Şedinţa publică din data de 9 ianuarie 2024
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Iaşi cu nr. x/2021, reclamanta Fundaţia "A." a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România, anularea Deciziei nr. 1357/29.09.2021 şi, constatând calitatea Fundaţiei "A." de persoană îndreptăţită să beneficieze de prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/1999 pentru imobilul situat în Iaşi, str. x, fostă proprietate comunitară evreiască preluată în mod abuziv de Statul Român, obligarea pârâtei să emită decizie cu propunere de acordare de despăgubiri pentru imobilul menţionat, solicitând şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
2. Soluţia instanţei de fond
Prin sentinţa nr. 48/2022 din 12 aprilie 2022, Curtea de Apel Iaşi – secţia contencios administrativ şi fiscal a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România, şi, în consecinţă: a anulat Decizia nr. 1357/29.09.2021 şi a obligat pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România să emită o decizie privind acordarea de măsuri compensatorii pentru imobilul situat în municipiul Iaşi, str. x, jud. Iaşi.
Totodată, a obligat pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România să îi plătească reclamantei A. suma de 10012,23 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.
3. Calea de atac exercitată
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.
în motivarea recursului, recurenta – pârâtă a susţinut că instanţa a interpretat şi a aplicat în mod eronat prevederile art. 1 şi art. 4 alin. (5) din O.U.G. nr. 94/2000 republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
Astfel, cu privire la adresa nr. x/27.08.2014, a arătat că temeiul respingerii cererii menţionate anterior, prin Decizia nr. 1357/29.09.2021, emisă de Comisia specială de retrocedare, îl constituie nedepunerea în termen a înscrisurilor cu privire la dreptul de proprietate şi la preluarea abuzivă a imobilului de către statul român, în perioada de referinţă a legii.
În egală măsură, cultele religioase sau minorităţilor naţionale care au depus cereri în temeiul O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv în temeiul O.U.G. nr. 83/1999, republicată, nu sunt condiţionate în vreun fel, în procesul de completare al dosarului, de adresa pe care o formulează C.S.R.. De la momentul depunerii cererii până în anul 2014 - momentul formulării adresei pe termen în speţa dată - solicitanţii îşi pot completa dosarele cu înscrisurile necesare dovedirii dreptului lor asupra imobilului, cu tot ceea ce incumbă această sintagmă.
Termenul instituit de legea specială în procedura administrativă este un termen de decădere, o sancţiune a impasibilităţii cultului/minorităţii.
Cu privire la preluarea abuzivă a imobilului solicitat de către statul român, Comisia specială de retrocedare a apreciat faptul că înscrisurile aflate la dosarul administrativ aferent cererii de retrocedare nr. x/14.09.2004 nu sunt suficiente pentru a determina dacă imobilul a fost preluat integral la nivelul anului 1942 de către statul român sau dacă o parte din imobilul în cauză a reintrat în proprietatea comunităţii şi a fost preluată ulterior prin Decret/Decizie etc.
Cu privire la dreptul de proprietate al A. asupra imobilului solicitat, Curtea de Apel a constatat că reclamanta a făcut dovada existenţei dreptului de proprietate asupra terenului mai sus menţionat şi a faptului că terenul a fost preluat abuziv.
Deşi argumentele privind dispoziţiile art. 4 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 şi conţinutul Deciziunii nr. 39.686/08.07.1943 a Consiliului de Miniştri sunt suficiente pentru a susţine teza conform căreia reclamanta a făcut dovada existenţei dreptului de proprietate, instanţa de contencios administrativ a reţinut că în sprijinul tezei evocate sunt şi aspectele ce rezultă din corespondenţa administrativă purtată în anul 1943 între autorităţile statului din acea perioadă şi între aceste autorităţi şi Comunitatea Evreiască din Iaşi cu ocazia întreprinderii măsurilor necesare în vederea punerii în aplicare a dispoziţiilor actului normativ evocat, în acest sens, fiind relevante: adresa nr. x/08.09.1943, rapoartele nr. x/31.08.1943 şi nr. y/05.09.1943, prin care se recunoaşte că, anterior preluării, Comunitatea Israelită Iaşi era titulara dreptului de proprietate asupra terenului.
Cu privire la prevederile art. 5 alin. (4): "în absenţa unor probe contrare, existenţa şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive", recurenta a arătat că, deşi în repetate rânduri s-a făcut vorbire despre proprietatea comunităţii evreieşti, la dosarul administrativ a fost depusă adresa nr. x/08.08.1943, care se adresează B..
