Şedinţa publică din data de 28 martie 2024
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei.
1. Cererea de chemare în judecată
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Argeş, la data de 26 aprilie 2022, sub nr. x/2022, reclamantul A. a solicitat obligarea Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata sumei de 50.000 RON reprezentând despăgubiri materiale şi la plata sumei de 5.000 euro reprezentând daune morale pentru privarea sa de libertate în cursul procesului penal finalizat prin clasarea cauzei.
2. Hotărârea primei instanţe
Prin sentinţa civilă nr. 537 din 17 octombrie 2022, Tribunalul Argeş a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi a constatat prescris dreptul la acţiune privind pe reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
3. Hotărârea instanţei de apel
Prin decizia civilă nr. 1545 din 10 martie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti – secţia I civilă, a fost respins apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 537 din 17 octombrie 2022 pronunţate de Tribunalul Argeş, în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, ca nefondat.
4. Calea de atac formulată în cauză
Împotriva deciziei civile nr. 1545 din 10 martie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, reclamantul A. a declarat recurs, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond iar, în subsidiar, admiterea acţiunii introductive, astfel cum a fost formulată, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8. C. proc. civ.
În cuprinsul cererii de recurs arată că prin sentinţa civilă nr. 537 din 17 octombrie 2022, pronunţată de Tribunalul Argeş, s-a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi s-a constatat prescris dreptul la acţiune pentru repararea pagubei produse prin privarea nelegală de libertate. Instanţa a reţinut că data de 18 mai 2017 este momentul de la care dreptul material la acţiune a început să curgă. Soluţia a fost confirmată de către instanţa de apel.
În decizia atacată, instanţa a reţinut că va analiza hotărârea primei instanţe, fără a avea în vedere aspectele noi, invocate pentru prima dată în calea de atac, prin care s-ar fi urmărit modificarea cadrului procesual. Însă, reclamantul nu a înţeles să modifice cadrul procesual, ci să întărească ideea, raportat la decizia CCR nr. 136/2021, potrivit căreia simpla soluţie de clasare faţă de un inculpat, care a fost privat de libertate, pe parcursul urmării penale, îl îndreptăţeşte pe acesta să primească despăgubiri, independent de orice conduită a organelor judiciare.
Ceea ce interesează este paguba creată persoanei care a suportat o măsură restrictivă de libertate, iar statul este obligat să recunoască şi să garanteze dreptul la despăgubire, indiferent de temeiul răspunderii sale, respectiv caracterul nedrept sau nelegal al privării de libertate deoarece orice diferenţiere ar fi artificială.
Decizia instanţei de apel a fost pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material şi cu ignorarea argumentelor prezentate de apelant, ceea ce conduce la concluzia că hotărârea este nemotivată şi nelegală.
Or, în aceste condiţii, a fost încălcat dreptul la un proces echitabil şi i s-a cauzat recurentului o vătămare procesuală, care nu poate fi înlăturată decât prin aplicarea prevederilor art. 498 alin. (2) din C. proc. civ., respectiv casarea în totalitate a deciziei şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă.
Recunoaşterea dreptului la despăgubiri, în cazul privării nedrepte de libertate nu este o consecinţă a art. 5 paragraf. 5 din Convenţie, ci a art. 1 alin. (3), art. 23 alin. (1) şi art. 52 alin. (3) teza 1 din Constituţie, acestea oferind un standard mai înalt de protecţie a libertăţii individuale.
Dreptul persoanei la despăgubiri nu este condiţionat de temeiul achitării – art. 16 alin. (1) lit. a)-d), întrucât, în caz contrar, ar fi afectată prezumţia de nevinovăţie a persoanei prevăzută de art. 23 alin. (11) din Constituţie.
Apreciază că o interpretare restictivă a dispoziţiilor art. 539 din C. proc. civ. este de natură să obstrucţioneze realizarea scopului urmărit de legiuitor prin această normă, acela de a permite repararea prejudiciului cauzat prin erorile judiciare săvârşite în procesul penal finalizat prin achitarea inculpatului şi să îngrădească nepermis liberul acces la justiţie.
În cauză, nu a existat un act de inculpare, iar probele nu au susţinut nici măcar formularea unui rechizitoriu, constatându-se lipsa elementului probator care să dovedească săvârşirea infracţiunii de către reclamant.
