Ședințe de judecată: Februarie | | 2025
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
Secţia a II-a civilă

Decizia nr. 400/2024

Decizia nr. 400

Şedinţa publică din data de 27 februarie 2024

Deliberând asupra recursului, constată următoarele:

1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Ploieşti – secţia Civilă la data de 14.03.2018, sub nr. x/2018, reclamantele A. şi B. au chemat în judecată pârâta C. S.A., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să se dispună: obligarea pârâtei la plata către reclamante a diferenţelor băneşti reprezentând despăgubiri acordate de instanţele de judecată ca urmare a incidentului produs la locul de muncă în anul 1985, respectiv: diferenţa dintre salariul pe care l-ar fi primit reclamantele dacă ar mai fi fost salariatele pârâtei; pensia pentru limita de vârstă pe care ar fi primit-o reclamantele dacă ar fi fost salariatele societăţii şi ar fi primit salarii de la societate şi pensia pentru invaliditate, respectiv pensia pentru limita de vârstă pe care o primesc în acest moment, pentru o perioadă aferentă ultimilor 3 (trei) ani înainte de depunerea prezentei cereri; obligarea pârâtei ca pe viitor să acorde reclamantelor despăgubiri reprezentând diferenţa dintre pensia pentru limita de vârstă pe care ar fi primit-o reclamantele dacă ar fi fost salariatele societăţii şi ar fi primit salarii de la societate şi pensia pentru limita de vârstă pe care o primesc în acest moment; precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 998, art. 999 şi art. 1000 alin. (1) din vechiul C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 6302 din 20.08.2018, Judecătoria Ploieşti – secţia Civilă a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată de pârâta C. S.A. şi a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii în favoarea Tribunalului Prahova, cauza fiind înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 27.08.2018, sub acelaşi număr unic de dosar.

Prin încheierea de şedinţă din data de 24.09.2020, Tribunalul Prahova – secţia I Civilă a amânat pronunţarea asupra cauzei, iar prin sentinţa civilă nr. 2191 din 08.10.2020 a respins acţiunea reclamantelor ca neîntemeiată.

2. Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel reclamantele A. şi B., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, solicitând, în temeiul art. 480 alin. (2) C. proc. civ., admiterea apelului şi schimbarea în tot a sentinţei atacate.

Prin decizia civilă nr. 2656 din 18 octombrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti – secţia I Civilă, în dosarul nr. x/2018, a fost admis apelul reclamantelor, fiind schimbată în tot sentinţa apelată, în sensul că a fost obligată intimata-pârâtă C. S.A. la plata sumei de 37.371 RON către apelanta–reclamantă B. şi la plata sumei de 31.349 RON către apelanta–reclamantă A., reprezentând despăgubiri.

A fost obligată intimata–pârâtă să acorde reclamantelor, pe viitor, despăgubiri reprezentând diferenţa dintre pensia pentru limita de vârstă pe care ar fi primit-o reclamantele dacă ar fi fost salariatele societăţii şi pensia pentru limita de vârstă pe care acestea o primesc în acest moment, despăgubiri calculate pe baza punctului de pensie stabilit de expert pentru fiecare reclamantă.

A fost admisă cererea de majorare a onorariului de expert formulată de expertul D..

Au fost obligate apelantele la plata onorariului de expert în cuantum de câte 1.000 RON fiecare.

A fost obligată intimata la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.400 RON reprezentând onorariu expert achitat la fond şi 3.000 RON, reprezentând onorariu expert achitat în apel.

3. La 6 februarie 2023, pârâta C. S.A. a formulat recurs împotriva încheierii de şedinţă din 4 octombrie 2022 şi a deciziei civile nr. 2656 din 18 octombrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti – secţia I Civilă, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârilor recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel sau unei alte curţi de apel în temeiul dispoziţiilor art. 497 C. proc. civ.

Cu privire la recursul formulat împotriva încheierii de şedinţă din 4 octombrie 2022 recurenta-pârâtă a susţinut că în mod greşit a reţinut instanţa de apel că "de la momentul 2008, pârâta, la calculul despăgubirilor, se raportează la nivelul salariului minim brut pe ţară", aspect contrazis de înscrisurile depuse la dosar, respectiv modul de calcul, dovezi de plată despăgubiri şi de menţiunile din rapoartele de expertiză, care confirmă modul de calcul al despăgubirilor civile.

În considerarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a precizat că decizia civilă nr. 2656 din 18 octombrie 2022 nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, în sensul că în considerentele hotărârii recurate nu se menţionează examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, precum şi raţionamentul care a fundamentat soluţia adoptată. Astfel, instanţa de apel nu a făcut decât să reia concluziile raportului de expertiză efectuat în apel privind modul de recalculare al pensiilor pe care le-ar fi realizat reclamantele, nearătând în motivarea soluţiei sale motivele pentru care a apreciat ca fiind nelegală şi netemeinică hotărârea primei instanţe.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel a pronunţat hotărârea cu aplicarea greşită a normelor de drept material reprezentate de dispoziţiile art. 998 şi art. 999 din vechiul C. civ. privind răspunderea civilă delictuală, încălcând normele de drept material care reglementează soluţionarea conflictelor de muncă, respectiv dispoziţiile art. 268 şi 269 din Codul muncii şi art. 208 din Legea dialogului social nr. 62/2011, având în vedere declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea tribunalului prin sentinţa civilă nr. 6302/20.08.2018 pronunţată de către Judecătoria Ploieşti.

Autoarea memoriului de recurs a mai invocat încălcarea normelor de procedură privind completarea raportului de expertiză, respectiv dispoziţiile art. 337 C. proc. civ., precizând că instanţa de apel în mod eronat a încuviinţat în apel completarea raportului de expertiză deşi prima instanţă a respins aceeaşi cerere a reclamantelor formulată la ultimul termen de judecată din 24.09.2020 în primă instanţă.

S-a mai susţinut de către recurenta-pârâtă că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu depăşirea obiectului şi limitelor procesului, stabilite prin cererea de chemare în judecată, încălcându-se astfel prevederile art. 9 C. proc. civ.

A mai arătat autoarea memoriului de recurs că instanţa de apel nu a stabilit criterii obiective, clare şi suficiente de calcul al despăgubirilor pentru viitor şi nu a precizat nici data de la care se vor plăti aceste despăgubiri, noţiunea "pentru viitor" fiind vagă şi insuficient de clară cu privire la momentul de la care curge obligaţia acordării despăgubirilor.

Învestită cu soluţionarea căii de atac, Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 14 noiembrie 2023, constatând întrunite condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanţa a dispus comunicarea raportului pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

În data de 8 decembrie 2023 recurenta-pârâtă C. S.A. a depus la dosar punct de vedere la raport prin care a formulat concluzii cu privire la admisibilitatea în principiu a căii extraordinare de atac, solicitând admiterea recursului formulat, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

Prin punctul de vedere înregistrat la 20 decembrie 2023 intimatele-reclamante A. şi B. au solicitat respingerea recursului ca inadmisibil şi obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, reprezentate de onorariul de avocat, conform dovezilor depuse la filele x (chitanţele seria x nr. x şi 092 din 18.12.2023).

În cauză, s-a stabilit termen pentru examinarea admisibilităţii în principiu a recursului la 27 februarie 2024.

Constituită în completul de filtru, Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate potrivit art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepţia inadmisibilităţii recursului a cărei soluţionare face de prisos examinarea pe fond a litigiului, reţinând următoarele:

Recursul are ca obiect încheierea din 4 octombrie 2022 şi decizia civilă nr. 2656 din 18 octombrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă, în apel, într-un proces înregistrat pe rolul rolul Judecătoriei Ploieşti la 14.03.2018.

Înalta Curte reţine că litigiul are natura unui conflict individual de muncă, întrucât solicitarea reclamantelor, foste salariate ale pârâtei, cu privire la acordarea diferenţelor salariale dintre pensia pentru limita de vârstă pe care ar fi primit-o dacă ar mai fi fost în continuare salariatele societăţii pârâte şi pensia pentru invaliditate pe care o primesc în acest moment, ca urmare a incidentului produs la locul de muncă în anul 1985, derivă din raporturile de muncă desfăşurate între titularele acţiunii şi pârâtă.

Asupra naturii raporturilor juridice deduse judecăţii instanţele de fond au statuat în sensul că acestea sunt raporturi de muncă, iar calificarea litigiului ca fiind în materia conflictelor de muncă s-a stabilit prin sentinţa civilă nr. 6302 pronunţată la 20.08.2018, prin care Judecătoria Ploieşti, iniţial învestită, a admis excepţia necompetenţei materiale invocată de pârâta C. S.A. prin notele de şedinţă depuse la dosar, considerând incidente dispoziţiile art. 268 din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, şi a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Prahova.

În consecinţă Tribunalul Prahova – secţia I Civilă, la primul termen de judecată, verificându-şi propria competenţă în temeiul dispoziţiilor art. 131 alin. (1) C. proc. civ., a constat că este competent general, material şi teritorial să judece pricina în raport cu dispoziţiile art. 208 şi 210 din Legea nr. 62/2020, ce vizează soluţionarea conflictelor individuale de muncă.

