia I civilă.
Admite recursul declarat de pârâtul Municipiul Constanţa împotriva deciziei civile nr. 184/C din 19 noiembrie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Constanţa – secţia I civilă.
Casează decizia recurată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 23 aprilie 2024.