Referitor la daunele morale, arată că se impune a se avea în vedere principiul reparării integrale a prejudiciului cauzat prin faptele comise de agenţi ai statului, scopul fiind acela de a oferi victimei o anumită satisfacţie sau uşurare pentru suferinţele îndurate. În acest sens sunt şi prevederile art. 505 din C. proc. civ.
Atât arestarea nelegală sau injustă, cât şi tot parcursul fazei urmăririi penale, soluţionată prin clasare abia la data de 16 decembrie 2022, au fost de natură a produce o traumă emoţională, suferinţe pe plan moral şi social, fiind de notorietate faptul că astfel de măsuri lezează demnitatea şi onoarea, libertatea individuală, dar şi drepturile personale nepatrimoniale. În speţă, ancheta s-a finalizat cu imposibilitatea statului de a dovedi acuzaţia şi cu soluţia de clasare.
Temeiul legal al răspunderii statului nu este doar art. 539 din C. proc. pen., câtă vreme legiuitorul nu a intervenit să pună în acord textul legal cu prevederile Constituţiei, ci temeiul răspunderii obiective a statului este cuprins în dispoziţiile art. 1 alin. (3), art. 23 alin. (1) şi art. 52 alin. (3) teza 1 din Constituţie, care oferă un standard mai ridicat de protecţie al libertăţii individuale, decât cel stabilit prin Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Prin urmare, în opinia sa, dreptul la despăgubire este recunoscut atât în privinţa privării nelegale de libertate cât şi a celei nedrepte, dispuse în cursul procesului penal, soluţionat prin achitare, drept ce decurge direct din Constituţie. Astfel, termenul de 6 luni curge de la data de 5 ianuarie 2022, cererea reclamantului fiind înregistrată pe rolul Tribunalului Argeş la data de 26 aprilie 2022, adică în termen procedural.
În consecinţă, pentru argumentele expuse, solicită admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare.
5. Apărări formulate în cauză
Prin întâmpinarea depusă în termen procedural, Statul Român prin Ministerul Finanţelor a solicitat respingerea recursului şi menţinerea ca legală şi temeinică a deciziei recurate.
6. Procedura în faţa instanţei de recurs
Prin rezoluţia din data de 3 octombrie 2023 s-a stabilit termen pentru soluţionarea recursului la data de 27 februarie 2024.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este întemeiat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.
Prin intermediul primului motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a susţinut, în esenţă, nelegalitatea deciziei atacate întrucât din cuprinsul acesteia lipseşte analiza argumentelor invocate de către apelant prin cererea de apel.
Potrivit temeiului legal pe care a fost întemeiat acest motiv de recurs, casarea hotărârii se poate dispune când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.
Textul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. consacră, aşadar, ipoteze diferite ale aceluiaşi motiv de recurs - nemotivarea hotărârii - deoarece astfel trebuie calificată atât o hotărâre care nu este deloc motivată, cât şi una care cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
Înalta Curte reţine că, din dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. rezultă elementele pe care trebuie să le cuprindă orice hotărâre judecătorească pentru exercitarea unui control judiciar, textul menţionat referindu-se la necesitatea arătării motivelor de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi a celor pentru care s-au înlăturat cererile părţilor. Din economia textului citat reiese că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea are în vedere stabilirea în considerentele acesteia a situaţiei de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor, punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant şi raţionamentul logico-juridic pe care se întemeiază soluţia pronunţată, neîndeplinirea acestor condiţii atrăgând casarea.
Motivarea hotărârii este esenţială pentru orice proces, constituie o garanţie a dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, şi presupune, aşadar, indicarea cu suficientă claritate a motivelor pe care se întemeiază soluţia adoptată, condiţie care, în speţa de faţă, este îndeplinită.
Viciile motivării unei hotărâri, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se referă la lipsa motivării, la motivarea inexactă ori motivarea insuficientă, hotărârea fiind casabilă, prin prisma acestui motiv de recurs, dacă există contradicţie între considerente şi dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii duce la o anumită soluţie însă, în dispozitiv, instanţa s-a oprit la soluţia contrară, când cuprinde considerente contradictorii, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretenţiilor supuse judecăţii, iar din altele netemeinicia acestora şi, în consecinţă, se exclud reciproc, când lipseşte motivarea soluţiei din dispozitiv sau când aceasta este superficială ori cuprinde considerente străine de natura pricinii.