Or, acest aspect trebuia clarificat la momentul depunerii înscrisurilor. Mai mult decât atât, adresa x a fost formulată în data de 27.08.2014, iar cererea a fost respinsă în data de 29.09.2021, vorbindu-se astfel despre o perioadă de 7 ani, nu despre un termen de 120 de zile, în fapt.
Cu privire la întinderea dreptului de proprietate asupra imobilului solicitat de către A., recurenta a susţinut că nici la dosarul administrativ, nici la dosarul aflat pe rolul instanţei de judecată, nu se regăsesc înscrisuri din care să reiasă dacă suprafaţa de teren de 8 ha 3.000 m.p. se află în intravilanul sau extravilanul municipiului Iaşi.
În situaţia în care terenul în cauză se află în extravilanul municipiului Iaşi, la momentul actual, sau s-a aflat în extravilanul municipiului Iaşi, la momentul preluării abuzive, Comisia specială de retrocedare va înainta dosarul aferent cererii de retrocedare sus-menţionate, spre competentă soluţionare, Comisiilor locale pentru reconstituirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor.
Cu privire la situaţia juridică a imobilului solicitat, nici în procedură judecătorească, nici în procedură administrativă, intimata-reclamantă nu a depus la dosar situaţia juridică a imobilului solicitat, necunoscându-se situaţia juridică actuală a terenului în cauză.
Cu privire la obligarea recurentei - pârâte la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 10.012,23 de RON, a solicitat exonerarea de la plata cheltuielilor de judecată şi, în subsidiar, diminuarea cheltuielilor de judecată la un cuantum minim.
În opinia recurentei, nu i se poate reţine nicio culpă la momentul emiterii deciziei contestate întrucât, din analiza actelor aflate la dosarul aferent cererii de retrocedare nr. x/14.09.2004. C.S.R. doar a constatat că la dosar nu au fost depuse înscrisuri relevante cu privire la dreptul de proprietate şi preluarea abuzivă a imobilului solicitat.
Mai mult decât atât, nu se poate impune vreo culpă în instrumentarea dosarului, aceasta întemeindu-şi decizia pe înscrisurile aflate la dosarul aferent cererii de retrocedare la momentul soluţionării acestuia de către comisie.
Totodată, este mai mult decât evident faptul că se impune, cel puţin diminuarea cheltuielilor pe care recurenta ar fi obligată să le plătească, proporţional cu randamentul acţiunii de chemare în judecată.
4. Apărările formulate în cauză
Intimata – reclamantă a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, solicitând anularea acestuia ca nemotivat, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei instanţei de fond ca fiind legală şi temeinică.
Excepţia nulităţii recursului a fost respinsă de către instanţă, ca nefondată, astfel cum rezultă din practicaua prezentei decizii.
II. Considerentele şi soluţia Înaltei Curţi asupra recursului
Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este fondat în limitele şi pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Criticile formulate de recurenta-pârâtă subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., sunt întemeiate. Conform acestei dispoziţii legale, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, hotărârea fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.
Cu titlu prealabil, în ceea ce priveşte critica referitoare la greşita acordare a cheltuielilor de judecată, Înalta Curte are în vedere Decizia nr. 3/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie –Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, prin care s-a stabilit că: "În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.."
Înalta Curte reţine că, în mod corect şi legal, instanţa de fond a reţinut, având în vedere dispoziţiile legale incidente şi probele administrate, că reclamanta a făcut, în termenul prevăzut de lege, dovada existenţei dreptului de proprietate asupra imobilului situat în municipiul Iaşi, str. x, fostă proprietate evreiască, la data preluării abuzive de Statul Român în baza Deciziunei nr. 39.686 din 08.07.1943 a Secretariatului de Stat al Românizării; astfel, constatând nelegalitatea Deciziei nr. 1357/29.09.2021, a obligat pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România să emită o decizie privind acordarea de măsuri compensatorii pentru imobilul situat în municipiul Iaşi, str. x, jud. Iaşi.