Astfel, procesul a fost judecat în primă instanţă în conformitate cu prevederile art. 55 din Legea nr. 304/2004, respectiv ale art. 39 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, aprobat prin Hotărârea nr. 1375/2015, emisă de Plenul Consiliului Superior al Magistraturii, publicată în Monitorul Oficial nr. 970/28.12.2005 "Completele pentru soluţionarea, în primă instanţă, a cauzelor privind conflictele de muncă şi asigurări sociale se constituie dintr-un judecător şi 2 asistenţi judiciari dintre asistenţii judiciari numiţi potrivit legii".

Această calificare a naturii litigiului nu a fost contestată în fazele procesuale anterioare, prin memoriul de recurs recurenta reiterând criticile formulate în faţa judecătoriei cu privire la natura litigiului, considerând că acesta derivă din raporturile de muncă.

Prin urmare, statuările instanţelor de fond sub acest aspect au intrat în puterea lucrului judecat, ele nemaiputând fi reevaluate în recurs.

Potrivit dispoziţiilor art. 483 alin. (2) C. proc. civ., "nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în conflictele de muncă şi de asigurări sociale".

În egală măsură, art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. prevede că "sunt hotărâri definitive [...] 4. hotărârile date în apel fără drept de recurs, precum şi cele neatacate cu recurs", iar în conformitate cu alin. (2) al aceluiaşi articol "hotărârile prevăzute la alin. (1) devin definitive la data expirării termenului de exercitare a apelului ori recursului sau, după caz, la data pronunţării".

De asemenea, potrivit art. 208 din Legea nr. 62/2011, conflictele individuale de muncă se soluţionează în primă instanţă de către tribunal, hotărârile instanţei de fond fiind supuse numai apelului, astfel cum dispune art. 214 din acelaşi act normativ.

Tot astfel, art. 483 alin. (2) teza finală C. proc. civ. prevede că "nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile în primă instanţă sunt supuse numai apelului."

Înalta Curte reaminteşte că obligaţia instanţei este de a analiza căile de atac în limitele şi în condiţiile impuse de legiuitor, cu respectarea principiului preeminenţei dreptului, recunoscut în preambulul Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale şi, implicit, a principiului securităţii raporturilor juridice, potrivit căruia o hotărâre definitivă nu mai poate forma obiectul controlului de legalitate, în afara căilor extraordinare de atac expres şi limitativ prevăzute de lege.

Conform principiului legalităţii căilor de atac, consacrat de art. 457 alin. (1) C. proc. civ., "Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei ".

Legalitatea căilor de atac semnifică faptul că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă decât căilor de atac prevăzute de lege. Prin urmare, în afară de căile de atac prevăzute de lege nu se pot folosi alte mijloace procedurale în scopul de a se obţine reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătoreşti.

Această regulă are valoare de principiu constituţional, dispoziţiile art. 129 din Legea fundamentală arătând că mijloacele procesuale prin care a fost atacată o hotărâre judecătorească sunt cele prevăzute de lege, dar şi că exercitarea acestora trebuie făcută în condiţiile legii.

Respectarea principiului legalităţii este impusă şi de exigenţele art. 6 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, concretizând una dintre garanţiile unui proces echitabil.

Prin urmare, în considerarea obiectului cererii de chemare în judecată respectiv a materiei juridice în care a fost formulată, Înalta Curte reţine că decizia recurată are caracter definitiv de la pronunţare, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., astfel că nu este susceptibilă a fi atacată cu recurs, acesta fiind suprimat în temeiul art. 483 alin. (2) C. proc. civ.

Pentru aceste considerentele, în temeiul art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca inadmisibil recursul declarat de pârâta C. S.A. împotriva încheierii din 4 octombrie 2022 şi a deciziei civile nr. 2656 din 18 octombrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă.

Referitor la cererea intimatelor-reclamante B. şi A., privind obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine că în conformitate cu dispoziţiile art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei", iar potrivit art. 453 din acelaşi cod, "partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată".

Înalta Curte constată că intimatele-reclamante au depus la dosarul cauzei dovezi care atestă efectuarea cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariul de avocat, aflate la dosar (chitanţele seria x nr. x şi 092 din 18.12.2023).

Constatând culpa procesuală a recurentei-pârâte în promovarea recursului, urmează să fie admisă cererea intimatelor-reclamante, în sensul obligării recurentei C. S.A. la plata sumei de 2.000 RON, cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca inadmisibil recursul declarat de pârâta C. S.A. împotriva încheierii din 4 octombrie 2022 şi a deciziei civile nr. 2656 din 18 octombrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă.

Obligă recurenta-pârâtă C. S.A. la plata către intimatele-reclamante B. şi A. a sumei de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 27 februarie 2024.