Invocând acest caz de casare, în speţă, recurentul-reclamant susţine că din decizia pronunţată de către instanţa de apel lipseşte analiza argumentelor invocate de acesta prin cererea de apel care vizau, în esenţă, incidenţa în cauză a Deciziei Curţii Constituţionale a României nr. 136/2021, fapt care ar exclude o interpretare restrictivă a dispoziţiilor art. 539 C. proc. pen., astfel încât simpla soluţie de clasare faţă de un inculpat care a fost privat de libertate pe parcursul urmăririi penale îl îndreptăţeşte pe acesta să primească despăgubiri independent de orice conduită a organelor judiciare, precum şi faptul că despăgubirile au fost solicitate şi în raport de durata nerezonabilă a procedurii.
Contrar susţinerilor recurentului, Înalta Curte constată că decizia atacată corespunde standardelor de motivare stabilite prin dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.
Astfel, se constată că instanţa de apel în mod deliberat a omis analiza acestor argumente invocate prin cererea de apel arătând explicit în hotărâre că aceste susţineri sunt de natură a modifica acţiunea, sub aspectul cauzei juridice, iar acest demers ar fi inadmisibil în apel, potrivit art. 478 alin. (3) C. proc. civ., astfel încât, în raport de limitele efectului devolutiv al apelului cu care s-a considerat învestită, curtea de apel a analizat legalitatea şi temeinicia sentinţei tribunalului prin prisma celor apreciate ca fiind deduse judecăţii în primă instanţă, fără a avea în vedere aspectele considerate noi, invocate prin cererea de apel.
Pentru a atrage casarea hotărârii se impune ca nemotivarea să fie una evidentă, importantă, esenţială, în sensul că instanţa ignoră total susţinerile sau apărările părţii, astfel încât acesteia îi este imposibil să cunoască în ce măsură judecătorul a "ascultat" partea şi a reflectat cu privire la cele afirmate de aceasta.
Or, în cazul invocat de recurent nu se verifică această omisiune consistentă, fiind evident că instanţa de apel s-a preocupat de argumentele părţii pe care însă nu le-a analizat în substanţa lor considerând că acestea nu au fost invocate cu respectarea dispoziţiilor procedurale relevante.
Prin urmare, Înalta Curtea consideră că argumentele redate în cuprinsul deciziei recurate au aptitudinea de a constitui un raţionament logico-juridic judicios, clar, de natură a susţine soluţia pronunţată. Instanţa de apel a demonstrat aplicarea normelor de drept incidente la situaţia de fapt din speţă, prin referiri concrete la materialul probator administrat în cauză, astfel încât decizia recurată cuprinde toate elementele de natură a permite instanţei de recurs realizarea controlului judiciar.
În consecinţă, reţinând că hotărârea atacată cu recurs respectă cerinţele legale de indicare a argumentelor de fapt şi de drept care au fundamentat soluţia adoptată în cauză şi că instanţa de apel a luat în considerare, a analizat şi a răspuns în mod coerent tuturor criticilor formulate prin motivele de apel, respectiv întâmpinarea la apel, Înalta Curte constată că susţinerile invocate şi încadrate de recurentul-reclamant în motivul de recurs reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sunt neîntemeiate, cazul de casare astfel invocat nefiind incident în cauză.
O altă critică invocată de recurentul-reclamant vizează nelegalitatea deciziei instanţei de apel cu privire la soluţia dată excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, recurentul susţinând că raţionamentul instanţei de prim control judiciar are la bază premisa greşita în sensul învestirii primei instanţe de fond cu o acţiune în despăgubiri pentru arestarea nelegală, de natură să conducă la aplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor art. 539 şi art. 541 C. proc. pen., varianta în vigoare anterior modificării acestora prin Legea nr. 201/2023, cu excluderea incidenţei Deciziei Curţii Constituţionale nr. 136/2021.