În privinţa întinderii dreptului de proprietate, instanţa de fond a constatat că, deşi Deciziunea Preşedinţiei Consiliului de Miniştri nr. 39686/08.07.1943 nu conţine informaţii relevante, totuşi rapoartele nr. x/31.08.1943 şi nr. y/05.09.1943, întocmite de primarul Municipiului Iaşi, şi adresa nr. x/29.10.1943 emisă de Oficiul Judeţean Iaşi al Centralei Evreilor din România, conţin date insuficient de precise, fiindcă rapoartele se referă la "aproximativ 10 ha", iar adresa la "o suprafaţă de mai multe hectare", aceste înscrisuri coroborându-le cu adresa nr. x/11.01.1944 emisă de Administraţia financiară de constatare şi control Iaşi, şi certificatul nr. x/19.03.1997 emis de Direcţia Generală a Arhivelor Statului, în care se arată expres şi explicit că "suprafaţa Cimitirului evreesc din Str. x trecut în Patrimoniul Primăriei Municipiului Iaşi, are suprafaţa de 8 ha 3000 mp."
Ori, Înalta Curte reţine că, deşi este de necontestat dreptul de proprietate al reclamantei asupra imobilului situat în municipiul Iaşi, str. x, jud. Iaşi, acesta nu poate fi stabilit generic şi abstract aşa cum a făcut-o prima instanţă, fiind necesară stabilirea în concret a dreptului de proprietate şi a întinderii suprafeţei acestui imobil.
Înscrisurile la care face referire instanţa de fond nu sunt suficiente pentru a se putea afirma în mod cert că imobilul situat în municipiul Iaşi, str. x, jud. Iaşi, ce face obiectul cererii de retrocedare, este în suprafaţă de 8 ha 3000 mp, iar alte înscrisuri din care să reiasă această suprafaţă nu se găsesc nici în dosarul administrativ şi nici în dosarul instanţei.
Totodată, nu au fost administrate alte probe (în afara înscrisurilor) din care să reiasă identificarea clară a imobilului şi suprafaţa exactă a acestuia.
Stabilirea întinderii suprafeţei acestui imobil este esenţială cu atât mai mult cu cât, în privinţa măsurilor reparatorii, pentru terenurile ce nu pot fi restituite în natură sunt incidente dispoziţiile art. 2 alin. (4) din O.U.G. nr. 94/2001, unde se arată următoarele: "Pentru situaţiile prevăzute la art. 1 alin. (4) în care nu se poate dispune retrocedarea în natură, se vor acorda măsurile reparatorii în echivalent prevăzute de legea specială sau compensarea cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către unitatea deţinătoare prevăzută la alin. (1), cu acordul persoanei îndreptăţite."
La art. 1 alin. (4) se arată: "În cazul în care terenul este ocupat parţial, persoana îndreptăţită poate obţine restituirea în natură a părţii de teren rămase libere, pentru cea ocupată de construcţii noi, pentru cea necesară în vederea bunei utilizări a acestora şi pentru cea afectată unor amenajări de utilitate publică, măsurile reparatorii stabilindu-se în echivalent. În cazul în care terenul este ocupat în totalitate, pentru acesta se vor stabili măsuri reparatorii în echivalent. De asemenea, se retrocedează în natură terenurile pe care s-au ridicat construcţii uşoare sau demontabile."
Situaţia juridică actuală a terenului rezultă din Inventarul domeniului public al Municipiului Iaşi, fiind confirmată şi de către Municipiul Iaşi prin Adresa nr. x/16.12.2021, respectiv că terenul este afectat astfel: parc şi loc de joacă pentru copii şi blocuri de locuinţe.
Prin urmare, Înalta Curte apreciază că hotărârea primei instanţe a fost pronunţată fără a fi lămurite aspecte esenţiale ale cauzei, fiind astfel încălcate prevederile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ. potrivit cărora "judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale".
În acest context, instanţa de control judiciar apreciază că este fondat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., deoarece judecătorul fondului nu a lămurit în mod corespunzător situaţia de fapt şi de drept existentă în speţa dedusă judecăţii.
Pentru considerentele arătate, respectând principiul disponibilităţii şi cel al dublului grad de jurisdicţie, precum şi în vederea asigurării tuturor garanţiilor procesuale pe care judecata în primă instanţă le conferă părţilor, se impune casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe în vederea stabilirii în concret a dreptului de proprietate şi a întinderii suprafeţei imobilului ce a făcut obiectul cererii de retrocedare şi în privinţa căruia instanţa de fond a dispus în favoarea reclamantei acordarea de măsuri compensatorii.
În consecinţă, constatând incidenţa în cauză a motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va dispune admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare împotriva sentinţei nr. 48/2022 din 12 aprilie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Iaşi – secţia contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi sentinţe.
Definitivă.
Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 9 ianuarie 2024.