Se constată, astfel, că prin critica analizată recurentul susţine în realitate calificarea eronată pe care instanţa de apel a dat-o cererii de chemare în judecată cu care reclamantul a învestit prima instanţă, respectiv susţinerilor sale din cererea de apel, petentul arătând explicit că în cauză sunt întrunite cerinţele art. 539 C. proc. pen., astfel cum au fost acestea detaliate în Decizia Curţii Constituţionale nr. 136/2021, contrar raţionamentului greşit al instanţei de apel întemeiat pe o pretinsă lărgire a cadrului procesual sub aspectul cauzei cererii de chemare în judecată, astfel încât termenul de prescripţie a dreptului la acţiune pentru despăgubiri a început să curgă de la data rămânerii definitive a ordonanţei procurorului prin care s-a dispus clasarea cauzei penale faţă el, respectiv 05.01.2022, iar la data sesizării primei instanţe, 26.04.2022, dreptul la acţiune nu era prescris.
Recurentul aduce, aşadar, în discuţie raportul dintre îndatorirea judecătorului de a stărui în aflarea adevărului prin stabilirea normei aplicabile şi principiul disponibilităţii părţilor, unul dintre cele mai importante principii ale procesului civil.
În acest stadiu al analizei, Înalta Curte reţine că, deşi recurentul a încadrat aceste argumente în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cum aspectele semnalate vizează nereguli de ordin procedural, cu referire la încălcarea principiului disponibilităţii, acestea vor fi examinate din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a cărui incidenţă se verifică în cauză, în raport de criticile analizate, după cum se va arăta în continuare.
Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea hotărârii se poate dispune atunci când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.
Acest motiv de casare evocă prevederile art. 175 şi art. 176 din C. proc. civ. cu privire la nulitatea condiţionată sau necondiţionată a actelor de procedură, precum şi pe cele ale art. 178 referitoare la regimul juridic al nulităţii şi ale art. 179 care vizează efectele acesteia, ambele din acelaşi act normativ. Nulitatea, ca sancţiune procedurală, se impune a fi analizată în strânsă corelaţie cu actele de procedură pe care instanţa, părţile sau alţi participanţi le-au îndeplinit pe parcursul activităţii judiciare.
Neregularitatea invocată de recurent presupune încălcarea principiului disponibilităţii părţilor care guvernează procesul civil, care implică, conform art. 9 alin. (2) C. proc. civ., că acestea stabilesc, prin cererile şi apărările lor, obiectul şi limitele procesului.
Înalta Curte subliniază că, din perspectiva dispoziţiilor art. 9 C. proc. civ., regula este că, în procesul civil, părţile sunt cele care sesizează instanţa cu cereri şi apărări asupra cărora judecătorii trebuie să se pronunţe, situaţiile în care instanţa se sesizează din oficiu sau la solicitarea altor persoane, organizaţii, autorităţi sau instituţii publice ori de interes public fiind unele de excepţie.
În conformitate cu dispoziţiile art. 22 alin. (6) C. proc. civ., este absolut necesar ca judecătorul să se pronunţe asupra a tot ceea ce i-au cerut părţile (ofensiv sau defensiv), fără să poată depăşi limitele învestirii, decât în cazurile prevăzute de lege. Pretenţiile sau apărările părţilor se fundamentează întotdeauna pe o stare de fapt, iar aceasta nu trebuie confundată cu pretenţia înseşi şi nici cu ceea ce înseamnă calificarea juridică dată de parte. Pretenţia este obiectul cererii de chemare în judecată, iar starea de fapt reprezintă motivarea pretenţiei, cele două fiind, indiscutabil, legate.
Dacă părţile sunt cele care stabilesc, de regulă, faptele deduse judecăţii, prin cererile şi apărările formulate în proces, calificarea juridică a acestora aparţine întotdeauna judecătorului. În acest sens, Înalta Curte relevă art. 22 alin. (1) C. proc. civ., care prevede că judecătorul soluţionează litigiul potrivit normelor de drept ce îi sunt aplicabile, precum şi art. 22 alin. (4) C. proc. civ., potrivit căruia judecătorul este cel care dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, fiind obligat, desigur, să pună în discuţia părţilor această calificare, pentru a respecta principiul contradictorialităţii, în sensul reglementat de art. 14 alin. (4)-(6) C. proc. civ.
În principiu, autoritatea aparţine, aşadar, judecătorului în ceea ce priveşte identificarea, interpretarea şi aplicarea normelor de drept incidente, în cadrul procesual stabilit prin cererile şi apărările cu care a fost învestit de părţi. Aşa fiind, în lipsa unui acord expres al părţilor, dat în condiţiile art. 22 alin. (5) C. proc. civ., instanţa este cea care dă ori restabileşte calificarea juridică exactă, aceasta însemnând nu doar indicarea normei de drept incidentă, ci şi identificarea naturii juridice reale a cererii, a categoriei sau instituţiei juridice aplicabile.
Mai mult decât atât, în considerarea efectului devolutiv al apelului, prevăzut de art. 476 C. proc. civ., instanţa de apel este în drept să dea ea înseşi cererii de chemare în judecată calificarea juridică exactă, diferită de cea care a fost reţinută de prima instanţă, fără a se putea considera că în felul acesta schimbă cauza cererii de chemare în judecată ori încalcă dublul grad de jurisdicţie. De asemenea, pentru apel, dispoziţiile art. 477 alin. (1) C. proc. civ. menţionează că instanţa de apel procedează la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant. Totodată, conform art. 478 alin. (2) – 4 C. proc. civ., părţile nu se pot folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate în primă instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare, în calea de atac neputându-se schimba, printre altele, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nu pot fi formulate pretenţii noi. Părţile pot însă să expliciteze pretenţiile care au fost cuprinse implicit în cererile sau apărările adresate primei instanţe.
În cauza de faţă, curtea de apel, ca primă instanţă de control judiciar, în raport de criticile formulate, analizând cauza în fapt şi în drept, potrivit art. 476 alin. (1) C. proc. civ., a verificat, în limitele învestirii sale, aplicarea normelor legale de către prima instanţă de fond, în raport de care a constatat că dreptul la acţiune pentru realizarea prestaţiei pretinse prin cererea de chemare în judecată este prescris.
Examinarea acestui motiv de nelegalitate presupune, cu titlu prealabil, verificarea limitelor învestirii primei instanţe sub aspectul obiectului şi cauzei demersului judiciar promovat de reclamant.
Obiectul cererii de chemare în judecată formulată de reclamant priveşte obligarea pârâtului Statul român prin Ministerul Finanţelor, la plata sumei de 50.000 RON, reprezentând despăgubiri materiale, respectiv a sumei de 5.000 euro cu titlu de daune morale, pentru privarea de liberate în cursul procesului penal, dar şi cu titlu de prejudiciu constând în pretinse atingeri aduse onoarei, demnităţii şi prestigiului său profesional produse prin arestarea pentru o perioadă de 6 zile în timpul cercetării penale.
În drept, în cuprinsul cererii de chemare în judecată reclamantul a invocat atât dispoziţiile art. 1349 şi următoarele C. civ. şi art. 539 – art. 541 C. proc. pen..(varianta în vigoare la data sesizării primei instanţe), cât şi pe cele ale art. 5 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, precum şi pe cele reţinute în încheierea penală nr. 43/C/CC/DL din 18 mai 2017 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie în dosarul nr. x/2017, dintre care relevanţă prezintă dispoziţiile art. 53 din Constituţia României.
Aşadar, ca temei de drept al încălcării unor drepturi fundamentale ale omului, pentru a căror lezare reclamantul a formulat pretenţia patrimonială de faţă, acesta, deşi a invocat în susţinerea demersului său judiciar dispoziţiile art. 1349 şi următoarele din C. civ., a indicat, în acelaşi timp, şi alte norme materiale ori procedurale prevăzute de art. 539 – art. 541 C. proc. pen., respectiv prevederile de ordin constituţional arătate mai sus, precum şi cele de drept european prevăzute de art. 5 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, care reglementează consecinţele încălcării unor drepturi şi libertăţi fundamentale.
De asemenea, din motivarea acţiunii introductive rezultă că reclamantul a afirmat că a fost prejudiciat prin arestarea dispusă în cadrul dosarului penal, care a fost finalizat prin clasare, petentul pretinzând că aceste aspecte au avut drept consecinţă încălcarea unor drepturi fundamentale, reglementate de art. 5 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale şi care reprezintă cauza atingerilor aduse onoarei, demnităţii şi prestigiului său profesional, ceea ce îl îndreptăţeşte la repararea prejudiciului moral astfel produs, precum şi a celui material. Totodată, a indicat aspecte dezlegate jurisprudenţial cu privire la dreptul la despăgubiri al persoanelor arestate în cursul procesului penal finalizat prin clasare/achitare, citând la fila x alin. (2) din cererea de chemare în judecată chiar un paragraf din Decizia nr. 136/2021 a Curţii Constituţionale, respectiv paragraful 38 din această decizie.
Pentru corecta calificare a demersului judiciar al reclamantului, esenţiale sunt motivele acţiunii, care dau, în concret, cauza juridică a acesteia, indiferent de temeiul juridic indicat de parte, care poate fi eronat (dar susceptibil de încadrare şi calificare corectă de către instanţă, conform art. 22 alin. (4) C. proc. civ.). Or, în cauză, motivele cererii de chemare în judecată relevă fără putinţă de tăgadă că ceea ce s-a pretins în cadrul procesului a fost angajarea răspunderii statului, în calitatea sa de garant al bunei funcţionări a serviciului public al justiţiei, pentru prejudiciul cauzat reclamantului ca urmare a arestării sale în cadrul dosarului penal finalizat prin clasare.
Mai mult, în faţa instanţei de apel, prin cererea de apel, în raport de dispoziţiile art. 478 alin. (4) C. proc. civ., reclamantul explicitează desluşit natura raportului juridic pe care este fundamentată acţiunea, susţinând în mod clar că prin cererea de chemare în judecată a solicitat acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile aduse onoarei, demnităţii şi reputaţiei sale, prin acuzaţia în materie penală adusă, care nu a fost aptă să răstoarne prezumţia de nevinovăţie, având în vedere atât privarea nelegală de libertate dispusă în privinţa sa în cadrul urmăririi penale, cât şi durata nerezonabilă a procesului penal în care a fost implicat în calitate de suspect/inculpat. De asemenea, a precizat că este incidentă cauzei Decizia nr. 136/2021 a Curţii Constituţionale.
Concluzionând în sens contrar, în sensul că cererea de chemare în judecată ar fi întemeiată pe dispoziţiile art. 539 C. proc. pen., respectiv pe aspectul vizând exclusiv arestarea nelegală, instanţa de apel nu a analizat izvorul pretenţiilor reclamantului, nedând eficienţă principiului disponibilităţii care guvernează procesul civil.
În acelaşi context, Înalta Curte apreciază că nici aspectul că reclamantul a arătat în cererea de chemare în judecată că măsura arestării preventive a fost constatată ca fiind nelegală prin încheierea penală nr. 43/C/CC/DL din 18 mai 2017 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie în dosarul nr. x/2017, nu este de natură a schimba cauza juridică a cererii formulate, reclamantul alegând să-şi fundamenteze cererea de chemare în judecată pe faptul clasării dosarului penal în care a fost arestat şi nu pe nelegalitatea arestării, dispoziţiile legale relevante neexcluzând un asemenea drept de opţiune al persoanei îndreptăţite la despăgubire pe ambele temeiuri.
Pe de altă parte, în acord cu instanţa de apel, Înalta Curte constată că aspectele vizând dreptul la despăgubiri întemeiat pe durata nerezonabilă a procedurii sunt, într-adevăr, noi şi nu se circumscriu fundamentului avut în vedere iniţial de reclamant prin cererea de chemare în judecată, astfel încât cu temei instanţa de apel a refuzat să le analizeze în raport de dispoziţiile art. 478 C. proc. civ.
În consecinţă, pentru considerentele expuse, criticile de nelegalitate cu referire la greşita calificare de către instanţa de apel a cerererii de chemare în judecată, cu consecinţe asupra aprecierii eronate a fundamentului pretenţiei reclamantului şi, în continuare, asupra prescripţiei dreptului material la acţiune în raport de acest temei eronat, se vădesc a fi întemeiate şi atrag incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 lin. 1 pct. 5 C. proc. civ.
Drept urmare, în baza art. 496 şi 497 C. proc. civ., cu referire la art. 488 alin. (1), pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamant împotriva deciziei instanţei de apel, pe care o va casa, urmând a dispune trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului de către acceaşi instanţă.
Cu ocazia rejudecării, instanţa de apel va proceda la calificarea corectă a cererii de chemare în judecată urmând ca, subsecvent, să aprecieze cu privire la incidenţa în cauză a Deciziei nr. 136/2021 a Curţii Constituţionale, precum şi asupra prescripţiei dreptului material la acţiune în raport de fundamentul cererii de chemare în judecată avut în vedere de reclamant.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1545 din 10 martie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Piteşti – secţia I civilă.
Casează decizia recurată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 28 martie 2024.